***

 Fata cu vioara 

 Radu Stanca

Acum, când ochii ei nu mai privesc,

Când degetele ei prelungi, de ceară,

Nu mai aleargă, nu mai dănțuiesc

Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei

Ci doarme, în sfârșit, între glicine,

Am să vă spun, prieteni, taina ei,

Taina ei neagră, plină de suspine.

Voi o credeați nebună, negreșit,

Când o vedeați mereu, fără-ncetare,

Cu sânul gol, cu părul despletit,

Cântând pe uliți veșnica-i cântare.

Dar adevăru-i altul și mă tem

Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic.

Fata purta cu vioara un blestem!

Și ce blestem – sălbatic și amarnic.

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,

Murind, îi hărăzise într-o seară,

Să nu trăiască după el decât

Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,

Pe străzi, prin piețe, dornică de viață,

Cânta din răsputeri în vechiul burg,

Cânta prin soare, viscole sau ceață.

De-aceea alerga necontenit,

Mergea mereu cu vioara sub bărbie,

Își aiura descântecul smintit,

Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie.

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,

Deodată toate corzile plesniră!

Un vaier scurt și-un țipăt încleștat

În cerul pulmburiu se-ncolăciră.

Atunci, cu ochii mari, înspăimântați,

Din părul blond își smulse patru fire.

(Și voi râdeați, nebunilor, râdeaţi)

Fecioara însă, ea cânta-n neştire.

Ce cântec pur și nemaiauzit!

N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune.

Dar prea mult timp, pe lemnul istovit,

Nu dăinuiră nici aceste strune,

Nici ele nu putură, prin alei,

Să-i prelungească marea agonie.

Și-acum fecioara doarme-n racla ei

Ca o vioară frântă în cutie.

– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca”

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj)  a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.