***

 Dacă toate astea fi-vor învăţate 

Fiii voştri singuri hotăresc în viaţă

Care-i meseria ce o vor urma,

Fiii voştri mai târziu învaţă

Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.

Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,

Îşi aleg iubita mângâind-o blând,

Inima lor largă şi sinceră-şi roteste

În privinţa asta cel mai greu cuvânt.

Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe

Din copilărie încă, de la voi

Primele îndemnuri, primele poveţe -

Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame, învaţaţi-i

Să iubească floarea pură din livezi.

Să iubească-ntinsa mare şi Carpatii,

Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.

Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,

Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,

Să nutrească patimi vaste cum e marea

Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.

Oamenii, din suflet, vesnic să iubească,

Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;

Invăţaţi-i, mame, crâncen să urască

Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

Să iubească versul, să iubească struna

Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu;

Cât sunt mici să-nveţe a urî minciuna.

Astea nu se-nvaţă când e prea târziu.

Să iubească ţara, pentru ea să sară

La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.

Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară

Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,

Să le crească-n suflet blândă ca un spic.

Să se teamă poate de ruşinea zilei

Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.

Dacă toate astea fi-vor învăţate,

Restul o să vina de la sine-apoi

Şi-au să se-mplinească visurile toate

Ce le-aţi pus într-inşii,  mame scumpe, voi.

Versuri: Nicolae Labiș