$$$

 S-a întâmplat în 31 august12: În această zi, s-a născut Caligula, împărat roman. Caligula (în latină, Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, d. 24 ianuarie 41 d. Hr.), de asemenea, cunoscut sub numele de Gaius, a fost împărat roman între anii 37-41.

Caligula a fost un membru al casei conducătoare convențional cunoscută sub numele de dinastia Iulio-Claudiana. Germanicus a fost tatăl lui Caligula, nepotul și fiul adoptat al împăratului Tiberius, a fost un general de succes și unul dintre cele mai iubite figuri publice din Roma. Tânărul Gaius a primit porecla de Caligula (însemnând „cizma", diminutivul de Caliga, sanda purtată de soldații romani) de la soldații tatălui său în timp ce i-a însoțit în timpul campaniilor sale din Germania. Când Germanicus a murit la Antiohia, în 19 d. Hr., soția sa Agrippina, s-a întors la Roma, împreună cu cei șase copii, unde au fost prinși într-un conflict amar cu Tiberius. Acest conflict a dus la distrugerea familiei sale, cu Caligula ca singurul supraviețuitor. Neatins de intrigile mortale, Caligula a acceptat invitația de a locui la curtea împăratului pe insula Capri, în 31 d. Hr., unde Tiberius se retrăsese cinci ani. 

La moartea lui Tiberius în 37 d. Hr., Caligula l-a succedat pe bunicul și străunchiul său adoptiv. Există câteva surse de supraviețuitori de pe timpul domniei lui Caligula, deși el este descris ca un conducător nobil și moderat în primele șase luni ale domniei sale. După aceasta, sursele se concentreze asupra cruzimii lui, extravaganței și perversiunii sexuale, prezentându-l ca un tiran nebun. În timp ce fiabilitatea acestor surse a fost tot mai mult pusă sub semnul întrebării, este cunoscut faptul că în timpul domniei sale scurte, Caligula a lucrat pentru a crește puterea sa personala de împărat fără restricții. 

El a inițiat o mare parte din proiectele de construcții ambițioase și locuințe notorii de lux pentru el. Cu toate acestea, el a inițiat și construirea a două noi apeducte din Roma: Claudia Aqua și Anio Novus. În timpul domniei sale, imperiul a anexat Regatului Mauritania și a făcut-o provincie. 

La începutul anului 41 d. Hr., Caligula a fost primul împărat roman asasinat, rezultatul unei conspirații care implică ofițeri din garda pretoriană, precum și membri ai Senatului roman și a curții imperiale. Scopul conspiratorilor a fost „să folosească ocazia de a restabili Republica Romană", dar planul a fost zădărnicit: în aceeași zi, garda pretoriană l-a declarat pe unchiul lui Caligula, Claudius, împărat în locul lui. Acțiunile lui Caligula, ca împărat au fost descrise ca fiind deosebit de dure pentru Senat, nobilime și Ordinul Ecvestru. Potrivit lui Josephus, aceste acțiuni au dus la mai multe conspirații eșuate împotriva Caligula. În cele din urmă, o crimă de succes a fost planificată de către ofițerii din garda pretoriană condusa de Cassius Chaerea. Potrivit lui Josephus, Chaerea a avut motivații politice pentru asasinat. Caligula l-a considerat pe Chaerea ca fiind efeminat din cauza vocii slabe. Caligula a ras de Chaerea si l-a batjocorit cu nume ca „Priapus" și „Venus".

La 24 ianuarie 41, Chaerea și gărzile l-au acostat pe Caligula în timp ce el aborda o trupa de tineri în timpul unei serii de jocuri și artă dramatică. Chaerea a fost primul care l-a înjunghia pe Caligula, urmat de un număr de conspiratori. Suetonius scrie că moartea lui Caligula a fost similară cu cea a lui Iulius Cezar. Asasinatul ar fi avut loc în Cryptoporticus (coridor subteran). Până ca paza germanica loială lui Caligula sa intre în alertă, împăratul era deja mort. Garda germanică a răspuns cu un atac dezlănțuit asupra asasinilor, conspiratorilor, senatorilor nevinovați și a trecătorilor deopotrivă. Senatul a încercat să folosească moartea lui Caligula ca o oportunitate de a restabili Republica, susținută și de Chaerea, însă tentativa nu a reușit. Poporul roman  a cerut ca ucigașii lui Caligula să fie aduși în fața justiției. Asasinii căutați au apucat s-o înjunghie și pe soția lui Caligula, Caesonia, precum și pe fiica lor, Julia Drusilla, prin zdrobirea capului de un perete. Ei nu au putut să ajungă la unchiul lui Caligula, Claudius, care a fost dus afară din oraș, după ce a fost descoperit de către un soldat, în tabără pretoriană din apropiere. 

Claudius a devenit împărat după sprijinul gărzii pretoriene și a dispus executarea lui Chaerea  Potrivit lui Suetonius, corpul lui Caligula a fost pus sub gazon până când a fost ars și îngropat de către surorile sale. El a fost îngropat în Mausoleul lui Augustus, dar în 410, în timpul jefuirii Romei s-a împrăștiat cenușa din mormântul lui.

Surse:

http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/caligula-imparatul-nebun-documentar-1117511

http://www.istorie-edu.ro/istoria-universala/roma-antica/imperiul-dinastia-iulia-claudia.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/nebunia-imparatului-caligula

https://destepti.ro/o-alta-fata-a-imparatului-roman-caligula

https://www.biography.com/political-fig ure/caligula

&&&

 S-a întâmplat în 31 august 1870: În această zi, s-a născut Victor Vlad Delamarina, poet şi memorialist; au rămas de la el şi încercări de pictură, insuficient cunoscute. Victor Vlad Delamarina (d.15 mai 1896) a fost un poet şi scriitor român născut în Satul-Mic, azi localitatea Victor Vlad Delamarina, de lângă Lugoj, judeţul Timiş. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănăţean.

S-a născut la Satul-Mic, unde tatăl său, Ion Vlad, era pe atunci prim-pretor. Mama, Sofia Vlad, născută Rădulescu, provine dintr-o familie de intelectuali din satul Chizătău înrudită cu familia Bredicenilor. În 1876 este înscris direct în clasa a doua, şi pe parcursul anilor schimbă diverse şcoli din Lugoj. În 1881 este înscris la gimnaziul din oraş. Anul 1882 îl va marca pe scriitor prin moartea despoticului său tată. După acest tragic eveniment, mama sa s-a mutat la Bucureşti împreună cu cele trei fiice, iar Victor rămâne la Lugoj în grija bunicilor materni şi a unei mătuşi. Poetul visează să intre la şcoala militară: „Planul meu este să întru în şcoala militară din România”.

În toamna lui 1884 copilul de numai 14 ani face cunoştinţă cu Bucureştiul: este înscris la Colegiul Sf. Sava. Aici are ocazia să-l cunoască pe Ion Heliade-Rădulescu şi îşi descoperă pasiunea pentru desen. O clipă este tentat chiar să urmeze cursurile şcolii de desen. În vizită la şcoala de belle-arte, din Bucureşti este primit de Theodor Aman. În 1885, în urma intervenţiilor unchiului său Constantin Rădulescu (medic la Bucureşti), este înscris la Liceul Militar din Craiova. Dar copilul sensibil nu va rezista mult tratamentului greoi la care erau supuşi viitorii ofiţeri, astfel, că în decembrie 1887, „unchiul Costi" îl transferă din nou, de data aceasta la Iaşi. 

Liceul ieşean se dovedeşte un mediu propice dezvoltării sale spirituale: face progrese vizibile la studii, în arta desenului se conturează formaţia sa morală. „Camarazii mei mă numeau deja poliglot, şi în dese ocazii ca să-mi facă complimente ajungeam la fraze ca acestea: <<Mă, bine de tine că ştii atâtea limbi!... Tu scrii, ia să vedem pe degete, româneşte, franţuzeşte, nemţeşte, ungureşte, italieneşte, ce vrei mai mult?>>". Din 1890, timp de doi ani, urmează cursurile şcolii militare superioare din Bucureşti iar în 1891, vara, face o călătorie cu bricul Mircea pe Marea Neagră, prin Bosfor, pe Marea Egee. Pictează acuarele inspirate din peisajul marin. În luna iulie 1892 este confirmat ofiţer şi îşi ia serviciul în primire ca sublocotenent de marină la Galaţi, apoi la Sulina, pe vasul Bistriţa. În 1893 face o călătorie mai lungă, bogată în impresii, pe crucişătorul Elisabeta. În 1894, în ziarul timişorean „Dreptatea”, apar cele dintâi versuri şi note din călătoria pe bricul „Mircea”, semnate „Delamarina”. În aprilie 1895 este înaintat la gradul de locotenent de marină.

Bolnav de tuberculoză, şi agravându-i-se boala, îşi ia un concediu mai lung şi este trimis de familie pentru tratament la sanatoriile de la Bad Wörishofen (Germania), Abbazia (Croaţia) şi Merano (Italia). Se pare că acum scrie însemnările autobiografice „Cartea vieţii mele”. Tot acum îşi definitivează acuarelele, pe baza schiţelor de călătorie, sperând din tot sufletul să devină pictor.În aprilie 1896, simţindu-se tot mai slăbit, se întoarce din străinătate acasă. În drum spre Lugoj, poposeşte câteva zile la Budapesta, la Tiberiu Brediceanu, care îl înseninează cântându-i la pian melodii populare lugojene. La 3/15 mai 1896 încetează din viaţă la Petroasa Mare, în apropiere de Satul-Mic. Avea 26 ani. A doua zi, petrecut de consăteni, trupul său neînsufleţit este dus într-un car cu boi şi înmormântat la Lugoj.

Una din cele mai faimoase poezii ale lui Victor Vlad Delamarina este Ăl mai tare om din lume:

Trîmbiţ, dobe, larmă, chihot, 

Fluier, strîgăt, rîs şi ropot... 

Şie să fie ? Şie să fie? 

Iacă-n tîrg, "minajărie"! 

O "comegie" d-a cu fiară 

Şi-mprejur lumie şî ţară. 

În căletcă, o măimucă 

Baş ca omu mînca nucă; 

Alta, blăstămată, şoadă, 

Şă ţînea numa' în coadă 

Ş-alcele, mînca-le-ar focu! 

Nu-ş găsau o clipă locu. 

Lupi, urşi, mîtă, oi, cornuce, 

Fel dă fel dă joavini sluce; 

Chiţorani, arişi şi vulturi, 

Dă prîn lume, dîn ţînuturi 

D-elea gîbe, d-elea rele, 

Feri-mă, Doamne, dă iele! 

Mulce-am văz't, pă bani, viedz bine. 

Cum nu vege ori şî şine. 

D'apăi l-am văzut anume 

P-"ăl măi tare om dîn lume", 

Care să juca cu leii 

Si-i băcea dă-i lua tăti zmeii! 

Cui l-o doborî-n tărînă 

Işia că-i plăceşce-n mînă 

O hîrcie d-a d-o sută 

Fără dă nişi o dispută. 

Dar cum mi ce puni cu neamtu, 

Care-n ghinţ îţ rupe lantu? 

Să loviau fişiorii-n coace: 

"Şiine-i? Unge-i? Care poace?" 

Cînd d-odată, - iacă-amaru! 

Sandu Blegia, - tăbăcaru, 

Să sufulcă şî tuşeşce, 

Lfngă "comegianţ" să-opreşce. 

Să rîgea neamţu dă Sandu,! 

Dară Sandu, fişiorandu, 

Mi-l cuprinsă dă subsoară 

Şî nu să lăsă cu "doară"! 

Strînjie-l! Suşie-l! Zî-i pă nume! 

Ălui mai tare dîn lume! 

Gîfăia neamtu a sîlă, 

Dar lu Blegia nu-i fu milă, 

Hopa-ţupa, ţupa-hopa! 

Ş-o găsît nemţoniu popa! 

"Ţîne-l! lasă-l! Ia-l dă mînă! 

Zdup cu neamţu în ţărînă! 

"Bravo ! - Sandu să trăiască !" 

Dar cînd fu să îi plăcească, 

Işie neamţu : "Abăr, frace... 

Nu să pringe că-i pă space!" 

Vrea : că-i pungă şi că-i ceacă. 

Suta zuitată s-o-facă! 

"Nu ce joşi cu mine, dragă! 

"Asta, viedz, în cap ţ-o bagă! 

"N-ascult vorbe io şî glume, 

"Cind mi-s io mai tare-n lume! 

"Ş-adă suta !" Işie Blegia, ' 

"Că dă nu - 'ţ fac prau comegia!!!"

Surse:

Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române M-Z, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006,

Cosma, Aurel, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Minerva, București , 1985

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/luceafarul/1908/BCUCLUJ_FP_280091_1908_007_011_012.pdf

https://www.pressalert.ro/2016/01/timisoara-uitata-povestea-lui-victor-vlad-delamar ina-unul-dintre-primii-autori-de-poezie-grai-banatean-cum-ajuns-ofiter-de-marina/

$$$

 S-a întâmplat în 31 august1908: În această zi, s-a născut William Saroyan, prozator si dramaturg american (d. 1981). Marele scriitor american de origine armeană William Saroyan s-a născut la Fresno, California, SUA, în familia unor armeni refugiaţi în Statele Unite la început de secol al XX-lea. Creaţiile sale au atins un număr de peste patru mii de scrieri, incluzând proză scurtă, romane, teatru, scenarii de film, memorii, evocări etc, unele dintre ele adevărate bijuterii literare. S-a remarcat, mai întâi, cu proze scurte, publicate încă din anii 1928–1936. 

În dramaturgie, William Saroyan s-a afirmat începând din 1939, cu piesa „Inima mea e pe înălţimi” şi „Clipe de viaţă”, pentru care i s-a atribuit Premiul Pulitzer, pe care l-a refuzat, dar a acceptat Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american i se decernau ambele premii. Aceste piese s-au jucat cu succes, începând din 1964, pe scena Teatrului Bulandra din Bucureşti, în regia lui Lucian Pintilie şi, respectiv, Liviu Ciulei. În anii care au urmat, în România au mai fost montate şi alte piese ale lui William Saroyan – „Perla şi stridia”, „Oamenii cavernelor”, „Hei, oameni buni”. Din creaţiile sale în proză, în România sunt cunoscute volumele „Unu, doi, trageţi uşa după voi”, „Mă cheamă Aram”, „Comedia umană”. De altfel, scriitorul a vizitat România în două rânduri – 1969 şi 1980. 

William Saroyan a cochetat şi cu lumea filmului, semând scenariile filmelor „The Good Job” (1942, la care a semnat şi regia) şi „The Human Comedy” (1943), obţinând, în anul următor, Oscarul pentru cel mai bun scenariu. În decursul timpului, în Statele Unite, Armenia, Rusia şi în alte ţări s-au realizat numeroase ecranizări după operele lui William Saroyan. 

William Saroyan a decedat la 18 mai 1981, la Fresno, fiind incinerat. Conform dorinţei sale, jumătate din cenuşa sa se odihneşte în cimitirul din oraşul natal, iar cealaltă jumătate în Panteonul din Erevan, capitala Republicii Armenia. El a fost o mare personalitate a literaturii americane, dar cu un foarte puternic sentiment al apartenenţei la poporul armean. Anul 2008 a fost decretat Anul William Saroyan de către Senatul American şi guvernul Armeniei, iar UNESCO i-a trecut numele în calendarul manifestărilor omagiale din acest an. 

Surse:

https://williamsaroyanfoundation.org/biography

https://www.britannica.com/biography/William-Saroyan

https://www.observatorcultural.ro/stire/sa-vorbim-despre-saroyan/

https://www.armeniansfresno.com/sar oyan.php

$$$

 S-a întâmplat în 31 august1997: În această zi, a murit într-un accident rutier, la Paris, Lady Diana, prinţesă de Wales, fosta soţie a regelui Charles al III-lea al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. 

Diana, Prinţesă de Wales (Diana Frances, născută Spencer) a fost prima soţie a lui Charles, pe vremea când acesta era prinţ de Wales și moştenitor al tronului Regatului Unit. Fiii lor, William, Prinţ de Wales şi Prinţul Henry (Harry), sunt al doilea şi al treilea în linia de succesiune la tronul britanic. De la căsătoria din 1981 până la divorţul din 1996 a fost numită „Her Royal Highness The Princess of Wales” (Alteţa Sa Regală Prinţesa de Wales), iar după divorţ, Diana, Princess of Wales (Diana, Prinţesă de Wales).

Diana Spencer s-a născut la 1 iulie 1961, la Sandringham, Marea Britanie, fiind a patra născută din cei cinci copii ai familiei lui John Spencer, Viconte de Althorp, devenit ulterior al VIII-lea Conte Spencer şi ai soţiei sale, Frances, Vicontesă de Althorp, fostă Onorabilă Frances Burke Roche şi apoi Frances Shand Kydd. Ceilalţi fraţi ai Dianei erau Lady Sarah Spencer, născută în anul 1955, Lady Jane Spencer, născută în 1957, John Spencer (născut la 12 ianuarie 1960 şi mort la doar câteva ore de la venirea lui pe lume) şi Charles Spencer, născut în anul 1964.

Trebuie menţionat faptul că, timp de secole, membrii familiei Spencer au fost apropiaţi de familia regală britanică, începând cu secolul al XVII-lea, fiind de menţionat că bunica Dianei din partea mamei, Ruth Burke Roche, Baroană de Fermoy, a fost prietenă şi doamnă de companie pentru a regina-mamă Elisabeta, iar tatăl ei a fost ofiţer al palatului în perioadele domniei Regelui George al VI-lea şi a Reginei Elisabeta a II-a. Diana a fost botezată la 30 august 1961, la Biserica Sfânta Maria Magdalena, naşul ei fiind John Floyd, director pe atunci al Casei de licitaţii Christie’s. În anul 1969, părinţii ei divorţează, iar Diana, alături de fratelei ei mai mic, Charles, rămân alături de mama sa, urmând să locuiască în cartierul Knightsbridge, la Londra, alături de noul partener al acesteia, Peter Shand Kydd, un afacerist în domeniul tapetului.

În iarna acelui an, copiii merg în vizită la tatăl lor, de la care nu se vor mai întoarce, un proces de custodie încheindu-se cu rămânerea celor doi copii alături de tatăl lor. Diana a frecventat Silfield School din Norfolk, apoi a studiat la Riddlesworth Hall, din acelaşi oraş. A fost înscrisă, apoi, la Şcoala de fete West Heath, în Sevenoaks, Kent. În 1975, tatăl primeşte titlul de Conte Spencer, iar fiica lui devine Lady Diana Spencer.În anul 1976, Lordul Spencer se căsătoreşte cu Raine, Contesă de Dartmouth, cu care Diana nu se înţelegea, motiv pentru care ea călătoreşte mult prin ţară, locuind fie cu tatăl ei, în Northamptonshire, fie cu mama ei, în Insula Seil, pe coasta de vest a Scoţiei.

În anul 1977, Diana a urmat pentru scurt timp cursurile Institutului Alpin Videmanette din Elveţia, perioadă în care urmează şi cursuri de balet, pasiunea ei din adolescenţă. Diana s-a mutat apoi la Londra, în apartamentul nelocuit al mamei sale, iar din anul 1979 a locuit, timp de doi ani, în Kensington, într-un apartament cumpărat de tatăl ei, perioadă în care devine educatoare.

În vara anului 1980, Diana este invitată la un weekend regal, la care se afla şi Prinţul Charles, cel care o cunoştea pe Diana de câţiva ani, şi care avusese o relaţie cu sora mai mare a acesteia, Lady Sarah Spencer. Prinţul se intresează în mod serios de Diana, mai ales în contextul în care Casa Regală britanică exercita asupra lui anumite presiuni pentru a-şi găsi o parteneră stabilă de viaţă, care, desigur, trebuia să îndeplinească o listă completă de cerinţe, câteva dintre acestea fiind: să fie romano-catolică, sau anglicană, pentru păstrarea rândului la succesiune al prinţului, să provină din mediul regal sau aristocratic şi să fie virgină. Aici trebuie precizat că marea dragoste a lui Charles fusese Camilla Parker Bowles, pe care o întâlnise la un meci de polo, în anul 1970, care însă nu era considerată de Regina Elisabeta a II-a ca o o potenţială viitoare prinţesă.

Apropierea dintre Diana şi Charles s-a aprofundat în următoarele luni, culminând cu prezentarea ei, la Balmoral, reginei Elisabeta a II-a. La 6 februarie 1981, Charles o cere pe Diana în căsătorie, iar logodna devine oficială la 24 februarie, în acelaşi an. Unele surse afirmă că după anunţarea logodnei dintre cei doi, Casa Regală ar fi vrut să se asigure că viitoarea mireasă putea avea copii, astfel că Diana ar fi fost supusă unor controale de specialitate amănunţite. A urmat, la 29 iulie 1981, o nuntă de vis, desfăşurată la Catedrala St. Paul, un eveniment care, se spune, a avut o audienţă de 750 de milioane de persoane, la nivel mondial. Diana – devenită Alteţa sa regală prinţesa consoartă a lui Charles Philip Arthur George, prinţesă de Wales şi contesă de Chester, ducesă de Cornwall, ducesă de Rothesay, contesă de Carrick, baroană de Renfrew, Lady a Insulelor şi prinţesă de Scoţia – , o tânără aparent firavă, intra, la doar 20 de ani, definitiv, în atenţia lumii, dar şi în sfera de preocupări a tabloidelor britanice, care aveau să se dovedească nemiloase în raport cu viaţa ei privată.

La 21 iunie 1982, se naşte primul copil al celor doi, prinţul William, iar la 15 septembrie 1984, apare pe lume prinţul Henry de Wales. Diana a fost o mamă extrem de devotată, extrem de atentă şi de iubitoare cu copii săi, fiind cea care se preocupa de studiile lor, de modul în care se îmbrăcau, ba chiar şi de organizarea timpului lor liber, îndatoririle ei publice fiind organizate în funcţie de programul celor doi micuţi. În paralel, opinia publică constata cu surprindere că nevoia de afecţiune a tinerei prinţese din partea partenerului ei era practic ignorată, relaţia de vis a cuplului britanic, devenind o experienţă din ce în ce mai dureroasă pentru ea, iar vestiţii paparazzi au adâncit, prin agresivitatea lor, starea de depresie a Dianei. Tabloidele aveau şi creau subiecte care făceau senzaţie la nivelul opiniei publice, tocmai pe seama suferinţei ei.

Prinţesa de Wales şi-a urmat îndatoririle ce au decurs din rolul ei oficial, implicându-se mai ales în susţinerea pentru proiecte şi activităţi caritabile, asumându-şi inclusiv rolul de patronare a unor organizaţii ce luptau împotriva urmărilor unor maladii sau a altor probleme mai generale din domeniul sănătăţii.

În aprilie 1987, Prinţesa de Wales a fost una dintre primele celebrităţi marcante care a fost fotografiată atingând o persoană infectată cu HIV, contribuţia ei la schimbarea percepţiei opiniei publice în privinţa bolnavilor cu această maladie fiind sintetizată admirabil, peste ani, de fostul preşedinte american Bill Clinton: „În 1987, când atât de mulţi încă mai credeau că SIDA se poate transmite prin atingere, Prinţesa Diana a şezut pe patul unui bolnav de SIDA şi l-a ţinut de mână. Ea a arătat lumii întregi că bolnavii de SIDA nu merită izolare, ci compasiune şi bunătate. Lucrul acesta a ajutat la schimbarea opiniei întregii lumi şi le-a adus speranţe bolnavilor de SIDA”.

În acest timp, Charles şi-a reluat mai vechea relaţie cu Ducesa Camilla de Cornwall, fiind bănuit şi de alte aventuri extraconjugale, iar Dianei i s-au atribuit mai multe relaţii extramaritale, cel puţin una dintre acestea fiind confirmată, anume cea cu instructorul ei de călărie, James Hewitt. La 3 decembrie 1993, Diana surprindea pe toată lumea, anunţându-şi retragerea din viaţa publică, pentru ca la finalul anului 1995, inclusiv regina Elisabeta a II-a să îşi dea acceptul pentru divorţul fiului ei de Diana, decizia ei fiind anunţată public la 20 decembrie. La 28 august 1996, era pronunţat oficial divorţul celor doi, în urma separării Diana primind o sumă de aproximativ 17 milioane de lire sterline, dreptul de a locui în apartmentul din Palatul Kensington şi dreptul de a rămâne prinţesă de Wales şi, oficial, membră a familiei regale, fiind mama celui de al doilea şi a celui de al treilea pretendent la succesiunea la tron.

Însă viaţa Dianei nu avea să devină liniştită, în anii care au urmat despărţirii oficiale de Charles fiind tratată de tabloide şi de aceiaşi agasanţi paparazzi cu tot atâta insistenţă. Însă Diana a continuat să îşi dedice atenţia copiilor săi, s-a păstrat departe de politică şi s-a implicat puternic în cauze caritabile, în activităţi derulate de Crucea Roşie, în Campania Internaţională pentru Interzicerea Minelor Terestre – care a primit premiul Nobel pentru Pace în anul 1997. În egală măsură, Diana a călătorit foarte mult, iar tabloidele informau „cu promptitudine”, despre relaţiile ei amoroase, reale sau fictive, fie că era vorba de cea cu un cardiolog pakistanez pe nume Hasnat Khan, sau cu Dodi Al-Fayed, producător egiptean de film, fiu al miliardarului Mohamed al-Fayed, patron al lanţului de magazine Harrod’s, simbol şi puternic pol de putere al britanicilor.

La începutul anului 1997, fotografii cu Diana aflată pe un teren minat din Angola făceau înconjurul lumii, iar în vara aceluiaşi an, cu puţin înainte de sfârşitul ei tragic, era prezentată în mijlocul unui grup de copii din Bosnia, victime ale minelor terestre din această ţară.Tot în vara anului 1997, paparazzi au imortalizat sărutul celebru dintre Dodi şi Lady Diana, surprins pe când cei doi se aflau la bordul unui iaht privat. A fost momentul în care presa parcă a luat-o razna, tocmai în perioada în care Diana căuta şi credea că a găsit un partener capabil să-i ofere protecţia şi atenţia de care avea nevoie atât de mult.

La 30 august, Diana şi Dodi au zburat din Sardinia spre Paris, iar Diana urma să se întoarcă la Palatul Kensington în dimineaţa următoare, după ce va fi petrecut noaptea în vila din Paris a partenerului său. După ce Diana şi Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatălui lui Dodi, cei doi au fost informaţi că în faţa intrării au apărut o mulţime de paparazzi, iar pentru a-i evita, Dodi i-a spus şoferului său să ducă maşina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi, iar Henri Paul, şeful securităţii de la Hotelul Ritz, urma să fie noul şofer.

Acesta se urcă la bordul unei limuzine închiriate, pentru a-i conduce pe cei doi la vila afaceristului egiptean, însă la intrarea în tunelul stradal numit Pont de l’Alma, în momentul în care bolidul era condus cu peste 200 de km la oră, pentru a scăpa de fotografi – într-o zonă în care circulaţia era limitată la 50 de km pe oră -, a pierdut controlul direcţiei şi a intrat într-un stâlp, care susţinea partea superioară a tunelului. Dodi şi Henri Paul au decedat pe loc, iar Diana, aflată încă în viaţă, a fost extrasă cu întârziere din fiarele contorsionate ale maşinii, însă avea răni grave la nivelul pieptului, fiind transportată la Hôpital de la Salpêtrière. La ora 3.00, în dimineaţa zilei următoare, cea de 31 august, a fost constatat decesul Dianei, la doar 36 de ani. Garda personală a lui Fayed, Trevor Rees-Jones, care era pe locul din dreapta în faţă, a fost singurul supravieţuitor al accidentului. Ancheta ulterioară a stabilit că Henri Paul era în stare de ebrietate, el fiind vinovat de accident.

La 6 septembrie 1997 au avut loc funeraliile prinţesei de Wales, acestea fiind difuzate la TV pentru o audienţă mondială cotată la circa 2,5 miliarde de persoane. Casa Regală Britanică a fost criticată cu înverşunare fiindcă că nu a împărtăşit întocmai durerea poporului britanic, care a alimentat pe parcursul anilor care au trecut, teoriile conspiraţioniste având în centru familia regală.

Sicriul Dianei a fost dus de la Kensington până la Westminster Abbey într-o caleaşcă trasă de cai, fiind condusă de circa un milion de britanici îndureraţi – într-o revărsare de tristeţe cum nu s-a mai întâlnit -, iar în ultima parte a traseului, imaginile emoţionante i-au surprins pe fiii Dianei, William, în vârstă de 15 ani şi Harry, în vârstă de 12 ani, însoţiţi de tatăl lor, prinţul Charles, de bunicul lor, prinţul Philip şi de unchiul lor Charles, contele Spencer, care au însoţit cortegiul funerar până la Westminster. În timpul ceremoniei, unul dintre momentele emoţionante a fost interpretarea, de către Elton John, a unei noi versiuni a melodiei „Candle In The Wind”, adaptată special pentru evenimentul tragic al morţii Dianei.

Trupul neînsufleţit al Dianei a fost condus, apoi, la vechea moşie a familiei sale, lângă Althorp, unde îşi găseşte somnul de veci, pe o insuliţă, umbrită de arbori, în mijlocul unui mic lac. Începând cu februarie 1999, tatăl lui Dodi, Mohamed Al-Fayed, a susţinut că accidentul a fost rezultatul unei conspiraţii, şi de atunci a fost convins că accidentul a fost organizat de Serviciile Secrete, urmând instrucţiunile prinţului Philip, ducele de Edinburgh. Aceste afirmaţii au fost respinse de o investigaţie juridică franceză, şi de Operaţiunea Paget, precum şi de cercetările Poliţiei Metropolitane, care s-au încheiat în 2006. De asemenea, un juriu al Curţii Regale de Justiţie de la Londra a decis, la 7 aprilie 2008, că Diana şi Dodi au fost ucişi din cauza modului neglijent de a conduce al şoferului Henri Paul şi din cauza fotografilor.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Diana-princess-of-Wales

https://www.npg.org.uk/collections/search/person/mp05244/diana-princess-of-wales

https://thewoman.ro/diana-eterna-printesa-de-wales/

https://www.biography.com/royalty/princess-diana

https://www.historyextra.com/period/modern/diana-the-rebel-princess/

http://www.rador.ro/2017/08/31/portret-lady-diana-printesa-inimilor-o-existen ta-scurta-dar-fascinanta/

$$$

 31 august - „Ziua limbii române”. Pentru a atrage atenţia asupra importanţei păstrării calităţii limbii române şi pentru a-i sprijini pe românii din afara graniţelor să-şi păstreze cultura şi identitatea naţională, ziua de 31 august a fost proclamată, prin legea 53/2013, drept „Ziua limbii române”. 

„Ziua limbii române” este marcată de autorităţi şi instituţiile publice, de reprezentanţele diplomatice şi institute culturale ale României, precum şi de instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi evenimente cultural-educative cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate limbii române. Manifestările naționale şi cele internaționale îşi propun să-i unească pe 31 august pe cei care vorbesc şi simt românește şi dau ocazia de a ne reaminti că limba noastră-i o comoară şi că limba română este patria mea, iar dacă vreţi să marcaţi acest eveniment, vorbiţi corect!

„Ziua limbii române” este sărbătorită şi în Republica Moldova, pe 31 august, încă din 1990, iar din 2006, în aceeaşi zi, a fost organizat în fiecare an, la Bucureşti, pe treptele Teatrului Naţional, „Concertul Limbii Române”.

Limba română este, între limbile romanice, a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi limbii italiene, fiind vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care 24 de milioane o au ca limbă maternă. 17 milioane se află în Romania, unde româna este limbă oficială şi limbă maternă pentru mai mult de 90% din populaţie. În Republica Moldova, limba română este limbă oficială şi limbă maternă pentru trei sferturi din populaţie, iar în provincia autonomă Voivodina din Serbia, limba română este una dintre cele şase limbi oficiale. De asemenea, româna este limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină, organizaţie internaţională care reuneşte ţările lumii în care se vorbeşte una dintre limbile romanice şi în Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007. Limba română este una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religioase în statul monastic Muntele Athos. Limba română este limbă maternă sau este vorbită şi în Ucraina, Ungaria, pe Valea Timocului în Serbia sau în Bulgaria. Este vorbită şi în comunităţile etnicilor români din Croaţia, Slovenia, Slovacia sau Polonia.

Emigranţii au dus limba română peste tot în lume: în Israel 5 % din populaţie provine din România şi vorbeşte limba română. În Italia, Spania, SUA, Canada, Franţa, Germania, Portugalia, Cipru sau Australia se estimează că locuiesc peste trei milioane de români. Studenţii străini sau cei care au lucrat în România sunt vorbitori de limba română şi se estimează că peste o jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu, care şi-au făcut studiile în România, vorbesc limba română.

Limba română este predată în ţări est-europene unde există comunități semnificative româneşti, dar şi în instituţii de învăţământ din 43 de ţări ale lumii, unde limba română este învăţată ca limbă străină. Cu mici deosebiri de accent sau pronunţie, limba română este vorbită şi înţeleasă de toţi conaţionalii, indiferent de zona geografică, deşi în Moldova, Muntenia, Transilvania, Oltenia, Basarabia sau Bucovina se vorbesc mai multe graiuri.

Dulcele grai moldovenesc are în special aspect oral şi se diferenţiază de limba literară prin pronunția intensă a consoanei „ş”, prin folosirea multor regionalisme şi prin unele diferenţe de gramatică. Graiul ardelenilor este inconfundabil de molcom, iar graiul bănăţean este un amestec de elemente latine, române, slave, maghiare şi germane, ambele graiuri au diferenţe de gramatică şi vocabular faţă de limba literară. Graiul timocean şi cel vorbit în Mehedinți au caracteristici fonetice distincte şi fac tranziţia între cel muntenesc și graiul bănăţean. Graiul muntenesc, fonetic şi lexical cel mai apropiat de limba română literară, a fost influenţat puternic de greci, bulgari sau sârbi, dar şi de diversele mode ale timpului.

Reglementările, legile sau chiar sancţiunile nu sunt însă suficiente pentru a înlătura pericolul degradării limbii române. Neglijenţa cu care e vorbită limba, greşelile frecvente care tind sa devină reguli, utilizarea aşa-numitului limbaj de lemn sau pătrunderea masivă şi nejustificată a neologismelor sau a termenilor noi de care nu este nevoie, pentru că limba română are un vocabular suficient de bogat, precum şi anglomania exagerată nu îmbogăţesc, ci aduc confuzie şi degradeaza limba română.

Surse:

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/31/ziua-limbii-romane--167747

https://www.icr.ro/pagini/astazi-sarbatorim-ziua-limbii-romane

https://basilica.ro/ziua-limbii-romane-sarbatoare-a-identitatii-si-demnitatii-poporului-roman-3/

https://www.europafm.ro/31-august-ziua-limbii-romane/

https://identitatea.ro/august-este-ziua-limbii-romane-cum-invata m-sarbatorim/

$$$

 S-a întâmplat în 31 august…

- 12: S-a născut Caligula, împărat roman (d. 41).

- 161: S-a născut Commodus, împărat roman. Marcus Aurelius Commodus Antoninus (d. 31 decembrie 192) a fost împărat roman din 180 până în 192.Fiu al lui Marcus Aurelius şi al Faustinei, născut la Roma („primul moştenitor al tronului născut în purpură"), Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (şi coregent) în 177 Proclamat împărat la moartea tatălui său, Commodus renunţă la politica ofensivă. Instituie un regim absolutist, în formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitată de favoriţii săi, Tigidius Perennius şi M. Aurelius Cleander, apoi de Q. Aemilius Laetus, prefecţi ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largă răspândire. La 31 decembrie 192, cade victimă unei conspiraţii de gineceu, iniţiată de Q. Aemilius Laetus, Eclectus şi de Marcia (amanta împăratului).Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

- 1056: A murit Teodora, împărăteasă a Bizanţului (n. 981)

 - 1422: A murit regele Henric al V-lea al Angliei. Henric al V-lea (n.9 august sau 16 septembrie 1387) a fost regele Angliei între 1413 şi 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data naşterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o şansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat şi a reuşit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franţei şi Angliei.

- 1422: Henric al VI-lea devine rege al Angliei la vârsta de nouă luni. Henric al VI-lea (6 decembrie 1421 - 21 mai 1471) a fost rege al Angliei 1422 - 1461 (deşi cu un regent până în 1437) şi apoi între anii 1470 - 1471; în perioada 1422–1453 a fost pretendent la tronul Franţei.

- 1724: A murit regele Ludovic I al Spaniei (n. Ludovic (Luis) la 25 august 1707), a fost rege al Spaniei, cel mai mare fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei şi a primei lui soţii, Maria Louisa de Savoia. Domnia lui a fost una dintre cele mai scurte, de doar şapte luni.

- 1786: S-a născut Michel Eugene Chevreul, chimist francez (d. 1889) I se atribuie descoperirea acidului margaric (în 1813), cu rol important în obţinerea margarinei şi crearea primului tip de săpun, realizat din grăsimi animale. A scris lucrarea „Principiile armoniei si contrastului culorilor si aplicarea lor in arte", desemnata ca cea mai complexa carte scrisa vreodata despre culoare. A trăit aproape 102 ani, fiind în acelaşi timp un deschizător de drumuri în domeniul gerontologiei. Pentru realizările sale, în 1857 primeşte Medalia Copley.

- 1795: A murit compozitorul francez François-André Danican Philidor (n. 1726)

- 1811: A murit Louis Antoine de Bougainville, explorator francez (n. 1729). Louis Antoine de Bougainville a făcut o călătorie celebră, între anii 1766 - 1769, pe care a descris-o în lucrarea sa „Voyage autour du monde". Însoţit de un naturalist, de un desenator şi de un astronom, Bougainville a plecat de la Brest, la 15 decembrie 1766, într-o călătorie în jurul lumii, la bordul fregatei La Boudeuse. O a doua navă, L'Étoile, care a plecat de la Rochefort, la 1 februarie 1767, i s-a alăturat la 13 iunie 1767 la Rio de Janeiro, după două încercări nereuşite de întâlnire în insulele Malvine şi la vărsarea fluviului La Plata.

- 1821: S-a născut Hermann von Helmholtz, fizician si fiziolog; a formulat principiul transformării și conservării energiei, a inventat oftalmoscopul (d. 8.09.1894). Helmholtz a adus contribuţii importante în mai multe domenii ştiinţifice. În fiziologie şi psihologie fiziologică, este cunoscut pentru matematica ochiului, cercetările şi teoria despre vederea cromatică, ideile privind percepţia spaţiului şi senzaţia tonalităţii, percepţia sunetului, şi empirism. În fizică, este cunoscut pentru teoriile lui privind conservarea energiei, lucrările din electrodinamică, termodinamică chimică, şi asupra unei baze mecanice a termodinamicii. Ca filosof, este cunoscut pentru filosofia ştiinţei, ideile privind relaţia dintre legile percepţiei şi legile naturii, ştiinţa esteticii, şi ideile privind puterea civilizatoare a ştiinţei. O mare asociaţie de institute de cercetări din Germania, Asociaţia Helmholtz, îi poartă numele.

- 1834: S-a născut compozitorul italian Amilcare Ponchielli, cunoscut mai ales în calitate de compozitor de operă, a rămas în programele spectacolelor din secolele XX - XXI doar cu opera Gioconda (foarte cunoscut este baletul „Dansul Orelor” din actul III), după o tragedie de Victor Hugo; cu toate acestea, el este autorul a unsprezece opere, dintre care una neterminată şi a unui monolog pentru un bariton; ca pedagog la Conservatorul din Milano i-a avut ca elevi pe Giacomo Puccini şi Pietro Mascagni, viitori reprezentanţi ai curentului „verist” (m. 1886)

- 1840: S-a născut scriitorul italian Giovanni Verga (m. 1922) 

- 1867: A murit Charles Baudelaire, poet, estetician, critic literar şi de artă francez (n. 1821). Charles Baudelaire a fost un poet, critic literar şi estetician francez, precursor al simbolismului si modernismului; unicul sau volum de poeme, „Florile răului”, a fost caracterizat de criticul T.S. Eliot drept „cel mai mare exemplu de poezie modernă în orice limbă”.  

- 1867: Ion Heliade-Rădulescu este ales preşedinte al Academiei Române

- 1870: S-a născut Victor Vlad Delamarina, poet şi memorialist; au rămas de la el şi încercări de pictură, insuficient cunoscute (m. 1896) 

- 1880: S-a născut Ştefan Braborescu, actor (elev al lui Nottara), regizor, profesor şi scriitor (m. 1971) 

- 1897: Thomas Edison patentează kinetoscopul. Kinetoscopul este aparatul care redă imagini în mişcare din lumea reală obţinute cu ajutorul unui kinetograf, mai pe înţeles un aparat de filmat cu suport fexibil de 35 mm cu perforaţii. Edison a făcut şi o încercare de sonorizare a filmuleţelor, asociind kinetoscopul cu o altă invenţie de a lui, fonograful. Pentru durata filmuleţelor, circa un minut, a fost o mare reuşită, ţinând cont şi de tehnologiile de atunci.Oricum, cu toate că aplicaţia lui, a kinetoscopului nu a fost de durată a însemanat un pas important spre invenţia fraţilor Lumière, cinematograful

- 1904: S-a născut Nicolae Cernescu (n. Câmpulung, d. 26 aprilie 1967, Bucureşti), chimist şi pedolog român, membru titular al Academiei Române 

- 1907: Anglia, Rusia și Franta formează Tripla Înțelegere

- 1908: S-a născut William Saroyan, prozator si dramaturg american (d. 1981).

- 1921: Nicolae Paulescu, medic român, a publicat, la aceasta data, un studiu referitor la descoperirea unui hormon antidiabetic, numit de el „pancreina”; studiul a apărut în revista „Archives Internationale de Physiologie”, tipărită la Paris şi la Liege, şi poate fi considerat actul de naştere al insulinei; totuşi, în 1923, Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei a fost atribuit canadienilor F.G. Banting şi J.J.R. MacLeod 

- 1925: S-a născut Maurice Pialat, regizor de film, actor şi scenarist francez (m. 2003)

- 1926: S-a născut scenograful Ion Ipser (m. 2006)

- 1927: S-a născut poetul Dan Deşliu; adept fervent al comunismului în deceniile cinci şi şase ale secolului XX, a început, de la sfârşitul anilor '70, să conteste regimul, devenind din 1980 un opozant al acestuia (m. 1992). Publică primul său volum în 1949, „Goarnele inimii”, în perioada de instaurare a comunismului în Republica Populară Română. Cu acest volum şi cu odele publicate în presă, a devenit unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai realismului socialist (zisul proletcultism) şi poate cel mai de succes poet al vremii. Este autorul baladelor „Lazăr de la Rusca” (1949) şi „Minerii din Maramureş”, ce proslăveau „martirii comunişti şi munca eroică a clasei muncitoare” .Ulterior, poezia sa a evoluat înspre neomodernism.În anii ’80, atitudinea lui s-a radicalizat, ajungând în ultimii doi ani dizident pe faţă al regimului comunist, strecurând texte împotriva lui Ceauşescu spre Radio Europa Liberă. L-a acuzat pe Nicolae Ceauşescu că se comportă de parcă ar fi „proprietarul României”. 

- 1927: S-a născut prozatorul Radu Petrescu (m. 1982) 

- 1928: S-a născut actorul american de film James Coburn (m. 2002). Premiul Oscar, în anul 1998, pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru prestatia din filmul „Affliction”

- 1929: S-a născut tenorul Cornel Stavru

- 1931: Corneliu Zelea Codreanu a fost ales deputat. Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huşi - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naţionalist creştine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (cunoscuţi şi sub numele de Legionari, Mişcarea Legionară sau neoficial, „Cămăşile Verzi”).Legionarii i-au atribuit lui Zelea Codreanu titlul de Căpitanul, acesta având controlul absolut al organizaţiei până la moartea sa în închisoare.

- 1933: S-a născut George Genoiu, dramaturg şi critic de teatru

- 1936: S-a născut sculptorul Paul Adrian Vasilescu (m. 2012)

- 1937:S-a născut fagotistul Miltiade Nenoiu; conducător al cvintetului „Concordia" 

- 1939: Al doilea război mondial. Armand Călinescu, prim-ministru, a respins cererea guvernului german de a nu permite tranzitul prin România a 3.000 de lăzi cu bombe şi proiectile destinate Poloniei. Premierul român a dat asigurări privind neutralitatea României şi respectarea angajamentelor economice asumate, cu condiţia ca şi partea germana să le respecte 

- 1940, 31.VIII - 3.IX: Au loc în toată ţara manifestaţii de protest împotriva „Dictatului de la Viena" (semnat cu o zi în urmă) şi a acceptării acestuia de către autorităţile române. Documentele „arbitrajului" germano-italian (Dictatul de la Viena), semnate la Viena, prevedeau că partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era luată României şi cedată Ungariei horthyste

- 1944: Trupele sovietice au intrat în București

- 1944: Prin Înaltul Decret Regal nr. 1620 din 1944 este repusă în funcţiune Constituţia din 1923 (abrogata la 1938 de catre Carol al II-lea) 

- 1945: S-a născut cantautorul nord-irlandez Van Morrison (prenumele la naştere: George Ivan) 

- 1945: S-a născut violonistul israelian Itzhak Perlman 

- 1945: S-a născut Bob Welch (Robert Lawrence „Bob" Welch, Jr), fost chitarist şi cântăreţ în trupa americană de muzică rock Fleetwood Mac (m. 2012)

- 1949: S-a născut Hugh David Politzer, fizician American.Hugh David Politzer (n. New York, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2004 împreună cu David Gross şi Frank Wilczek pentru descoperirea libertăţii asimptotice în teoria interacţiunii tari. 

- 1949: S-a născut actorul american de film Richard Gere. Richard Tiffany Gere (n. Philadelphia, Pennsylvania) este un actor american care trăieşte în New York.

- 1953: S-a născut actriţa Dana Dogaru

- 1961: S-a născut actorul şi muzicianul Ioan Gyuri Pascu,muzician şi actor român, membru al grupului de umor Divertis din anul 1987. S-a lansat în cariera muzicală în anul 1977 şi de atunci a abordat diverse stiluri muzicale, printre care: pop, rock, blues, reggae. A cântat împreună cu grupurile The Blue Workers, Pacific.

- 1961: Decret al Consiliului de Stat privind ratificarea de către România a Convenţiei asupra mării teritoriale şi zonei contigue şi a Convenţiei asupra mării libere, precum şi aderarea României la Convenţia asupra platoului continental (încheiată la Geneva, la 29.IV.1958)

- 1963: A murit Georges Braque, pictor francez, fondator - alături de Pablo Picasso - al cubismului (n. 1882) La începutul anului 1909, când Braque şi Picasso şi-au dat seama că sunt interesaţi de acelaşi gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe asfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului, care a rupt cu tradiţia clasică a perspectivei pentru o opţiune artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulţime de suprafeţe mici, geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a mai multor faţete ale aceluiaşi obiect pe un singur plan.

- 1966: Primul zbor al primului avion cu decolare verticală BAE Harrier GR Mk 5

- 1967: A murit scriitorul şi ziaristul rus Ilya Ehrenburg (n. 1891) 

- 1971: S-a născut violonistul rus Vadim Repin

- 1973: A murit John Ford, regizor american (n. 1895). Filmele western realizate de el au devenit modele ale genului („Diligenţa”, “Omul liniştit”, „Fructele mâniei”) (n. 1.02.1895)

- 1980: După două luni de grevă, guvernul polonez a fost de acord cu revendicările muncitorilor, recunoscând sindicatul independent „Solidaritatea"

- 1986: A murit Henry Moore (n. 30 iulie 1898, Castleford/Yorkshire - d. Much Hadham/Hertfordshire), cel mai important sculptor englez al secolului al XX-lea. În 1928 are loc prima sa expoziţie personală la Warren Gallery din Londra. A urmat o fază de căutări şi experimentări cu elementesuprarealiste şi geometrice abstracte, până la găsirea propriului său stil. Expune în 1936 la „Expoziţia Suprarealistă Internaţională" de la galeriile New Burlington din Londra. La început Moore a sculptat mai mult în piatră şi lemn, după 1945 materialele preferate sunt marmora şi bronzul. În 1946 are loc o mare expoziţie retrospectivă la „Museum of Modern Art" din New York. În 1948 primeşte Premiul Internaţional de sculptură al Bienalei din Veneţia. Operele sale se găsesc în multe muzee şi colecţii particulare din toată lumea; o mare parte au fost donate de artist încă din timpul vieţii 1978 muzeului „Tate Gallery" din Londra.Tema centrală a sculpturii sale este figura omenească, care creşte din forme alcătuite într-un continuu schimb plastic între ritm şi materie. Alături de operele apropiate de natură, se întâlnesc figuri deformate sau abstracte, producţiile plastice libere se învecinează cu stiluri arhitectonice.În 1937, Henry Moore scria, „Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre constiinta formei pure".

- 1990: Semnarea, în Berlinul de Est, a Tratatului de uniune între cele două Germanii (fapt realizat la 3 octombrie 1990) 

- 1994: Campionul mondial la șah Kasparov este învins de computer. A.I.-ul începea să-și facă simțită „prezența”...

- 1994: A avut loc, la Berlin, ceremonia de retragere definitivă şi totală a trupelor ruseşti de pe teritoriul fostei Germanii răsăritene, în prezenţa preşedintelui Rusiei, Boris Elţîn, şi a cancelarului german, Helmut Kohl. Pe 8.IX.1994 va avea loc, tot la Berlin, ceremonia plecării trupelor aliate (americane, britanice şi franceze) prezente în Berlinul de Vest după anul 1945; ceremonia a avut loc în prezenţa preşedintelui Franţei, François Mitterrand, a premierului britanic, John Major, a secretarului de stat american, Warren Christopher, şi a cancelarului german, Helmut Kohl

- 1997: A murit (într-un accident rutier la Paris) Lady Diana, prinţesă de Wales, fosta soţie a prinţului moştenitor Charles al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (n. 1961) Diana, Prinţesă de Wales (Diana Frances, născută Spencer) (1 iulie 1961–31 august 1997) a fost prima soţie a lui Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit. Fiii lor, William, Prinţ de Wales şi Prinţul Henry (Harry), sunt al doilea şi al treilea în linia de succesiune la tronul britanic. De la căsătoria din 1981 până la divorţul din 1996 a fost numită Her Royal Highness The Princess of Wales (Alteţa Sa Regală Prinţesa de Wales), iar după divorţ, Diana, Princess of Wales (Diana, Prinţesă de Wales).

- 1998: Coreea de Nord anunță lansarea primului său satelit, Kwangmyongsong

- 2000: Înfiinţarea, prin Ordonanţa de Guvern 121/2000, a Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

- 2002: A murit George Hornidge Porter, Baron Porter of Luddenham, chimist englez, laureat al Premiului Nobel în 1967 (n. 1920) 

- 2006: A murit scenograful Ion Ipser, foarte mulţi ani scenograf al Operei Române din Bucureşti (n. 1926)

$$$

 „Cucoanele” mareșalului Antonescu. O curte neoficială în umbra puterii (comentarii in foto) 

La 6 septembrie 1940, când Ion Antonescu a preluat conducerea statului, imaginea sa publică era aceea a militarului sever, incoruptibil și ostil camarilelor. În anii lui Carol al II-lea criticase deschis „forțele oculte”, contractele dubioase și influența exercitată de persoane fără răspundere publică. Refuzase chiar orice apropiere de Elena Lupescu. Istoria avea însă să-i joace o ironie. În timpul dictaturii sale, în jurul mareșalului s-a format un anturaj feminin fără funcții oficiale, dar cu acces la primul om al statului. În limbajul lui Antonescu, ele erau „cucoanele”.

Nu au condus România și nu au decis singure politica regimului. Responsabilitatea pentru dictatură, războiul alături de Germania nazistă și crimele comise sub regimul Antonescu îi aparține în primul rând conducătorului statului și aparatului său. Dar aceste femei au arătat cât de ușor putea pătrunde influența personală într-un sistem care pretindea disciplină, ordine și autoritate absolută.

Maria Antonescu, din anonimat în centrul vieții publice

Până în toamna anului 1940, Maria Antonescu fusese o prezență discretă. După ajungerea soțului ei la putere, a devenit „doamna mareșal”, prima femeie a regimului și o figură constantă în presa vremii. A vizitat spitale, instituții, zone afectate de război, a participat la ceremonii, inaugurări și acțiuni caritabile. A creat în jurul său o imagine de protectoare a răniților, a văduvelor și a copiilor. În același timp, această vizibilitate a produs iritare, mai ales în cercurile apropiate Casei Regale.

Maria Antonescu ar fi dorit să semneze simplu „Maria”, gest interpretat de regina-mamă Elena drept o pretenție de rang. Presa și memorialiștii au consemnat și rivalitatea dintre cele două femei, inclusiv în timpul vizitelor la spitale, când fotografiile cu autograf deveniseră un mic instrument de prestigiu public. Nu era doar o dispută de etichetă. În România anilor de război, protocolul însemna putere.

Veturiile și Georgeta Cancicov

În jurul Mariei Antonescu s-au aflat câteva femei din lumea politică și mondenă a Bucureștiului: Veturia Goga, văduva poetului și fostului prim-ministru Octavian Goga; Veturia Manuilă, soția statisticianului Sabin Manuilă; Veturia Barbul, soția diplomatului Gheorghe Barbul; și Georgeta Cancicov, soția fostului ministru Mircea Cancicov.

Ele se vizitau, participau împreună la ceremonii și erau primite la masă de Ion Antonescu. Pentru un om care trăia între rapoarte de front, Consilii de Miniștri, vizite la unități și întâlniri cu conducerea germană, acest cerc oferea o aparență de normalitate și un spațiu de destindere. Numai că discuțiile de salon nu rămâneau întotdeauna discuții de salon. Potrivit istoricului Ioan Scurtu, mareșalul povestea uneori celor apropiate despre hotărârile luate și despre intențiile sale. Cu timpul, doamnele au început să dea sfaturi, să susțină sau să atace persoane din aparatul de stat și să ceară intervenții.

Consiliul de Patronaj: caritate și influență

Cadru oficial pentru activitatea acestui grup a devenit Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, prezidat de Maria Antonescu. Instituția a sprijinit răniți, familii sărace și văduve de război, activitate care nu trebuie negată. Dar calitatea oficială a regimului avea și o parte întunecată. Pentru finanțare se făceau presiuni asupra unor instituții, întreprinderi și persoane. În vreme de război, când statul controla tot mai apăsat economia și viața publică, o solicitare venită prin anturajul mareșalului putea fi greu de refuzat.

Ioan Scurtu amintește mărturia lui Radu Lecca privind transferul unor fonduri provenite de la Centrala Evreilor către Patronaj. Această informație trebuie citită cu prudență: Lecca era el însuși un personaj profund compromis, implicat în politica antisemită a regimului și în deportări. Mărturia sa nu poate fi desprinsă de propria lui responsabilitate și nu poate transforma abuzurile regimului în simple intrigi de culise. Într-un stat dictatorial, banii obținuți de la o comunitate persecutată nu devin mai puțin injusti pentru că sunt cheltuiți în scopuri sociale.

Trenurile speciale și gustul reprezentării

Maria Antonescu a călătorit mult prin țară. Vizitele sale erau pregătite cu gardă de onoare, primiri oficiale, banchete, discursuri și acoperire în presă. Criticii au văzut în această mobilizare o imitație a ceremonialului regal. Filosoful Constantin Rădulescu-Motru nota în memoriile sale că deplasările soției mareșalului cu trenuri speciale costau disproporționat în raport cu ajutoarele distribuite. 

Este o acuzație memorialistică, nu un bilanț contabil complet, însă ea surprinde atmosfera de iritare față de o curte care își etala privilegiile într-o țară aflată în război. Într-o vreme în care familiile primeau telegrame de pe front, iar orașele se pregăteau de bombardament, imaginea trenurilor speciale și a suitelor elegante devenea greu de acceptat.

Georgeta Cancicov și politica vorbită la ușă

Dintre toate „cucoanele”, Georgeta Cancicov pare să fi fost cea mai implicată în intrigi politice. Soția lui Mircea Cancicov, ea avea relații largi în lumea publică și opinii ferme despre oamenii din jurul lui Antonescu. Ținta sa principală era Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și principalul colaborator civil al mareșalului. Georgeta Cancicov îl acuza că „uneltește”, că face jocul opoziției și că pregătește ceva împotriva lui Ion Antonescu.

Nu toate aceste acuzații pot fi confirmate. Chiar sursele citate de Ioan Scurtu arată că nu este clar dacă Mihai Antonescu a făcut unele dintre afirmațiile puse pe seama lui. Cert este însă că, în 1943, el încerca — cu știința lui Ion Antonescu — să sondeze posibilitățile unei ieșiri a României din război. În august 1944, cu frontul prăbușindu-se în Moldova și Armata Roșie înaintând, Georgeta Cancicov îl denunța încă pe Mihai Antonescu drept „vipera” de lângă mareșal. Două zile mai târziu, la 23 august, Ion și Mihai Antonescu erau arestați la Palatul Regal.

O dictatură nu are nevoie de funcții pentru a produce influență

Povestea „cucoanelor” nu este una pitorească despre lumea bună a Bucureștiului. Este o lecție despre putere. Ion Antonescu ajunsese la conducerea României criticând camarila regală. Dar, odată instalat în vârful unui regim fără control democratic real, a permis apariția unui alt cerc de influență: mai mic, mai puțin formal, dar suficient de apropiat pentru a interveni în numiri, reputații, acte caritabile și chiar dispute politice.

Compararea Mariei Antonescu cu Elena Lupescu este, probabil, exagerată dacă ne referim la amploarea influenței. Maria Antonescu nu a fost conducătorul din umbră al României. Totuși, nici nu a rămas o simplă soție de demnitar. Ea și anturajul ei au beneficiat de acces privilegiat, prestigiu, resurse și de o autoritate pe care niciuna nu o primise prin vot, funcție sau răspundere publică.

Aceasta este, poate, adevărata semnificație a „cucoanelor” mareșalului: într-o dictatură, granița dintre viața privată și treburile statului se poate șterge foarte repede. Iar când se șterge, deciziile nu mai aparțin instituțiilor, ci celor care ajung să vorbească la urechea puterii.; Veturia Barbul, soția diplomatului Gheorghe Barbul; și

    Surse și mărturii folosite în material: Ioan Scurtu, „Cucoanele mareșalului Antonescu”, Historia ; Radu Lecca, memorii și declarații postbelice ;  Constantin Rădulescu-Motru, memorii — mărturie despre trenurile speciale și costurile deplasărilor Mariei Antonescu prin țară;. Generalul Ion Gheorghe, memorii — observații despre starea de sănătate a mareșalului, teama sa de izolare și influența cercului apropiat.;  Colonelul Gheorghe Magherescu, memorii — relatări despre Georgeta Cancicov, ostilitatea ei față de Mihai Antonescu și atmosfera din august 1944; Armand Călinescu, însemnări din 12 decembrie 1934 — contextul conflictului dintre Antonescu, Carol al II-lea și camarila regală.;  Manifestul lui Nicușor Graur, noiembrie 1942 — critică politică de epocă la adresa Mariei Antonescu și a cer emonialului creat în jurul ei.

$$&

 GRAMATICA  - Bazica, Utila și Fundamentala, simultan:

1. Voi scrie întotdeauna "noştri" şi "voştri", cu un singur i.

2. Voi scrie întotdeauna "creează", "agreează" cu doi e.

3. Voi scrie întotdeauna "Nu fi!" cu un singur i.

4. Voi scrie verbul "a fi", cu doi i, doar la imperativ afirmativ (Fii!) şi la conjunctiv prezent (tu să fii, tu să nu fii). În rest, pe fi îl voi scrie cu un singur i: nu fi!, vei fi, poţi fi, ai fi, ai fi fost, să fi fost.

5. Voi scrie întotdeauna "eu voiam" şi nu voi folosi forma greşită "eu vroiam".

6. Voi scrie întotdeauna "mi-ar plăcea" şi nu voi folosi forma greşită "mi-ar place".

7. Pe -ţi îl voi separa de verb cu liniuţă doar dacă pot să-i adaug un "tu" … ţie / al tău: (Tu) trimite-ţi copiii (tăi) la şcoală! (Tu) pune-ţi semnătura (ta)!

8. Verbele terminate la infinitiv în -i le voi scrie cu un singur -i şi la viitor, şi la condiţional. Voi scrie întotdeauna voi fi, aş fi, pot fi; vei şti, ai şti, poţi şti; vei reuşi, ai reuşi, poţi reuşi. Sunt conştient de faptul că, în afară de verbele a pustii, a se sfii, a prii, a înmii, toate celelalte verbe terminate în -i se scriu cu un singur -i la infinitiv, viitor şi condiţional.

9. Voi scrie miniştrii, cu doi i, numai dacă miniştrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu ministrele sau doamnele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii miniştri, ceilalţi miniştri, cei 15 miniştri ai cabinetului.

10. Voi scrie membrii, cu doi i, numai dacă membrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu membrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna ambii membri, ceilalţi membri, cei 15 membri.

11. Voi scrie mândrii, cu doi i, numai dacă mândrii poate fi înlocuit în acelaşi context cu mândrele. Prin urmare, voi scrie întotdeauna "fiţi mândri!", "suntem mândri!"

12. Voi scrie întotdeauna îmi, îţi, îşi, într-un cuvânt!

13. Voi scrie întotdeauna "înşală" şi "aşază" şi nu voi folosi forma greşită "înşeală" sau "aşează"

14. Voi scrie întotdeauna vreun, vreo, într-un cuvânt!

15. Voi scrie întotdeauna "î" la început și sfârșit de cuvânt: " învață", "coborî" și "â" în interiorul cuvântului: " mâncând"!*...

(via Diana Coto ros). Respect! :)

$$$

 Poveștile de dragoste ale zilei...

Iubirile mari și complexe ale Reginei MARIA!

*Se spunea despre Reginei Maria (1875-1938), că era una dintre cele mai frumoase şi mai senzuale femei din Europa. Iubirile ilicite n-au ocolit-o deși a fost căsătorită 40 de ani cu Ferdinand. Aflându-se în Malta, insula mediteraneană scăldată de soare, alături de familia sa (tatăl său era detaşat cu o misiune din partea marinei britanice), prinţesa Maria trăieşte primii fiori ai dragostei faţă de vărul ei, George.Dar Missy, aşa cum era alintată, avea atunci doar 14 ani. Bunica sa, regina Victoria a Angliei, pusese la cale o căsătorie între cei doi. Însă mama prinţesei, Ducesa de Coburg, era împotrivă; nu dorea cu niciun preţ o căsătorie între copiii ei şi o persoană de neam englez. A convins-o pe Missy că nu trebuie să devină Regina Maria a Angliei, ci o regină în alt ţinut din Europa. Maria şi George rămân prieteni pentru toată viaţa.

„Pe vremea aceea, fetele nu cunoşteau planurile de căsătorie ale părinţilor”, scrie prinţesa Maria în „Povestea vieţii mele”. Prinţul moştenitor Ferdinand, născut pe 24 august 1865, la Sigmaringen, în sud-vestul Germaniei, locul de baştină al familiei Hohenzollern, devine soţul prinţesei în 1893, prin aranjamentul matrimonial al unei verişoare germane. Cum Ferdinand era catolic şi Maria era anglicană, se celebrează două ceremonii de căsătorie în castelul medieval de la Sigmaringen, urmate de un dejun somptuos de gală unde au participat toate feţele regeşti europene.

Îşi încep „ziua de miere” – atât le-a acordat regele Carol I – urmată de noaptea nunţii de coşmar la Krauchenwies, ca apoi, cu un tren regal, însurăţeii să se îndrepte spre România. Lui Nando, sfios şi lipsit de imaginaţie, „nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soţii atât de copilăroase. Noaptea nunţii a fost un eşec total. Răspundeam naiv iubirii lui, dar parcă simţeam tot timpul ceva deşert şi gol; mi se părea că tot aştept ceva ce nu venea…” scria prinţesa în “Povestea vieţii mele”.

Venită dintr-o ţară unde a fost crescută într-o libertate deplină, iubind florile, animalele, viaţa în aer liber, ajunge într-o ţară, unde, cu toate tradiţiile rigide, boierimea română se bucura de o libertate a moravurilor. Cum a pus piciorul pe pământ românesc, visele de fericire conjugală s-au spulberat. De la început, regele Carol I – după ce a prezentat-o protipendadei româneşti, la un mare bal dat la palat, a avut intenţia să o izoleze de restul lumii, să o spioneze şi să o formeze ca viitoare regină. Izolată la Cotroceni de „Unchiul” în primii ani de căsătorie, ca să fie ferită de intrigile ţesute de protipendadă, Prinţesa Maria clădea, dărâma, transforma câte ceva prin curte, grădină, palat. Sub pomii înalţi a plantat un câmp de irişi și alte nenumărate flori. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte în memoriile sale cum prinţesa „anima locul unde se găsea cu un fel de vibraţie luminoasă ce se desprindea din toată fiinţa ei”.

După „perioada de miere”, destul de plicitisoare, a urmat o singurătate în doi, într-o căsnicie de peste 40 de ani. Nu a divorțat niciodată, dar a evadat în tainice iubiri. Avea 30 de ani şi se spunea despre ea că este una dintre cele mai frumoase şi senzuale femei din Europa. Blondă cu ochi albaştri… Căuta un om care să-i captiveze imaginaţia şi stilul, un rol pentru care soţul ei, Ferdinand, nu se potrivea deloc. 

Cei trei bărbaţi din viaţa ei au fost nişte romantici incurabili: Josh Boyle, Waldorf Astor, Barbu Ştirbey.Ştiau cum să ridice femeia în viaţa lor pe un piedestal de marmură albă, acoperit cu viţă de vie şi situat într-o poziţie impresionantă, să o facă să se simtă cea mai importantă în viaţa lor. Dacă, în tinereţe, după căsătorie, Maria a vrut dragoste şi n-a avut-o, la maturitate şi-a dorit puterea şi a avut-o. A fost foarte populară şi extrem de iubită de poporul român.

Prizonieră într-o căsătorie lipsită de dragoste, la început, prinţesa îşi aducea amanţii la palat oferindu-le slujbe (pentru ca Regele Carol să nu-şi dea seama). Nando era neputincios în faţa soţiei frumoase şi încăpăţânate, iar unul dintre motivele pentru care nu a cerut niciodată divorţul era imaginea dinastiei. Regele i-a cerut lui Nando să fie bărbatul casei, iar – când venea vorba despre aventurile soţiei -, el era ultimul care afla ceva.

În 1897, Ferdinand se îmbolnăveşte de febră tifoidă. Urmează o convalescenţă grea. „Cu faţa suptă şi galbenă ca ceara, cu găuri în obraji şi mâini ca de schelet. Mie îmi părea străin”, îi scrie prinţesa prinţului Leopold, tatăl lui Ferdinand. Prințesei i se permitea să călătorească şi evada frecvent dintre zidurile palatului Cotroceni. În felul acesta, parcă înflorea. La Moscova, Missy s-a îndrăgostit de vărul ei primar, marele duce Boris Vladimirovici, un aristocrat rus romantic şi chipeş, care o asigură că e „prima dragoste a vieţii lui”. Relaţia intimă cu ducele rus a durat cinci ani. 

În timpul unei conversații cu Regele Carol I, prinţesa i-a spus verde în faţă că îl iubea pe Boris, că dorea un divorţ, şi că, de fapt, copilul ce-l purta era a lui Boris.Naşte în Anglia, la mama sa, o fetiţă. „E un noroc că Missy a născut o fată. Un fiu născut în asemenea împrejurări ar fi fost o mare povară”, îi scrie Carol fratelului său Leopold, tatăl lui Ferdinand. Cel de-al treilea copil se naşte la Gotha, în casa mamei Mariei, va primi numele de Mărioara şi va fi alintată Mignon. Ferdinand acceptă fetiţa ca pe un copil al său. Ca lumea să nu afle despre rușinea lor.

Prințesa Maria a avut parte şi de scandaluri amoroase, iar Paulina Elisabeta Otilia Luiza (pe scurt, Regina Elisabeta sau – după pseudonimul ei literar -, Carmen Sylva) a popularizat situaţia trimiţând scrisori la toate casele regale din Europa. O descrie în fel și chip. În acelaşi timp, presa a înhăţat subiectul și s-a împărţit în două tabere; incidentul s-a amplificat, subiectul banal devenind un caz celebru în Europa. 

Fixaţia erotică pe când a devenit Regina Maria a făcut-o pe un apropiat al regelui, prinţul Barbu Ştirbey, care studiase Dreptul la Sorbona şi avea funcţie în Partidul Liberal, alături de Brătianu. (A fost căsătorit cu Nadejda.) Maria ajungea des în casa lor, unde soţia amantului ei o primea ca pe cea mai bună prietenă.

„Nadejda Știrbey sta mai mult la ţară; rar se afla între noi, în salonul Marucăi Cantacuzino. Era şi este încă tipul perfect al soţiei şi al mamei; a trăit numai pentru ei. Îmi plăcea mult să mă duc la ea. Totdeauna cânta, era veselă, era fericită, mereu în mişcare şi pătrunsă de griji duioase; umbla după treburi ici şi colo în casă, în grădină, în bucătărie… N-avea alte năzuinţi decât îndeletnicirile ei obişnuite, nu căuta împliniri greu de dobândit şi nu dorea să se înalţe pe culmi ameţitoare. Cunoştea meşteşugul de a înlătura din drumul ei orice i-ar fi putut întrista sau îngreuna viaţa – e una dintre puţinele femei pe deplin fericite ce le-am cunoscut vreodată”, scria Regina Maria în „Povestea vieţii mele” .

Nadejda Ştirbey era cumnata Marthei Bibescu, iar Martha (care nu-şi suporta cumnata) află despre iubirea tainică dintre cumnatul ei şi regină chiar din gura Reginei Maria, lucru consemnat în ale sale memorii. Şi Martha, la rândul ei, îl primea în secret pe Ferdinand la palatul de la Mogoşoaia.

Prinţesa Callimachi povesteşte în memoriile sale despre marea iubire care s-a născut între Regina Maria şi Prinţul Ştirbei, scriind că a durat toată viaţa. „Îi scria scrisori pline de farmec, omagii adresate frumuseţii ei şi bucuria i se citea printre rândurile opace în fraze curtenitoare”. „Era tot timpul în preajma ei şi se comporta ca un membru al familiei. La Cotroceni sau la Peleş prinţul avea propria lui cameră. Devenind regină, Maria n-a mai ţinut secretă relaţia, aşa că intrările şi ieşirile ei dese, în camera lui Ştirbey, se petreceau în faţa personalului palatului, fără cea mai mică reţinere şi fără protocolul la care trebuia să se supună de obicei prinţul. În câteva rânduri, domnişoara Mărceanu, camerista, i-a spus lui Buchman, un apropiat al casei regale, care a ţinut un jurnal, că are liber în acea noapte fiindcă se află acolo prinţul Ştirbey.

„O dată, întorcându-se la Pelişor, la Sinaia, la revărsatul zorilor, fiul său Carol al II-lea, a dat peste Ştirbey, care tocmai pleca, îl salută: «Bună dimineaţa, doctore!» «De ce-mi spui doctore?» îl întreabă Ştirbey. «Fiindcă la o oră aşa de matinală numai un doctor pleacă de la Pelişor», i-a replicat Carol.” (Paul d. Quinlan –„Regele Playboy”)

În public, la serate, la petreceri, Maria şi Barbu Ştirbey formau un cuplu magnific. El a fost cel care a sfătuit-o în treburile politice. „Ea era atât de frumoasă şi elegantă, el era distins. Împreună, aveau un aer seducător, grandoare şi distincţie.” 

După 30 de ani de căsnicie, între Maria şi Ferdinand se stabilise o benefică toleranţă. În public, ea se închina în faţa superiorităţii sale ca rege şi bărbat. El se pleca în faţa ei în viaţa particulară, pentru că ştia că ea înţelegea lumea mai bine decât el.

În 1922, la încoronarea lor, aveau în comun copii (Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana, Mircea) și nimic altceva în plus faţă de căsătoria din 1893. În loc să facă scandal în urma momentelor pasionale extraconjugale ale nevestei, Regele Ferdinand a păstrat tăcerea toată viaţa. În afară de Marioara, ultimii doi copii, Ileana şi Mircea, l-au avut tată pe Ştirbey. Mircea a murit la vârsta de patru ani.

Nunta Ilenei a avut loc la Sinaia, la 26 iulie 1931, cu arhiducele Anton de Austria, care trăia în Spania şi lucra la o benzinărie. Mare, puternic, „n-avea un ban în afară de ceea ce câştiga din munca lui”; fratele ei, Carol, s-a ocupat de nuntă cu un scop ascuns. După cununia religioasă, în toiul petrecerii, o ia deoparte pe Ileana, ca să-i mărturisească ultimul secret al familiei, că adevăratul ei tată este Ştirbey, nu Ferdinand.

„Nu exista nici un dubiu acestui fapt” scria Buchman în al său “Jurnal”, iar Ileana a fost şocată şi a plâns cu lacrimi amare. Această întâmplare, precum şi exilul copilului ei preferat, Ileana, i-a declanşat Reginei o criză de nervi. Puţini ştiau că dragostea oedipiană a lui Carol faţă de mama lui se transformase de-a lungul timpului în gelozie şi resentiment. Sămânţa discordiei din sufletul băiatului o constituia relaţia Mariei cu prinţul Ştirbey. Urmează ceea ce Argetoianu numeşte în ale sale memorii „complotul de la Balcic” pentru că toată viața lui, de dinainte și când a devenit Regele Carol a II-lea şi-a susţinut iubirile ce i-au sfâşiat inima şi i-au tulburat mintea, punând mai presus de onoare, glorie şi coroană, FEMEIA.* 

(via Monica Andrei).

$$$

 Povestea de dragoste a zilei: Marele NAE IONESCU și Maruca Cantacuzino, viitoare Enescu - alături de toate celelalte iubiri, numeroase, ale Maestrului..

Deși era însurat, filosoful Nae Ionescu și-a trăit viața între huzur nebunesc și iubiri pătimașe. Avea 49 de ani Maruca Cantacuzino când s-a îndrăgostit de el, iar el 38. Prințesa l-a cerut în căsătorie, iar el a dispărut. Sufocată de atâta dragoste a vrut să se sinucidă. 

Filozoful, logicianul, pedagogul și jurnalistul român Nae Ionescu (pe numele real, Nicolae C. Ionescu) (1890 - 1940) când a început să publice,  prin 1924, semna articolele cu „Nemo” în revista „Ideea Europeană”. Era un necunoscut, dar  îi avea colegi de redacție pe: Constantin Rădulescu Motru, Constantin Beldie, Emanoil Bocuța, Corina Irineu. Mircea Eliade și Vasile Băncilă îl promovau în scrierile lor ca un „mare învățător al neamului, urmaș direct al lui Nicolae Iorga”. Este adevărat, că unele texte ale filosofului rămân inaccesibile și azi omului de rând, chiar dacă au fost scrise între 1925-1940. Ele își păstrează noutatea, originalitatea, bogăția.  După suprimarea Ziarului „Cuvântul”, în 1934, profesorul predă la Universitatea din București și rar publica ceva prin vreo gazetă a timpului. Toți își amintesc cum George Enescu, ca un școlar conștiincios, aducea bilețele de amor destinate filosofului, la redacția „Cuvîntul”. O jumătate de veac a circulat legenda unui Nae Ionescu văzut cu „chip de diavol”, c-așa-l descria Maruca Rosetti Cantacuzino, în scrisorelele ei de amor. Atunci când logicianul se afișa cu câte o iubită prin București, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade primeau aceleași scrisori trimise de către prințesă și toată lumea din redacție era indignată de mistuitoarea ei dragoste pentru logicianul însurat. La acea vreme, Maruca și Nae erau căsătoriți, dar inima fiecăruia râvnea la altcineva. Când s-au cunoscut, ea era amanta lui Enescu, însă îl iubea pe Ionescu. Prințesa trăia despărțită de soțul ei care avea destule amante. Cu două dintre ele se afla în mașină, atunci când a decedat într-un accident de mașină aproape de Sinaia. 

Nae Ionescu era însurat din studenție cu Elena Margareta. Circulau zvonuri că se culcase cu servitoarea Charlotte, fii săi erau nebotezați, avea multe amante, nu fusese în stare să-și susțină doctoratul cât stătuse prin Germania…  În realitate, profesorul își umplea golul vieții și urâtul zilei cu lectura romanelor polițiste, în casa lui de la Șosea, care arăta ca un castel medieval, cu scări de marmură, hol mare, bibliotecă, salon, dormitoare, piscină și servitori. După ce l-a părăsit soția, ieșea rar din casă, doar în compania amantelor.

Maruca Cantacuzino, prietenă bună cu Regina Maria pe care aceasta o descrie în „Povestea vieţii mele”, ca fiind „înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip şi ciudată”, avea propriul ei salon, în București. Când îl invită pe Nae Ionescu la concertele lui Enescu, ia contact cu o societate la care nu avea acces. Intrând în cercul prințesei care i-a întregit legenda și i-a aurit imaginea în epocă, filosoful își lauda bunurile: casa de la Băneasa, vila de la Balcic, vaporașul de pe Marea Neagră și automobilul Maybach pe care-l conducea. Din leafa lui de profesor și banii câștigați de la vreo gazetă, n-avea cum să și le cumpere. Motiva că Malaxa i-ar fi dat ajutor pentru construirea vilei, în schimbul unui teren pe care i l-ar fi donat filosoful pentru a-și construi inginerul un manej.

După șapte ani de frecventare a salonului, prințesa cucerită de inteligenţa lui de „Daimon”, și de puterea de pătrundere „demoniacă” îi propune să se însoare cu ea. El dispare fără explicații, ea-și aruncă vitriol pe față. Își dă foc. Pe cheltuiala lui, George Enescu o internează într-un sanatoriu de boli psihice, de pe lângă Viena. După însănătoșire o ia de nevastă, apoi se stabilesc definitiv la Paris.

Pe lângă Regina Maria, o altă rivală care frecventa salonul Marucăi, era Cella Delavrancea, destul de tenace în a găsi orice prilej a-i sta în preajmă filosofului şi a îndepărta orice femeie care ar fi râvnit la el. Se știe că, în tot acest timp cât a frecventat salonul, Nae Ionescu a conviețuit din 1933 până în 1938 cu Lucia Popovici-Lupa, în vila de la Băneasa, fata lui Nicolae O. Popovici-Lupa, profesorul de la Facultatea de Agronomie din București, cu vreo șapte ani mai tânără decât el. Era văzut deseori, în compania femeii extrem de frumoase la Balcic.

Ambele rivale, Maruca și Cella știau că Lucia era amanta filosofului. Cella i-o descria Marucăi, ca fiind o „femeie cu farmec și originalitate, una dintre cele mai inteligente și seducătoare femei, care l-a salvat pe Nae de la neant’’. Cu un an înainte de deces, pianista îi scria lui Filip Lahovary că „simțea nevoia să-i țină companie prizonierului în vila sa de la Băneasa”, care-i devenise între timp o „închisoare” de lux sau un domiciliu forțat, un fel de „pregătire” înainte de mormânt, după ce Lucia îl părăsise.

Venturia Ghibu (soția lui Onisifor Ghibu) îi aranjase Cellei un concert la Cluj, pianista nu se prezintă, dar îi trimite o scrisoare: „Am intrat într-o prăpastie de necaz care mă îneacă. Și n-am mai putut să ajung. Profesorul Nae Ionescu a avut o  criză de inimă duminică. Nu l-am putut părăsi. Dar mă rugam lui Dumnezeu cu atâta credință, încât nu am vrut să-mi închipui, că se poate sfârși un om de care țara are atâta nevoie. Eu i-am închis ochii. Durerea mea este atât de mare cât a fost bucuria dintre noi. Te sărut, Cella”.

Vestea morții subite a profesorului înconjoară lumea, cu un mare mister. Unii bănuiau că ar fi fost otrăvit de persoane din anturajul Regelui Carol al II-lea, care-l îndepărtase din cercul său, iar după plecarea acestuia din țară, au acționat. Adevărul era altul. În momentul decesului, doar o soră medicală care-l îngrijea se afla în casă. Pianista a aflat ultima vestea morții și a fost întâmpinată de cumnatul profesorului: „doamnă, rolul dumneavoastră s-a terminat!”, în timp ce sora sa Antoaneta distrugea în curte, cu ură, lacrimi și disperare, bustul fratelui ei, realizat de Milița Pătrașcu.

Între 1919 -1937 s-au succedat în România 10 parlamente. Nae Ionescu a făcut parte din două. În timpul guvernării Iorga-Argetoianu, când a fost deputat de Brăila, se afla pe culmile influenței sale politice, ca apropiat al Regelui Carol al II-lea. Jucau poker, luau masa împreună, erau nedespărțiți la toate evenimentele. Nae îi fuma toate țigările din tabacheră. Regele îi făcea cadouri. Era invitat la petrecerile săptămânale din casa boierească cumpărată pentru amanta sa Elena Lupescu, unde totul se desfășura cu perdelele trase. Pe lângă Regele Carol al II-lea, filosoful ducea o existență de huzur nebunesc; uitase cine era și de unde a plecat.

În tinerețile sale, în redacția „Noii Reviste Române”, Nae Ionescu era privit ca un „tânăr  curățel  ca moravuri, sobru și fără apetituri. În copilărie i se spunea <<Tancanul>> sau <<filosoful familiei>>, iar, că pe taică-său l-ar fi chemat Stroe Ivașcu. Cu rădăcini aromânești, s-a născut la Brăila, orașul cosmopolit și bogat, într-o familie umilă. Era studios în anii studenției, colaborator al Revistei <<Matematica>>. Avea o singură tentație culinară: roșii umplute cu orez. Nu-i plăcea berea. Viața lui se împărțea între seminarii, logodnica lui Margareta, redacția <<Noii Reviste Române>>, și cenaclul <<Lăptăria studenților>> a albanezului Caramiciu, unde după câteva înfulecări de ouă la capac, brânză, iaurt sau lapte cu orez,  se găsea în largul tehnicii sale socratice lăsând cu gura căscată, prin darul lui plăcut de a vorbi despre tot și toate: filosofie, artă, politică,  anecdote. Mai târziu, după intrarea în redacția <<Noii Reviste Române>>, și-a transferat virtuțiile retoricești la Tearasa <<Otetelișanu>>, unde cu Minulescu și Arghezi a adus <<verva filosofică>>. Cu pictorul Iser, sub pseudonimul Rembrand, confecționau cronica plastică din Revista <<Flacăra>>. Era filosoful acelei școli literare române și rodnice unde semnau Arghezi, Brâncuși, Blaga, Palady. Anii săi de formație spirituală se încadrează în boema bucureșteană a lui 1908. Era deștept și avea condeiul ușor, pomenind des de <<franci și biștari>>, cum le spunea banilor, ca un brăilean trezit în foamea din port, cu doctorat în Germania. Ne uimise când devenise omul care plătea 3000 de lei pe o sticlă  <<Fine Napoleon>>. Purta jachetă neagră, cravată roșie, pantofi galbeni și pălărie tare, <<melon>> cum i se spunea”, își amintește Constantin Beldie în ale sale memorii.

În 1933 are loc ruptura dintre Nae Ionescu și Regele Carol al II-lea. Filosoful fusese arestat de două ori. Prin Regina Maria, Cella Delavrancea intervenise la Armand Călinescu să-l scape pe filosof de pușcărie. Simedrea, colaborator al „Cuvântului” își amintește când i-a adresat întrebarea: „Păi bine, măi Nae, ce-o să zică opinia publică, când o vedea că susții legionarii, când mai ieri umpleai paginile ziarelor cu patetice pledoarii pentru readucerea lui Carol al II-lea de la Paris?” Răspunsul lui Nae: „Opinia publică n-are memorie. Eu l-am adus, eu îl voi alunga. Singur n-am să pot face asta. Cu legionarii am să reușesc”. (Constantin Beldie, „Oameni văzuți de aproape”, Editura Roza Vânturilor)

După moartea filosofului casa a fost confiscată de stat, în contul datoriilor pe care le avea pe la bănci. Indiferent câte amante a avut, n-a divorţat de soţia sa, după ce aceasta a părăsit vila de la Băneasa. Toate aspectele vieții lui Nae Ionescu care au stârnit confuzii, au fost clarificate cu argumente și dovezi de către Dora Mezdrea în biografia compusă din patru volume. 

Nae Ionescu are motive să fie invidiat de către orice scriitor ilustru sau o altă personalitate din orice domeniu al cunoaşterii, căci Dora Mezdrea i-a alcătuit cea mai vastă biografie. Nici Goethe, care s-a însurat după 80 de ani, nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau Dobrogeanu Gherea n-au ajuns la numărul de record de patru volume biografice.*...

(via Moni ca Andrei). LOVE!

$$$

 Ororile prin care au trecut cele 72 de eleve poloneze folosite drept şoareci de laborator de nazişti: erau mutilate şi apoi infectate intenţionat, fără calmante.

 Erau eleve de la un liceu catolic din Polonia. Tabăra celor 72 de prizoniere mutilate într-o serie de experimente menite să testeze tehnici de tortură este unul din cele mai sumbre secrete ale sângerosului regim nazist. Tinerele, mutilate în cadrul unor experimente menite să testeze diverse tehnici de tortură, nu ar fi trebuit să supravieţuiască. De fapt, Heinrich Himmler, unul din cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler, plănuia să le ucidă înainte ca opinia publică să afle despre scopurile în care erau folosite, potrivit publicaţiei britanice „Daily Mail”.   În august 1942, femeile au fost aduse în Ravensbruck, la 80 de kilometri la nord de Berlin, unde au trecut printr-o serie de proceduri chirurgicale. În total, fiecare dintre ele a suferit câte şase operaţii, având oasele rupte, bucăţi de ţesut muscular îndepărtate, membre amputate şi alte intervenţii, toate acestea fiind realizate fără niciun fel de anestezice sau calmante. Rănile lor erau apoi infectate intenţionat, pentru ca doctorii nazişti să poată testa dacă sulfonamida – un soi de penicilină – poate vindeca infecţiile. Mail Naziştii au dat startul acestor experimente monstruoase după ce doctorul personal al lui Himmler, Karl Gebhardt, a dat greş în a-i salva viaţa unui alt ofiţer nazist, Reinhard Heydrich, un apropiat al lui Hitler care a murit din cauza gangrenei cauzate de explozia maşinii în care se afla. Gebhardt a refuzat să folosească sulfonamidă în tratarea rănii lui Heydrich, iar Hitler a crezut că această decizia l-a ucis pe ofiţer. Pentru a contrazice teoria lui Hitler şi pentru a-şi salva propria piele, doctorul a creat o serie de experimente: echipa lui din Ravensbruck mutila prizonierii şi le infecta în mod deliberat rănile pentru a verifica dacă medicamentele cu sulfat vindecă infecţiile. Mai întâi, victimele torturii au fost bărbaţii, însă apoi Gebhardt a trecut la femei, pentru că, spun unii istorici, femeile erau mai sănătoase. Alţii susţin că, de fapt, acestea erau mai docile şi submisive.  Vestea existenţei acestor prizonieri chinuiţi a ajuns în afara Ravensbruckului datorită paznicilor care, din milă, le transmiteau mesaje şi scrisori familiilor victimelor. Chiar şi aşa, tragedia celor 72 de tinere nu a primit atenţia publicului larg din varii motive. În primul rând, pentru că Ravensbruck a fost una din una din ultimele tabere de concentrare închise, aşa că liderii acesteia au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a scăpa de documentele incriminatorii, necesare în cazul unui proces. În al doilea rând, după Holocaust, atenţia s-a îndreptat asupra evreilor, catolicii nefiind un subiect de interes. În al treilea rând, victimele torturii lui Gebhardt erau femei fără relaţii şi fără bani.    La sfârşitul războiului, cele 58 de femei care au supravieţuit experimentelor barbare au fost salvate de Crucea Roşie. Cazul lor a ieşit însă la iveală abia în 1958, când Caroline Ferriday, o filantropistă americană a început să le aducă în Statele Unite pentru tratament medical de specialitat e.

$$$

 Ferdinand a renunțat la femeia pe care o iubea ca să rămână prinț.

În 1891, Lascăr Catargiu i-a spus reginei Elisabeta, care împingea logodna cu Elena Văcărescu: principele o poate lua, dar atunci rămâne simplu particular. Constituția cerea o soție dintr-o casă regală. Ferdinand a ales tronul. Elena a plecat la Paris. Elisabeta a fost trimisă doi ani departe de țară. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, Ferdinand s-a cununat de trei ori în aceeași zi — civil, catolic, protestant — cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria. El avea 27 de ani. Ea, 17. Maria a scris mai târziu că aproape nu se cunoșteau.

Anii de început n-au fost ușori. Maria i-a spus soțului că e păcat că și-au irosit atâta tinerețe ca să învețe să trăiască împreună. Au ajuns, în cuvintele ei, cei mai buni asociați și cei mai loiali tovarăși, dar viețile li se întâlneau doar în anumite lucruri. El era timid, botanist, tâmplar de meserie. Ea voia loc. Au avut șase copii. În jurul lor au existat alte nume. Barbu Știrbey, administrator al Domeniilor Coroanei din 1913, a devenit omul de care amândoi aveau nevoie. I.G. Duca a scris că, în criza din care a ieșit întregirea, Știrbey a fost, de fapt, adevăratul suveran. Despre Maria, Duca a nuanțat: a avut înrâurire, dar nu ea a luat hotărârile care au dus la întregire.

Pe 10 octombrie 1914, Carol I a murit. Ferdinand a luat coroana într-o Europă deja în război. Casa lui era germană. Soția lui era verișoară primară cu George al V-lea și cu țarul Nicolae. Doi ani România a stat neutră. Maria ura neutralitatea. L-a pregătit pe soț să pună țara înaintea sângelui. La Consiliul de Coroană de la 14/27 august 1916, după lupte interioare din care a ieșit biruitor asupra lui însuși, Ferdinand a spus că dinastia va urma soarta țării, biruitoare cu ea sau învinsă cu ea. Că un rege nu domnește pentru sine, ci pentru popor. Casa de Hohenzollern l-a șters din rândurile ei.

Maria a ieșit din sală și a spus că nimeni dintre cei de acolo nu înțelege cât îl costă. În jurnal a notat cum îl vedea îndoindu-se sub amenințări, rugăminți, apeluri la onoarea de Hohenzollern, în timp ce în propria țară era bănuit de trădare. A transformat Palatul de pe Calea Victoriei în spital. A vizitat răniții aproape zilnic. Familia s-a adăpostit la Buftea, la Știrbey, apoi a fugit la Iași. El a rămas mai aproape de front. Copilul cel mic, Mircea, a murit de tifos la Buftea, în toamna lui 1916. În jurnal, Maria a scris o dată: «Vai, de ce nu sunt eu rege?»

În ianuarie 1918, la Iași, au împlinit 25 de ani de căsătorie. Maria a scris că, ținându-se de mână, au recunoscut că, tocmai din pricina nenorocirilor, au ajuns cei mai fermi prieteni, legați de țară cum rareori le e dat suveranilor. Tratatul impus de Puterile Centrale urma. Ea i-a cerut să nu-și pună numele pe actul morții. El a întârziat ratificarea. În 1919 a trimis-o la Paris, la Conferința de Pace, să folosească verii și prestigiul acolo unde diplomația se lovea de uși.

Pe 15 octombrie 1922 au fost încoronați la Alba Iulia, rege și regină ai României Mari. În 1926, aflat în Franța, Ferdinand a vrut s-o revadă pe Elena Văcărescu. S-au întâlnit o dată. El a murit pe 20 iulie 1927. Ea, pe 18 iulie 1938. În 1893 s-au luat fără să se cunoască. În 1916 au mers împreună împotriv a casei lui.

&&&

 S-a întâmplat în 30 august 1265: La această dată, apărea prima menţiune documentară a Hunedoarei, sub numele de Hungnod, în legătură cu arhidiaconatul de Hunedoara, o structură ecleziastică, subordonată episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. Localitatea a fost menţionată documentar pentru prima dată în 30 august 1265, iar în 1276 a fost amintit din nou. Cu statut de oraş, menţionarea documentară datează din 1415. Deşi este sediu al cetăţii princiare, localitatea nu se dezvoltă semnificativ în perioada medievală.

Între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a dezvoltat intens ca centru siderurgic. În 1884 este pus în funcţiune primul furnal al „Uzinei de fier”. Dezvoltarea localităţii va fi strâns legată de evoluţia combinatului siderurgic. A fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, având în subordine administrativă localităţile Boş, Groş, Hăşdat, Peştişu Mare şi Răcăştia.

Arheologii au descoperit atât în vatra orașului cât și în satele din împrejurimi de unde își trage seva, urme de locuire, datând din epoca pietrei. De asemenea pe Dealul Sânpetrului dăinuiesc într-o deplină succesiune urme materiale din epoca bronzului și a fierului. Au fost găsite pe terasele din jurul cetății, într-un depozit, mai mult de o tonă de lupe mari de fier și un atelier metalurgic comportând opt cuptoare din vremea daco-geților. În actualul areal de locuire al hunedorenilor s-au descoperit tezaure monetare din vremea dacilor, cunoscute sub denumirea „de tip Hunedoara”, precum și monede romane de tip republican sau imperial cuprinzând o perioadă de timp îndelungată (183 î. Hr.-sec. III. d. Hr.) ceea ce dovedește puternice contacte economice și nu numai, între două civilizații, una a Romei  și alta plămădită de daco-geţi.

În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, zona Hunedoarei a atras atenția lumii romane prin bogățiile sale, în special fierul. Acest fapt este ilustrat de urmele descoperite la Teliuc, o „villa rustica”, pe dealul Sânpetru era un castru roman în care se instalează un post de pază a Legiunii a XIII-a Gemina. Urme s-au mai descoperit lângă Castelul Huniazilor și lângă gară. De asemenea, vestigii din această epocă există și în satele Cinciș-Cerna, Pestișu Mare unde era un vicus (sat roman), Mănerău, Nandru, Ghelari etc. Documentele ungare plasează Hunedoara printre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Istoria aşezării îşi are origini mult mai vechi, zona fiind locuită încă din perioada Neoliticului, cu aproape patru mii de ani în urmă, potrivit mărturiilor arheologice.

În anul 1278, Hunedoara este menționată în legătură cu lista de decimă papală, localitatea fiind considerată, alături de Deva, Haţeg și Sântămăria-Orlea, printre cele mai importante aşezări din arhidiaconatul de Hunedoara. În acea vreme, comitatul Hunedoarei a fost o unitate administrativă cuprinsă în Voievodatului Transilvaniei, parte a Regatului Ungariei. Așadar, documentele plasează Hunedoara printre cele mai vechi localități din Transilvania. În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dăruiește și înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul Voicu, fiul lui Șorb. În același document pomenește și pe alți membrii ai familiei ca stăpânitori ai cetății și domeniului regal Hunedoara. Este vorba de Magos (în maghiară „Înalt”) și Rados, frații... și Ioan, fiul lui Voicu. Din acest moment, cetatea Hunedoara cunoaște o nouă etapă a dezvoltării sale. Iancu a amenajat cetatea pentru locuit, a construit sala cavalerilor și sala dietei în stil neogotic înfrumusețat de logiile exterioare ale acestei săli. De asemenea s-a construit aripa și turnul „ne boisa”(nu te teme), un eventual loc de refugiu în caz de primejdie.

După moartea lui Ioan de Hunedoara la 11 august 1456 la Zemun, lângă Belgrad, în Ungaria au loc lupte interne pentru tron în care sunt implicați și succesorii eroului din Hunedoara, lupte care dau câștig de cauză fiului lui Ioan, Matia Corvinul, care devine rege al Regatului Maghiar. În acest răstimp, soția lui Ioan, Elisabeta, și fiul lor Matia vor continua lucrările de modernizare; în aripa Matia, se pictează fresca murală ce sugerează originea românescă a lui Ioan. Secolul al XVII-lea marchează noi lucrări la castel legate în mare parte de numele principelui Gabriel Bethlen. A fost construită aripa Bethlen (1622) așa cum o demonstrează și o inscripție descoperită pe ancadramentul unei ferestre.

În timpul Corvineștilor, Hunedoara devine târg (oppidum) al fierului, metal pe care pădurenii îl valorifică pentru alte produse, având valoarea de monedă. Avantajul economic din această epocă al domeniului și orașului Hunedoara se va menține și în secolele următoare. Orașul va ajunge în secolul XVII la o stare prosperă, locuitorii săi fiind scutiți de dări față de stat. Locuitorii au beneficiat de privilegii încă din vremea regelui Matia Corvinul, care în 1480 îi scutește pe hunedoreni de plata oricăror dări, scutiri care se păstrează și în secolele următoare. Ca urmare crește numărul locuitorilor care variază între 784 în 1512 și 896 în secolul al XVII-lea.

După moartea lui Matia Corvin, Hunedoara intră în stăpânirea fiului acestuia, Ioan Corvin, care se stinge de tânăr. Soția sa Beatrice de Frangepan, se va recăsători cu Georg de Hohenzolern, marchiz de Brandenburg în 1509. Georg de Brandenburg nu se va stabili în Hunedoara. El va numi un castelan cu drept de reprezentare, pe Gheorghe Stolcz. În 1514, a izbucnit răscoala țărănească condusă de Gheorghe Doja. Cu acest prilej, mulți țărani de pe domeniul Hunedoarei au fost închiși în cetate drept pedeapsă. Cu sprijinul nobilimii, Ioan Zapolya a înăbușit răscoala. Sfârșitul sec. XVIII, precum și secolele XIX și XX, marcheză probleme noi, legate de conștiința de neam, de spiritualitate. Aici s-a dezvoltat o spiritualitate românească autentică. În numeroasele biserici sau mănăstiri ortodoxe ca cele de la Cinciș-Cerna, Plosca, Prislop, Nădăștie, Mănerău, Zlaști și altele au fost școli de dascăli, numeroși cnezi romani îndeplinind funcția de preoți și dieci. Din păcate, nu se cunoaște cu exactitate vechimea acestor lăcașe.

După al doilea război mondial, conform concepției vremii, industria hunedoreană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În preajma revoluției din 1989, în Hunedoara, se produceau peste trei milioane tone de oțel, peste două milioane de tone cocs metalurgic, încălțăminte, tricotaje etc. Această dezvoltare a atras forță de muncă. Populația orașului a ajuns la un maximum de 89.000 locuitori. Ca urmare s-a dezvoltat spațiul de locuit, și s-au construit noi așezăminte de învățământ, sănătate sau cultură. S-au construit 12 școli generale, 5 licee, un spital modern, un institut de învățământ superior, două stadioane, o sală de sport, piscină, iar după 1989 s-a construit o popicărie modernă, capabilă să găzduiască mari concursuri internaționale. Conducerea supracentralizată, ineficiența cronică și sugrumarea oricărei urme de liberă inițiativă au provocat însă începând din anii '80 degradarea economiei. Din cauza sărăciei tot mai accentuate, a lipsei de libertate și a opresiunii s-au creat tensiuni sociale și nemulțumiri ce au explodat în decembrie 1989.

În jurul anului 1870, este ales primar al orașului Hunedoara George Dănilă. Ioachim Lazăr spunea: „În acea perioadă, Hunedoara se număra printre orașele cu o populație majoritar românească, conform recensământului din anii 1869 - 1870, alături de Brașov, Abrud, Sebeș, Alba Iulia, Orăștie, Ocna Sibiului și Hațeg. Dintre orașele enumerate mai sus, singurele localități urbane cu conducere românească sunt Hunedoara și Hațegul”. Documentele păstrate la Direcția Județeană a Arhivelor Statului arată că primarul George Dănilă s-a implicat cam în toate problemele care priveau viața localității pe care o conducea și nu numai atât. În timpul războiului de independentă, de la Hunedoara au fost trimiși bani pentru ostașii români răniți pe front. 

Tot în această perioadă, primarul George Dănilă a dezvoltat zona industrială a orașului construind Uzinele de Fier. George Dănilă, om cu studii avocățești, era preocupat de cultură, fiind un membru de vază al filialei locale Deva a asociației ASTRA. În vremea lui, Castelul Corvinilor a fost restaurat integral. Personalitatea marcantă a primarului George Dănilă îl plasează cu cinste în ctitoriile Europei Mari. El a fost decorat Cavaler al Ordinului Franz Joseph I pentru excelența sa. Primarul George Dănilă era un luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, iar demersurile sale erau în strictă concordanță cu legile acelor vremuri. A condus urbea timp de peste patru decenii, până la moartea sa, în anul 1912.

Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România, fiind considerat totodată unul dintre cele mai frumoase castele din lume, datorită includerii lui în „Top 10” destinații de basm din Europa. Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea, de Ioan de Hunedoara, care transformă radical o cetate de piatră datată în secolul al XIV-lea. Construcția a cunoscut în ulterior numeroase transformări, servind de-a lungul timpului drept punct strategic, reședință nobiliară și centru administrativ al domeniului. Cele mai semnificative construcții ale Castelului sunt: Palatul gotic ce cuprinde Sala Cavalerilor și Sala Dietei, Turnul Buzdugan, Capela, Loggia Matia, Galeria și Turnul Nje Boisia.În curtea castelului, alături de capelă, se află o fântână adâncă de 28 de metri. Conform legendei, aceasta ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor găsi apă. La finalizarea lucrării, prizonierii au fost executați, unul scriind pe marginea fântânii cuvintele: Apă ai, inimă nu ai.În timp, după ce a fost folosit în mai multe scopuri, Castelul a fost restaurat, ambientat și deschis spre vizitare.

În a doua jumătate a secolului XX și mai ales după 1989, aici s-au filmat mai multe producții cinematografice (filme artistice, documentare și clipuri publicitare). Actori celebri, precum Nicolas Cage, Ben Kingsley, Michael Madsen, Aaron Eckhart sau Jeffrey Dean Morgan au filmat aici. Acum un deceniu, în anul 2016, Castelul Corvinior a fost vizitat de peste 300 de mii de turiști din toate colțurile lumii. Trendul a continuat și a crescut în anii următori.

Surse:

http://hunedoaralibera.ro/750-de-ani-de-la-prima-mentiune-documentara-hunedoarei/

http://www.castelulcorvinilor.ro/mentiuni-documentare/

http://www.fih.upt.ro/v4/istoric/ISTORICUL%20METALURGIEI%20HUNEDORENE.pdf

http://infotu rismhd.ro/istoric

&&&

 S-a întâmplat în 30 august1877, 30 august/ 11 septembrie: Avea loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă. Bătălia de la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878).

Iniţial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19/31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste o sută de tunuri.

Conducerea operaţiilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna a fost încredinţată domnitorului Carol I (1866 – 1914), şef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziţie strategică deosebită, aici încrucişându-se căile de comunicaţie care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo şi Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu numeroase văi.

Trupele române ale Armatei de Operaţii trecuseră Dunărea în perioada 14/26 august-19/31 august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.Armata de Operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, s-a concentrat în vederea atacării Plevnei astfel: Divizia 4 Infanterie, comandată de generalul Alexandru Anghelescu, a ocupat poziţii între şoseaua Bulgăreni-Plevna şi drumul Griviţa-Plevna, cu frontul spre fortificaţiile turceşti de la Griviţa. Artileria Diviziei 4 infanterie a ocupat poziţii pe Dealul Viilor, la nord-est de satul Griviţa, constituind Marea Baterie; Divizia 3 Infanterie română, comandată de colonelul Gheorghe Anghelescu, ocupa poziţie între Riben şi Kalişovăţ; Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez, s-a aşezat la sud de Verbiţa. O brigadă din Divizia de Rezervă a fost dată rezervei generale a Armatei de Vest, la Pelişat. Brigada de cavalerie Roznovanu din Divizia 4 Infanterie făcea siguranţa flancului drept.

Brigada de cavalerie, comandată de colonelul Formac, Brigada de Roşiori, comandată de colonelul Creţeanu, şi Bateria 1 Artilerie călăreaţă, comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, din Regimentul 1 Artilerie, au acţionat la vest de Vid în cadrul Detaşamentului de cavalerie româno-rus Laskarev. Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata a mai multe zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877, efectuată de artileria rusă şi de Marea Baterie românească.

La 29 august/10 septembrie 1877, după patru zile de bombardamente intense, a avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea (1855 – 1881), domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore. Consiliul a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.

Ziua de 30 august/11 septembrie 1877 a început cu un bombardament executat de artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora 14.30, apoi un al treilea la ora 15.15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din cauza ceţii dense. Coloanele de atac ale Diviziei 3 Infanterie română au pornit la atacul a ceea ce credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute, Griviţa 2.

Divizia 4 Infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15.15, sprijinită de focul „Bateriei de la Movilă". Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16.20, sprijinită de focul aceleiaşi baterii, Divizia 4 Infanterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes. Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 Infanterie a pornit un al treilea atac la ora 17.00, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a avut succes, astfel că, la ora 18.00, Divizia 4 Infanterie a pornit al patrulea atac, de data aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1.       

Poziţia cucerită a fost rapid amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat. În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat şi ele un contraatac, condus de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de Bateria 6, comandată de căpitanul Algiu, din Regimentul 2 Artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele din reduta cucerită de la turci.

Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi. S-au capturat cinci tunuri turceşti, care au fost expuse la Bucureşti până în anul 1916, când au fost luate înapoi de turci în timpul ocupării Bucureştilor de către Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial.

După alte două consilii de război, din 1/13 septembrie şi 2/14 septembrie 1877, s-a decis aducerea de noi trupe din Rusia şi schimbarea tacticii prin instituirea unui asediu de lungă durată, însoţit de tăierea liniilor de aprovizionare. Trupele au fost redislocate, armata română păstrându-şi în general vechile poziţii. Astfel, Armata de Operaţii a ocupat dispozitiv între râul Vid şi satul Griviţa, iar brigăzile române de cavalerie comandate de coloneii Formac, Creţeanu şi Roznovanu, împreună cu bateria de artilerie călăreaţă comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, aveau să interzică legăturile Plevnei cu Sofia şi Rahova, acţionând în cadrul Corpului de cavalerie mixt româno-rus condus de generalul rus Krâlov.

În acelaşi timp, trupele române au efectuat amenajarea genistică a poziţiilor deţinute, în timp ce au fost aduse din ţară forţe noi. La data de 6/18 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria „Bateriei de la Movilă" au încercat să cucerească reduta Griviţa 2 (numită de turci Baş Tabia), dar au fost respinse, trecându-se la executarea de lucrări genistice pentru a crea a nouă bază de atac propice pentru asaltarea redutei. Forţele române se confruntaseră cu garnizoana turcă a Plevnei, formată din 30.000 combatanţi, cu 72 tunuri. 

Cei 30.000 de soldaţi turci din garnizoană erau organizaţi în trei divizii şi o unitate de rezervă. Acestea erau compuse din 46 batalioane de infanterie, 19 escadroane de cavalerie şi o companie de genişti. Tunurile erau organizate în 12 baterii de artilerie. Comandantul-şef al garnizoanei turceşti era Mushir Osman Paşa. Pentru o perioadă ostilităţile s-au rezumat la hărţuiri reciproce cu focuri de infanterie şi de artilerie şi de lupte între patrule. La 26 septembrie/8 octombrie, turcii au făcut o încercare de a recuceri reduta Griviţa 1, respinsă de către trupele române. La 8 octombrie garnizoana turcă a Plevnei se mărise la 48.000 soldaţi, cu 16 baterii de artilerie.

La 11/23 septembrie a fost constituit Detaşamentul independent, comandat de colonelul Slăniceanu. Acest detaşament a fost amplasat între râurile Vid şi Isker, pentru consolida flancul drept al trupelor române şi pentru a proteja calea de aprovizionare spre Nicopole, unde se afla un pod de pontoane peste care se realiza aprovizionarea Armatei de operaţii. Mai târziu acest detaşament va avea şi misiunea de a supraveghea mişcările inamicului din Rahova, la vest de râul Isker. Comandamentul român a dorit să devanseze posibilele atacuri asupra redutelor otomane ale trupelor ruse proaspăt sosite din Imperiu, astfel că la 7/19 octombrie 1877, la ora 13.30, Divizia 4 Infanterie română a lansat asupra redutei Griviţa 2 un atac precedat de o scurtă pregătire de artilerie. Atacul a eşuat şi artileria română, sprijinită de data aceasta de câteva baterii ruseşti, a reînceput bombardarea redutei. Divizia 4 Infanterie română a plecat din nou la atac la ora 18.30, tot fără rezultat. Ca urmare a acestor eşecuri, Divizia 4 Infanterie română a fost înlocuită cu Divizia de Rezervă (denumită acum Divizia 2 Infanterie română).

La 11/23 octombrie, Consiliul de război interaliat a decis să înceapă distrugerea punctelor de rezistenţă otomane aflate la nord-vest şi vest de Plevna. Planul prevedea ca forţele turce să fie atacate concomitent în mai multe puncte.La 12/24 octombrie au început atacurile prevăzute asupra localităţilor Gorni Dubnic, Gorni Etropol, Dolni Etropol şi Opanez, de către cavaleria ruso-română, localitatea Gorni Dubnic fiind cucerită. În acelaşi timp, reduta Griviţa 2 a fost puternic bombardată şi s-au simulat asupra ei atacuri de infanterie, pentru a imobiliza inamicul şi a nu-i permite să îşi deplaseze rezervele spre localităţile atacate de cavaleria aliată. 

În zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 octombrie au continuat atacurile ruso-române asupra localităţilor deţinute de inamic în jurul Plevnei. Au fost cucerite în aceste zile, după prealabile bombardamente, localităţile Teliş şi Dolni Dubnic şi a fost ocupată localitatea Gorni Dubnic. La 16/28 octombrie, Detaşamentul Slăniceanu a cucerit localitatea Vidin, deschizând drumul spre Rahova. La 19/31 octombrie 1877 încercuirea Plevnei era completă. La 29 octombrie/10 noiembrie, trupele române au cucerit localitatea Susurlu, realizând astfel un front continuu între Griviţa şi Dolni Etropol. Dispozitivul trupelor române se prezenta astfel: de la Griviţa până la vest de râul Bukov se afla Divizia 2 infanterie, cu 27 tunuri şi patru mortiere, comandată de colonelul Cerchez; de la vest de valea râului Bukov până în dreptul localităţii Susurlu se afla Divizia 3 infanterie, cu 30 piese de artilerie, comandată de colonelul George Anghelescu; de la localitatea Susurlu până la râul Vid, cu frontul spre Opanez, se aflau brigăzile de infanterie comandate de coloneii Sachelarie şi Borănescu; de la râul Vid până la Dolni Etropol se afla Divizia 4 infanterie, cu 24 tunuri, comandată de generalul Racoviţă.

La 22 noiembrie/4 decembrie, armata română care opera în război a fost reorganizată în Corpul 1 de operaţii, la Plevna, comandat de generalul Alexandru Cernat, Corpul 2 de operaţii şi Corpul de rezervă. La 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele otomane din Plevna, au început ieşirea din încercuire.

Ordinea de bătaie a armatei turceşti, care vroia să iasă din încercuire, era următoarea: Divizia 1, Divizia 2, o brigadă pentru convoi, Corpul de Cavalerie, artileria de rezervă, trei companii genişti şi escorta Cartierului General turc. Această structură a fost adoptată prin reorganizarea armatei otomane, special în vederea ieşirii din încercuire. Comandantul tuturor forţelor turce era Osman Paşa. Comandantul Diviziei 1 turce era generalul de brigadă Tahir Paşa, al Diviziei 2 generalul de divizie Adil Paşa, al brigăzii convoiului colonelul Sayir Bey, al cavaleriei colonelul Bekir Bey. În total, forţele turce care vroiau să iasă din încercuire aveau 34.000 militari (din care șapte mii erau convalescenţi sau răniţi), cu 88 tunuri.

Divizia 1 turcă, a atacat dea lungul drumului Plevna-Gorni Etropol, iar Divizia 2 turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 infanterie română, au rezistat cu succes. Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi Bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30, Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă, a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14.00, orice rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care, într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat (domnitorul Carol I), la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean”. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruse spre Istanbul, cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol determinând Turcia să capituleze (23 ianuarie/4 februarie 1878). Prin tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878), România obţinea independenţa de stat şi Dobrogea.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

*** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008

https://radioromaniacultural.ro/independenta-de-stat-a-romaniei-140-de-ani-batalia-de-la-plevna-armata-romana-schimba-decisiv-cursul-razboiului/

https://crispedia.ro/batalia-de-la-plevna-30-august-11-septembrie-28-noiembrie-10-decembrie-1877/

http://ziarulfaclia.ro/140-de-ani-de-la-proclamarea-independentei-de-stat-a-romaniei-9-mai-1877- razboiul-din-1877-1878-i/