$$$

 Domnul care-și certa gândurile

În satul Prăjitura Mare, unde timpul nu se grăbea niciodată și fiecare zi avea loc pentru povești, pentru bârfe și pentru mici nebunii acceptate cu un zâmbet, trăia domnul Mardocheu Tărtăcuță, un om aparent obișnuit, dacă nu te uitai prea atent, dar complet neobișnuit dacă apucai să-l asculți măcar cinci minute.

Pentru că Mardocheu nu vorbea singur… el dezbătea. Și nu oricum, ci cu o seriozitate demnă de parlament, doar că parlamentul era în capul lui, iar membrii erau gândurile, fiecare cu opinia lui, fiecare cu nervii lui, fiecare convins că are dreptate.

Diminețile începeau mereu la fel, cu o ședință generală în fața oglinzii, unde Mardocheu își punea pălăria, o scotea, o punea la loc și apoi începea:

— „Astăzi ieșim, da?”

— „Ieșim, că nu ești copac!”, răspundea un gând grăbit.

— „Nu ieșim, că iar uiți de ce ai ieșit!”, replica altul, mai calculat.

Și așa treceau minutele, uneori chiar orele, până când decizia era luată nu prin logică, ci prin oboseală, pentru că gândurile nu cedau ușor, iar Mardocheu era, în mod clar, un moderator fără autoritate.

Pe stradă, spectacolul continua, pentru că fiecare pas era însoțit de comentarii, critici și uneori chiar jigniri interioare:

— „Unde mergem?”

— „Nu știm, dar mergem hotărât!”

— „Bravo, exact ca viața ta!”

Vecinii îl priveau ca pe un serial în direct, mai ales Rozalina, care nu rata niciun episod și care, sprijinită de gard, analiza situația cu un aer grav, de parcă studia un fenomen rar.

— „Ăsta nu-i nebun, e prea organizat pentru asta…” spunea ea.

— „Are echipă, femeie…” răspundea soțul, uitându-se lung.

Într-o zi, Mardocheu a decis că situația scapă de sub control și, cu un aer solemn, s-a dus la primărie, convins că problemele serioase cer soluții oficiale.

— „Dom’ primar, trebuie făcut ceva! Nu mai pot! Gândurile mele nu respectă programul, nu se supun și nici nu ascultă de mine!”

Primarul l-a privit câteva secunde, încercând să decidă dacă râde sau completează un formular.

— „Și ce propuneți?”

— „Să le mutăm într-un consiliu! Să voteze! Cine câștigă, conduce ziua!”

Nu s-a rezolvat nimic, dar Mardocheu a plecat mulțumit că a spus ce avea de spus, pentru că uneori nu soluția contează, ci faptul că ai avut cui să te plângi.

A încercat și yoga, dar după câteva minute a început să contrazică și vocea calmă din telefon, ceea ce a dus la o concluzie simplă: liniștea nu era pentru el.

Așa că s-a întors la stilul lui, și-a acceptat „echipa” și chiar a început să profite de ea, scriind o carte în care fiecare gând avea dreptul la replică, iar cititorii nu știau dacă să râdă sau să se regăsească, pentru că, în adâncul sufletului, fiecare om are măcar două voci care nu sunt niciodată de acord.

Și poate că Mardocheu nu era atât de diferit pe cât credeau vecinii, ci doar mai sincer, mai vocal, mai dispus să spună cu glas tare ceea ce alții ascund în liniște.

Pentru că, până la urmă, nu faptul că avem gânduri ne încurcă…

ci faptul că nu știm niciodată pe care să-l ascultăm.

#satulincap #ga nduri #umor #viata #poveste

$$$

 Orașul care a ales tăcerea

În nopțile grele ale anului 1943, când frica avea pași de soldat și întunericul părea să ascundă mai mult decât putea duce orice suflet, Don Aldo Brunacci pedala singur între Assisi și Perugia, cu inima bătând nu de oboseală, ci de conștiința clară că fiecare drum putea fi ultimul, pentru că în reverenda lui nu purta doar hârtii, ci identități noi, vieți întregi rescrise în grabă, speranțe fragile ascunse între fibrele unui material care, dacă ar fi fost cercetat, ar fi devenit dovada unei crime ce se pedepsea cu moartea.

Totul începuse într-un moment în care lumea părea să se rupă în două, când Italia cedase și ocupația germană adusese cu ea vânătoarea tăcută, metodică, a celor considerați nedoriți, iar într-un oraș care nu mai cunoscuse evrei de sute de ani, liniștea devenise cel mai bun adăpost, pentru că nimeni nu s-ar fi gândit că, în spatele zidurilor de mănăstiri și conventuri, se ascund vieți salvate de oameni care nu aveau arme, ci doar credință și curaj.

Giuseppe Placido Nicolini nu a ridicat vocea și nu a făcut declarații, dar a luat o decizie care avea să transforme un oraș întreg într-o rețea de salvare, chemându-l pe Brunacci și spunându-i, fără dramatism, că trebuie să ajute, dar în tăcere, pentru că uneori binele nu are nevoie de aplauze, ci de discreție, iar ceea ce a urmat a fost o încălcare a regulilor vechi de secole, uși deschise unde nu fusese voie niciodată, oameni ascunși acolo unde nimeni nu avea voie să intre, identități inventate și învățate pe de rost ca niște rugăciuni de supraviețuire.

În acea perioadă, marea luptă nu era vizibilă, nu avea fronturi clare, ci se purta în gesturi mici, în nopți fără somn, în drumuri făcute pe ascuns, în ziduri false construite la lumina lumânării, în respirații ținute atunci când pașii se apropiau prea mult de ușă, iar ceea ce este poate cel mai greu de înțeles astăzi nu este doar curajul acestor oameni, ci faptul că un oraș întreg a ales să nu spună nimic, să nu trădeze, să nu întrebe prea mult, ca și cum fiecare locuitor ar fi știut că există momente în care tăcerea nu este complicitate, ci salvare.

Când Valentin Müller a ajuns acolo, purtând uniforma unui regim care cerea supunere, dar și credința unui om crescut în alte valori, a ales să nu distrugă, să nu denunțe, ci să protejeze, iar decizia lui, tăcută și ea, a adăugat încă o verigă într-un lanț de alegeri care nu ar fi trebuit să existe, dar care au făcut diferența între viață și dispariție.

Iar când Brunacci a fost prins, când întrebările au devenit directe și pericolul nu mai putea fi ocolit, a rămas la fel ca înainte, fără să dea nume, fără să cedeze, pentru că uneori adevărata rezistență nu înseamnă să lupți, ci să nu spui nimic atunci când tăcerea salvează pe alții.

După război, nu a cerut recunoaștere, nu a schimbat nimic din viața lui, s-a întors la altar, la cuvinte simple și la o existență care nu trăda nimic din ceea ce făcuse, ca și cum totul fusese doar ceea ce trebuia făcut, nu ceva extraordinar, deși în spatele acestei modestii rămâne adevărul greu de ignorat că, într-o lume în care mulți au ales să privească în altă parte, un oraș întreg a ales să protejeze, iar aproximativ 300 de oameni au continuat să trăiască datorită unor decizii luate în liniște.

Și poate că asta rămâne cel mai puternic lucru din această poveste, nu doar curajul unui om sau al câtorva, ci felul în care, atunci când a fost nevoie, oameni diferiți au ales același lucru fără să fie obligați, fără să fie văzuți, fără să fie siguri că vor supraviețui alegerii lor.

Pentru că uneori istoria nu este scrisă de cei care strigă, ci de cei care tac și fac ceea ce trebuie.

Tu ai avea curajul să alegi binele, chiar dacă nimeni nu ar ști niciodată?

#DonAldoBrunacci #Assisi #curaj #istorie #uma nitate #tacere

&&&

 Omul care a ales să nu trădeze

Într-o dimineață aparent obișnuită din Viena anului 1944, după ce a terminat slujba, un preot tânăr, liniștit și aproape invizibil pentru ochii grăbiți ai lumii, pășește în sacristie fără să știe că acei pași îl duc direct spre finalul vieții sale, pentru că acolo îl așteaptă trei oameni care nu au venit pentru rugăciune, ci pentru adevăruri pe care el le ascunsese prea bine, iar în acel moment nu mai era doar un preot, ci un om care purtase ani de zile o luptă tăcută, în umbra unui regim care nu ierta.

Heinrich Maier nu avea nimic din imaginea clasică a unui erou, nu avea armă, nu avea uniformă și nici instruire militară, dar avea ceva mult mai periculos pentru un regim construit pe frică și control, avea convingerea că ceea ce vede este greșit și că tăcerea ar fi o formă de complicitate, iar din acel moment în care a ales să nu fie indiferent, viața lui a devenit o linie subțire între credință și risc, între ceea ce era corect și ceea ce era sigur.

Folosindu-se de relațiile pe care le construise de-a lungul anilor, de oamenii în care avea încredere și de accesul indirect la informații pe care puțini îl aveau, a reușit să creeze o rețea care, fără zgomot și fără recunoaștere, a trimis către Aliați unele dintre cele mai importante secrete ale războiului, contribuind la oprirea unor arme devastatoare și la dezvăluirea unor realități pe care lumea încă refuza să le accepte, iar toate acestea au fost făcute nu pentru glorie, ci pentru că el credea că adevărul trebuie spus, chiar și atunci când costul este viața.

Când a fost prins, nu a fugit și nu a încercat să negocieze, iar în lunile de tortură care au urmat nu a cedat ceea ce conta cu adevărat, păstrând în tăcere numele celor care luptaseră alături de el, alegând să ducă povara singur, într-o lume în care trădarea ar fi fost cea mai ușoară cale de a supraviețui, dar nu și cea mai demnă.

Sfârșitul a venit aproape de finalul războiului, într-un moment în care libertatea era deja aproape, dar nu suficient de aproape pentru a-l salva, iar cu ultimele cuvinte rostite înainte de moarte, a lăsat în urmă nu doar o viață sacrificată, ci un exemplu de curaj care nu se bazează pe putere sau recunoaștere, ci pe alegerea de a rămâne fidel propriilor valori până la capăt.

Și totuși, după ce totul s-a încheiat, lumea nu a știut cum să-l păstreze în memorie, pentru că existența lui contrazicea povești mai convenabile, iar uneori adevărul incomod este mai ușor de uitat decât de acceptat.

Poate că nu toți eroii sunt cei despre care se scrie în cărți sau se fac filme, ci cei care, în liniște, aleg să nu trădeze nici măcar atunci când întreaga lor viață depinde de asta.

Tu ai avea puterea să taci, știind că adevărul tău te-ar putea costa totul?

#curaj #istorie #sacrificiu #adevăr # eroinevăzuți

$$$

 „Ultima scrisoare de pe Ada Kaleh”

Pe malul Dunării, acolo unde valurile poartă amintirile vremurilor de demult, exista cândva o insulă fermecătoare, Ada Kaleh, locuită de oameni cu suflet cald și priviri adânci ca marea. Acolo, printre străduțe înguste, parfum de trandafiri și sunet de nai, trăia o bătrână pe nume Elif, cunoscută ca „păstrătoarea poveștilor”.

Elif avea peste nouăzeci de ani și locuia într-o căsuță albă, cu obloane albastre și un mic chioșc în grădină unde își bea ceaiul în fiecare dimineață. Când era tânără, fusese croitoreasă, dar mai presus de toate, fusese iubită. Iubită de un bărbat pe nume Dorian, un ofițer român care ajunsese pe insulă în 1940. Se cunoscuseră într-o seară de mai, când ea cânta la un mic festival local. El purta uniforma impecabilă și un zâmbet timid. A fost de-ajuns o privire.

Se iubeau în tăcere, ca în poeziile vechi. Se plimbau seara pe chei, își scriau scrisori parfumate cu iasomie, și visau la o viață împreună. Dar vremurile nu aveau răbdare cu visele. A venit războiul. Dorian a fost trimis pe front. Într-o dimineață, i-a lăsat Elifiei o scrisoare, o promisiune și un inel cu piatră albastră, spunând: „Revin, îți jur pe Dunăre.”

N-a mai venit. Ani de-a rândul, Elif i-a scris scrisori pe care le punea în sticle și le arunca în apă, sperând că într-o zi, una dintre ele îl va găsi. Oamenii o credeau nebună. Dar ea zâmbea și le spunea: „Dragostea nu moare. Se odihnește puțin.”

În 1970, când s-a anunțat că insula va fi scufundată pentru construcția barajului de la Porțile de Fier, Elif a refuzat să plece. A spus că inima ei aparține acelui petic de pământ și că acolo își va aștepta iubirea până la capăt.

Cu o zi înainte ca insula să fie evacuată definitiv, o echipă de arheologi a găsit pe fundul unui vechi puț o cutie metalică. În ea era o scrisoare semnată de Dorian. Fusese rănit grav și capturat. Scrisese scrisoarea cu ultimele puteri și o încredințase unui camarad: „Dacă ajungi vreodată pe Ada Kaleh, dă-i asta Elifiei. Spune-i că am iubit-o până la ultima bătaie de inimă.”

Scrisoarea nu ajunsese niciodată. Dar soarta, în bunătatea ei târzie, o adusese înapoi.

Elif a citit scrisoarea în genunchi, cu mâinile tremurânde și ochii plini de lacrimi. A doua zi, în zori, a fost ultima persoană care a părăsit insula. A trăit apoi într-un sat vecin, într-o căsuță simplă, cu o singură fotografie înrămată: ea și Dorian, într-o seară de mai.

În fiecare an, pe 3 mai, îmbrăcată în alb, mergea la malul Dunării și arunca o scrisoare în apă. Ultima, înainte de a pleca dintre cei vii, avea doar câteva cuvinte:

„Te-am iubit mai mult decât viața. Acum vin.”

 Dragostea adevărată nu are nevoie de timp sau de loc. Se naște în tăcere, trăiește în speranță și durează o eternitate.

#AdaKaleh #PoveștiDeDor #ScrisoareDeDragoste #TimpulNuUită #DragosteVeșnică

$$$

 Omul care ți-a făcut pașii posibili

Înainte să te gândești prea mult la viață, la istorie sau la oameni care au schimbat lumea, privește-ți încă o dată picioarele și realizează că lucrul aparent banal pe care îl porți există astăzi într-o formă accesibilă pentru aproape oricine datorită unui om despre care aproape nimeni nu vorbește, un om care nu a avut parte de recunoaștere în timpul vieții, care nu a devenit bogat și care nu a apucat să vadă cu adevărat impactul a ceea ce a creat, dar care, în liniște, a schimbat definitiv modul în care trăiesc milioane de oameni.

Jan Ernst Matzeliger nu a avut avantajele pe care le au de obicei cei care ajung în manuale, nu a avut sprijin, nu a avut studii formale și nici măcar un mediu care să-l încurajeze, însă avea ceva mult mai rar, o minte care nu accepta limitele impuse de alții și o răbdare care l-a ținut nopți întregi lucrând la o problemă pe care lumea o considera imposibilă, iar în acea cameră mică, cu materiale simple și improvizații, a reușit să creeze o mașină care nu doar că a rezolvat problema, ci a schimbat complet regulile jocului.

Până atunci, pantofii erau un lux, ceva ce nu toată lumea își permitea, iar procesul de realizare era lent, dificil și dependent de mâini experimentate, însă invenția lui a rupt acest lanț, a făcut producția mai rapidă, mai eficientă și, cel mai important, a făcut ca pantofii să devină accesibili pentru oamenii obișnuiți, pentru copii, pentru muncitori, pentru toți cei care până atunci nu aveau acest privilegiu, transformând ceva esențial dintr-un lux într-o necesitate la îndemâna tuturor.

Și totuși, în timp ce lumea începea să beneficieze de rezultatul muncii lui, el a rămas în umbră, lucrând în continuare, fără să fie ridicat pe un piedestal, fără să fie văzut ca un geniu, într-o societate care nu era pregătită să recunoască valoarea unui om ca el, iar atunci când boala l-a doborât, a plecat din această lume prea devreme, fără să știe că ceea ce a construit nu se va opri niciodată.

Anii au trecut, iar numele lui a fost aproape uitat, în timp ce invenția lui a devenit parte din viața de zi cu zi, o dovadă tăcută că uneori cei care schimbă lumea nu sunt cei care primesc aplauze, ci cei care, în ciuda tuturor obstacolelor, aleg să continue, să creeze și să nu accepte că ceva este imposibil doar pentru că alții nu au reușit.

Poate că adevărata măsură a unui om nu stă în cât de cunoscut devine, ci în câte vieți schimbă fără ca oamenii să-i știe numele.

Tu te-ai întrebat vreodată câți oameni necunoscuți îți fac viața mai ușoară în fiecare zi?

#istorie #inspirație #curaj #inven ții #respect

$$$

 Jenny – Pisica de pe Titanic care a simțit ce oamenii n-au știut

Majoritatea oamenilor știu despre tragedia Titanicului – vasul considerat „de ne scufundat”, care și-a găsit sfârșitul în apele reci ale Atlanticului de Nord în aprilie 1912. Însă puțini știu că, la bordul său, trăia o pisică numită Jenny, al cărei destin avea să schimbe o viață.

O prezență liniștitoare la bord

Jenny nu era o simplă pisică. Fusese adusă la bord în mod oficial, cu un scop clar: să țină rozătoarele la distanță. În epoca marilor nave cu motoare cu aburi și încărcături alimentare masive, o pisică nu era doar o prezență agreabilă – era o necesitate practică.

Când Titanicul era încă în perioada de teste și pregătiri în portul Southampton, Jenny a născut o pereche de pui, iar un tânăr angajat de la bucătării, Jim Mulholland, a fost cel care a adoptat-o și a avut grijă de ea.

Jim îi făcuse un culcuș cald lângă cazanele care încălzeau zona bucătăriilor, într-un loc liniștit, ferit de curent și zgomot. În pauze, îi aducea resturi de pește și pâine, iar Jenny, recunoscătoare, torcea lângă el, cu puii adormiți lângă burtica ei caldă.

Semnele nevăzute ale unei tragedii

Totul părea să meargă bine. Zilele treceau, iar echipajul se pregătea cu mândrie pentru marea călătorie inaugurală. Se vorbea despre luxul fără precedent al navei, despre siguranța ei, despre miracolul tehnologic pe care îl reprezenta.

Nimeni nu bănuia nimic. Sau aproape nimeni…

Cu doar câteva zile înainte de plecare, comportamentul lui Jenny s-a schimbat radical.

Pisica blândă și liniștită a devenit agitată. A început să miște frenetic prin navă, cu ochii mari și urechile ciulite. Apoi, fără explicație, și-a luat câte un pui în gură – prinzându-l delicat de ceafă, așa cum fac mamele protectoare – și a coborât pasarela navei, ducându-i unul câte unul pe uscat.

A repetat mișcarea de mai multe ori, în tăcere și cu o hotărâre de neclintit. Ultima oară, a coborât singură… și nu s-a mai întors.

Un om, o alegere, o viață salvată

Jim Mulholland a privit întreaga scenă fără să înțeleagă la început. Dar ceva în gesturile ei, în tăcerea aceea profundă și determinată, i-a străpuns sufletul.

„Pisica asta… știe ceva”, și-a spus el.

Și-a strâns puținele lucruri, și-a dat demisia pe loc și a coborât de pe Titanic.

Nu s-a mai urcat niciodată.

Câteva zile mai târziu, nava a plecat din portul Southampton, mândră și impunătoare. După doar patru zile de călătorie, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanicul a lovit un aisberg și s-a scufundat în apele înghețate ale Atlanticului. Peste 1.500 de vieți au fost pierdute.

Jim era acasă, în siguranță. Trăia datorită unei pisici care n-a spus nimic, dar a știut totul.

Ani mai târziu… o mărturie

Mulți ani după tragedie, Jim – ajuns un bătrân cu părul alb și ochi umezi de amintiri – a povestit întâmplarea unui jurnalist. Nu s-a lăudat niciodată cu decizia lui. A spus simplu:

> „Jenny m-a salvat. Ea a simțit ceea ce noi, oamenii, nu putem simți. A avut un instinct. Și m-am luat după ea.”

A ținut mereu o fotografie veche a unei pisici în portofel. Era eroina lui tăcută.

Epilog: Eroii vin în toate formele

Uneori, eroii nu au mantii, nici decorații. Nu rostesc cuvinte mari. Uneori, eroii au blană moale, ochi vigilenți și o inimă care bate la unison cu universul.

Jenny, pisica de pe Titanic, nu a fost doar un animal de companie. A fost o martoră a destinului și un mesager al vieții.

#JennyPisica #Titanic #PoveștiNespuse #E roiiTăcuți #PoveștiCuSuflet #ViațăDincoloDeInstinct

&&&

 Paulo Coelho: Povestea cutremurătoare a omului internat la psihiatrie pentru că refuza să fie avocat, care a mers 800 de kilometri pe jos și a scris în două săptămâni una dintre cele mai vândute cărți din istorie

Povestea lui Paulo Coelho pare desprinsă din însăși esența miturilor pe care avea să le transforme, mai târziu, în literatură universală; este povestea unui adolescent brazilian care, pentru simplul fapt că nu voia să devină avocat, a fost închis într-un spital de psihiatrie, supus electroșocurilor, umilit și redus la tăcere, doar pentru a se ridica din ruină și a ajunge autorul romanului „Alchimistul”, una dintre cele mai citite și iubite cărți din istoria omenirii.

Născut în 1947, în Rio de Janeiro, Paulo a crescut într-o familie decentă, de clasă mijlocie, cu visuri întru totul obișnuite pentru copilul lor: o carieră sigură în drept sau inginerie, o viață respectabilă, un drum fără surprize. Însă adolescența lui Paulo s-a deschis spre o lume cu totul diferită. A descoperit contracultura Braziliei anilor ’60: muzica rock, mișcarea hippie, misticismul, poezia, libertatea. Voia sens, nu stabilitate. Voia să fie, nu să se supună.

Pentru părinții săi, această rebeliune nu era o fază, ci o boală. Într-o societate în care conformismul era lege, iar deviația era tratată ca patologie, soluția pe care au găsit-o a fost devastatoare: îl internează pe Paulo într-un spital de psihiatrie.

De trei ori, între 1965 și 1967, a fost închis acolo. Electroșocuri. Medicamente. Constrângeri. O tortură aplicată unui suflet care, de fapt, voia doar să scrie, să creeze, să respire.

Și totuși, când a ieșit, Paulo nu a fost frânt, ci înverșunat.

În anii ’70, a adoptat viața boemă pe care părinții încercaseră s-o zdrobească: a fost textier pentru cei mai mari muzicieni rock ai Braziliei, jurnalist, explorator al spiritualităților alternative, căutător de mistere și sensuri în lumea pe care ceilalți o priveau cu dispreț.

A încercat să scrie ficțiune. Cărțile au eșuat. Dar focul din el nu s-a stins.

La 38 de ani, în 1986, a făcut pasul care avea să-i schimbe destinul: a pornit pe Camino de Santiago, celebrul drum de pelerinaj de 800 de kilometri, străbătut de secole de oameni care căutau transformare, iertare, claritate.

Pe drum, printre ploi, arsuri de soare, bătături, nopți în refugii de pelerini și liniștea dureroasă a marilor distanțe, Paulo a redescoperit ceva ce pierduse: o legătură profundă cu misterul, cu sacralitatea vieții, cu vocația lui interioară. Camino i-a devenit profesor, iar el elevul care înțelege, treptat, că scopul nu este destinația, ci drumul.

A scris despre această experiență în „Pelerinul”, publicat în 1987, care a avut succes în rândul căutătorilor spirituali.

Dar adevărata comoară a Camino de Santiago abia atunci se năștea în el: ideea că fiecare om are o „Legendă Personală”, o chemare unică, un destin care îl așteaptă; că Universul conspiră în favoarea celor care își urmează visul; că drumul în sine transformă omul mai mult decât descoperirea finală.

Apoi a citit o poveste scurtă a lui Jorge Luis Borges – mitul unui om care visează o comoară aflată departe, doar pentru a afla că aceasta fusese, de fapt, în casa lui, iar călătoria nu fusese decât necesară pentru a înțelege.

Și atunci, ca și cum ar fi deschis o poartă interioară, Paulo a început să scrie.

În aproximativ două săptămâni, în 1987, a născut „Alchimistul”. Spunea că romanul „era deja scris în sufletul lui”, iar el doar îl transcria. Povestea păstorului Santiago, a comorii, a deșertului, a semnelor prin care vorbește Universul, a inimii care nu minte niciodată.

Cartea a fost publicată în 1988. Și a eșuat. Tiraj mic. Recenzii reci. Public aproape inexistent. Editura a renunțat la el.

Pentru Paulo a fost o lovitură cumplită.

Dar nu s-a oprit. Credea cu o forță aproape mistică în romanul său – în mesajul lui, în destinul lui. Și a găsit un alt editor dispus să parieze pe ceva ce părea imposibil.

Apoi s-a produs miracolul: o persoană a citit cartea, a spus altcuiva, acel cineva altcuiva... Un val lent, organic, aproape nevăzut, a început să crească.

În câțiva ani, „Alchimistul” a devenit fenomen național în Brazilia. Apoi în Portugalia. Apoi, odată tradus în spaniolă, a explodat în toată America Latină.

În 1993, HarperCollins l-a publicat în engleză.

A devenit bestseller global.

Astăzi, cu peste 150 de milioane de exemplare vândute, tradus în peste 80 de limbi, „Alchimistul” este una dintre cele mai traduse și mai citite cărți din toate timpurile. Este o carte-călăuză, dăruită absolvenților, prietenilor rătăciți, oamenilor în criză, celor care caută un drum.

O carte născută din suferință, căutare, îndrăzneală și credință.

Viața lui Paulo Coelho este însăși demonstrația că mesajul său nu e doar literatură: el a trăit fuga de conformism, a trăit căutarea spirituală, a trăit refuzul de a renunța la ceea ce credea.

„Alchimistul” este romanul destinului său.

Un roman care s-a împlinit în realitate.

Paulo Coelho a fost internat pentru că era diferit. A mers 800 de kilometri pentru a căuta un sens. A scris o carte în două săptămâni, abandonată de primul editor. Iar azi, 150 de milioane de oameni o citesc ca pe un ghid al propriei vieți.

Uneori, Universul chiar conspiră. Dar doar pentru cei care nu renunță.

Există momente în viață în care fidelitatea față de visul tău devine un act de supraviețuire; iar atunci când continui să mergi, chiar și atunci când toți îți spun să te oprești, drumul, oricât de anevoios, te duce exact acolo unde destinul tău te așteaptă.

#PauloCoelho #Alchimistul # LegendaPersonală #Curaj #Destin #Pelerinaj #CaminoDeSantiago

&&&

 Rasputin – Călugărul Nebun și una dintre cele mai stranii figuri ale istoriei Rusiei

Grigori Rasputin, cunoscut drept „Călugărul Nebun” al Rusiei de la începutul secolului XX, nu a fost doar un simplu mistic sau un sfetnic de curte, ci o prezență care a sfidat orice explicație clară, transformându-se rapid într-un personaj aflat la granița dintre realitate și legendă, acolo unde faptele istorice se amestecă inevitabil cu exagerările, temerile și fascinația colectivă.

Originar dintr-un sat modest din Siberia și lipsit de o educație teologică formală, Rasputin a pornit pe drumurile Rusiei ca un pelerin rătăcitor, asumându-și rolul de stareț, iar în scurt timp a atras atenția printr-o combinație neobișnuită de carismă, privire intensă și comportament imprevizibil, ceea ce i-a adus reputația unui om cu puteri de vindecare și capacități profetice, reputație care, într-un context dominat de credință și superstiție, i-a deschis ușile către curtea imperială a țarului Nicolae al II-lea.

Ajuns în apropierea familiei imperiale, el a devenit rapid o figură influentă, mai ales în ochii țarinei Alexandra, care era disperată să găsească o soluție pentru suferința fiului ei, țareviciul Alexei, bolnav de hemofilie, iar faptul că Rasputin părea să-i aline durerile copilului a consolidat încrederea în el, ridicându-l de la statutul de simplu vizitator la cel de confident și consilier spiritual, o poziție care i-a permis să exercite o influență politică considerabilă, greu de acceptat de către aristocrația vremii.

În paralel cu această ascensiune, în jurul lui s-a construit o imagine controversată, alimentată de zvonuri despre viața sa personală, despre relațiile cu femei din înalta societate și despre o presupusă putere de seducție aproape hipnotică, ceea ce i-a adus o reputație scandaloasă și a contribuit la ura crescândă a celor care îl considerau o amenințare pentru stabilitatea imperiului.

În decembrie 1916, această tensiune a culminat cu un complot pus la cale de un grup de nobili, printre care se afla și prințul Felix Yusupov, care au decis că eliminarea lui Rasputin era necesară, însă modul în care a avut loc asasinarea a alimentat și mai mult legenda, deoarece relatările vorbesc despre o serie de tentative aparent eșuate, de la otrăvire la împușcare și agresiune fizică, până când, în cele din urmă, trupul său a fost aruncat într-un râu înghețat, transformând moartea sa într-un episod la fel de enigmatic ca viața.

După dispariția lui, au apărut numeroase povești bizare, dintre care una dintre cele mai persistente este legată de presupusa conservare a organului său genital, despre care se spune că ar fi fost recuperat, transportat și chiar utilizat în ritualuri de natură ocultă în anii care au urmat, ajungând ulterior în posesia unor colecționari și fiind expus, conform unor relatări, într-un muzeu dedicat erotismului din Sankt Petersburg, deși autenticitatea acestei relicve rămâne intens disputată, existând teorii care sugerează că ar fi, de fapt, un obiect fără legătură reală cu Rasputin.

Astfel, între realitate documentată și mitologie amplificată de imaginația colectivă, figura lui Rasputin continuă să fascineze, nu doar ca personaj istoric, ci ca simbol al unei epoci marcate de contradicții, de credință și decadență, de putere și fragilitate, într-un moment în care Imperiul Țarist se apropia inevitabil de prăbușire, iar prezența lui pare, chiar și astăzi, imposibil de separat complet de misterul care l-a înconjurat.

#Rasputin #GrigoriRasputin #IstorieRusa #ImperiulTarist #Romanov #MisterIstoric #Legende #Ocultism #IstorieSiMit #FiguriControversate #SecolulXX #AdevărSauLegendă

Tu crezi că Rasputin a fost un om cu adevărat dotat cu puteri neobișnuite sau doar o figură abilă care a știut să profite de slăbiciunile unei ep oci tulburi?

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie1830, 29 aprilie/11mai: În această zi, s-a născut, la București, Emanoil Bacaloglu, fizician, matematician şi chimist. Membru titular al Academiei Române (1879). Unele surse indică data naşterii ca fiind la 11 aprilie, iar altele la 11 mai. Important e că s-a născut şi a creat. Este primul organizator al învăţământului superior de fizică din România. S-a preocupat de elaborarea manualelor şcolare şi a cursurilor universitare, redactând manualul Elemente de algebră (1866), ca şi primul manual universitar de fizică – Elemente de fizică (1870).Tatăl lui, Ivan Bacaloglu, este înmormântat lângă biserica Sfântul Anton din București și este de loc din Gabrovo, așa cum scrie pe piatra funerară de lângă respectiva biserică.

A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848.Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii.Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890. A studiat la Leipzig și Paris. La Leipzig (1856) a frecventat cursuri de filozofie, de geometrie analitică, de analiză matematică al profesorilor Moritz Wilhelm Drobisch și August Ferdinand Möbius, de geografie și mineralogie ale profesorului Karl Friedrich Naumann.

La Paris și-a trecut bacalaureatul în 1857. Aici a studiat cursurile profesorilor Michel Chasles, Augustin Louis Cauchy, Jean-Baptiste Biot, Joseph Bertrand, Charles Hermite, Jean-Victor Poncelet, Charles Dupin, Antoine Henri Becquerel, Jean-Marie Duhamel ș.a. În 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava. În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.În cadrul preocupărilor sale în domeniul matematicii, a purtat o bogată corespondență cu matematicianul francez Pierre Ossian Bonnet. Om al epocii sale, de dezvoltare a capitalismului românesc, Bacaloglu a fost un participant activ la Revoluția Română din 1848.Având o poziție opusă idealismului reacționar, în lecțiile sale a insistat asupra interpretării materialiste a fenomenelor științifice.

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti 1999

https://www.ro.biography.name/fizicieni/17-romania/193-emanoil-bacaloglu-1830-1891

https://www.independentaromana.ro/emanoil-bacaloglu/

http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2016_9_02.pdf

http://galeriaportretelor.ro/item/emanoil-ba caloglu/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie 1864: În această zi, a murit Abraham Gesner, medic și geolog canadian, fondatorul industriei petroliere moderne. Abraham Gesner (n. 2 mai 1797, Cornwallis Township, Nova Scotia, Canada; d. Halifax, Nova Scotia) a fost un medic, fizician şi geolog canadian. Gesner are merite deosebite ca geolog în industria  petrolului.

Gesner provine dintr-o familie de origine germană. Din anul 1825 studiază medicina la Londra, unde începe să se intereseze de ştiinţele naturale. La întoarcerea în Canada va practica medicina şi în paralel efectuează studii în domeniul geologiei. În anul 1836 va publica cercetările sale petrografice din Nova Scoţia. Harta întocmită de el uşurează explorările geologice în descoperirea zăcămintelor de fier şi cărbune. În anul 1838 este însărcinat  întocmirea unei hărţi geologice asemănătoare despre New Brunswick. 

În anul 1842, el a fondat Museum of Natural History, care va deveni in 1934 renumitul muzeu New Brunswick Museum, care îi va purta numele. În perioada cercetărilor sale în domeniul mineralogiei, Gesner descoperă în anul 1846 procesul de obţinere a petrolului din cărbune, produsul nou obţinut fiind numit „kerosen”. În anul 1850, Gesner va întemeia „Kerosene Gaslight Company”, din Halifax, care producea petrol lampant pentru iluminarea străzilor. Firma întemeiată de Gesner se va extinde în anul 1854 sub numele de „North American Kerosene Gas Light Company”. 

Pentru un timp, până la descoperirea petrolului, compania nu reuşeşte să satisfacă necesarul crescut de combustibil. În anul 1861 Gesner publică lucrarea „A Practical Treatise on Coal, Petroleum and Other Distilled Oils”, lucrare de bază în domeniul distilării uleiului mineral. În final, firma lui Gesner va fi cumpărată de concernul Standard Oil Company, iar Gesner se va reîntoare la Halifax, unde va preda ca profesor universitar ştiinţele naturale la Dalhousie University.

Surse:

https://thecanadianencyclopedia.ca/en/article/abraham-gesner

http://www.canadianpetroleumhalloffame.ca/abraham-gesner.html

http://www.biographi.ca/en/bio/gesner_abraham_9E.html

https://www.dal.ca/about-dal/dalhousie-originals/abraham-ges ner.html

&&&

 S-a întâmplat în 29 aprilie1918: În această zi, a trecut la cele veșnice Barbu Ştefănescu-Delavrancea, scriitor, avocat şi om politic, membru titular al Academiei Române din 1912, vicepreşedinte al acestui for în perioada mai 1915 - aprilie 1918 (n. 1858). A cultivat nuvela idilică (Sultănica, 1885), povestirea poematică sau baladescă, basmul, nuvelistica. Prin Hagi Tudose (1903) realizează caractere în sens clasic. Trilogia sa dramatică Apus de soare (1909), Viforul (1910) şi Luceafărul (1910) are în centru figura grandioasă a lui Ştefan cel Mare. A fost un orator remarcabil şi publicist pasionat. De mai multe ori a fost ministru și a fost șiprimar al Capitalei (1899 şi 1906).

Cel mai mic din cei nouă copii ai „starostelui căruţaşilor” din mahalaua Delea – Nouă, Ştefan Tudorică Albu, vrâncean la origine şi al Ianei, oameni simpli. Primul contact cu alfabetizarea îl are prin intermediul diaconului Ion Pestreanu de la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. În anul 1866 se înscrie în clasa a doua la Şcoala de băieţi nr. 4, unde institutorul Spiridon Danielescu îi adaugă la nume sufixul „escu” care-i transformă numele din Ştefan în Ştefănescu. După două clase se transferă la Şcoala Domnească, unde le va face pe ultimele două. Urmează liceul la „Gheorghe Lazăr”, prima clasă, şi pe celelalte şapte la „Sf. Sava”. În anul 1878 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. După susţinerea licenţei (1882) merge la specializare la Paris, dar nu reuşeşte să-şi ia doctoratul.

Datorită operei sale extrem de laborioase, în anul 1912 devine membru al Academiei Române. Barbu Ştefănescu Delavrancea desfăşoară o activitate variată: profesor suplinitor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, ziarist, avocat (este celebru procesul „Caion”, intentat lui Ioan Luca Caragiale în legătură cu paternitatea dramei Năpasta, când în sală, pentru a asculta pledoaria avocaţilor, s-a intrat doar pe baza invitaţiilor), scriitor (nuvelist şi dramaturg). Activitatea sa publicistică constă în colaborarea cu ziarele „România Liberă” şi „Epoca” (din 1884), al căror redactor a fost; în 1887 conduce, pentru o scurtă perioadă, „Lupta Literară” iar din anul următor devine redactor la revista lui B. P. Hasdeu, „Revista Nouă” şi colaborator la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”; din 1893 începe colaborarea cu „Literatura şi ştiinţa” lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Alte publicaţii la care a colaborat de-a lungul timpului au fost: „Revista Literară”, „Familia”, „Românul”.

În literatură debutează în anul 1878 cu volumul de poezii intitulat Poiana lungă, semnat „Barbu”, iar în anul 1883 debutează ca nuvelist cu opera Sultănica, urmează Bunicul, Bunica, Domnul Vucea şi, mai ales, Hagi Tudose (1903). Din anul următor publică sub pseudonimul „Delavrancea”. Inspirându-se din folclor, a lăsat câteva basme de o neasemuită frumuseţe: Neghiniţă, Palatul de Cleştar, Dăparte, Dăparte, Moş Crăciun etc. Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut publicului larg mai ales pentru trilogia sa istorică: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafărul (1910), plină de un suflu romantic.

Ca politician, se remarcă prin deţinerea mai multor demnităţi: primar al Bucureştilor (1899), ministru al Lucrărilor Publice (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912), ministru al Industriei şi Comerţului (din 10 iulie 1917), deputat.Unul dintre cei mai mari oratori români, pe lângă colosala-i operă, nu atât cantitativ, cât prin frumuseţea şi stilul ei, a fost şi un mare patriot care a militat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat: „Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea […].Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Surse:

Stan, Stoica (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1984

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, vol. II, București, Editura Albatros, 1998.

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_barbu_stefanescu_delavrancea.htm

https://www.ziarulmetropolis.ro/marturiile-contemporanilor-despre-barbu-stefanescu-de lavrancea/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie1928: În această zi, a avut loc inaugurarea oficială a Monumentului lui Ştefan cel Mare, amplasat în zona centrală a oraşului Chişinău. Monumentul a fost realizat de sculptorul basarabean Alexandru Plămădeală. În 1923 lui Alexandru Plămădeală i s-a propus să elaboreze proiectul monumentului lui Ştefan cel Mare. În căutarea portretului lui Ştefan cel Mare, el a cutreierat mai multe mănăstiri, până ce în una din ele – mănăstirea de la Humor – a descoperit o miniatură, din anul 1475, valoarea căreia constă în aceea, că pictorul l-a pictat pe Ştefan cel Mare în natură. Această imagine a fost luată de sculptor drept bază pentru portretul domnitorului.

Alexandru Plămădeala a prezentat trei variante ale monumentului. Sculptorului i s-a propus să aleagă singur terenul unde va fi instalat monumentul. La evenimentele zilei de 28 iunie 1940, generalul Ion Râşcanu, a insistat ca monumentul să fie evacuat în România, la vest de Prut, pentru a nu fi lăsat în mâinile sovieticilor. Monumentul a fost instalat în oraşul Vaslui, in apropierea bisericii Sf. Ioan, care a fost construită de Ştefan cel Mare. La Chişinău, armatele sovietice de ocupație au aruncat în aer piedestalul lucrat de Alexandru Plămădeală şi în locul domnitorului au instalat figura, făcută în grabă şi aprins colorată, a lui Stalin (figura, care va cădea la 16 iulie 1941).

În 1942, monumentul este readus la Chişinău, ca peste doi ani să fie strămutat, din nou, tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.  După evenimentele din Ungaria (1956), autorităţile sovietice au început o luptă acerbă contra surselor naţionalismului local „moldovenesc“, în centrul căruia se afla figura lui Ştefan. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute organizaţii clandestine anti-comuniste a luat chiar numele domnului român – „Arcaşii lui Ştefan“, Soroca. De aceea, s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Văduva sculptorului s-a adresat lui Hruşciov printr-o scrisoare, după care organele locale au hotărât să schimbe sentinţa – să-i fie „doar” schimbat locul monumentului).

Totuşi, în 1971 s-a decis mutarea statuii mai în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“. În 1989, monumentul lui Ştefan cel Mare a fost reîntors pe locul istoric, ales de către Alexandru Plămădeală. Au fost restabilite si inscripţiile iniţiale de pe monument.     

Surse:

https://radiochisinau.md/scurta-istorie-a-monumentului-lui-stefan-cel-mare-si-sfant-si-a-rolului-acestuia-in-miscarea-de-eliberare-nationala-din-anii-90---73824.html

https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2009/07/24/monumentul-domnitorului-stefan-cel-mare/

https://www.timpul.md/articol/scrisoarea-saptamanii-refacerea-inscriptiilor-initiale-de-pe-monumentului-lui-stefan-cel-mare-este-importanta-pentru-unirea-din-2018-991 01.html

&&&

 S-a întâmplat în 29 aprilie1939: A murit Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (n. 1890). Petre Iorgulescu - care va adăuga numelui forma prescurtată Yor, s-a născut în familia demnitarului Constantin Iorgulescu. Tatăl său îl încurajează şi susţine pentru o carieră politică, Petre Iorgulescu, devenit avocat, este ales în 1917 deputat.Datorită vocaţiei artistice manifestată încă din adolescenţă, Petre Iorgulescu se înscrie în 1918 în societatea Arta română, apoi, în 1919 pleacă la Paris pentru studii. Urmează cursurile Academiei Julian şi Academiei moderne a lui Othon Friesz; simultan frecventează şi atelierul lui Maurice Denis. În 1920 şi-a făcut debutul cu o expoziţie personală, deschisă la Maison d’Art în Bucureşti. Din acest an, Petre Iorgulescu Yor devine o prezenţă constantă pe simezele Saloanelor Oficiale din Bucureşti şi Paris, precum şi în expoziţiile grupărilor Grupul Nostru, Tinerimea Artistică şi Criterion. În anul 1929 i s-a decernat medalia de aur pentru Expoziţia Internaţională deschisă la Barcelona, iar în 1938 i s-a premiat o lucrare la Salonul Oficial din Paris.Lucrările sale converg spre un modernism temperat, influenţat de postimpresionism, fovism, expresionism, artistul menţinându-se în linia construcţiei realiste a tabloului. 

Surse:

https://muzeuldeartaconstanta.ro/petre-iorgulescu-yor-peisaj-in-galben-si-albastru/

https://www.radioromaniacultural.ro/exclusiv-online/amintiri-cu-si-despre-artisti-plastici/petre-iorgulescu-yor-la-ramnicu-sarat-i-id23136.html

https://www.artnet.com/artists/petre-iorgulescu-yor/

https://dosaresecrete.ro/sinuciderea-pictorului-petre-iorgulescu-yor/

https://www.artmark.ro/ro/artist/petre-iorgulescu-yor?srsltid=AfmBOoqREYA7PL1UREEQtN0Gdl-rHEWttEmvYgxdOLMiKuDntyC8oHAL

https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/29/biografia-lui-petre-iorgulescu-yor-din-presa-vremii-si-documentele-per sonale/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie 1980: În această zi, a încetat din viaţă Sir Alfred Joseph Hitchcock, cineast britanic, maestru al suspansului (n.1899). Stabilit în S.U.A. (1940). Personajele sale sunt victime ale secolului angoasei (Femeia dispărută, 1929; Rebecca, 1940 – Premiul Oscar pentru cel mai bun film; Fascinaţie, 1945; Notorius, 1946; Psihoză, 1960; Păsările, 1963). Alfred Joseph Hitchcock s-a născut la 13 august 1899, la Leytonstone, Marea Britanie, într-o familie săracă care i-a oferit o educație strictă catolică.

A fost înscris la colegiul iezuit St. Ignatius din Londra, unde domnea un regim foarte sever şi pentru neascultare sau mici greșeli, băieții erau bătuți cu o vergea groasă de gumă. A parcurs studiile superioare de inginerie și navigație, iar după absolvire a început să lucreze la Compania Telegrafică Hanley.Încă din copilărie a fost un admirator înfocat al lui Charles Dickens și Edgar Allan Poe dar a avut o atracţie și pentru cinema, mai ales după ce a vizionat „Nașterea unei națiuni” de D. W. Griffith. S-a căsătorit la vârsta de 27 de ani, cu Alma Reville, iar la 7 iulie 1928 s-a născut fetița lor, Patricia.

Începând din 1920, Hitchcock a lucrat trei ani ca regizor secund al lui Graham Cutts, iar în 1923, începe filmarea la scurtmetrajul Number 13, care nu a fost finalizat.Primul lungmetraj „The Pleasure Garden” este regizat la München, iar în 1929 regizează primul film cu sonor din Anglia „Șantajul”.Au urmat producţiile „Murder” – 1930, „The Man Who Knew Too Much” – 1934 și mai ales „The 39 Steps” – 1935, care l-au transformat în port-stindardul noului val al cinematografului britanic. La 22 august 1937 a vizitat cu familia sa New York-ul, iar la finalul anului 1939 se mută definitiv în SUA.

În 1940 relizează adaptarea cinematografică a romanului „Rebecca” de Daphne Du Maurier. În 1941 și-a început prietenia cu Cary Grant, Hitchcock având alte preferințe profesionale pentru James Stewart și Gregory Peck.Trei ani mai târziu creează împreună cu Sidney Berstein propria sa casă de producție –  Transatlantic Pictures şi începe să lucreze cu Ingrid Bergman, prima blondă de care era fascinat.A urmat regia la peliculele „Spellbound” – 1945, cu Ingrid Bergman și Gregory Peck şi „Notorius” – 1946, cu Cary Grant în distribuție. Au urmat filme regizate în care însuşi Hitchcock avea roluri foarte scurte: „Strangers on a Train” – 1951, „Dial M for Murder” – 1954.În 1954 o distribuie pe Grace Kelly în „Rear Window” și în „To Catch a Thief” (1955), unde juca împreună cu Cary Grant.

În 1958 primeşte „Globul de Aur” pentru cel mai bun serial TV – „Alfred Hitchcock Presents”, iar după doi ani regizează filmul „Psycho” iar în 1963 – „The Birds”.Referitor la „Psyho”, se spune că, după ce a obţinut drepturile de autor pentru romanul lui Robert Bloch, cu 9.000 de dolari, Hitchcock a dorit să cumpere de pe piaţă toate copiile cărţii, pentru ca finalul să rămână cât mai puţin cunoscut pentru public.În anul 1968 a primit un Oscar onorific pentru întreaga sa carieră în cadrul ceremoniei Premiilor Academiei. În 1976, a regizat „Family Plot” cu Karen Black și Bruce Dern, în 1979, American Film Institute îi decernează premiul pentru întreaga carieră, iar Regina Angliei îi decernează, în acelaşi an, titlul de Sir. La 29 aprilie 1980, Alfred Hitchcock a trecut la cele veşnice, la Los Angeles.

În aproape jumătate de secol de carieră, Alfred Hitchcock a realizat peste 50 de filme şi a contribuit la afirmarea unor actriţe precum Joan Fontaine, Ingrid Bergman, Shirley McLane, Grace Kelly. Hitchcock a influenţat puternic arta filmului hollywoodian, de la realizarea scenariilor, alegerea şi îndrumarea actorilor până la subtilităţi regizorale sau tehnici de realizare a a suspansului.În anul 2012, thriller-ul psihologic „Vertigo” regizat în 1958 de Alfred Hitchcock, a fost votat cel mai bun film al tuturor timpurilor, într-un sondaj care a reunit 846 de critici şi 358 de regizori, organizat o dată la zece ani de revista „Sight and Sound” editată de British Film Institute.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/alfred-hitchcock-11071/

https://www.biography.com/filmmaker/alfred-hitchcock

https://www.oxforddnb.com/view/10.1093/ref:odnb/9780198614128.001.0001/odnb-9780198614128-e-31239

https://www.britannica.com/biography/Alfred-Hitchcock

https://www.npg.org.uk/collections/search/person/mp05410/sir-alfred-joseph-hitchcock

http://www.rador.ro/2017/08/13/portret-alfred-hitchcock-un-maestru-al- suspansului/

$$$

 29 aprilie - „Ziua Veteranilor de Război". Data la care este marcată această zi aminteşte de ziua de 29 aprilie 1902, atunci când regele Carol I a recunoscut pentru prima dată oficial titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă. Începând din 2008, Ziua Veteranilor de Război este celebrată în fiecare an, potrivit unei hotărâri de guvern. 

Regele Carol I a introdus titlul de veteran de război la 29 aprilie 1902. Participanţilor la Războiul de Independenţă din 1877 – 1878 li s-a asigurat acest statut alături de mijloace pentru un trai decent, pe măsura curajului şi a sacrificiilor de care au dat dovadă pe câmpul de luptă. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902 prevedea: „Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare''. În Războiul de Independenţă (1877-1878), s-au sacrificat 10.000 de ostaşi din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operaţii. De asemenea, după primul război mondial au fost adoptate diferite legi, prin care participanţii la campanii şi urmaşii lor au primit diferite drepturi şi avantaje reparatorii. Astfel, prin Legea din 13 ianuarie 1918, participanţii la Primul Război Mondial care au fost decoraţi cu Medalia „Virtutea Militară'' de război clasa I, au primit o pensie viageră, iar prin Legea din 2 septembrie 1920, li s-au creat condiţii speciale de pensionare. În 1927, prin Decretul - lege nr. 1402 din 15 mai, ofiţerilor activi şi de rezervă care participaseră la Primul Război Mondial şi care fuseseră decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul'', li s-au acordat loturi de teren sau loturi de casă, precum şi anumite gratuităţi.

În războiul de reîntregire care a dus la crearea României Mari, a fost mobilizată 11% din populaţia ţării, mai exact peste 880.000 de militari, iar izbânda finală a fost plătită cu jertfa a peste 335.000 morţi şi dispăruţi, a peste 75.000 de invalizi şi a circa 650.000 de morţi din rândul populaţiei civile. În cel de-al Doilea Război Mondial, armata României a pierdut peste 790.000 de militari, din care peste 92.000 au murit, peste 33.000 au fost răniţi şi peste 360.000 au fost dispăruţi pe cele două fronturi.Veteranii de război au primit o serie de drepturi şi avantaje şi în anii următori, printr-o serie de acte normative, precum Decretul nr. 1304 din 8 mai 1933, Decretul nr. 1056 din 6 mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie 1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945. Începând din 1948, aceste drepturi şi avantaje au fost revăzute, unele fiind chiar anulate.

În prezent, drepturile veteranilor de război sunt reprezentate de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, membră a Federaţiei Mondiale a Vechilor Combatanţi, cu sediul la Paris. Aceste drepturi sunt garantate de Legea nr.49/1991 şi de Legea nr.44/1994, modificată şi completată prin Legea 303/2007. Guvernul a hotărât, prin HG nr.1222/10.10.2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, ca „Ziua veteranilor de război” să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. În prezent mai sunt în viață foarte puțini de veterani de război (ieri auzeam cifra de 288 în toată țara) și văduve de război şi văduve de veterani de război, iar numărul acestora este în vertiginoasă scădere…

Ca în fiecare an la această dată, vă invit să citiți și versurile care urmează...

Se sting Veteranii!

Priveşte, copile, cum trec veteranii

În şiruri tăcute, bătrâni luptători

Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii

Dispar în neant, anonimi călători.

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,

Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.

Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare

Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!

Priveste-i! Mai mișcă! Mai sunt încă vii!

Şi-așteaptă să sune... un ultim atac,

Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi

Şi-așteaptă semnalul! Şi rabdă! Şi tac!

Priveşte-i trecând, resemnaţi spre vecie,

Păşind maiestuos, ca lumea să ştie

Că n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au crâcnit!

Au luptat, au muncit, au tăcut... şi-au murit!

De-ai fost general sau simplu soldat

Pe front nu contează! Nu este o lege

Să-ţi apere gradul. Eşti doar un bărbat

În luptă cu moartea. Şi moartea n-alege!

Din est până-n vest, întregul pământ

Cu sângele lor în război l-au udat.

Cu trupuri uitate sub cruci de mormânt

Tot drumul Golgotei a fost jalonat!

Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infern

La matcă întorşi au fost aşteptaţi

Potrivit obiceiului nostru etern

La Aiud, la Sighet, la Piteşti, la Galaţi.

De-aceea, copile, când trec veteranii

Cu feţele supte, ca de sfinţi bizantini

Opreşte-te-n loc, căci ei sunt titanii

Istoriei noastre! Şi lor să te-nchini!

Sunt candele sfinte! Cât pâlpaie încă

Mai dă-le onoruri! Aceşti oameni triști

Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n stâncă

Şi-au murit pentru tine, ca tu să exişti!

Şi-acuma priveşte cum trec veteranii

În şiruri tăcute, eroi cerşetori!

Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii

Dispar în neant... inutili trecători!

Col. (r) Gheorghe Lăcătuşu, Veteran de război

Surse:

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/04/29/ziua-veteranilor-de-razboi--98710

https://www.forter.ro/ministerul-apararii-nationale/29-aprilie-%E2%80%93-ziua-veteranilor-de-r%C4%83zboi/23431

http://www.condeiulardelean.ro/articol/29-aprilie-ziua-veteranilor-de-razboi?page=3

http://presamil.ro/ziua-veteranilor-de-razboi/

http://www.ra dioiasi.ro/stiri/prim-plan/29-aprilie-ziua-veteranilor-de-razboi/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie…

-„Ziua Veteranilor de Război"; 

-„Ziua internaţională a dansului"; marchează naşterea coregrafului francez Jean Georges Noverre (n.29.IV.1727; a murit la 19.X.1810), creator al baletului modern; se celebrează din anul 1982, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Dansului din cadrul Institutului Internaţional de Teatru (ITI - UNESCO)

- 1483: Insula Gran Canaria este cucerită de regatul Castiliei. Insula va juca un rol important în expansiunea maritimă a Spaniei.

- 1830, 29.IV / 11.V:S-a născut Emanoil Bacaloglu, fizician, matematician şi chimist. Membru titular al Academiei Române (1879).Este primul organizator al învăţământului superior de fizică din România. S-a preocupat de elaborarea manualelor şcolare şi a cursurilor universitare, redactând manualul Elemente de algebră (1866), ca şi primul manual universitar de fizică – Elemente de fizică (1870). Emanoil Bacaloglu (n. 11/29 aprilie 1830, Bucureşti - d. 30 august 1891) a fost un fizician, chimist şi matematician român, de origine greacă.A fost profesor de fizică la Universitatea Bucureşti şi membru al Academiei Române din 1879.A participat la Revoluţia de la 1848.Este creditat cu primele lucrări ştiinţifice româneşti de matematică, fizică şi chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii.Este şi unul dintre principalii iniţiatori ai „Societăţii de ştiinţe fizice”, înfiinţată în 1890.

-1842: S-a născut Carl Millöcker, compozitor şi dirijor austriac (m. 1899)

- 1848: S-a născut Raja Ravi Varma, pictor indian (m. 2 octombrie 1906), cunoscut pentru scenele pictate din poemele epice indiene Mahabharata si Ramayana   

- 1854: S-a născut Henri Poincaré, matematician, astronom şi filosof francez; contribuţii la teoria funcţiilor, în domeniul ecuaţiilor diferenţiale sau al topologiei (unde a deschis un nou capitol, cel al topologiei algebrice); lucrări de fizică matematică şi mecanică cerească; studii de epistemologie; membru de onoare străin al Academiei Române din 1909 (m. 1912)

- 1863:S-a născut Konstantinos Kavafis, poet grec. Konstantinos Petrou Kavafis (n. Alexandria, Egipt) a fost un poet grec, una dintre figurile literare cele mai importante din secolul XX şi unul dintre ce mai mari exponenţi ai renaşterii limbii greceşti moderne.A scris o lirică a nostalgiei, sugerată de amintirea trecutului istoric, meditaţia filosofică şi pasiunea erotică. Se remarcă: valorificarea spiritului istoric, tendinţa descriptivă şi picturală, obiectivitatea la modul parnasian, folosirea simbolului şi a sugestiei, transparenţa imaginilor, limbajul de arhaică nobleţe şi sobrietate.Postum, în 1935, i-a apărut volumul Poiémata, Poeme.

- 1864: A murit Abraham Gesner, medic si geolog canadian, fondatorul industriei petroliere moderne.

- 1868: A avut loc, la Bucureşti, adunarea generală pentru fondarea Societăţii Filarmonice din România, la doi ani după ce avuseseră loc primele concerte simfonice din ţara noastră. În diferite perioade, Filarmonica din Bucureşti a fost condusă, pe rând, de Dimitrie Dinicu, George Enescu, George Georgescu şi alţii.În 1955 Filarmonica a căpătat numele de George Enescu.

 - 1877, 29.IV / 11.V: Adunarea Deputaţilor adoptă o moţiune prin care este declarată starea de război a României cu Imperiul Otoman; o zi mai târziu (30.IV/12.V) adoptă aceeaşi moţiune şi Senatul 

- 1879: S-a născut Sir Thomas Beecham (m.1961), dirijor englez autodidact.Îşi pune imensa avere în slujba promovării muzicii.A condus „Covent Garden”, a fondat mai multe orchestre, printre care „Royal Philarmonic Orchestra” (1947).

- 1882: S-a născut matematicianul Theodor Angheluţă; contribuţii în domeniul teoriei ecuaţiilor integrale şi al teoriei ecuaţiilor funcţionale; membru de onoare al Academiei Române din 1948 (m. 1964) 

- 1885: S-a născut Egon Erwin Kisch, ziarist şi scriitor ceh de limbă germană; activitate antifascistă; supranumit „reporterul frenetic" (după volumul său cu acest titlu) (m. 1948)

- 1885, 29.IV / 11.V: A murit Visarion Roman, publicist şi om politic; a editat, printre altele, pentru sate calendarul „Amicul poporului" (1861-1882), primul calendar din Transilvania cu alfabet latin; a organizat prima instituţie de credit român din Transilvania, Banca „Albina" (1871), pe care a condus-o până în 1884; membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1877 (n. 1833)

- 1893: S-a născut Harold Urey, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie. Harold Clayton Urey (n. Walkerton, Indiana, Statele Unite - d. 5 ianuarie 1981 la La Jolla, California) a fost un chimistamerican, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1934). A fost primul editor al Journal of Chemical Physics între anii 1933-1941.A descoperit deuteriu prin distilarea succesivă a hidrogenului lichid.În 1931, cu ajutorul asistenţilor săi, a demonstrat existenţa apei grele: oxidul de deuteriu D2O.Aceasta i-a adus recunoaşterea cu Premiul Nobel pentru Chimie, în 1934, conferit cu precizarea: „pentru descoperirea deuteriului". În 1940 a fost premiat cu „Medalia Davy”, iar în 1943 cu „Medalia Franklin”.A fost directorul grupului de cercetare a Proiectului Manhattan, pentru construirea bombei atomice, la Universitatea din Columbia.A publicat lucrări importante şi în domeniul geofizic, a originii sistemului solar şi a paleontologiei.În ultimii ani ai vieţii, Urey a iniţiat dezvoltarea sectorului «cosmochimic» (el este părintele acestui cuvânt). American Astronomical Society a instituit în cinstea sa „Premiul H. C. Urey”, care se dă pentru cercetări planetare şi tot cu numele său a fost „botezat” craterul lunii şi asteroidul 4716.

- 1895: S-a născut Sir Malcolm Sargent, dirijor englez (m. 1967)

- 1899: S-a născut Duke Ellington, pianist, compozitor şi dirijor american de jazz (m. 1974)

- 1907: S-a născut Fred Zinnemann, regizor şi producător american de film de origine austriacă (m. 1997) 

- 1918: A murit Barbu Ştefănescu-Delavrancea, scriitor, avocat şi om politic; membru titular al Academiei Române din 1912, vicepreşedinte al acestui for în perioada mai 1915 - aprilie 1918 (n. 1858).

- 1919: S-a născut Gérard Oury, regizor şi actor francez de film (m. 2006). 

- 1925: S-a născut inginerul Alexandru Timotin, specialist în electrotehnică; contribuţii privind energia şi forţele electromagnetice; membru titular al Academiei Române din 1999 (m. 2007)

- 1927: S-a născut Virgil Cândea, istoric al culturii române medievale şi moderne; cercetări despre umanismul românesc, imaginea culturii româneşti în lume, creaţii româneşti în colecţii străine; membru titular al Academiei Române din 1993, vicepreşedinte al acestui for între anii 1998-2002 (m. 2007). 

- 1928: A avut loc inaugurarea oficială a Monumentului lui Ştefan cel Mare, amplasat în zona centrală a oraşului Chişinău.     

- 1929: S-a născut dirijorul Paul Popescu; fost dirijor al Orchestrei Naţionale Radio

- 1931: S-a născut, la Independenţa, jud. Galaţi, Ilie Tănăsache, prozator român. A fost redactor la ziarul Viaţa nouă din Galaţi (1950-1967) şi secretar literar al Teatrului de Stat din acelaşi oraş (1967-1968). A publicat volumele de povestiri: Prin parbriz râdea o fată (1955), Ape fără maluri (1967), Timpul fără cusur (1967), Înaintea ultimei căderi (1969) etc.

- 1936: S-a născut dirijorul indian Zubin Mehta

- 1936: S-a născut poetul Gheorghe Tomozei (m. 1997).Liric, modern în expresie, tradiţionalist în conţinut. Volumul de debut, Pasăre albastră (1957), este urmat de Steaua polară (1960), Vârsta sărutului (1963), Noapte de echinox (1964), Efigii (1972), Gloria ierbii (1975), Poema patriei (1977) şi altele.A publicat şi proză, memorialistică, literatură pentru copii etc.

- 1939: A murit Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (n. 1890). Petre Iorgulescu - care va adăuga numelui forma prescurtată Yor, s-a născut în familia demnitarului Constantin Iorgulescu. Tatăl său îl încurajează şi susţine pentru o carieră politică, Petre Iorgulescu, devenit avocat, este ales în 1917 deputat.Datorită vocaţiei artistice manifestată încă din adolescenţă, Petre Iorgulescu se înscrie în 1918 în societatea Arta română, apoi, în 1919 pleacă la Paris pentru studii.Urmează cursurile Academiei Julian şi Academiei moderne a lui Othon Friesz; simultan frecventează şi atelierul lui Maurice Denis. În 1920 şi-a făcut debutul cu o expoziţie personală, deschisă la Maison d’Art în Bucureşti. Din acest an, Petre Iorgulescu Yor devine o prezenţă constantă pe simezele Saloanelor Oficiale din Bucureşti şi Paris, precum şi în expoziţiile grupărilor Grupul Nostru, Tinerimea Artistică şi Criterion. În anul 1929 i s-a decernat medalia de aur pentru Expoziţia Internaţională deschisă la Barcelona, iar în 1938 i s-a premiat o lucrare la Salonul Oficial din Paris.Lucrările sale converg spre un modernism temperat, influenţat de postimpresionism, fovism, expresionism, artistul menţinându-se în linia construcţiei realiste a tabloului. 

- 1941: S-a născut Mircea Veroiu, regizor român de film. Mircea Veroiu (n. Târgu Jiu - d. 26 decembrie 1997) a fost un regizor, actor si scenarist român.A urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970.În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciaţi regizori din generaţia sa. Abordează subiecte variate şi, dând dovadă de tact în relaţia cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluţia aşa-numitelor western spaghetti (produse în Italia şi Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica ţărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât şi ca actor.

- 1944: A încetat din viaţă Aleksei S. Novikov – Priboi (n.1877), prozator rus sovietic. A scris povestiri despre viaţa marinărească (Marinarii de pe submarin; Femeia şi marea, 1928) şi romanul Ţuşima (1933-1935) – inspirat dintr-un episod al războiului ruso-japonez. 

- 1945: Adolf Hitler se căsătoreşte cu Eva Braun în buncărul din Berlin şi îl desemnează pe amiralul Karl Dönitz ca succesor. 

- 1945: Trupele americane elibereaza 32 000 de prizonieri din lagarul de concentrare nazist de la Dachau

- 1945: La Caserte (Italia) a fost semnată capitularea trupelor germane din această ţară (la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale)

- 1947: A trecut la cele veşnice, în Vaţa de Jos, jud. Hunedoara, Gheorghe Ciuhandru (n.1875), preot publicist român. A militat pentru apărarea şcolilor confesionale româneşti din eparhia Aradului împotriva tendinţelor de maghiarizare. A lăsat numeroase lucrări de teologie şi istorie.A fost membru de onoare al Academiei Române (1946).

- 1951: S-a născut, la Bucureşti, Bogdan Ulmu, regizor şi scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 1991 lucrează ca regizor la Teatru „Luceafărul” din Iaşi. Este autorul volumelor: Saltul (1975), Sub semnul teatrului (1980), Caiete de regie (1985), Jurnal de medic (2000), Ion Creangă, dramaturg fără voie (2001), Mic dicţionar Caragiale (2001) etc.

 - 1954: S-a născut Jerry Seinfeld, actor american de comedie

- 1955: A murit Daniel Danielopolu, medic, fiziolog şi farmacolog; a fondat şi condus Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române (1948-1955); a iniţiat înfiinţarea Academiei de Medicină; a abordat, printre primii în lume, o concepţie nouă în descoperirea funcţiilor biologice, numită azi concepţia cibernetică, legată de prezentarea organismelor şi a funcţiilor organelor ca sisteme; membru de onoare al Academiei Române din 1938 (n. 1884)

- 1957: S-a născut Daniel Day-Lewis, actor britanic de teatru şi film

- 1958: S-a născut actriţa americană de film, Michelle Pfeiffer

- 1960: A murit dramaturgul I. Valjan (pseudonimul lui Ioan Al. Vasilescu), de profesie avocat (n. 1881)

- 1970: S-a născut André Agassi, fost jucător american de tenis, câştigător a 8 titluri de Grand Slam şi a medaliei olimpice de aur; a câştigat 17 turnee ATP Masters Series, mai multe decât orice alt jucător

- 1970: S-a născut actriţa de film americană Uma Thurman

- 1975: A murit Radu Demetrescu-Gyr, poet, dramaturg şi eseist; pentru apartenența sa la mişcarea legionară a făcut aproape 20 de ani de detenţie politică.

- 1975: Este lansat la apă, în portul Constanţa, primul mineralier, Tomis, de mare tonaj construit de navaliştii constănţeni. 

- 1976: A murit Emanoil Hagi-Mosco, istoric şi publicist; contribuţii în domeniul heraldicii româneşti; membru fondator al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie (n. 1882)

- 1980: A încetat din viaţă Sir Alfred Joseph Hitchcock (n.1899), cineast britanic. Stabilit în S.U.A. (1940). Maestru al suspansului.Personajele sale sunt victime ale secolului angoasei (Femeia dispărută, 1929; Rebecca, 1940 – Premiul Oscar pentru cel mai bun film; Fascinaţie, 1945; Notorius, 1946; Psihoză, 1960; Păsările, 1963)

- 1982: A murit regizorul de film Doru Năstase (n. 1933) 

-1997: A intrat în vigoare Convenţia privind interzicerea armelor chimice (adoptată la 3.IX.1992, în cadrul Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva; România a semnat această Convenţie în prima zi de la deschiderea ei pentru semnare, 13.I.1993, a ratificat-o la 9.XII.1993 şi a depus instrumentele de ratificare la 15.II.1995) 

- 2004: A murit violoncelistul şi dirijorul de origine română Emil Klein, stabilit în Italia (n. 1955)

- 2005: A murit inginerul chimist Mircea Desideriu Banciu; cercetări de sinteză organică şi mecanisme de creaţie; membru titular al Academiei Române din 2000 (n. 1941)

- 2006: A murit economistul american John Kenneth Galbraith; adept al teoriei societăţii industriale conduse de o tehnostructură; teoretician al fenomenului managementului (n. 1908, în Canada)

- 2008: A murit chimistul elveţian Albert Hofmann, cel care a descoperit accidental drogul halucinogen LSD (n. 1906)

 - 2011: Căsătoria Prinţului William cu Kate Middleton.

&&&

 Un avocat intră într-un stabiliment de lux și cere direct:

— Vreau să petrec noaptea cu Alicia!

— Domnule, Alicia este cea mai exclusivistă fată a noastră. Costă 3.000 de euro pe noapte, îl avertizează recepționerul.

— Nicio problemă, răspunde avocatul și scoate teancul de bani.

A doua zi, avocatul revine.

— Tot pe Alicia o vreau.

— Vă reamintesc, tariful este de 3.000 de euro...

— Știu, știu. Poftim banii.

A treia seară, scena se repetă. Avocatul plătește încă 3.000 de euro și urcă în cameră. Dimineața, înainte ca el să plece, fata, vizibil impresionată și curioasă, îl întreabă:

— Auzi, dar tu de unde ești de loc? Că ești cel mai generos client pe care l-am avut vreodată.

— Sunt din Craiova, răspunde avocatul sec.

— Serios? Și părinții mei sunt tot din Craiova... ce coincidență!

— Nu e nicio coincidență, domnișoară, spune avocatul în timp ce își aranja cravata în oglindă. Știu foarte bine cine sunt părinții tăi. Din păcate, au murit într-un accident de mașină săptămâna trecută, iar eu sunt executorul lor testamentar.

Fata înlemni, cu lacrimi în ochi:

— Și... moștenirea?

— Exact despre asta e vorba. Partea ta din moștenire a fost de fix 9.000 de euro. Tocmai am terminat să ți-i înmânez în ultimele trei nopți.

MORALA: Orice ai face și oricum s-ar învârti roata, un  avocat tot te arde!

$##

 Omul care ți-a făcut pașii posibili

Înainte să te gândești prea mult la viață, la istorie sau la oameni care au schimbat lumea, privește-ți încă o dată picioarele și realizează că lucrul aparent banal pe care îl porți există astăzi într-o formă accesibilă pentru aproape oricine datorită unui om despre care aproape nimeni nu vorbește, un om care nu a avut parte de recunoaștere în timpul vieții, care nu a devenit bogat și care nu a apucat să vadă cu adevărat impactul a ceea ce a creat, dar care, în liniște, a schimbat definitiv modul în care trăiesc milioane de oameni.

Jan Ernst Matzeliger nu a avut avantajele pe care le au de obicei cei care ajung în manuale, nu a avut sprijin, nu a avut studii formale și nici măcar un mediu care să-l încurajeze, însă avea ceva mult mai rar, o minte care nu accepta limitele impuse de alții și o răbdare care l-a ținut nopți întregi lucrând la o problemă pe care lumea o considera imposibilă, iar în acea cameră mică, cu materiale simple și improvizații, a reușit să creeze o mașină care nu doar că a rezolvat problema, ci a schimbat complet regulile jocului.

Până atunci, pantofii erau un lux, ceva ce nu toată lumea își permitea, iar procesul de realizare era lent, dificil și dependent de mâini experimentate, însă invenția lui a rupt acest lanț, a făcut producția mai rapidă, mai eficientă și, cel mai important, a făcut ca pantofii să devină accesibili pentru oamenii obișnuiți, pentru copii, pentru muncitori, pentru toți cei care până atunci nu aveau acest privilegiu, transformând ceva esențial dintr-un lux într-o necesitate la îndemâna tuturor.

Și totuși, în timp ce lumea începea să beneficieze de rezultatul muncii lui, el a rămas în umbră, lucrând în continuare, fără să fie ridicat pe un piedestal, fără să fie văzut ca un geniu, într-o societate care nu era pregătită să recunoască valoarea unui om ca el, iar atunci când boala l-a doborât, a plecat din această lume prea devreme, fără să știe că ceea ce a construit nu se va opri niciodată.

Anii au trecut, iar numele lui a fost aproape uitat, în timp ce invenția lui a devenit parte din viața de zi cu zi, o dovadă tăcută că uneori cei care schimbă lumea nu sunt cei care primesc aplauze, ci cei care, în ciuda tuturor obstacolelor, aleg să continue, să creeze și să nu accepte că ceva este imposibil doar pentru că alții nu au reușit.

Poate că adevărata măsură a unui om nu stă în cât de cunoscut devine, ci în câte vieți schimbă fără ca oamenii să-i știe numele.

Tu te-ai întrebat vreodată câți oameni necunoscuți îți fac viața mai ușoară în fiecare zi?

#istorie #inspirație #curaj #inven ții #respect

$$$

 Mâna care nu s-a oprit niciodată

În iulie 1940, în orașul Kaunas din Lituania, într-o lume care se închidea încet peste mii de oameni fără scăpare, Yukiko Sugihara privea în tăcere cum mâna soțului ei începea să tremure, în timp ce el continua să scrie vize fără oprire, una după alta, ore întregi, până când degetele i se încleștau și încheietura i se umfla, iar afară, dincolo de ferestrele consulatului japonez, mii de refugiați evrei așteptau cu speranța că o semnătură le-ar putea salva viața.

Avea doar 27 de ani, era mamă a trei băieți mici și trăia într-o țară care devenea, cu fiecare zi, o capcană mortală, în timp ce soțul ei, Chiune, consul japonez trimis oficial pentru misiuni diplomatice, devenea fără să știe ultima șansă pentru acei oameni disperați care fugiseră din Polonia ocupată de naziști și ajunseseră în Lituania, doar pentru a fi prinși din nou între două puteri.

Refugiații aveau nevoie de vize, orice vize, iar când un consul olandez le oferise documente pentru Curaçao, o insulă îndepărtată care nu cerea formalități stricte de intrare, totul depindea acum de un singur lucru: un permis de tranzit prin Japonia, iar acel permis putea fi dat de un singur om.

Chiune a cerut voie de la Tokyo de trei ori, iar de fiecare dată răspunsul a fost același, rece și categoric, fără excepții, fără îndoială, fără umanitate, pentru că Japonia era aliată cu Germania nazistă, iar orice ajutor acordat evreilor putea fi considerat o trădare.

În acea noapte, într-un moment în care viața lor putea lua o întorsătură ireversibilă, Chiune i-a cerut părerea soției sale, iar Yukiko, fără să știe cât de mult îi va costa acea decizie, i-a spus simplu să facă ceea ce este corect, lăsând în urmă siguranța pentru a salva vieți.

A doua zi, el a început să scrie, iar ea a rămas lângă el, nu ca o simplă martoră, ci ca o parte tăcută și esențială a acestui act de curaj, aducându-i mâncare, ceai, vegheând asupra lui și, mai ales, îngrijindu-i mâna care începea să cedeze sub povara gestului repetat, aplicând comprese calde, masându-i degetele, ținându-l în picioare atunci când corpul lui voia să cedeze.

Zilele treceau, rândul de oameni nu se micșora, iar când ordinul de plecare a venit, el nu s-a oprit, scriind în hotel, în gară, pe bagaje, pe genunchi, până în ultima clipă, aruncând vizele pe fereastra trenului către oamenii care alergau disperați, iar ea era acolo, ținând totul în echilibru, într-o tăcere care nu cerea recunoaștere.

În doar 29 de zile, au fost emise peste 2.000 de vize, care au salvat aproximativ 6.000 de oameni, iar astăzi, urmașii lor sunt zeci de mii, o lume întreagă născută din acele foi de hârtie scrise cu o mână obosită și susținută de o prezență nevăzută.

După război, prețul a fost greu: concediere, sărăcie, pierderea unui copil, ani de separare, o viață trăită departe de recunoaștere, iar Yukiko a rămas în umbră, crescând singură copiii, purtând în tăcere povara alegerii făcute.

Abia după zeci de ani, când supraviețuitorii au început să-i caute și să-i găsească, povestea a ieșit la lumină, însă chiar și atunci, istoria a ales să-l amintească mai ales pe el, uitând că fiecare semnătură a fost posibilă pentru că cineva, în liniște, a spus „da” atunci când era mai ușor să spună „nu”.

Yukiko Sugihara nu a salvat vieți cu o ștampilă, ci cu răbdare, cu curaj tăcut și cu o prezență care nu a cerut niciodată recunoaștere, dar fără de care acea mână nu ar fi putut continua să scrie.

Poate că uneori istoria nu uită din neatenție, ci pentru că poveștile cele mai puternice sunt cele care nu caută lumină, iar întrebarea rămâne, într-un colț tăcut al conștiinței noastre: câte vieți au fost schimbate de oameni pe care nimeni nu i-a văzut?

#YukikoSugihara #ChiuneSugihara #Istorie #Curaj  #PovestiAdevarate

$$$

 Omul care nu s-a simțit niciodată om

Într-o casă mare din nordul Japoniei, unde totul părea să aibă locul lui și unde oamenii importanți veneau și plecau fără să observe tăcerea unui copil, Osamu Dazai a crescut înconjurat de privilegii care nu au reușit niciodată să atingă golul din interiorul lui, pentru că, deși avea tot ce ar fi putut însemna o viață confortabilă, simțea că privește lumea printr-un geam, ca și cum ar fi fost prezent, dar niciodată cu adevărat parte din ea.

În timp ce părinții lui erau absenți, ocupați cu propriile vieți, el a învățat să joace un rol, să zâmbească, să fie plăcut, să ofere oamenilor exact ceea ce așteptau, construind o mască atât de convingătoare încât nimeni nu a mai pus la îndoială ceea ce vedea, deși în spatele acelei aparențe se afla un om care nu înțelegea cum funcționează ceilalți și care se simțea străin chiar și de propria existență.

La douăzeci de ani, când a întâlnit pe cineva care îi împărtășea rătăcirea, a crezut că a găsit o ieșire, dar acel moment s-a transformat într-o tragedie care avea să-l urmărească toată viața, pentru că ea nu s-a mai întors, iar el a rămas, purtând vina unei supraviețuiri care nu i-a adus ușurare, ci o povară și mai mare.

A început să scrie nu pentru faimă, ci pentru a da formă unor lucruri pe care nu le putea spune altfel, iar cuvintele lui au devenit un fel de confesiune continuă despre efortul de a părea normal, despre singurătatea care nu poate fi explicată și despre acea senzație că, indiferent cât de bine te adaptezi, nu aparții cu adevărat nicăieri.

Succesul a venit, dar nu a vindecat nimic, pentru că nu a schimbat ceea ce era în interior, iar în încercarea de a liniști acel zgomot constant, a căutat refugiu în lucruri care nu făceau decât să adâncească ruptura dintre el și lume, lăsând în urmă relații fragile și încercări repetate de a pune capăt unei lupte pe care nu o putea câștiga.

Când a scris „No Longer Human”, nu a creat doar un roman, ci a deschis o ușă către o parte din sine pe care puțini o arată, transformând durerea într-o poveste în care milioane de oameni aveau să se regăsească, recunoscând pentru prima dată că nu sunt singuri în ceea ce simt.

Și totuși, la scurt timp după ce a oferit lumii acest dar, a ales să plece definitiv, într-un gest care nu poate fi redus la un moment, ci trebuie înțeles ca finalul unei lupte lungi, purtate în tăcere, între dorința de a trăi și incapacitatea de a găsi un loc în care să se simtă întreg.

Poate că moștenirea lui nu stă doar în paginile pe care le-a scris, ci în faptul că a dat voce unor trăiri pe care mulți le ascund, arătând că ceea ce pare rușinos sau de neînțeles este, de fapt, mai comun decât credem.

Și rămâne o întrebare care nu aparține trecutului, ci prezentului: câți oameni trăiesc în jurul nostru purtând o mască perfectă, în timp ce, în interior, se simt complet singuri?

#OsamuDazai #NoLongerHuman #SanatateMintala #LiteraturaJaponeza #Po vestiAdevarate

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1882: În această zi, s-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (d. 1955).

Nicolae Bălan s-a născut în Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa-Năsăud, în familie de preot.A absolvit Gimnaziul la Năsăud, apoi a studiat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1900-1904); şi-a luat doctoratul în teologie în 1905. A făcut studii de specializare la Facultăţile de Teologie protestantă şi catolică din Breslau (1905).În 1905 a fost numit profesor provizoriu, iar în 1909 definitiv, la catedra de Dogmatică, Apologetică şi Morală a Institutului teologico-pedagogic din Sibiu (până în 1920). A fost membru în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, fondator şi redactor al „Revistei Teologice" din Sibiu (1907-1916); în 1918, a redactat „Gazeta Poporului", tot la Sibiu. 

A fost hirotonit preot în 1919, iar la 14 februarie 1920, a fost ales mitropolit al Ardealului, păstorind până la moarte; membru de onoare al Academiei Române (1920), membru în Comitetul central al ASTREI, senator de drept.Aflat în scaunul mitropolitan de la Sibiu, a luptat pentru acceptarea principiilor Statutului Organic al lui Andrei Şaguna în Legea şi Statutul de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, apărând autonomia bisericii.Pe tărâm cultural-teologic, a ridicat Institutul Teologic din Sibiu la rangul de Academie (1921), cu drept de-a elibera diplome de licenţă; a îndrumat activitatea şcolilor secundare aflate până în 1948 sub egida Bisericii, a înfiinţat o Şcoală normală de fete, Şcoala de cântăreţi bisericeşti „Dimitrie Cunţan" şi un internat, toate în Sibiu.A trimis numeroşi tineri teologi la studii de specializare în străinătate, care au devenit, mai târziu, profesori la catedrele Academiei.

A îndrumat activitatea periodicelor bisericeşti de la Sibiu: „Telegraful Român", „Revista Teologică" şi „Lumina Satelor" şi a pus bazele unor colecţii.A rectitorit mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, a ridicat schitul şi căminul de la Păltiniş, paraclisul şi biblioteca Academiei teologice „Andreiene".În eparhie, s-au construit, în cursul păstoriei sale, peste 150 de biserici şi case parohiale. Mitropolitul Nicolae Bălan a fost al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A început lucrările de refacere a bisericii în vara anului 1926. Atunci s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau şi s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. A participat la Congresul ecumenist de la Stockholm din 1925 şi la Conferinţa ecumenismului practic de la Berna din 1926; a condus un pelerinaj la Locurile Sfinte în 1925.

A fost unul dintre marii luptători pentru înfăptuirea unităţii româneşti. În toamna anului 1918, Consiliul Naţional Român din Transilvania l-a trimis la Iaşi, pentru a lua legătura cu Guvernul României, în vederea înfăptuirii unităţii statale. De la Iaşi, a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, cu îndemnul de a convoca o mare adunare naţională a tuturor românilor, care să proclame unirea Transilvaniei cu România. Prin discursurile rostite în Senatul ţării: în 1923, la discutarea noii Constituţii, în 1928, la dezbaterea Legii Cultelor, în 1929, cu prilejul ratificării Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan a apărat autonomia Bisericii. A militat, toată viaţa, pentru refacerea unităţii bisericeşti a românilor, atât prin scris, cât şi prin cuvânt.A publicat sute de studii, articole, predici, pastorale, discursuri parlamentare, recenzii etc. Între acestea, „Problema bisericească în timpul de azi" (Sibiu, 1905),„Chestiunea bisericească din România şi autonomia Bisericii noastre" (Sibiu, 1910), „Biserica neamului şi drepturile ei" (Discurs în Senat, Sibiu, 1928) ş.a.

Mitropolitul Nicolae Bălan a trecut la cele veşnice la 6 august 1955, la Sibiu, şi a fost înmormântat în pronaosul bisericii Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.În septembrie 2014, un bust al mitropolitului Nicolae Bălan a fost dezvelit în satul său natal, Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa Năsăud. Bustul mitropolitului Nicolae Bălan, realizat de sculptorul Mircea Mocanu, se află în curtea actualei case parohiale, construită pe fostul amplasament al casei sale părinteşti.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

https://www.crestinortodox.ro/parinti/nicolae-balan-mitropolitul-ardealului-141569.html

http://ziarullumina.ro/mitropolitul-nicolae-balan-o-constiinta-un-crez-un-apostol-104603.html

https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/2018/05/5- argatu.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1940: În această zi, a fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Auschwitz a fost lagărul de concentrare în care sistemul nazist şi-a perfecţionat tehnicile de ucidere în masă. Organizator al genocidului a fost colonelul Adolf Eichmann, cel care a condus „soluţia finală" - adică acţiunea de exterminare a mai multor milioane de evrei. După încheierea războiului, Eichmann s-a ascuns în Argentina. Capturat în cele din urmă de către agenţii serviciului secret israelian Mossad, care i-au dat de urmă în 1960 la Buenos Aires, fostul militar a fost judecat pentru crime de război în cadrul unui proces organizat în Israel (1961).Desigur, Eichmann a încercat să reducă importanţa rolului său în sâvărşirea Holocaustului. Mai mult, el însuşi s-a considerat o victimă: „În fond, am fost o unealtă la îndemâna puterii şi a unui destin de neînţeles", a încercat Eichmann să se disculpe în faţa completului de judecată.Găsit vinovat şi condamnat la moarte, Eichmann a fost executat în 1962.

După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste.Lagărul de concentrare Auschwitz, la aproximativ 60 de kilometri sud-vest de Cracovia, a fost înfiinţat în 1940. Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941.Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.Heinrich Himmler, şeful SS, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie.Pe durata întregii sale existenţe, Auschwitz I a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). 

Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1940 şi 1945, comandantul lagărelor de concentrare centrale de la Auschwitz a fost Rudolf Franz Höss.În septembrie 1941, comandantul SS, Rudolf Höss, a dat ordin de folosire a gazului toxic Zyklon B pentru a-i ucide pe deţinuţi. Utilizat iniţial la dezinfectare, Zyklon B avea capacitatea de a ucide în câteva minute. Începând din 1942, naziştii au început să deporteze la Auschwitz evrei din toată Europa.

Anul următor a fost şi mai crunt: în 1943 a început exterminarea în masă a evreilor, a membrilor grupurilor etnice sinti şi roma sau a deţinuţilor din alte grupuri vânate de nazişti.Aceştia erau ucişi în camere de gazare.Urma li se pierdea definitiv în crematorii uriaşe. Dar nu toate victimele au sfârşit în camerele de gazare. Oamenii erau „selectaţi" - cum se spunea în jargonul naziştilor - la rampa de descărcare. Medicii SS decideau cine trăieşte şi cine moare.Un asemenea medic a fost şi Josef Mengele, cunoscut şi ca „îngerul morţii de la Auschwitz". Pe lângă activitatea de triere a deţinuţilor, Mengele a făcut şi experimente pe oameni - inclusiv pe copii. După război şi el a fugit în Argentina. Apoi s-a îndreptat către Paraguay şi Brazilia, unde se bănuieşte că ar fi murit, în 1978. Anita Lasker a povestit la BBC cum doctorul Mengele ducea femei în aşa-numitul „Bloc 10", unde făcea diverse experimente pe ele„Unele erau sterilizate, altele supuse la teste.Se făceau experimente pe fraţi gemeni.

Cine avea o constituţie robustă era trimis la muncă silnică.Lucrau, de exemplu, pentru concernul chimic IG Farben care, în 1941, deschisese propria uzină pentru deţinuţi în Auschwitz-Monowitz. Munceau în condiţii grele, fără hrană suficientă şi fără îngrijire medicală. După câteva luni, unii mureau din cauza frigului, a malnutriţiei sau în accidente de muncă. Cel care nu mai avea putere de muncă era trimis în lagărul de concentrare. Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii către vest. De exemplu, Charlotte Grunow şi Anita Lasker au fost duse în Saxonia Inferioară, de unde au fost eliberate de către soldaţii britanici.Deţinuţii rămaşi în tabăra de la Auschwitz puteau auzi focurile artileriei sovietice.Totuşi, naziştii urmăreau să împiedice Armata Roşie să elibereze lagărul. Oamenii au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum. Zi şi noapte. Cel care rămânea în urmă era ucis pe loc. 56000 de deţinuţi au luat parte la „marşul morţii".Pentru aproape 15000 dintre ei a fost ultimul drum.Cadavrele rămâneau aliniate la marginea drumului.

Holocaustul, pe care Eichmann l-a numit la proces „un destin de neînţeles", a însemnat moartea a circa şase milioane de oameni. Cei mai mulţi, cca. 5,6 milioane, au fost evrei. Circa o jumătate de milion se estimează că au fost sinti şi rromi. Vânaţi au mai fost homosexualii, persoanele cu handicap şi adepţii sectei „Martorii lui Iehova". Ucişi au fost 1,5 milioane de copii. Începând din 1966, în Germania, 27 ianuarie a fost stabilită ziua în care sunt comemorate oficial victimele regimului nazist.

Surse:

https://www.britannica.com/place/Auschwitz

https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/auschwitz

https://www.dw.com/ro/27-ianuarie-sf%C3%A2r%C5%9Fitul-ororilor-de-la-auschwitz/a-16538048

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lagarul-auschwitz-birkenau-infernul-pe-pamant

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/06/27/auschwitz-istoria-celui-mai-mare-lagar-de-concentrare-si-de-exterminare-din-germa nia-nazista/

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1965: În această zi, s-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov.

Andrei Bodiu s-a născut pe 27 aprilie 1965 în Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (1988). A fost decan și prof. universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și redactor-șef al revistei Interval. Membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) și Uniunii Scriitorilor din România. 

Și-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Brașov, grup format în anii '80 împreună cu poeții Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea și fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respirație, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea. Poetul Andrei Bodiu, profesor universitar, critic literar şi fost decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania" din Braşov, a murit fulgerător, la doar 49 de ani, în urma unui infarct.Poetul braşovean se afla în Oradea, la o acţiune a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), iar la un moment dat i s-a făcut rău. Scriitorul Andrei Bodiu ne-a părăsit fulgerător, la mai puţin de un an de la dispariţia prietenului, mentorului şi colegului său, Alexandru Muşina. 

Pe lângă agenda încărcată de evenimente la care urma să colaboreze, au rămas în urma sa tristeţea, nedumerirea şi durerea celor care i-au stat alături, zi de zi. Filologia braşoveană, cultura română au pierdut pe unul dintre cei mai activi şi mai eficienţi artizani de proiecteacademice şi literare. Andrei Bodiu a construit o serie de evenimente care merită să-i poarte numele:Maratonul de poezie braşovean, Maratonul European de Poezie (în cadrul manifestărilor Sibiu-Capitală culturală europeană, în octombrie 2007), Maratonul European de Poezie la feminin (Braşov, 2013), Colocviul Naţional Universitar de Literatură Română. 

A studiat la Timişoara, unde şi-a luat şi doctoratul cu teza Poezia generaţiei opt zeci. A fost redactor-şef al revistei „Interval”, între anii 1997 şi 2004. A fost profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Braşov, fiind decan al Facultăţii de Litere de la această universitate în două mandate, ales apoi, în 2012, vicepreşedinte al Senatului Universităţii „Transilvania”, membru al Consiliului ARACIS. Mereu energic, zâmbitor, eficient, profesionist, garanta succesul oricărei activităţi în care se implica. Ceea ce poetul mărturisise în ultimul lui volum de versuri publicat (Oameni obosiţi) în vârtejul vieţii sale dăruite binelui cetăţii, omul nu lăsa să se ghicească. Un spirit tânăr, tonic, optimist,care însufleţea orice adunare, transformând întâlnirile culturale înadevărate sărbători. A fost un exemplu de onestitate, farmec, elocvenţă şi civilitate. Zâmbetul lui a rămas în inimile tuturor celor care au avut norocul să-l cunoască. Are o stea pe „Aleea cu Stele” din preajma Muzeului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului! Fie-i ţărâna uşoară!.

Volume de poezie:

Cursa de 24 ore (Editura Marineasa, 1994);

Poezii patriotice (Editura Marineasa, 1995);

Studii pe viață și pe moarte (Editura Paralela 45, 2000);

Oameni obosiți (Editura Paralela 45, 2008)[2][3][4]

Firul alb (Editura Tracus Arte, 2014)

Studii critice

Direcția 80 în poezia română (Editura Paralela 45, 2000);

Șapte teme ale romanului postpașoptist (Editura Paralela 45, 2002);

George Coșbuc, micromonografie (Editura Aula, 2002);

Mircea Cărtărescu, micromonografie (Editura Aula,. 2003).

Romane:

Bulevardul Eroilor, (Editura Paralela 45, 2004).

Memorialistică:

China, jurnal în doi timpi (Editura Tracus Arte, 2013).

Antologii:

Antologia poeziei generației 80, îngrijită de Alexandru Mușina (Editura Vlasie, 1993),

Sfâșierea lui Morfeu (antologie a generației 90), alcătuită de Dan-Silviu Boerescu (1994),

Romanian Poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999)

în secțiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (Editura Paralela 45, 1998).

Este prezent cu grupaje de poezii traduse în limba engleză în antologia Vilenica 89, publicată în Slovenia și într-o antologie de poezie publicată în Italia.

Surse:

Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicționar bio-bibliografic, vol. I, A-F, Pitești, Editura Paralela 45, 2000

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/06/ASTRA-8-p.2-6.pdf

https://www.lapunkt.ro/2014/04/aminitiri-cu-andrei-bodiu/

https://www.observatorcultural.ro/tag/andrei-bodiu/

https://www.litero-mania.com/andrei-bodiu-si-poezia-cotidianului/

https://romanialibera.ro/cultura/carte/po etul-andrei-bodiu-a-murit-331268

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie…

– Ziua Drapelului Naţional al Republicii Moldova, instituită de Parlamentul de la Chişinău la 23 aprilie 2010; tricolorul a fost desemnat oficial drapel de stat pe 27 aprilie 1990 de către deputaţii primului legislativ

- 1521: A murit Fernando (Fernao) de Magellan, navigator şi explorator portughez.

- 1667: Poetul John Milton, sărac şi orb, este nevoit să vândă drepturile de autor pentru poemul Paradisul pierdut. Suma primită: 10£. John Milton (n. 9 decembrie 1608 – d. 8 noiembrie 1674) a fost poet englez, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze.Poemul a apărut în 1668 în zece cărţi; a doua ediţie, în care Milton reorganiza cele zece cărţi iniţiale în doisprezece, a apărut în 1674. 

- 1791: S-a născut Samuel Morse, inventator american, care a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie (1840) şi alfabetul ce-i poartă numele, folosit şi în prezent. 

- 1812: S-a născut compozitorul german Friedrich von Flotow (m. 1883) 

- 1820: S-a născut Herbert Spencer, filosof englez. Herbert Spencer (D. 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic.În 1855, Spencer a scris „Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a minţii ca o parte biologică a corpului.

- 1865: În SUA, nava cu aburi SS Sultana, purtând 2.300 de pasageri a explodat și s-a scufundat în apropiere de oraşul american Memphis, omorând 1.700 de oameni, fiind considerat unul dintre cele mai mari dezastre navale din istoria SUA

- 1867: Premiera, la Teatrul Liric din Paris, a operei „Romeo şi Julieta" de Charles Gounod; libretul, semnat de J. Barbier şi M. Carré, este inspirat de tragedia omonimă a lui William Shakespeare 

– 1867: S-a născut Sarmiza Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănişteanu), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris (1887) şi prima femeie din lume Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez” (1890); a militat intens pentru dreptul femeilor la educaţie, la drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaţilor, renunţând să pledeze în meseria pentru care a studiat (m. 1935)

- 1868: S-a născut Ioan Athanasiu, fiziolog şi medic veterinar, unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne româneşti; membru corespondent al Academiei Române din 1911 (m. 1926)

- 1872: A murit Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii (1827) Societăţii Literare şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc" (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Muzeu naţional" (1836), „Curier de ambe sexe" (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată (n. 1802) .

- 1882: S-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (m. 1955) 

- 1882: A murit Ralph Waldo Emerson, eseist, poet şi publicist american; cel mai de seamă reprezentant al transcendentalismului (curent filosofic iniţiat de acesta în anul 1836, caracterizat prin religiozitate panteistă şi spirit umanitar) (n. 1803) 

-1883: Papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea apostolică „Praecipuum munus”, ridica Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de arhiepiscopie cu reşedinţa la Bucureşti şi-l numea ca prim titular pe Episcopul Ignatius Paoli din Congregaţia Pasioniştilor, care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole şi Administrator Apostolic al Valahiei.Arhiepiscopului Paoli i se datorează deschiderea primului seminar pentru formarea clerului diecezan şi construirea Catedralei Sfântul losif din Bucureşti. El a fost cel care l-a încoronat pe primul rege al României, Carol I al României, în anul 1881. La 8 decembrie 1984, Mons.Robu a fost consacrat Episcop la Roma, în Capela Paulină din Vatican, de E.S. Card. Agostino Casaroli, iar în 1990 a fost numit Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Instalarea solemnă în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti a avut loc în ziua de 29 aprilie 1990, în prezenţa Arhiepiscopului Angelo Sodano, delegat al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea

- 1886: S-a născut Radu I. Vlădescu, profesor universitar, cunoscut medic şi biochimist, membru titular al Academiei Române din 1955 şi al academiilor de medicină şi medicină veterinară din Paris (m. 1963)

– 1897, 27.IV/10.V: S-a născut George Baron Löwendal, pictor, grafician, pedagog şi om de teatru român de origine danezo-norvegiană; supranumit „pictorul Bucovinei” şi „pictorul ţăranului român”; unul din pionierii artei scenografice din România; a avut un rol decisiv în înfiinţarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (inaugurat ca secţie a Teatrului Naţional din Cernăuţi la 1 mai 1928); de asemenea şi-a înscris numele şi printre fondatorii Muzeului Satului (1928), Uniunii Prietenilor Artei (1931), primei Şcoli de arte plastice pentru copii din România (1938), a primei Academii libere de Arte Plastice din România (1938), Uniunii Artiştilor Plastici (1945), precum şi ai Fondului Plastic din România (1945) (m. 1964)

- 1900: S-a născut creatorul american de desene animate Walter Lantz 

- 1906: S-a născut juristul Eugen A. Barasch; lucrări de drept civil şi de dreptul familiei; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1987)

- 1908: S-a născut actorul Toma Dimitriu (m. 1984)

- 1915: A murit Alexandr Scriabin, compozitor şi pianist rus (n. 1872)Alexandr Scriabin (6 ianuarie 1872 - 27 aprilie 1915, cunoscut şi ca Skriabin, Skryabin şi Scriabine) a fost un compozitor şi pianist rus.A fost influeţat de muzica lui Chopin. Poate fi considerat un compozitor simbolist.A influenţat muzica lui Serghei Prokofiev şi Igor Stravinski. Asocia fiecărei note o culoare.

- 1931: S-a născut violonistul rus Igor Oistrakh

- 1931: George Enescu a terminat orchestraţia operei „Oedip”, creaţie pe care a dedicat–o Mariei Rosetti–Tescanu 

- 1932: S-a născut actriţa franceză de film Anouk Aimée (pseudonimul artistic al lui Françoise Sorya Dreyfus)  

- 1936: S-a născut profesorul universitar de filosofie Gheorghe Cazan (m. 2009)

– 1938: A murit Edmund Husserl, filosof austriac, considerat părintele fenomenologiei (n. 1859)

- 1940: A fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist; primul transport de prizonieri politici polonezi a fost adus la 14.VI.1940; din 1942 a devenit centrul principal de exterminare a evreilor din întreaga lume; supravieţuitorii au fost eliberaţi de soldaţii sovietici la 27.I.1945

- 1942: A murit pianistul german Emil von Sauer (n. 1862) 

- 1948: Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat sub acuzaţie falsă de complot, împreună cu Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Harry Brauner .Împreună cu Emil Bodnăraş, este reprezentantul PCR la negocierile secrete cu PNL şi PNŢ, purtate cu scopul de a răsturna regimul lui Ion Antonescu.După lovitura de stat controlată de regele Mihai, din 23 august 1944, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu. Este unul din reprezentanţii României la semnarea armistiţiului cu URSS, la 12 septembrie 1944, şi la Tratatele de pace de la Paris, 1947.În 1946, la Cluj, la un miting ţinut în faţa studenţilor grevişti, îşi începe discursul cu cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român”. Va fi acuzat de naţionalism burghez şi arestat de proprii colegi de partid (PCR) în 1948, după care este condamnat la moarte şi executat în aprilie 1954. A fost reabilitat post-mortem în anul 1968, din ordinul liderului PCR Nicolae Ceauşescu.

- 1950: A murit Haimovici Bonciu, poet şi prozator (n. 1893)

– 1965: S-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov (m. 2014)

- 1968: S-a născut Cristian Mungiu, regizor de film, scenarist şi producător; autor al filmului „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", distins, în anul 2007, cu Marele Premiu al Festivalului de la Cannes ("Palme d'Or") şi cu Marele Premiu al Academiei Europene de Film

- 1977: A murit Camil Baltazar, poet, memorialist, publicist, eseist şi traducător (n. 1902) 

- 1979: A murit matematicianul Gheorghe Vrânceanu, creator al şcolii moderne române de geometrie diferenţială; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1900)

- 1992: A murit Olivier Messiaen, compozitor, organist şi pedagog francez (n. 1908) 

- 1993: Inaugurarea oficială a activităţii Consulatului onorific al României la Anvers (Belgia), prima instituţie de acest fel deschisă de România într-o ţară europeană după cel de-al doilea război mondial

- 1994: Au avut loc primele alegeri multirasiale din Africa de Sud 

- 1999: A murit pictorul şi profesorul Dan Bimbea (n. 1941)

- 2000: A murit Ovid S. Crohmălniceanu (numele real: Moise Cahn), critic şi istoric literar, scriitor (n. 1921) 

- 2002: A murit Ruth Handler, femeie de afaceri americană, care a inventat, în anul 1959, celebra păpuşă Barbie (n. 1916) 

- 2002: A murit scriitorul american George Alec Effinger (n. 1947) 

- 2005: Cel mai mare avion de pasageri din lume, Airbus A380, a efectuat primul său zbor care a durat 3 ore și 45 de minute de pe aeroportul din Toulouse, Franța. Primul zbor comercial A380 a avut loc pe 25 octombrie 2007, Singapore Airlines fiind clientul de lansare. Emirates este cel mai mare client de A380 pe plan mondial, în timp ce Air France a fost primul operator european. În prezent 9 companii aeriene operează cu A380-800 zboruri comerciale, un „super jumbo” aterizând sau decolând de pe aeroporturile lumii la fiecare 6 minute. Airbus a primit, până în martie 2013, 262 de comenzi pentru A380 și a livrat 101 unități

- 2007: A murit Mstislav Rostropovici, violoncelist, compozitor şi pedagog rus (n. 1927) 

- 2012: Cabinetul condus de Mihai-Răzvan Ungureanu a fost demis, ca urmare a adoptării, de către Parlament, a moţiunii de cenzură iniţiate de PSD şi PNL şi intitulate „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!”. Preşedintele Partidului Social Democrat, Victor Ponta, co-preşedinte al Uniunii Social Liberale, a fost desemnat, de preşedintele Traian Băsescu, candidat la funcţia de prim-ministru, fiind numit prim-ministru la 7 mai 2012

– 2014: A murit Vujadin Boškov, fost fotbalist și antrenor de fotbal sârb (n. 1931)

- 2014: Foştii Suverani Pontifi Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyła) şi Ioan al XXIII-lea (Angelo Roncalli) au fost declaraţi sfinţi de Papa Francisc, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne celebrată în Piaţa Sf. Petru din Vatican. Aceasta a fost prima canonizare a unor papi din anul 1954. La ceremonie a participat şi Papa emerit Benedict al XVI-lea

– 2014: A murit George Astaloş, poet, dramaturg şi p rozator, stabilit la Paris, din 1971 (n. 1933)