luni, 21 octombrie 2019

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârstă îmi plăcea înghețata; singurul lucru cert era că, doar cu câțiva ani mai târziu, uram ideea de înghețată care avea la suprafață cristale mici, ascuțite și reci de gheață. și la fel de cert era faptul că una-două mă trezeam cu gâtul iritat și roșu, cu răgușeală, usturime și (aproape!) imposibilitatea de a înghiți. Rapid ajungeam la medic și primeam tratamentul necesar și absolut obligatoriu. Probabil tocmai din acea perioadă am o amintire vagă, dar care mi-a marcat oarecum evoluția de mai târziu. Și nu atât amintirea, ci faptul în sine. Amintirea vagă era că o doctoriță. probabil trecută de prima tinerețe, pentru că în amintirea mea apare aproape ca o bătrânică urâcioasă, după ce s-a uitat până în fundul propriului meu gâtlej umflat și roșu, îi spune mamei ceva de genul: „Doamnă, după cum văd eu aici, copilul nu are nici o șansă să scape de probleme decât dacă i se scot amigdalele!”
Dacă aș fi știut ce știu acum, probabil că aș fi refuzat ideea. De parcă atunci aș fi acceptat-o... Nici vorbă! Dar mama nu țin minte să fi zis ceva. Câtva timp mai târziu, discutând cu o verișoară de-a ei, medic, i-a spus despre ideea de operația de extragere a propriilor mele amigdale. Și a primit un sfat ce s-a dovedit de bun augur: „Doar nu îi scoți copilului amigdalele de pe acum. Ia încearcă să îi dai vitamina C200 și vei vedea că îi va crește imunitatea și va răci mai rar și mai ușor.!”
Pentru cei care nu au trăit vremurile acelea, vitamina C200 era un preparat de vitamină C ceva mai „arhaic”, fără culori sau arome deosebite, care nu atrăgea în nici un fel plăcut simțurile, în așa fel încât să fie înghițite cu câtuși de puțină plăcere. Dar efectul a fost aproape garantat. Amigdalele mele, sortite atunci extirpării, sunt la locul lor și acum, după atâtea decenii, apărându-mi cât de cât gâtul de infecții posibil intrând în organism pe cale respiratorie.
După ani de zile, în timpul studenției, în preajma sărbătorilor de iarnă, în vacanță fiind, într-o după-amiază mă ia cu rece, deși în casă nu era temperatura așa scăzută. Așa că, văzându-mă ghemuită sub pătură și tremurând din tot corpul, mama mă ia la rost. Simțind că nu prea era de glumă, îmi pune termometrul sub braț. Termometru care a arătat după câteva minute că aveam febră. Pesemne prinsesem niște viruși care își făceau de cap prin corpul meu. De data asta a cerut ajutor, prin telefon, nurorii verișoarei sale care mă scăpase pe vremuri de o operație ce putea fi evitată. Cu alte cuvinte verișoarei mele care ne era medic de familie. Care a dat o soluție simplă: trei injecții cu Polidin (un preparat românesc injectabil care stimula imunitatea generală a organismului, acționând ca un fel de vaccin general), câte una pe zi, plus pastile de aspirină, paracetamol, ca și antalgice și antitermice, precum și aceeași banală dar eficientă... vitamină C. Tratament care m-a pus pe picioare în doar câteva zile. A fost iar un moment când modesta doamnă a sănătății pe numele ei Vitamina C m-a ajutat să reintru în stare de sănătate.
Au trecut anii și m-am angajat ca medic școlar. Nu am avut probleme majore de sănătate, sau cel puțin nu le-am dat atenție, până când la începutul unui an, profitând de ocazie, mi-am făcut un set de analize de rutină. Când au venit rezultatele, surpriză!!! Neplăcută... Mă trezisem cu o anemie feriprivă de toată frumusețea, exact cum scrie la carte. De fapt, nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Pierdeam de o vreme mai mult fier, poate și alte elemente, decât aș fi putut asimila în organism printr-o alimentație cât de cât normală. Anemia instalându-se lent dar sigur nu a dat simptome extrem de deranjante, doar ușoare amețeli în anumite condiții, dar ușoare și de scurtă durată, așa că le trecusem cu vederea. Pesemne că organismul se obișnuise oarecum cu situația de nu mi-am dat seama că aveam o problemă; singura explicație ar fi fost că pierderile de fier se făcuseră lent, într-o perioadă lungă de timp, așa că se făcuse adaptarea organismului. Partea proastă a fost că am ignorat problema încă vreo câțiva ani de atunci înainte, pe principiul românesc că „merge și-așa”. Dar n-a mers. Anemia netratată nici măcar prin modificarea stilului alimentar, cu atât mai mult prin suplimente cu fier, s-a agravat la fel cum apăruse și evoluase până atunci. Așa că la un moment dat organismul a resimțit puternica lipsă de fier; ajunsesem lividă, abia mă țineam pe picioare, iar cel mai mic efort mă aducea până în pragul leșinului. Tot ca pe vremuri, ca printr-o întâmplare, am repetat acea analiză prin care aflasem de anemie. Rezultatul m-a speriat, căci valoarea concentrației hemoglobinei din sânge, tocmai acel pigment cu fier care ar fi trebuit să îmi oxigeneze întregul organism, era la jumătate din limita inferioara a normalului, fie și pentru o femeie. Ca atare m-am pus pe schimbarea stilului alimentar, consumând mai multe alimente cu conținut mai mare de fier, dar am trecut și la ingerarea pilulelor cu conținut mai mare de fier. Și ca fierul să se absoarbă mai repede, l-am asociat... cu ce? Cu aceeași miraculoasă vitamină C. Efectul a fost garantat. Acum, după acei ani de chinuri și disconfort. simptomele aproape că au dispărut cu totul. Ceea ce a mai rămas ar putea dispărea (re)obișnuind organismul cu eforturi de toate felurile.
Oricât de ieftin ar fi un preparat pe bază de suplimente alimentare cu minerale și vitamine, pe timp îndelungat costurile se simt în buzunarul celui care are nevoie de ele. Dar fiecare dintre noi poate avea la un moment dat nevoie de ele. Așa că ideal ar fi să găsim o farmacie clasică sau o farmacie online în care să putem cumpăra vitamine la preț mic. O astfel de farmacie ar putea fi Farmacia La Preț Mic de unde putem cumpăra vitamine și suplimente la prețuri accesibile pentru toate buzunarele. Putem astfel urma orice cură cu vitamine și suplimente nutritive atâta timp cât avem nevoie, fără să simțim o pagubă mare prin buget.
Revenind la vitamina C...
Vitamina C reprezinta un antioxidant de exceptie ce contribuie activ la franarea proceselor degenerative din organism. Facand parte din grupa vitaminelor hidrosolubile (solubile in apa) vitamina C se elimina in cantitati mari din organism.
Organismul uman nu isi poate sintetiza propria vitamina C si tocmai de aceea trebuie sa si-o procure din alimente sau din alte surse. Sensibila la lumina, caldura si vapori de apa, vitamina C este necesara in formarea colagenului, o proteina ce da tarie oaselor, cartilagiilor, muchilor si vaselor de sange si contribuie la buna mentinere a capilarelor, oaselor si dintilor.

Acidul ascorbic administrat in mod sustinut ajuta la:

– functionarea normala a sistemului imunitar, inhiband cresterea tumorilor si asigurand rezistenta organismului impotriva infectiilor
– participa la sinteza hormonilor glandelor suprarenale
– previne uzura celulara, incetinind procesul de imbatranire, are rol de echilibrare a organismului fiind necesar in metabolismul calciului si al altor minerale
– are rol de echilibrare a sistemului imunitar, prevenind aparitia astmului si a alergiilor si stimuland productia de interferon, factor cu proprietati antiinfectioase remarcabile. Acidul ascorbic accelereaza vindecarea ranilor, regenerarea tesuturilor, participa la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor si oaselor, precum si la sinteza hormonilor cortico-suprarenalieni. Scade colesterolul sangvin, protejeaza organismul fata de substantele cancerigene si creste si mentine randamentul fizic.
Vitamina C ajuta absorbtia fierului la nivelul intestinului, creste rezistenta la infectii si mentine numarul globulelor albe din sange, ofera protectia antioxidanta, prevenind transformarea nitratilor (din tigari, fum, grasimi, unele legume) in substante cancerigene.

Cauzata de o alimentatie insuficienta, de o malabsorbtie digestiva, de o crestere a necesitatilor sau eliminare excesiva, carenta de vitamina C apare cel mai des la subiectii varstnici, alcoolici, suferind de malabsorbtie cronica (doza zilnica recomnadata de vitamina C este de 60 de mg). Simptomele lipsei de vitamina C sunt: oboseala, astenie, slabiciune, stare de depresie, lipsa poftei de mancare, dureri osoase moderate, ameteli, piele uscata, edeme, gingivita, hemoragii.

Deficitul de vitamina C


– conduce la aparitia scorbutului care este o boala caracterizata prin anemie, caderea dintilor si sangerari sub piele. In carenta de vitamina C tenul devine uscat si palid, pierzandu-si stralucirea si prospetimea.
Excesul de vitamina C (1000-5000 mg pe zi) se manifesta prin deranjamente stomacale mai ales in cazul unei sensibilitati crescute la aciditate, aparitia de pietre la rinichi, afectarea sistemului imunitar si aparitia simptomelor de ameteala si greata. Surse de vitamina C sunt: fructe (portocale, papaya, mere, capsuni, grepfruit, pepene), broccoli, ardei gras, rosii, mango, cartofi, varza, spanac, lamaie, varza, afine.
Sinonim: acid ascorbic.
Sursa:  https://www.revistagalenus.ro/
Așa s-a explicat întărirea imunității organismului, care este ferit de infecții curente. Așa s-a explicat ușurarea absorbției fierului atunci când a fost asociat cu vitamina C, accelerând refacerea rezervelor de fier din organism și dispariția anemiei. Așa se explică creșterea rezistenței organismului atunci când suplimentăm administrarea de vitamină C în condițiile în care organismul trebuie să facă față la suprasolicitări. Si atunci când efectele benefice se simt se câștigă noi fani ai vitaminoterapiei.
Articol scris pentru SuperBlog 2019




sâmbătă, 19 octombrie 2019

„Amprenta” mea de „Bună dimineața!” în variantă modernă

E dimineață iar. O nouă dimineață din viața mea plină de rutină dar și de provocări. Mă încarc cu energia dintr-un mic-dejun suficient de consistent și mă apuc de lucru. Vorba vine... Este week-end și ar trebui să îmi încarc bateriile pentru zilele de lucru. Dar ceva mă atrage spre mediul virtual. Știu... Mi-e dor de tine și încerc să te contactez așa cum am făcut-o de atâtea ori doar online, Cel puțin până acum.
Ne-am promis unul celuilalt că într-o zi vom încerca să fim împreună, alături unul de celălalt, cel puțin până ce vom încerca să vedem dacă viața petrecută împreună ni se potrivește sau vom porni pe drumuri separate. Mă așez în fața laptopului deschis și îmi imaginez ca prin minune că suntem deja împreună. Ca de obicei nu am somn dis-de-dimineață. De obicei sunt matinală și simt că asta e bine; dacă am ceva de lucru, pot prinde câteva minute de liniște până ce împrejurimile căminului meu se trezesc la viață. Te simt că încă dormi un somn liniștit și profund. Știu că ai aceeași dorință de a intra online la trezire atunci când te trezești, dorință rămasă din vremurile când doar mediul online sau telefonul ne putea aduce unul lângă celălalt. Așa că aș vrea să îți las pe furiș și un mesaj pe laptop de „Bună dimineața!”
Dar nu! Nu vreau să simți că am deschis laptopul doar pentru o formulă de salut pentru tine. Îl folosesc rapid profitând de faptul că nu am nimic special de lucru la el. Apoi iau mecanic o foaie albă de hârtie pentru a-ți lăsa un mesaj de întâmpinare. Ar fi frumos un mesaj scris caligrafic de mână. Dar nu mai scriu prea des cu stiloul, singura unealtă de scris care s-ar preta, după umila mea părere, pentru un scris caligrafic. Mult mai des scriu cu pixul, care este și mai practic pentru scris în condițiile în care stiloul se dovedește mai greu de folosit sau chiar aproape inutil. Așa că mâna mea dreaptă s-a obișnuit aproape nedorit de mult uneori cu pixurile și cu ștampilele mele dintotdeauna de marcă Colop. Și atunci o idee genială mi-a venit dintr-o dată: singura modalitate de transmitere a unui mesaj fără a folosi în mod direct și implicit calculatorul, dar folosindu-l în mod original fără metodele clasice de tip imprimantă, ar fi ștampila electronică aplicată cu ajutorul unui e-mark oferit tot de firma Colop.
 Un e-mark nu este nici imprimantă dar nici ștampilă. Dar are ceva din fiecare în parte. Seamănă, ca design, cu o ștampilă de diverse modele. Dar se poate conecta la orice dispozitiv mobil de tip smartphone, tabletă sau laptop sau cu PC-ul prin Wifi sau prin USB. Pe PC sau pe dispozitivele mobile se pot crea propriile amprente personalizate care se transmit spre e-mark și prin simpla mișcare de glisare amprenta este fixată pe suportul dorit.
Un e-mark este ușor de transportat oriunde avem nevoie de el, la fel ca orice ștampilă. Este un instrument de birou multifuncțional pentru ștampilarea pe documentele tipărite, marcarea pe dosare sau elemente de birotică - și face activitatea de birou mai ușoară și interesantă. Funcții speciale cum ar fi data și ora automată, generatorul de coduri QR și codul de bare și un set de șabloane predefinite simplifică munca în birou. Și nu numai într-un birou ci în orice loc unde este nevoie de oricare din funcțiile sale. Este unealta perfectă pentru scopuri de marketing: toate tipurile de dosare, plicuri, pungi, fiind ușor de personalizat, putând fi utilizat la evenimente și în contactul cu orice corespondent. Ori de câte ori este nevoie de marcat pachete, etichete sau documente cu coduri de bare, numere de articole sau alte informații, e-mark poate ajuta. Cu bateria încorporată și generatorul de coduri de bare și QR incluse în aplicație, acesta poate fi utilizat oriunde este nevoie de el. Poate fi folosit pentru a marca temporar diverse suprafețe neabsorbante prin intermediul etichetelor. Și nu în ultimul rând poate fi folosit ca instrument motivațional, pentru a lăsa celor dragi, într-un loc vizibil pentru ei, citate amuzante, urări de ziua de naștere sau mesaje motivaționale.
Cu folosirea ștampilei sunt obișnuită de aproape două decenii. Cu PC-ul și dispozitivele mobile lucrez lejer de ani buni. Deși nu aș vrea niciodată să renunț la un mesaj scris aproape caligrafic, cu tocul, pe o foaie albă de hârtie, un mesaj ca o amprentă personală aplicat cu ajutorul unui e-mark este întotdeauna binevenit ca o soluție rapidă, frumos și ușor concepută oricând și oriunde.
Așa că, dragul meu prieten, îmi pun e-mark-ul rapid la treabă. Așa cum, pe vremuri, copii fiind, ne trimiteam bilețele unul celuilalt la școală și în afara ei, tot așa voi proceda și acum. Pe furiș și ștrengărește, scriu frumos un mesaj scurt cât un bilețel de dragoste pe laptop. Nu este mare scofală să trimit apoi mesajul pe e-mark; wi-fi-ul funcționează în toată casa. Nu este greu apoi să „șterg” o foaie de hârtie glisând e-mark-ul peste ea și bilețelul este gata. Ți-l voi lăsa ștrengărește pe tastatura laptopului, ca un mesaj de bun venit, ca să îl găsești acolo atunci cânt te vei apuca de lucru. Apoi, urmărindu-ți reacțiile la găsirea biletului, îmi voi da seama dacă surpriza va fi plăcută sau nu. Iar dacă vei fi plăcut surprins, micile scrisorele de amor te vor urmări discret pe drumul tău, doar atunci când vom simți amândoi nevoia de comunicare în scurtele clipe de fugară despărțire, așa cum o făceam cândva prin sms-uri sau mesaje pe messenger.
Trăim în era tehnologiei și, vrând-nevrând, tehnologia își pune amprenta sa pe viețile noastre. Și dacă tot este aceasta situația, cu ajutorul tehnologiei ne formăm și ne folosim amprenta proprie pe care o folosim în relația cu cei din jurul nostru.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

Toamna este acel anotimp pe care fie îl iubești, fie îl urăști – n-are cum să-ți fie indiferent.
Ca blogger și autor, despre toamnă scriu cel mai mult. Asta pentru că-n aceste luni în care vremea se răcește și cerul devine plumburiu, sufletul meu se întristează, corpul obosește mai ușor, iar ochii albaștri îmi dansează în lacrimi din orice motiv. Melancolia pune stăpânire pe mine, însă nu am timp să-i dau atenția pe care o merită, așa că lupt împotriva ei și asta mă istovește și mai mult.
Dar clima planetei noastre se schimbă de la an la an și niciun anotimp nu mai e cum era odată. Când eram mici – pe vremea lui Ceaușescu – iarna, temperaturile scădeau și până la -35° Celsius. Îngheța apa când o aruncai în sus, nămeții aveau și 2 metri. Ningea și viscolea săptămâni în șir. Cât vedeai cu ochii erau doar straturi de zăpadă albă, care țineau căldură pământului din noiembrie până-n martie – fără pauză. Străzile erau pline de copii care făceau oameni de zăpadă și se plimbau cu săniile.
Și ce frumos era atunci…
De când nu mai vedem așa ceva? De când nu ne mai bucurăm de zăpadă? Am devenit oameni mari – adulți cu multe griji și nenumărate responsabilități. Nu ne mai ajunge timpul și nici nu aveam starea de spirit necesară să ne oprim o clip și să privim în jur, ca să admirăm maiestuozitatea mamei natură. Acum, tot ce vedem este faptul că se blochează traficul.
Cine nu iubește toamna spune că e din cauza ploilor și a vântului rece (în primul rând), dar… de câte ori a plouat în toamna asta? Oare cerul nu plânge mai des în primăvară?
În aceste timpuri, toamna este doar o perioadă de tranziție de la cald la frig. Și totuși se-ntâmplă ceva cu noi, cu majoritatea dintre noi. Moralul oscilează și suntem epuizați mai tot timpul. Și cum să nu fim, când trebuie să ne pregătim pentru iarnă și ne muncim creierii la cum și cu ce să încălzim casele, ca să le fie bine celor pe care-i iubim și de care ne-ngrijim? Parcă și soarele se-ntristează și se-ngrijorează cu noi. Poate de aceea se ascunde după norii grei… nu-i place să-și arate jalea. Ori poate nu vrea să ne împovăreze cu suferința lui… .
La oraș e mai simplu să te acomodezi cu toamna, zic eu – din proprie experiență. Dar la țară… la țară, dacă ai pământ și roade de cules, ai multe de făcut. Și, deși nimic nu mai e cum era odată, eu tot mă-ntorc în timp la momentul acela dureros, care mi-a definit copilăria comunistă. Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” știi că mă refer la capitolul: „Nuanțe de ruginiu”.
Dacă nu ai avut ocazia, permite-mi să strecor un fragment în acest material.

„… Unchiul Ion ne îndeamnă să ne urcăm în căruță, dar refuzăm. Drumul era plin de gropi și șanțuri adânci ceea ce însemna că calul nu putea galopa. Noi mergeam mai repede decât el.
Mă uit la căruța culmă de sfeclă și-apoi mă uit la cal. Mi se strânge inima. «E-atât de mic comparat cu căruța. O să i se rupă oasele, asta dacă nu se face flenduri căruța», mă gândesc cu milă și cu groază.
Ieșim de pe drumul dintre tarlale plini de noroi din cap până-n picioare. Aș vrea să mă opresc acolo. Aș vrea să vină sfârșitul lumii numai să nu fiu obligată să mă urc în căruță.
Ion oprește calul și ne invită să ne urcăm cum putem peste sfeclă.
Refuz cu vehemență.
Ion se uită la tata neînțelegând ce se petrece.
Tata mă fulgeră cu privirea.
— Te implor, tată, nu mă obliga. Nu pot. Căruța-i destul de grea și fără noi. O să-l omorâm.
— Ce prostii sunt astea? intervine unchiul Ion. Ești doar un copil. Cântărești cât un fulg. În plus, n-ai cum să alergi că o luăm la galop imediat. Nu cred că ești mai rapidă decât calul. Acuși e noapte. Iosif, zice unchiul Ion uitându-se la tata, fă-o să se urce că n-am timp de mofturi.
Mă uit în jur: nu era încă noapte, dar nici zi nu era. Ideea de a rămâne singură pe câmpuri nu era încântătoare. Pe de altă parte, aveam treabă acasă și voiam să văd cum se simțea mama.
Mă urc ajutată de tata împotriva voinței mele și mă prind de marginile căruței.
Tata mă povățuiește să mă țin bine în timp ce sare-n căruță alături de unchiul Ion.
Strâng ochii și încleștez mâinile pe cele două bucăți de lemn care delimitau căruța. Erau de fapt niște scânduri puse pe lung să nu cadă sfeclele că se umpluse prea tare coșul căruței. În mintea mea, stăteam în echilibru fără să contribui la greutatea căruței.
Cu ochii închiși, murmur rugăciune după rugăciune până simt cum căruța încetinește. Am ajuns la silozuri unde trebuia să lăsăm sfeclele în teorie.
Cum se oprește căruța, sar jos fără nicio o invitație. Mă dureau toți mușchii din corp, iar mâinile îmi erau albe de la efortul ce-am depus să mă țin în echilibru. Numai că în echilibru nu eram.
Ion ghidează calul înspre cântar și pune căruța-n rând la cântărit. După circa 15 minute, tata discută cu cineva care-i spune că numai o parte din recoltă trebuia lăsată la stat, căci restul fusese adus în zilele precedente.
Nu știu cum se făceau calculele, dar fusese un an bun și pare că aveam dreptul să luăm acasă ce era peste normă.
Tata s-a bucurat, căci aveam porci de crescut, dar mie parcă-mi trecuseră un cuțit prin inimă.
Deși cam jumătate din căruță a fost golită, mie nu mi se părea că se ușurase cu mult. „Calul nu cântărește cât sfecla”, mă gândeam eu cu durere.
Unchiul Ion sare-n căruță, iar tata, fără o vorbă, mă ia-n brațe și mă urcă sus. N-am timp să protestez, căci Ion îi dă bice calului. Încep să plâng mocnit, strângând cu putere din dinți.
După câteva minute, calul încetinește. Deși am ochii închiși, știu sigur de ce. Traseul îmi era foarte cunoscut. Sar jos, deși calul nu se oprise.
Tata a încremenit. Unchiul Ion nu a văzut.
— Puteai să-ți rupi picioarele, Cristinuța. Ce-i cu tine? Să nu mai faci niciodată așa ceva.
— Lasă-mă-n pace! bolborosesc.
Căruța e oprită acum. Coboară amândoi și-l lasă pe cal să-și tragă sufletul.
Deși mi-e frică de cai, merg aproape de armăsarul maro și mă prepar. Mă uit cu durere la pielea animalului lucie de sudoare. Mușchii i se zbăteau din cauza efortului, iar inima-i bătea cu putere. La fel ca a mea.
— Gata, zice unchiul Ion, plecăm. Ridică mâna dreaptă în care avea biciul să-i dea de știre calului.
Mă pun între el și cal.
— Te rog, nu-l lovi. Îl doare, îi spun privindu-l cu ochii doldora de lacrimi.
Unchiul Ion rămâne trăsnit cu mâna-n aer. Tata, alb la față, mă ia de mână și mă trage deoparte.
Unchiul Ion înjură ca la ușa cortului.
— Iosif, ia-o din fața ochilor mei că nu știu ce fac. E smintită rău fata asta a ta. Nu e că ceilalți frați ai ei sunt mai de soi.
— Las-o, Ioane. E un copil, ce știe ea?
— Te compătimesc, zice unchiul Ion cu ciudă în timp ce biciul lovește calul cu putere.
Tresar cu putere de parcă m-ar fi lovit pe mine. Calul a făcut un salt înainte de durere. Am simțit că mor. Plângând în hohote, fug în spatele căruței și-mping cu toate forțele mele.
Am inima ruptă şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abțin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruță cu mine. Nu mă privește, știe ce simt.
— Copilă, de ce nu înțelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?
— Da, tată, știu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal? Are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
— Vorbești prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roșii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneți calul să tragă la căruță! Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
— Și noi nu muncim ca el, Cristinuța? Uită-te la tine, ești doar un copil. Ar trebui să te joci… spune tata cu voce tremurândă.
— Dar pe mine nu mă biciuiește nimeni. Și nici pe tine, tată.
— Nu. Dar nu a fost întotdeauna așa. Odată, și noi eram biciuiți. Iar câteodată nu este nevoie de un bici ca să lovești pe cineva.
Mă uit la el simțindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă și respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu, şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Așa e toamna pe drumurile de ţară.
…”

Așa era pe-atunci.
Când frunzele ruginii încep să cadă la pământ, eu retrăiesc, fără să vreau, toamnele țăranilor din „Epoca de aur”. De fiecare dată.
Poate-ntr-o zi voi simți altceva. Până atunci, culeg porumbul cum făceam odată, însă nu ne mai folosim de animale să-l aducem acasă. Acum totul este mecanizat. Și e mai bine, din anumite puncte de vedere. Însă fiecare lucru sau schimbare are multe puncte împotrivă, așa cum are multe în favoare – depinde de unghiul din care vrem să privim.

Ca de obicei, am scris cu mult drag pentru tine. Dacă ai apreciat, un „like” la pagina cărții ar fi profund apreciat. Iar dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” și ți-a plăcut, o recenzie pe Goodreads sau Google mi-ar umple inima de bucurie.
În cazul în care ești deprimat și nu știi ce să faci, pe https://retetetrupsisuflet.blogspot.com am mai multe soluții eficiente.
O toamnă senină îți doresc. Din inimă.

CRISTINA GHERGHEL


joi, 17 octombrie 2019

Bucuria unei străluciri într-o poveste

Am trăit o viaţă de om împreună. Mai mult chiar! Ca şi cuplu am trăit două vieți într-una singură, ca două suflete pereche contopite într-unul singur, atât de lipite unul de celălalt încât orice încercare de a le despărți risca să rupă legăturile dintre ele cu tot cu bucăți mari din fiecare trup în parte, lăsând răni adânci in urma fiecărei rupturi.
Ai vrut de la început să pecetluiești legătura dintre noi printr-un talisman de preț care, ca și un mesaj inspirațional, să îmi aducă mereu aminte de iubirea pe care mi-o porți mereu, dintotdeauna și pentru totdeauna, dinainte de viață și dincolo de ea.
Ai vrut la început ca darul pe care mi l-ai fi făcut să aibă sclipiri de diamant. Dar privindu-mă în ochii mei verzi ai vrut ca sclipirile de fericire din ochii mei să se contopescă cu sclipirile ametistului verde. Și ai încercat să îmi oferi o brățară handmade care să poarte în ea și să transmită în toate direcțiile acea lumină aparte pornită din ochii mei spre tine și spre sufletul tău cald.
Ai vrut să îmi oferi o bijuterie unicat, mică, delicată, simplă dar  și sofisticată. Ai vrut ca darul tău să fie la fel de unic în lume ca și relația dintre noi. Și ai vrut ca bucuria primirii acelui dar să fie la fel de mare ca și bucuria cu care mi l-ai oferit. Iar bucuria a fost imensă la în momentul în care mi-ai pus acea brățară pe mână și a crescut pe măsură ce creștea și relația pe care o construiam între noi, cu bune și cu mai puțin bune, cu bucurii ți tristeți.
Acea brățară mi-a stat mereu la încheietura mâinii. S-a încărcat de-a lungul timpului cu toată căldura și energia corpului meu, acea energie care parcă îmi izvora la nesfârșit din suflet. S-a încărcat de-a lungul timpului cu toată energia ce curgea între noi cu fiecare scăpărare de dragoste și pasiune ce se declanșa in fiecare clipă în care ne priveam, ne atingeam, ne îmbrățișam.
De câte ori priveam sau atingeam acea brățară îmi dădeam seama că oferă toate amintirile stocate în viața noastră de cuplu. Energie și amintiri care făceau parte din structura ei atât de puternic încât, chiar dacă ar fi fost transmisă mai departe după ce nici unul dintre noi nu ar mai fi fost pe această lume, le-ar fi oferit, atât energie cât și amintiri, oricărei persoane care ar fi purtat-o mai departe. Ar fi devenit în acest fel o veritabilă bijuterie de familie. Și ca orice veritabilă bijuterie de familie acumulează energii, amintiri, informații și povești despre persoana care a purtat-o pentru prima dată, despre toate persoanele care au purtat-o ulterior, creând legături între oameni și suflete și mai departe peste generații.
O bijuterie este o poveste prin ea însăși. Dar o bijuterie primește și poveștile oamenilor din generații trecute tocmai pentru a le oferi acelor oameni din generațiile viitoare care doresc să le primească, bijuterii și povești deopotrivă.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

miercuri, 16 octombrie 2019

Te simți iubit de mama ta? – guest post Cristina Gherghel

Te simți iubit de mama ta? – guest post Cristina Gherghel

Mi-e greu să scriu aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că odată ce pui negru pe alb un gând sau un sentiment negativ parcă devine instant real.
Săptămâna trecută, am primit un e-mail privat trimis de pe unul din cele 30 de blog-uri ale mele intitulat „Eu merit”.  Primesc multe mesaje de pe bloguri și pe rețelele sociale. Toate mă emoționează și mă pun pe gânduri, căci cine scrie în privat se confruntă cu o situație atât de urâtă încât nu are curajul să o mărturisească într-un comentariu public. Mesajul în cauză era de la o fată disperată, care mi-a spus cu multă durere că mama ei nu numai că nu o iubește, dar o urăște și-și bate joc de ea. Mi-a scris multe întâmplări, ca să înțeleg că nu este numai o idee paranoică în capul ei. Cu infinită amărăciune a trebuit să recunosc că fata, să-i spunem Elena (deși o cheamă altfel), are dreptate. Din ceea ce mi-a povestit a reieșit clar că mama ei nu are nici cea mai mică considerație față de copilul ce a purtat în pântece vreme de 9 luni. Mama Elenei cere de la fată ca aceasta să se dedice ei trup și suflet. Elena îi face toate treburile casei – deși mama este destul de tânără și în putere, dar nu are timp, căci se uită la toate telenovelele care există. Pe lângă asta, mama o vorbește de rău la prietene și vecine, o blestemă și-i dorește tot răul din lume etc.
Nu este prima dată când aud așa ceva, dimpotrivă, dar am plâns cu lacrimi amare și m-am pus în genunchi să-ntreb de ce? De ce unele mame se comportă așa? De ce le-a fost permis să aibă copii când nu sunt capabile să iubească și să ofere confort? De ce ele au devenit mame fără suflet, când alte femei și-ar da viața pentru a avea un copil?
Evident că nu am primit răspunsuri. Și ar fi culmea să aud voci în jurul meu (sau în capul meu) când nimeni nu vorbește. Nici măcar televizorul – căci mama, draga de ea, nu știu din ce motiv – nu vrea să-l mai deschidă. Niciodată. Și dacă nu vrea televizor, nu vrea nici radio – deci este liniște deplină în casă – perfect pentru un scriitor. Dar asta-i o altă poveste.
De mult am vrut să public o carte despre părinții care-și tratează copiii ca pe niște sclavi, dar mi-a fost frică și parcă rușine. Rușine de parcă i-aș fi făcut o nedreptate mamei mele – o mamă eroină – mama a 10 copiii. Dar ea nu are nicio vină că alte mame nu-și iubesc copiii.
Iubirea părinților ar trebui să fie necondiționată. Și, în cele mai multe cazuri, este. Mamele și tații își iubesc copiii indiferent de cum se comportă și ceea ce fac aceștia. Dar există tot la fel de multe cazuri în care părinții își urăsc copiii, de parcă ar fi vina acestora că s-au născut.
Să crești un copil nu e ușor. Nu a fost ușor pe vremea lui Ceaușescu – când se făceau cu grămada – dar acum este și mai greu. Dar nimeni nu obligă o femeie să facă copii, dacă nu-i vrea! Mai ales în ziua de azi.
E ușor pentru mine să vorbesc, că nu-s măritată și n-am datorii față de un bărbat, știu. Cer scuze acelor femei care au rămas însărcinate din întâmplare. Nu am nimic împotriva lor dacă își iubesc copiii, căci știu cât au suferit. Părinții mei nu au plănuit niciun copil, dar i-au primit cu drag pe cei pe care i-a dat cerul: 10 (11 de fapt). Și i-au iubit pe toți.
Mulți dintre noi cred că o mamă își iubește copilul pentru că nu se poate altfel – este carne din carnea ei – dar, din nefericire, iubirea nu se i poate impune nimănui. Nici măcar sau mai ales, unei mame. Dar eu nu condamn nici aceste mame care nu-și iubesc copiii, eu le condamn pe acelea care-și bat joc de ei și-i tratează ca și cum ar fi proprietăți fără drept de apel. Știu că există mame care vor să intervină mereu în viața copiilor de parcă ar fi un drept divin. Unele pretind ca ai lor copii să renunțe la tot și să se dedice îngrijirii celor ce le-au dat viață „că doar de asta te-am făcut”. Unele sunt mereu bolnave, mereu nefericite, tot timpul victime. Părinți toxici.
Elena mi-a spus că e nefericită în căsătorie – soțul este bețiv și violent (printre altele) – și ori de câte ori are curajul să recunoască asta în fața mamei ei, aceasta râde, ridică ochii spre cer, și spune cu ironie: „Și ce să-ți fac eu dacă asta meriți? Tu l-ai ales. Nu veni să te plângi la mine!”
Și mi-a mai spus că este grav bolnavă și face eforturi uriașe ca să meargă la serviciu. Femeia care a născut-o știe și când Elena are câte o criză acută de durere, mama ei fie o ignoră total, fie îi spune să înceteze să facă scene, că nimeni nu este sănătos.
„Nu pot să vorbesc nimic cu ea, nu mă ascultă și mă ia în râs. Deseori mă-ntreb dacă sunt înfiată, căci mamele ar trebui să-și iubească copiii, așa cum îi iubesc eu pe-ai mei. Și Dumnezeu mi-e martor că n-am avut de unde să iau exemplu”, a adăugat Elena.
Se spune că mama este singura persoană care ar trebui să te înțeleagă și să-ți fie alături în cele mai grele momente ale vieții, dar multe mame se comportă mai rău ca dușmanii în toate aceste situații. Și dacă mama nu te iubește, atunci cine?
Dacă mama își bate joc de tine, cu durere în suflet îți spun să pleci departe de ea – eu care m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama mea știu ce vorbesc. Și nu te simți vinovat, căci nu e vina ta că ea nu te iubește. Este dreptul tău să-ți faci o familie și să fii fericit. Dar gândește-te bine, reflectă intens asupra motivelor pentru care crezi că mama ta nu te iubește. Dacă și-a făcut datoria față de tine: dacă te-a spălat, te-a îmbrăcat, ți-a dat de mâncare, ți-a suflat pe răni, ți-a șters lacrimile când ai plâns și te-a ținut la pieptul ei până ai adormit, atunci ea te iubește. Nu o pune deoparte și nu te supăra pe ea când îți dă câte un sfat sau își spune o părere cu care nu ești de acord – tot din iubire o face. Ignor-o doar când vrea să-ți comande viața sau îți cere mereu să renunți la tot, ca s-o servești pe ea. Mama are datoria (dacă vrea) să-și dea viața pentru copii, niciodată invers. Nu te  enerva pe ea nici dacă suferă de o boală a minții – nu se poate controla și sunt sigură că suferă mai mult decât îți poți imagina. Știu că e greu, dar nu este vina ei că face sau spune lucruri care te îndurerează. Mintea i se poate deteriora oricui, în orice moment. Fii răbdător și înțelegător – căci cum faci, așa găsești. Poate și tu ai copii la rândul tău. Poate acum înțelegi de ce părinții tăi erau severi cu tine și-ți puneau reguli.
Mamelor care vă iubiți copiii, vă rog din inimă să mă iertați dacă v-am supărat cu acest material – nu era intenția mea, nici pe departe. Ba chiar scriu o poveste despre dragostea de mamă – dar copiii care suferă fără vină din cauza părinților au dreptul să-și facă auzită vocea și durerea. Eu sunt de partea celor care iubesc și sunt împotriva oricărei forme de maltratări. Copiii nu sunt proprietatea și nici sclavii părinților. Una dintre poruncile lui Dumnezeu sună cam așa: „Cinstește pe părinții tăi, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ.” Când eram mică, am întrebat un preot de ce nu există o poruncă de acest gen și invers?
Copii, iubiți-vă părinții, îngrijiți-vă de ei și respectați-i. Părinți, faceți la fel, că așa-i omenește.

Dacă ai apreciat, te aștept pe blog-uri și rețele sociale:
Nu uita că voi începe să fac vlogging pe YouTube. Mulțumesc din inimă celor care s-au abonat deja.

CRISTINA GHERGHEL

marți, 15 octombrie 2019

În amintirea vremurilor de altădată

Acum vreo 35 de ani, liceană fiind, aşteptam cam lipsită de chef sfârşitul orelor dintr-o sâmbătă sumbră de toamnă. Era o singură zi de odihnă la final de săptămână, duminica, pe care nu știam cum s-o împart între teme și relaxare, chiar dacă la aceasta se adăuga și după-amiaza zilei de sâmbătă. pe care o foloseam aproape întotdeauna pentru odihnă. Și deodată, în starea aceea greu de descris, ceva între plictiseală, oboseală și dorința de a ajunge cât mai repede acasă, am simțit mai mult decât am văzut cum un coleg trece val-vârtej printre mesele și scaunele din sala de clasă, spunând:
- Să vă uitați la televizor la programul din după-amiaza asta. Va da un reportaj despre Roman, orașul nostru.
Ajunsă acasă, am deschis televizorul și m-am instalat cât de comod se putea pe marginea patului așteptând reportajul cu pricina. Cum programele TV erau extrem de puține, pe un singur canal al televiziunii naționale, și acelea doar câteva ore pe zi, dimineața și seara, doar sâmbăta și duminica și câteva ore în plus în timpul după-amiezii, orice emisiune mai acătării atrăgea interesul. În sfârșit, realizatorul emisiunii, implicit al reportajului, unul dintre realizatorii mei preferați de atunci, regretatul Tudor Vornicu, prezintă reportajul mult așteptat. Și încheie prezentarea cam așa:
- Priviți bine și cu atenție imaginile următoare, dragi romașcani. Și nu doar dumneavoastră. În curând, aceste locuri filmate în acest reportaj nu le veți mai vedea în realitate, așa cum sunt acum, ci doar în fotografii sau filme de arhivă.
 librarii 01061 Imaginile au început să curgă pe ecran însoțite de comentarii. Era un reportaj despre centrul vechi comercial al Romanului, Strada Mare, cum o știau părinții noștri, strada Ștefan cel Mare, sau cel puțin o parte din ea, așa cum o știam noi, copiii de atunci. O stradă cu carosabilul mai mult pietruit cu piatră cubică decât asfaltat. Oricum piatra cubică rezista mai bine traficului de atunci decât asfaltul acelor vremuri.O stradă cu clădiri vechi, mai mult cenușii, adesea lipite una de alta, chiar dacă aspectul lor nu era același. O stradă sub clădirile căreia se înșirau, în subteran, beciurile adânci și cramele negustorilor și crâșmarilor de odinioară. Nu cred că cineva știa nici atunci, nici acum, ceea ce putea fi sub nivelul acelei zone ale orașului. Clădirile vechi, odinioară trainice, începeau să nu mai suporte povara timpului și începeau să se prăbușească una câte una, uneori doar câte o bucată de clădire, în hăul beciurilor adânci de dedesubt. Oricât s-ar fi dorit păstrarea și întreținerea lor sub acea formă, chiar dacă s-ar fi dorit renovarea lor, terenul plin de beciuri și destul de instabil, nu ar fi permis acest lucru. Așa că s-a întocmit un proiect de construcție unic la vremea aceea și cred că greu de întâlnit în alte locuri chiar și acum. Ideea era să se demoleze toate acele clădiri vechi, să se sape adânc sub nivelul beciurilor de dedesubt, oricât de adânci ar fi fost, și să se reconstruiască blocuri cu două niveluri de spații comerciale, cel de jos sub nivelul străzilor din jur, cel de deasupra la nivelul zero inițial, și cu maximum trei etaje de locuințe deasupra. În esență un pietonal cu destinație mixtă, atât comercială cât și de locuințe.
Au trecut mulți ani până ca proiectul să prindă contur. Era și încă este un proiect destul de amplu, solicitant, atât ca volum de muncă cât și ca resurse financiare. Nici acum proiectul nu este realizat definitiv, căci încă mai trebuie făcute completări și renovări ulterioare, care necesită bani, materiale și muncă. Dacă realizarea acestui proiect s-ar continua prin aceleași mijloace ca și până acum, probabil că realizarea completă a proiectului s-ar face destul de greu și ar fi necesară efectuarea de multiple renovări ale părților deja construite înainte de finalizarea întregului proiect și cu costuri destul de mari.
O soluție care ar ușura mult construirea acestui proiect și reamenajarea eficientă a spațiului de-a lungul timpului poate fi folosirea unui concept modern și extrem de eficient de tipul Vindem Ieftin.  
  Cu alte cuvinte, folosind casa de comenzi Vindem-ieftin.ro se evită aprovizionarea cu materiale de construcții de la multipli furnizori, ceea ce ar implica prețuri diferite, materiale de construcții diferite atât ca stil cât și calitate. În plus, se pot face din start economii financiare, materialele ce ajung în depozitele casei de comenzi sunt achiziționate la prețuri deja negociate cu furnizorii, prețuri mai mici cu până la 10-15% față de valoarea inițială. Se poate achiziționa întreaga gamă de materiale de construcție online de la pavaje și borduri până la travertin natural pentru amenajarea spațiilor exterioare. Orice client al acestui depozit de materiale de construcții poate garanta prin feedback-ul oferit de recenzii calitatea materialelor și serviciilor urmărite. Și asta pentru că toate materialele de construcții vin direct de la furnizor, ambalate corespunzător, evitându-se manipularea excesiva produsă de trecerea și stocarea prin depozite. Calitatea este garantată, clientul primește exact ceea ce comandă. În plus comenzile sunt făcute și onorate cu mult mai rapid decât dacă ar fi făcute direct la furnizori și materialele ajung direct pe șantier.
Rămâne de văzut dacă cei care și-au asumat realizarea acestui proiect vor apela la această variantă de aprovizionare cu materialele de construcție necesare.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

duminică, 13 octombrie 2019

Cât costă cel mai frumos vis?

Dragul meu prieten,

Mă bucur să aflu că, în sfârșit, visul tău de a-ți construi o casă a ta începe să prindă contur. Mi-ai spus deja că ai un buget oarecum stabilit. Nu este rău, dar trebuie să ții cont în același timp, dacă nu chiar înainte de a stabili bugetul final, fie el și (încă!) estimativ, și de alte multe aspecte.
În primul rând stabilește-ți un proiect de casă. Asta te va ajuta ulterior la celelalte etape ulterioare ale desfășurării proiectului de realizare a visului numit „CASA MEA”. Să trec la ceva concret. Am intrat pe https://www.aia-proiect.ro/ ca și sursă de inspirație și ca punct de pornire. Ai avea cel puțin trei variante de bază pentru un proiect de casă: proiecte casă doar cu parter, proiecte casă cu etaj, proiecte casă cu mansardă. Pornind de aici, le poți dezvolta și combina spre a ajunge la proiectul potrivit nevoilor tale și posibilităților pe care le ai în acest moment.
Mai întâi de toate ar trebui să ții cont de posibilitățile pe care le ai la fața locului, începând cu terenul în sine și continuând cu arhitectura construcțiilor din jur. Astfel poți să te rezumi la o casă doar cu parter sau poți să adaugi la parter și unul sau mai multe nivele. Apoi treci la etapa realizării proiectului, pentru care ai nevoie de un arhitect bun.
Spuneai că ai un buget deja pregătit și că ai prefera să nu îl depășești, în materie de cheltuieli, cu mult prea mult față de posibilitățile tale reale. Și asta incluzând totul, începând de la proiect și terminând cu ultimele detalii ale decorațiunilor interioare și exterioare. Iar proiectul în sine ocupă doar o mică parte din costurile prevăzute în buget.
În momentul în care te hotărăști să apelezi la un arhitect, uită pe moment de costuri. Sau, mai bine spus, proiectează costurile dincolo de faza proiectului în sine. Ai nevoie încă de la început de un proiect de casă care să îți diminueze costurile ulterioare fără să îți pericliteze gradul de confort. Și iată cum...
Un proiect de casă bun îți compartimentează locuința în așa fel încât să fie funcțională. Și cu mult mai mult decât funcțională: să fie eficientă din toate punctele de vedere. Cu alte cuvinte să poată fi amenajată optim, începând cu izolarea termică, cu realizarea tuturor instalațiilor (electrică, sanitară, de încălzire) care să permită un consum minim posibil la un confort bun, adică eficiență optimă. În plus permite compartimentarea eficientă a locuinței în așa fel încât circuitele funcționale din interior să fie realizate bine.
Un proiect de casă bun va permite folosirea unor materiale de construcție de bună calitate, într-o cantitate rezonabilă, fără nimic în plus și nimic în minus, fără costuri mari și inutile în această direcție.
Un proiect de casă bun va permite realizarea unei locuințe ușor de întreținut, ușor de renovat la nevoie, ușor de reparat atunci când situația o impune, ușor de transformat atunci când ceva anume devine inutil și altceva anume devine absolut necesar într-o anumită etapă a vieții.
Un proiect de casă bun îți va combina perfect sau aproape perfect esteticul cu funcționalul, tradiția cu modernitatea, absolut necesarul cu potențialele „mofturi” sau „fițe”. Și asta fără să te supună ulterior la cheltuieli suplimentare mari.
Ideal ar fi să găsești și să angajezi un arhitect care să știe să țină cont de toate aceste lucruri. Un arhitect care să aibă o viziune de ansamblu, în prezent și în perspectivă. Un arhitect care să fie la curent cu imaginea arhitectonică a zonei respective dar și cu piața materialelor de construcții, cu calitatea și costurile acestora. Un arhitect care să își depășească condiția de simplu „desenator” al casei și care să fie mai mult un „desenator” al proiectului în ansamblu și în potențială transformare pe parcursul timpului. Uită pentru moment de costurile în această primă etapă și gândește costurile în perspectivă. Și nu îți va părea rău.
Găsește-ți un arhitect sau o firmă de arhitectură cu experiență. Acel arhitect sau acea firmă de arhitectură cu un portofoliu bogat de proiecte din care să poți alege proiectul potrivit sau din care să poți alege proiectele pe care le poți combina si/sau adapta tocmai pentru a realiza proiectul ideal pentru tine.Acel arhitect cu experiență bogată dar și cu o minte suficient de deschisă spre nou tocmai pentru a putea realiza proiectul care ți se potrivește.Abia
Nu te tocmi la preț. Tocmește-te la calitate. Gândește-te în perspectivă. Și vei simți pe parcurs o economie în bugetul care înseamnă bani, timp, confort, calitate.
Abia aștept momentul când casa va fi gata, predată la cheie și deja locuită. Vreau să cred că va fi căminul visurilor tale, că te vei simți extraordinar de bine în ea, ca și cum ai fi locuit în ea de-o viață și ca și cum nu ai vrea să te muți din ea niciodată. Abia aștept momentul când mă vei invita la tine acasă pentru a-ți face o vizită, dar nu ca simplu prieten ci ca un membru al familiei tale, și să fii plăcut surprins constatând că mă simt la fel de bine în propria ta casă așa cum te simți și tu. Nu va conta că stai într-o casă doar cu parter sau într-o casă cu etaj sau/și mansardă. Totul este să fie acea casă bine încadrată atât în peisaj cât și în viața ta de acum și dintotdeauna.
     A ta prietenă, Cristina
Articol scris pentru SuperBlog 2019

vineri, 11 octombrie 2019

“Să trăiesc fără tehnologie? Niciodată!”

Sunt un copil crescut în perioada când inteligența artificială şi internetul nu erau nici măcar un vis frumos. Poate doar subiecte de roman de ficţiune în genul unor maeştri ai genului: Jules Verne, Isaac Asimov... Şi mulţi, mulţi alţii... Singura mea sursă de informare rămânea biblioteca plină de cărți, fie că era vorba de biblioteca din propria-mi casă, fie că era vorba de bibliotecile prietenilor și ale rudelor, fie că era vorba de bibliotecile publice. Iar noutățile editoriale, atâtea câte erau în diferite etape ale dezvoltării mele ca om, persoană, intelect și caracter, veneau invariabil din librării.
Intrarea ca student în facultate a fost un pas înainte. Începuseră să apară calculatoarele. Încă relativ simple și anoste, păreau totuși un pas înainte, cel puțin în ceea ce privește scrierea și editarea de texte, întocmirea de grafice, ceva mai ușor și mai repede decât același lucru scris de mână. Dar, deși practic vorbind, cam pricepeam eu cum stau lucrurile, căci prindeam relativ repede ceea ce aș fi putut face, elementar vorbind, teoria mă speria oarecum, nepricepând mare lucru dintr-o expunere stufoasă a noțiunilor teoretice. Așa că momentan mi-am spus că nici eu, nici neam de neamul meu nu vom folosi prea curând aceste „scule”.
Termin facultatea și după anul obligatoriu de stagiu, mă angajez pe unul dintre posturile de medic școlar scoase la concurs. Am lucrat câțiva ani liniștită. Oarecum... Tot trebuia să citesc și să mă documentez profesional, dar, credeam eu!, făceam oarecum față cu ceea ce aveam. Începea să imi fie din ce în ce mai greu să cumpăr noutăți editoriale după pofta inimii, fiind depășită oarecum din punct de vedere financiar, dar supraviețuiam. Până când, la un moment dat, a trebuit să dovedesc oarecum în mod oficial că sunt la curent cu noutățile in domeniu. Treaba mergea destul de greu, atât ca timp cât mai ales ca bani: trebuia să merg la cursuri, simpozioane și alte manifestări științifice medicale, care nu erau gratuite, in sine, la taxa de participare, mică sau mai mare, adăugându-se și cheltuielile cu transportul. Ca să nu mai vorbim de timpul consumat și oboseala. Nu ajunsesem nici la jumătatea a ceea ce trebuia să dovedesc în acel moment când mi-a căzut sub ochi o notiță într-o publicație de specialitate despre oportunitatea unor cursuri online și, mai mult, gratuite, creditate ca și formare profesională. Și atunci mi-a venit o idee absolut genială: „Asta este, fato, trebuie să-ți aduci tehnologia la tine acasă!”
Zis și făcut. Cu chiu cu vai am achiziționat un desktop destul de performant la vremea aceea. În câteva zile calculatorul era și conectat la internet, mare lucru la vremea aceea, căci internetul abia se pripășise în oraș si, adesea, funcționa ca de Doamne-ajută!
Odată ce m-am văzut cu sculele necesare, m-am apucat de treabă. Din nefericire, acea variantă de cursuri online a picat tot atunci, căci modalitatea de înscriere era destul de anevoioasă, practic imposibilă pentru mine. Dar am rezolvat curând problema cu alte cursuri, pe altă platformă. Bucurie mare pentru mine, căci până atunci deja cheltuisem bani cât pentru un tratat de medicină internă sau de chirurgie de bază în Statele Unite ale Americii tradus în limba română. Ceea ce însemna o sumă destul de mare. Sumă care însemna, după socoteala mea, doar însumarea taxelor de participare, fără a mai socoti și cheltuiala cu drumurile. Cursurile online scuteau și bani, gratuite fiind, și timp, căci se făceau de acasă și mult mai repede, plus că rămâneai cu ceva în memorie.
După ceva ani buni de exploatare a acestui prim calculator, „unealta” a început să cedeze. Reparată de mai multe ori și repusă de fiecare dată în funcțiune, a sfârșit prin a ceda de tot. Așa că am trecut la o a doua „sculă”, un laptop mai mic și mai ușor de folosit. De pe el am continuat cu studierea cursurilor, parcurgând in fiecare an cât pentru 2-3 ani, socotind la minimul necesar. Dar în plus am realizat că laptopul îl poți lua cu tine peste tot, pentru a-l avea asupra ta atât ca să cauți și să stochezi informații necesare la nevoie cât și să poți prezenta și altora materiale elaborate și prelucrate de tine. Ca atare ai nevoie de diverse accesorii laptop, fie și dacă te rezumi la o geantă sau rucsac în care să îl transporți protejându-l totodată. Să nu uităm totuși că internetul este o sursă inepuizabilă de informații care de multe ori pot fi stocate tocmai pentru a putea fi folosite oricând la nevoie fără a fi nevoie să le cauți mereu, iar laptopul în sine poate stoca în memoria proprie o destul de mare cantitate de astfel de informații sau le poate transfera pe unități de memorie externe.
Obosită de căutarea de informații, simt adesea nevoia să mă relaxez. Citind... Ascultând muzica preferată... Sau redevenind copil prin jocuri. Cu alte cuvinte: gaming... Un fel de odihnă activă, care produce un soi de plăcere fără a deveni dependent de jocuri. Și aici să facem diferența, în cazul celor care petrec destul de mult timp în compania jocurilor, între gamerii profesioniști și cei dependenți de jocuri. Iar aici putem să ne ușurăm viața de gamer cu ajutorul unor scaune gaming comode, diverse ca design, dar care îți mențin o poziție relaxata tocmai pentru a te putea bucura de orice repriză de jocuri.
Să lămurim totuși problema. Nu am renunțat la viața tradițională de până acum, cu cărți, muzică. filme, rebus. N am renunțat la timpul petrecut în mijlocul naturii. Dar mă pot bucura de multe dintre hobby-urile mele și cu ajutorul tehnologiei. Așa că pot spune: „“Să trăiesc fără tehnologie? Niciodată!”
Articol scris pentru SuperBlog 2019

miercuri, 9 octombrie 2019

Ocolul Pământului în 80 de zile în versiune modernă

Nu prea obișnuiesc să îmi fac prieteni online și la distanță, fără să simt nevoia, neapărată sau nu, să mă cunosc cu ei direct și în viața reală. Și totuși am făcut-o, chiar dacă comunicarea cu ei nu a durat mai mult de câțiva ani, în cel mai fericit caz. În toate cazurile în care relația de corespondență nu a durat prea mult, problema era distanța geografică dintre noi, situație în care nici nu se punea problema vreodată, cel puțin în următoarele luni sau chiar în următorii ani să reușim să ne întâlnim față în față.
Și totuși în prezent țin legătura cu cineva în mediul online. Și doar online... Și asta de vreo 2-3 ani, fără să reușim să ne vedem decât în puținele poze pe care ni le-am trimis unul altuia. Nici măcar la voce nu ne știm... Și asta pentru că, probabil, nici unul dintre noi nu a vrut să ne implicăm sentimental prea mult, într-atât de mult încât să devenim dependenți unul de celălalt. Așa că am rămas. cel puțin până acum, doar simpli prieteni.
De ceva timp încoace, înainte de a adormi, îi spun aproape invariabil, prin mesaje: „M-am retras în dormitor. Încerc să mai citesc puțin până adorm. Dacă nu reușim să mai vorbim, îți spun de pe acum noapte bună și somn odihnitor, dragul meu prieten!”
Azi așa... Mâine așa... Când mă prindea în vreo conversație, mă găsea citind...
- Dumnezeule! Tu mai apuci să mai faci și altceva decât să citești?
- E o poveste mai lungă... i-am răspuns. Știi că ți-am spus că la un moment dat mă podidiseră niște probleme de sănătate. Privind îndărăt, cred că eram epuizată de stres fizic și, mai ales, emoțional, psihic. Eram atât de epuizată încât nu mai apucam să citesc mai nimic. Eu! care eram cititor înrăit în copilărie și adolescență, abia de mai frunzăream vreo revistă la 2-3 zile. Aproape de citeam doar titlurile mari si restul articolelor pe sărite și în diagonală, fără să înțeleg mare lucru. A trecut ceva vreme până să îmi intre în cap că ceva începea să nu fie în regulă. Am încercat să reîncep să citesc cărți, dar ceva parcă nu mergea. La un moment dat sesizam că nu înțeleg și nu rețin aproape nimic din ceea ce citeam. Începeam să mă tem să nu devin analfabetă funcțional.
- Haida-de... Nu devii analfabet funcțional așa ușor!
- Ai dreptate. Se prea poate să fie așa. S-ar putea să fi fost vorba de un fenomen mai sever de tip reading-slump.
- Ai reușit să ieși din asta? Și cum?
- La un moment dat am văzut pe un raft romanul „Toate pânzele sus!”. Mi-a picat atunci fisa. Mi-am zis că am mai citit cartea de câteva ori. Am văzut și filmul de atâtea ori încât mă tem că i-am învățat și replicile toate. Am zis că mi-ar fi mai ușor să mă apuc de citit cartea. Și așa a fost. Am citit cartea pe îndelete, în 4-5 zile am terminat-o. Lejer... Ca pe vremuri când citeam cărțile ca ți cum aș fi văzut un film, cu personajele trăind de-adevăratelea, cu mine însămi în mijlocul acțiunii. Am continuat apoi cu încă vreo câteva cărți citite în adolescență, apoi am trecut și la cărți mai pentru oameni maturi. Nu zic că aș fi ieșit total din această stare, dar este cu mult mai bine. De aceea citesc acum cât de mult se poate, ca să revin la o stare mai bună în ceea ce privește lectura.
- Eu nu m-aș mai încumeta să citesc cărțile citite în adolescență. Poate că uneori aș fi tentat, dar...
- De ce nu? Hai să facem împreună un joc. Să luăm o carte pe care, ipotetic, am citit-o amândoi cu mulți ani în urmă și să ne punem în pielea personajelor.
- Ok. Ce carte propui?
- Ai citit „Ocolul pământului în 80 de zile” al lui Jules Verne?
- Sigur că da. Dar nu vrei să spui că am putea reface traseul parcurs de cei doi eroi în aceleași condiții.
- Pun pariu că am putea face ocolul lumii. Poate că nu în 80 de zile, ci în cu mult mai puțin timp. Și nu pe același traseu. Și nu în aceleași condiții... Desigur, ar trebui să punem la bătaie o sumă ceva mai mare de bani, pe care cu siguranță încă nu o avem, dar , ipotetic vorbind, cred că avem la dispoziție mijloacele posibile într-un mod organizat.
- Adică?
- Adică am putea să ne folosim de câteva circuite culturale Christian Tour combinate cu câteva circuite exotice Christian Tour și legate între ele în așa fel încât să facem turul Pământului.
- De acord. Dar hai să nu punem problema să legăm mai multe circuite unul după altul în așa fel încât să repetăm isprava celor doi eroi în decursul a 80 de zile legate una după alta. Nu vom avea atâta timp liber deodată și nici atâtea resurse financiare. Am putea face circuitele respective prin lume  pe parcursul mai multor ani pe măsură ce dispunem de timp și bani. Ia gândește-te pe unde am putea merge pentru început. Pun pariu că, dacă facem planurile pentru mai mulți ani, facem de mai multe ori ocolul Pământului.
- Exact. Și în plus avem timp să privim locurile pe care le vizităm. Să rămânem cu amintiri, impresii și, mai ales, informații utile.
- Deci? Cu ce propui să începem?
- Uite... Luăm mai mult sau mai puțin întâmplător: un circuit mai aproape de noi...  Austria - Germania - Cehia. Ce ar putea lega aceste țări? De pildă castelele extrem de frumoase riverane unor artere fluviale sau cățărate pe coama munților sau în mijlocul unor păduri superbe. Peisaje superbe departe de nebunia orașelor aglomerate. Sau locurile legate de viața unor personalități geniale din cultura acestor țări. Sau instituțiile culturale, monumentele arhitectonice, muzeele ...
- Am bifat traseul... Poate ne nimerim la Oktober Fest. Bere, cârnații nemțești, ștrudelele... Sau un tur prin Prater... Nu ar strica măcar câteva ore într-un parc de distracții
- Eventual prindem în 2-3 ani Turcia, Iranul și India. Civilizație orientală. Forfota bazarelor, misterul moscheilor... Climatul cald și uscat...
- Da.... Sfânta Sofia însăși ne face trecerea de la creștinism la islam, ca și monument religios. Palatele masive și fastuoase le găsim peste tot. Și tare aș vrea să retrăim iubirea la Taj Mahal. Ajungem acolo ușor, purtați pe spinarea elefanților, dacă pierdem toate mijloacele de transport. Plus că de India ne leagă pasiunea lui Mircea Eliade pentru India și a noastră pentru scrierile lui.
- Poate legăm Peru de Mexic și de Statele Unite și Canada. Știi... Contrastul intre enigmele istoriei împietrite între ruine și modernitatea arhitecturii și civilizației contemporane. Ar fi un adevărat șoc cultural. Enigmele istoriei ca venite din cosmos și contemporaneitatea care vrea la rândul ei să evadeze în cosmos. Plus că am regăsi și acolo hrana noastră cea de toate zilele, dar pregătită in mod diferit și cu adausuri de ingrediente noi și cu arome, gusturi și savori aparte.
- Ce ai zice să pornim din Israel pentru a ajunge în Iordania? Tărâmuri cu rezonanțe biblice, ca într-o altă lume, altă civilizație încremenită in simplitatea istoriei străvechi cioplite în piatră și deșerturi. Una este să citești biblioteci întregi de istorie și alta este să vezi și să trăiești istoria la pas, la fața locului...
- Și să ajungem și prin China?
- Cu siguranță. Călătorim întâi prin Mongolia apoi străbatem Marele Zid Chinezesc cât ne țin picioarele și trecem dincolo de el pentru a vizita China. Este fascinant cum o civilizație atât de străveche ne-a influențat viața contemporană prin invențiile sale. Și creativitatea chinezilor nu se oprește la invenții, ci și în artă, filosofie, literatură, religie, arhitectură... În toate domeniile...
Am fi continuat discuția la infinit. Dar am convenit să adaptăm potențialul nostru program turistic pe măsură ce avem la îndemână și serviciile operatorului turistic și spre alte destinații.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

luni, 7 octombrie 2019

Plăcerea cafelei și frumusețea varietății – ritualul unei zile perfecte!

Nu există zi din viața mea în care, înainte de a mă apuca de lucru, prin casă sau la serviciu, să nu mă atragă, ca un magNET, ideea de a prepara o ceașcă de cafea fierbinte sau măcar de ceai fierbinte, tari și energizante. Adesea merg în paralel cu preparatul băuturii fierbinți și cu ceea ce am deja în planul de lucru, tocmai pentru a termina mai repede lucrul înainte de a se răci complet cafeaua sau ceaiul.
Ca atare imi pun în funcțiune espressorul automat Phillips cumpărat din magazinul online magNET.ro. Pentru mine este aparatul ideal. Nu ai nevoie decât de o cantitate anume de boabe proaspete de cafea și îți poți prepara o imensă varietate de cafele exact după pofta inimii. Cu o singură personalizare la o atingere de buton aparatul ajustează concentrația și aroma băuturii, și totodată ajustează cantitatea de cafea și de lapte pentru a obține o spumă de lapte fină cu Latte Go. Cu ajutorul a doar trei setări diferite aparatul se potrivește perfect preferințelor fiecăruia dintre noi.
Aparatul este pus deja în funcțiune. Îl las să-și facă treaba liniștit, în timp ce eu mă apuc să lucrez. Deschid laptopul și încep să mă gândesc. De ce să mă apuc oare? Aș putea face un curs online de medicină. Dar mă gândesc că nu de mult, dintr-un exces de zel absolut inexplicabil, privind lucrurile la rece, am parcurs cea mai mare parte dintre cursurile pe care le aveam la dispoziție. Mă gândesc rapid că nu este rău să mai aștept ceva timp până să fac următorul curs; oricum nu am de gând să forțez lucrurile doar ca să impresionez lumea prin genialitatea mea științifică.
Trag cu urechea și cu coada ochiului la espressor. Toarce ca o pisică de plăcere în timp ce, se pare, fierbe apa pentru cafea. Continui să mă gândesc: să scriu pe blog sau să scriu articolul solicitat pentru revistă? Pun în balanță cele două variante. Articolul pentru blog se scrie mai repede, cel pentru revistă se cere „rumegat” ca și idee. Deși nu-mi place să amân lucrurile, mă gândesc că azi deja este cam târziu, așa că ar trebui să scriu ceva scurt și repede dacă vreau să am timp și pentru altceva. Mâine însă sper să mă apuc de scris ceva mai devreme. Așa că rămâne hotărât: azi blogul, mâine articolul pentru revistă.
  Cafeaua este deja gata și se scurge aburindă in ceașcă. Aștept să se scurgă și ultima picătură și iau ceașca plină lângă mine, savurând-o cu poftă în timp ce scriu rapid materialul pentru blog. Cafeaua fierbinte, concentrată, imi stimulează simțurile  și mintea, iar degetele mele parcă o iau razna pe tastatură.
 Am terminat de scris articolul și sorb cafeaua, savurând-o până la ultima picătură. Îmi aduc aminte că tocmai aștept un bun prieten. Îmi spun că nu se cade să dau dovadă de egoism și să mai prepar încă două cafele: una pentru mine, cealaltă pentru oaspetele care trebuie să sosească din clipă în clipă. Îi știu preferințele în materie de cafea, așa că prepar rapid două căni mari de cafea.
Ador să beau cafeaua împreună cu un prieten, deși nu-mi refuz niciodată o cafea băută în liniștea singurătății. Mai ales că am destul de mult de discutat cu amicul respectiv, o pot face cu mult mai bine în compania lui și a unei cafele fierbinți, tari și aburinde. Așa că discuția purtată la o cafea se dovedește mai plăcută și mai eficientă.
Cum nu sunt cafegiu înveterat, am întotdeauna pregătite și câteva căni de ceai pe care le „lungesc” savurarea, consumându-le mai mult de sete, pentru a suplini deficitul de apă. Ritmul alert de lucru nu îmi permite mereu un consum potrivit de apă pentru hidratarea organismului, așa că trebuie să îmbin utilul cu plăcutul pentru a mă rehidrata. Cafeaua? O ador, dar nu trebuie să fac exces. Mai este și mâine o zi...
Articol scris pentru SuperBlog 2019

sâmbătă, 5 octombrie 2019

Zborurile low-cost: Like or Hate?

De când mă știu, am fost un călător, chiar dacă, prin felul meu de-a fi sunt o persoană mai sedentară. În sensul că nu practic nici un sport în mod constant... Din păcate, singurele sporturi practicate sunt prin excelență statice: șah, rebus și enigmistică, lectură... Așa că singura formă de a mă mișca mai mult sau mai puțin este... mersul pe jos.
Numai că simplul mers pe jos nu rezolvă problema deplasărilor decât pe distanțe scurte, relativ scurte. Și cum, din păcate, deplasările mele zilnice (și nu numai!) se desfășoară pe distanțe care nu pot fi acoperite în timp util prin mersul pe jos, cu atât mai mult cu cât trebuie să port după mine și niscaiva bagaj de mână, mai mic sau mai voluminos, trebuie să apelez la un mijloc de transport.
Deplasările de rutină prin orașul în care locuiesc, în speță între serviciu și casă sau spre piață sau zonele comerciale, se rezolvă cu brio cu ajutorul transportului în comun. Sau cu un taxi. Iar bagajul de mână oricum nu este prea voluminos de regulă in astfel de situații.
Numai că într-o viață de om deplasările nu se desfășoară doar între limitele localității de domiciliu. În perioada studiilor universitare ești nevoit să folosești deplasările rutiere sau pe calea ferată între casă și centrul universitar. Și problemele nu se termină odată cu absolvirea. Încă învățăcel sau deja angajat în câmpul muncii te deplasezi în continuare (și!) pe distanțe mai lungi, fie că este vorba de vacanță/concediu, fie că este vorba despre potențialele călătorii de studiu sau în alte scopuri. În aceste condiții, până la un anumit nivel se poate folosi calea ferată sau cea rutieră. Numai că pe măsură ce cresc distanțele care ar trebui acoperite într-un timp cât de cât rezonabil, deplasarea la nivelul solului se cere înlocuită cu deplasarea cu avionul, mult mai rapidă, dar cu anumite dezavantaje: costul aparent pare ceva mai mare, dar comparând cu costurile în cazul celorlalte variante de deplasare, constați că până la urmă s-ar putea ca deplasarea cu avionul să fie mai avantajoasă din punct de vedere financiar. Plus că în avion nu poți lua un bagaj de mână ceva mai voluminos fără a plăti costuri suplimentare.
Cum bugetul total luat în calcul pentru o deplasare, de orice natură ar fi ea, nu este in orice caz nelimitat, încerci să faci economii oriunde se poate, pentru a avea rezerve financiare si pentru situații neprevăzute. Și prima economie încerci să o faci la cumpărarea biletului de avion. Așa că te îndrepți spre companiile care oferă zboruri low-cost, în condițiile în care prețul biletului este sensibil mai mic decât prețul unui bilet la clasa economic a unui zbor obișnuit și eventualele riscuri pe care este posibil să ți le asumi în cazul apariției unor situații neprevăzute nu sunt prea mari.
Prima problemă apărută în cazul în care optezi să călătorești cu o companie low-cost este... bagajul. Ok, treci peste toate condițiile impuse de politica companiei. Îți asumi multe dintre potențialele dezavantaje; în fond nu toți suntem extrem de pretențioși la condițiile de călătorie. Dar un bagaj de mână tot trebuie să ai asupra ta, în cazul unei călătorii fie și numai pentru câteva zile petrecute departe de casă. Iar prima problemă legată de bagajul de mână pe care îl poți lua asupra ta fără a fi nevoit să plătești costuri suplimentare este legată de dimensiunile maxime ale acestuia. Peste o anumită limită a acestor dimensiuni maxime impuse fie nu poți lua bagajul cu tine cu nici un chip, fie trebuie să plătești taxe suplimentare suficient de piperate și destul de dificil de suportat.
Soluția cea mai inteligentă pentru a evita eventualele neplăceri legate de dimensiunile bagajului de mână pe care vrei (și trebuie!) să îl iei cu tine este să îți procuri din start tocmai acele tipuri de bagaje adaptate și proiectate special la dimensiunile maxime permise de diferitele companii aeriene, fie că este vorba de bagaje de mână Wizz Air sau bagaje de mână Ryanair, ca să dau doar două exemple. Problema este rezolvată în cazul în care călătorești dus-întors cu aceeași companie ce oferă zboruri low-cost. Problema se complică atunci când la întors ești nevoit să te întorci cu un alt zbor oferit de... o altă companie. Atunci bagajul devine necorespunzător și trebuie fie să plătești o taxă suplimentară, fie să trimiți separat bagajul ca și colet folosind o altă companie de transport care acceptă serviciul respectiv. Asta înseamnă o bătaie de cap suplimentară și adesea nedorită.
Ideal ar fi să poți dispune de un bagaj suficient de mare pentru nevoile unei călătorii fără prea mari pretenții dar care să se poată încadra în limitele maxime acceptate de (aproape) orice companie de transport la care ai putea apela pentru transportul spre majoritatea destinațiilor pe care le acoperi de regulă în condiții obișnuite. Asta ar însemna standarde comune pentru mai toate companiile de transport în ceea ce privește dimensiunile bagajelor de mână ce pot fi transportate.
Personal vorbind, aș accepta să călătoresc cu orice companie low-cost. În anumite limite, firește. În primul rând prețul biletului să fie suficient de avantajos comparativ cu celelalte companii de transport. Pentru destinații speciale sau pe distanțe lungi sau în orice caz ce ar implica costuri suplimentare sau condiții speciale de zbor, aș cântări mai mult posibilitatea de a alege între serviciile unei companii obișnuite și a uneia low-cost. Și aș opta pentru varianta cea mai avantajoasă din toate punctele de vedere și nu doar a prețului. Dar companiile low-cost rămân o variantă de transport de luat în seamă pentru deplasarea pe anumite destinații și anumite distanțe.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

joi, 3 octombrie 2019

La volanul Honda Civic Type R – Amintiri cu un record de viteză

Cu toții, copii fiind, ne imităm părinții în jocurile noastre. Nu doar în jocurile de-a mama și de-a tata ci cu mult mai mult. Încercăm să gătim în joacă, să servim masa în joacă... Ne jucăm de-a doctorul, de-a tâmplarul, de-a șoferul... De ce am adus vorba despre aceste lucruri? Pentru că, pornind de la amintirea unui detaliu din propria copilărie aș vrea să că istorisesc ceva mai mult...
În frageda-mi copilărie (nu știu dacă intrasem la școală), din joacă sau cu gânduri mai serioase dar mai mult ca sigur și cu un dram de niscaiva premoniție,mi-am făcut o scurtă listă de cumpărături. Și cu creionul pe hârtie mi-am spus ceva de genul: „Când mă fac mare, sau chiar mai curând, vreau să îmi cumpăr bicicletă, pian și mașină...”
Tata nu a zis nimic... Iar mama, la rândul ei, a crezut că e o glumă de copil. Ca atare, intrând la parterul unui complex comercial, mi-a arătat o pianină, un instrument ceva mai mic și cu siguranță și mai ieftin... Vorba vine!!! Că tot costa cât vreun sfert de mașină ... Nu am spus nimic, m-am uitat mai lung și mi-am spus că probabil cu ceva economii s-ar putea lua așa ceva...
Cu bicicleta a fost ceva mai ușor. La început... În fond mulți copii își doresc bicicletă, fie si doar ca obiect de joacă. Iar ca adult nu strică o bicicletă ca mijloc de transport mai ieftin, mai economic, mai la îndemână și mai rapid la o nevoie pe distanțe scurte. Ca atare tata s-a mișcat mai rapid și mi-a cumpărat o bicicletă. Cu ceva efort, ce-i drept. Dar ce nu face un tată pentru fata lui, mai ales că eram singurul copil. Și s-a și oferit să mă învețe să merg pe ea. Până aici toate bune, dar doar până aici. Că la primul dezechilibru și la primul contact cu pământul am renunțat la ideea de bicicletă. Definitiv! Ți uite-așa bicicleta a fost tăiată de pe lista de cumpărături... ajungând la alt copil.
Mulți ani lista aceea de cumpărături a fost uitată... Definitiv? Ia să vedem...
Termin școala generală... Termin liceul.... Termin și facultatea... Și încep să lucrez... Și deși începusem să câștig primii bani, tot nu mă înduram să îmi cumpăr prea multe... Doar ce aveam neapărată nevoie, în speță cărți pe lângă cele necesare în viața de zi cu zi. Până într-o zi când am realizat că pentru documentare profesională nu se contabilizează prea mult cărțile, ci mai mult simpozioanele, cursurile, manifestările științifice... Care costau destul de mult, dacă le adunai pe rând grămadă. Așa că am avut o intuiție care s-a dovedit a fi genială: ies cu mult mai ieftin ca bani și timp dacă mut mare parte din documentația profesională, cel puțin de ochii lumii, spre universul virtual. Îmi era de ajuns un calculator conectat la internet. Zis și făcut. Calculatorul a fost cumpărat: un desktop destul de performant la vremea lui. Și m-am pus pe treabă: am început să folosesc calculatorul și internetul în folosul meu. Și deodată mi-am adus aminte de vechea lista de cumpărături din copilărie și mi-am spus râzând: „Am înlocuit pianul cu calculatorul și claviatura cu tastatura.” Și zău dacă nu este mai bine.
Din vechea lista de cumpărături rămăsese doar mașina necumpărată. Și privind în urmă, în prezent și înainte, parcă tare ar fi prins bine o mașină. Dar oricâte economii bănești mi-aș face utilizând calculatorul și mediul online, tot nu știu dacă aș fi făcut față cheltuielilor legate de o mașină.
Zicându-mi totuși că nu se știe ce aduce viitorul, mi-am spus că nu strică să învăț cum se conduce, cum funcționează și cum se întreține o mașină. Ce mare lucru... Fac școala de șoferi, iau carnetul de conducere... Învăț și ceva mecanică auto cât să nu mă fac de râs... Dar mașina tot nu mă îndur s-o cumpăr. Încă... Și încep să mă întreb la ce mi-a folosit să învăț toate lucrurile acestea despre mașini și condus. Până într-o zi când dintr-un teribilism la o vârstă puțin cam întârziată am fost pusă în situația să îmi testez îndemânarea la condus...
În urmă cu ceva ani un văr bun de-al meu s-a stabilit în Germania. Întâi a plecat el pentru a aranja treburile, apoi după ce fiul mai mare a terminat școala generală și-a luat familia cu totul. Desigur că nu a rupt legătura cu țara și cu familia rămasă aici, căci revine în țară să-i vadă pe cei rămași aici măcar la câțiva ani o dată. Și ori de câte ori reușim să vorbim mă întreabă: „Când vii și tu la noi?”
Mult timp am zis nu. Ba că e departe, ba că nu apuc, că nu am timp... Până când mi-am luat inima-n dinți si am făcut primul pas: am mers la apartamentul lui din țară, acum câțiva ani când el era în țară și eu în concediu hălăduind prin zona unde stătea el. „Ei vezi? Ai venit până aici... De acum te aștept în Germania.”
Am mai tărăgănat eu câțiva ani, dar nu am scăpat. Într-o vară mi-am călcat pe inimă și... ne-am întâlnit din nou. În Germania. Între timp mă pusesem serios pe învățat. Pe lângă condus mașina mai pusesem mâna și pe manuale de limba germană, așa că acum o rupeam binișor pe nemțește. Doar că nu eram prea obișnuită să conversez în germană. Ajunsă la el, ne-am reluat „bunele obiceiuri” din copilărie, acelea de a ne lua la harță, prietenește însă. Numai că încă nu bănuiam la ce avea să ne ducă asta.
Într-o zi mi-a spus că ar vrea să tatoneze din nou piața auto.
- De ce? l-am întrebat
- Vreau să îmi schimb mașina. Încă e bună, dar nu se știe cât mă va mai satisface. Aș vrea o Honda...
- Japoneză? Ce... Mașinile nemțești nu sunt bune?
- Vino cu mine la o prezentare auto. Ca noutate este modelul Honda Civic de vânzare. Nu știu dacă este la vânzare pe scară largă sau încă se mai testează. Dar aflu eu pe parcurs.
Am ajuns la reprezentanța auto. Una dintre ele... Aici am continuat disputa dintre noi...
- Zău așa... , zic eu. Sunt frumoase, sunt performante. Nu zic nu. Dar nu ieși mai ieftin și mai avantajos cu  o mașină autohtonă? Presupun că ți-ar fi mai ușor și cu piesele de schimb.
- Uite cine vorbește... Ce... Tu știi să conduci o mașină?
- Ba bine că nu... Știu...
- Pe ce punem pariu că nu faci față?
- Mă provoci... lasă că vezi tu, am bravat eu, sperând că cedează... Numai că, la insistențele lui, am răspuns provocării unui drive test împreună cu vărul meu și cu unul din reprezentanții firmei...
Zis și făcut. M-am urcat la volan cu reprezentantul firmei alături. Și am pornit la drum...
- Conduceți bine, spuse omul de lângă mine... Cred că aveți ceva înclinații pentru condus. Nu ați vrea să dați niște teste pentru noi?
- Cu plăcere, am bravat eu, zgândărită de cearta cu vărul meu. Pentru ce anume?
- Am scos de curând un nou model Honda Civic Type R. Am vrea să vedem dacă poate doborî recordul de viteză la categoria sa printr-un tur pe circuitul de la Nurburgring. Desigur veți face antrenamente înainte pentru a vă obișnui cu mașina.
M-am uitat cu coada ochiului la văru-meu. Mă cam blocasem eu, deși zâmbeam cât puteam de firesc ca să-mi ascund uimirea. Dar lui parcă îi picase fața de tot. Cum nu puteam da înapoi, am acceptat ideea.
Întorși înapoi la punctul de plecare, văru-meu m-a luat la rost. Era livid la față deja.
- Ce te-a apucat?
- Stai că nu este nimic hotărât definitiv...
După o nouă repriză de șofat, a picat bomba...
- Sunteți pilotul nostru. Dacă veniți și cu un potențial copilot, sunteți ca și prins în cursă...
Cobor din mașină aproape bulversată. De unde să iau copilot?
Mă întorc spre vărul meu fără să spun nimic deocamdată. Abia ajuns lângă el, simt că mă pocnește...
- Uită-te la cel de acolo. Parcă ar fi Ion Țiriac...
Nu ar fi fost exclus, știam că omul este împătimit al mașinilor. Mă uit într-acolo ... El era, într-adevăr.
- Doar nu vrei un autograf de la el... zisei eu oarecum în bășcălie.
- N-ar fi rău, am un coleg de muncă mare fan... zise el, scoțând o poză...
Atunci mi-a picat parcă un maldăr de fise... Am smuls poza și m-am îndreptat spre Țiriac...Si l-am abordat...
- Domnul Țiriac?
- Da!!!
- Mă bucur că v-am întâlnit aici. Sunt din România, am venit aici cu un văr. E mare fan al dumneavoastră, vă admiră de mic copil.... Aș putea obține un autograf pentru el?
- Cu plăcere... Sunteți chiar din România?
- Da.. Întâmplator am venit aici să văd dacă ar putea să își cumpere o mașină de pe aici. Am testat o mașină conducând-o puțin...
- Ați reușit să vă urcați într-o minunăție de pe aici? Aș fi vrut și eu să mă urc într-una. Doar ca să văd ce viteză poate prinde...
- Dacă doriți v-aș propune ceva. Daca acceptați... Mi s-a propus să testez o astfel de bijuterie ca pilot de viteză, dar aș avea nevoie de un copilot... Dacă aveți curajul măcar pentru antrenamente să imi fiți copilot... Apoi vedem noi...
Spre surprinderea mea, a acceptat ideea... În principiu vorbind, lucrurile erau ca și aranjate.
In fine, ajungem la fața locului. Ni se prezintă mașina ce urma a fi testată. Văzându-mă în fața faptului împlinit, știind că nu pot da înapoi, m-au năpădit emoțiile, ca să nu spun frica.
- E prima dată când fac asta, am spus...
- Fiți fără grijă, suntem cu toții alături de dumneavoastră. Ținem legătura permanent cu dumneavoastră de pe margine și vă monitorizăm din toate punctele de vedere. Vă veți putea opri de pe traseu ori de câte ori este nevoie.
Am urcat amândoi în mașină. Pentru început am făcut câteva tururi în viteză normală tocmai pentru a ne obișnui cu mașina și cu traseul. Pe măsură ce ni se dădea mâna, am mărit viteza. Ori de câte ori apărea vreo problemă sau se bănuia că ceva este în neregulă, trăgeam la boxe, verificam mașina, reglam eventualele erori și primeam indicații în plus.
În momentul în care am simțit cu toții că e momentul ca mașina să fie condusă în forță, am pornit pe traseu cu toate forțele. În câteva secunde, motorul era turat aproape la maximum. Mașina tremura parcă din toate șuruburile, așa cum tremuram și noi. Adrenalina ne pulsa prin toate vasele de sânge în tot corpul. Dar era incredibil de plăcut. Ne făcusem una cu mașina care gonea ca și cum nu mai avea contact cu pământul.
Când am coborât, ni s-a spus că asta era tot. Nu știu dacă ne-am îndeplinit obiectivul. Dar ne simțeam fericiți.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

marți, 1 octombrie 2019

Ne îmbrăcăm... Modă? Trenduri? Confort?

Cât timp am fost elevă, nu am simțit problema achiziției de obiecte vestimentare. Sau cel puțin nu tot timpul. În timpul anului școlar mergeam aproape tot timpul îmbrăcată în uniforma școlară. Eventual puneam pe dedesubt o pereche de pantaloni în sezonul rece. Asta doar în școala generală, căci în liceu, domnișorică fiind, am renunțat la pantaloni. Doar în timpul verii aveam o treabă în plus să îmi procur obiecte de vestimentație. Mai precis părinții se ocupau cu asta... Deci, cum spuneam, cu hainele nu era o problemă prea mare... În fine... Dar când venea vorba să mi se cumpere ceva de încălțat, atunci apăreau adevăratele dureri de cap. Copil fiind, eram (încă!) în standardele de mărime, vorbind de laba piciorului. Dar ca adult nu am reușit să cresc prea mult în picior. Moștenire de familie, ce mai!, căci mai toți din familia mea trăiau pe picior mic. Și cum nu era de ajuns că măsura încălțărilor pe care ar fi trebuit să le port era oarecum la limita dintre copii și adulți, mai aveam și anumite „pretenții”, absolut firești dealtfel: încălțămintea să fie comodă (exclus deci tocurile! exclus vârfurile ascuțite și subțiri!), rezistentă, de calitate și, dacă se putea, și la un preț accesibil.
Odată cu trecerea timpului, îmi doream să fiu cel puțin îngrijită din punct de vedere vestimentar dacă nu chiar elegantă. Numai că asta nu presupunea că mi-aș fi permis să fiu 100% la modă sau cel puțin „în trenduri”. Și asta din varii motive. În primul rând nu tot ceea ce este la modă stă bine pe corpul fiecăruia sau fiecăreia dintre noi. Același obiect vestimentar purtat de persoane diferite poate arăta în orice fel diferit de la o persoană la alta, mergând de la superb până la oribil. În plus, trebuie ținut cont de contextul în care ești nevoit(ă) să te îmbraci. Într-un fel mergi îmbrăcat(ă) la serviciu și altfel la o petrecere sau în concediu sau într-o excursie. Cel mult poți alege să te încadrezi într-un anumit trend vestimentar care să se poată adapta la cât mai multe situații.
Încerc să mă refer puțin la mine. Prefer adesea o ținută lejeră, care să nu mă încurce în mișcări și care să nu mă deranjeze dacă stau mai mult timp îmbrăcată cu un singur rând de haine. Dar totodată ținuta să fie cel puțin agreabilă dacă nu chiar elegantă. Asta ar însemna că ar trebui să ocolesc hainele, încălțămintea și accesoriile extravagante, în culori tari, electrice, și deci să adopt un stil mai casual sau chiar sport și în culori mai neutre, care pot fi combinate și asortate mai ușor. Ar însemna să ocolesc hainele mulate pe corp, care m-ar incomoda și mi-ar scoate în evidență unele defecte ale corpului. Ar însemna să renunț la încălțămintea cu tocuri înalte și ascuțite, gen stiletto, optând, de pildă pentru o pereche de botine de damă elegante, dar comode, potrivite aproape în orice situație.
Ca accesoriu obligatoriu la orice ținută se poate include o geantă de damă suficient de încăpătoare, dar nu masivă, în care să îmi pot pune aproape tot ce am nevoie în momentul respectiv, geantă care se poate schimba în funcție de situație.
Mărturisesc că urmăresc prezentările de modă din mass-media. Atât colecțiile oarecum exclusiviste cât și cele ceva mai „purtabile” de către aproape oricare dintre noi. Ceea ce mă irită, tocmai pentru că nu pot înțelege, sunt piesele vestimentare sau accesoriile aproape excesiv de extravagante, greu până la imposibil de purtat în viața de zi cu zi, chiar și când este vorba de o ocazie mai specială. Ok, să zicem că reușești să le porți o dată. Dar tocmai pentru că sunt excesiv de extravagante atrag atenția și rămân în memoria privitorilor, astfel încât nici un om decent, oricât de „destupat” la minte ar fi, nu le mai poate purta în public și a doua oară. În plus sunt derutată de faptul că mai toate colecțiile de haine sunt create (și purtate la prezentările de modă) de modele extrem de firave, ca să nu zic slabe, fără forme, ca și cum ar fi copii la indigo ale aceluiași șablon. Ori în viața reală suntem atât de diferiți unul de celălalt, fiecare dintre noi fiind un unicat în felul nostru de a fi si de a ne prezenta. Practic tocmai această diversitate reprezintă farmecul fiecăruia dintre noi. Este adevărat, este mai ușor de confecționat îmbrăcăminte pentru schelete mișcătoare acoperite de piele și cu o fizionomie aproape fără expresie specifică. Dar asta nu reprezintă neapărat creație, artă, imaginație... Prefer să mă îmbrac și să port tocmai ceea ce mi se potrivește și îmi vine bine, chiar dacă aparent pare mai simplu și mai puțin sofisticat. Și in plus prefer îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile care își păstrează farmecul ani la rând, fără a impune schimbarea lor după un sezon sau două, ci, cel mult accesorizarea sau transformarea lor minimă în cazul în care ne dorim variație la un moment dat.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

duminică, 29 septembrie 2019

Diverse

Unchiul meu Damian era în stare bună de sănătate până când soția lui, mătușa mea Doroteea, la cererea fiicei sale, verișoara mea Tota, i-a zis:
- Damian, împlinești 65 de ani, e timpul sa-ti faci un control medical.
- Dar de ce? Mă simt foarte bine!
- Pentru că prevenirea trebuie să fie făcută acum, când încă ești înputere, i-a replicat mătușa mea.
Asa că, unchiul Damian s-a dus să-l vadă un medic.
Medicul, de bună seamă, l-a trimis să-și facă toate examinările și analizele.
Două săptămâni mai târziu, doctorul i-a spus că e destul de bine, dar are în atenție unele rezultate care trebuie să fie îmbunătățite.
Apoi i-a scris o rețetă:
Atorvastatina comprimate, pentru colesterol, Losartan, de inima si hipertensiune,
Metformin, pentru a preveni diabetul zaharat, Polivitamine, pentru a crește imunitatea,
Norvastatina, pentru tensiune arteriala, Desloratadina, pentru alergie.
Cum medicamentele erau numeroase trebuia protejat stomacul și i-a dat Omeprazol și Diuretic pentru edem.
Unchiul Damian s-a dus la farmacie și a plătit pentru medicamente o bună parte din pensie.
Totodata, nemaiaducându-și aminte dacă pilulele verzi de alergie trebuie luate înainte sau după cele pentru stomac, iar cele galbene pentru inimă în timpul sau după ce a terminat masa, s-a dus iar la doctor.
I s-a făcut așadar o mică descriere privind modul cum să fie luate doctoriile.
Se simțea un pic tensionat și cumva deprimat, așa că i s-a mai dat să ia Alprazolol Succedal pentru dormit.
Unchiul meu, în loc sa se simtă mai bine, se simțea tot mai rău.
Ținea toate medicamentele într-un dulap din bucătărie și n-a mai putut ieși din casă deoarece nu trecea nici măcar o clipă din zi fără ca să nu ia câte o pilulă.
Un necaz veni apoi peste unchiul Damian, câteva zile mai târziu, când a făcut gripă, iar mătușa mea i-a făcut patul ca de obicei dar, de aceasta dată, în afară de a-i da ceai cu miere, a chemat și doctorul.
Acesta i-a spus că nu-i nici o problemă, dar i-a prescris Tapsin, Sanigrip ziua și noaptea, cu efedrină, pentru tahicardie Atenolol și a adăugat un antibiotic, Amoxiciclină de 1 gram la fiecare 12 ore, timp de 10 zile.
Pentru o ciupercă și herpes i-a dat Fluconol cu Zovirax.
Colac peste pupăză unchiul Damian s-a apucat să citească prospectele tuturor medicamentelor pe care le lua și a aflat care sunt contraindicațiile atenționările, punerile în gardă, precauțiile, efectele secundare și interacțiunile medicale.
Ceea ce citea era îngrozitor!
Nu numai că puteai să-ți dai duhul, dar puteai sa faci aritmie ventriculară, sângerări anormale, puseuri de greață, hipertensiune, insuficiență renală, paralizie, crampe, modificări psihice și o mulțime de alte lucruri oribile.
Speriat de moarte, a chemat doctorul care l-a văzut și i-a spus să nu-și facă griji.
- Liniștește-te, Dom' Damian, nu te agita, i-a spus doctorul, în timp ce i-a scris o nouă rețetă cu Rivotril cu un antidepresiv, Sertralina 100 mg. Și cum îl dureau încheieturile i-a dat Diclofenac.
Ca urmare, de fiecare dată unchiul meu, apelând la farmacie, umbla și la pensie.
Se simțea din ce in ce mai rău, motiv pentru care doctorul îi administra noi medicamente ingenioase.
A venit și vremea când sărmanului meu unchi Damian nu-i mai rămânea nici un moment din zi în care să nu ia pastile și nu mai avea pic de somn în ciuda capsulelor pentru insomnie care i-au fost prescrise.
A ajuns atât de rău că într-o zi, dând curs celor cuprinse în prospectele medicamentelor, muri.
La înmormântare au fost toți dar cel care a plâns cel mai tare a fost farmacistul.
Chiar și astăzi, mătușa mea spune că, din fericire, l-a trimis la timp la medic, pentru că dacă nu-l trimitea în mod sigur ar fi murit mai devreme.
Acest e-mail este dedicat tuturor prietenilor mei, pacienti sau pacienți viitori...!
Probabil, dacă unchiul Damian nu ar fi luat nimic și ar fi mâncat de toate, cu masura si la nevoie "antibiotic" de pruna cu slană, ceapa sau usturoi "stinsă" cu un pahar de vin roșu și ar fi mers pe jos șase mii de pași pe zi ar fi fost încă în viață și ar fi petrecut de minune.
Transmiteți acest e-mail tuturor prietenilor, ca să nu patesca precum unchiul Damian.

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Astenie de toamnă – guest post Cristina Gherghel

Astenie de toamnă – guest post Cristina Gherghel

Toamna… unicul anotimp în care invităm melancolia în inimile noastre și o așteptăm cu brațele deschise.
Și melancolia nu pretinde invitație specială, nu se fofilează, nu zăbovește, ci vine instant, că atât aștepta. În celelalte anotimpuri, mai toți ne temem și fugim de ea, dar toamna… toamna ne așezăm la masă cu melancolia – oaspete de seamă – o servim cu ceai și biscuiți și-apoi ne punem la taclale, amintindu-ne de anii trecuți și de ce-am ratat sau am dat cu piciorul în viață. După ce am vărsat lacrimi amare, ne ridicăm de la masă și ne așezăm pe fotolii, lângă fereastră ca să admirăm natura îmbrăcată-n într-o rochie colorată-n diferite tonuri de ruginiu. Urmărim fascinați cum frunzele, obosite de cât de mult timp s-au ținut strâns de ramuri prin vremuri tulburi, se dezlipesc și cad la pământ, după ce au valsat prin văzduh, purtate de brațele vântului ud și mohorât. Ele acoperă pământul ca o mantie, ca să-l apere de temperaturile ce scad cu repeziciune. Și fac asta cu iubire și fără regrete, căci asta-i menirea lor: primăvara să țină de urât copacului ce le poartă, vara să încânte ochiul omului și toamna să țină căldură pământului din care s-au născut.
Din când în când ne ridicăm de pe fotoliu și îmbrățișăm melancolia, atât de mult suferim, căci toamna se numără bobocii. Și-atât de mult am vrea să ne întoarcem în vară și primăvară, să mai trăim odată situații și întâmplări, ca să putem acționa diferit. Și regretăm, și-am da orice să putem schimba trecutul…
De ce oare nu putem avea pace, așa cum au frunzele când cad la pământ, după ce și-au făcut datoria?
Dar cine a întrebat vreodată frunzele ce și cum se simt? Cine înțelege limbajul lor? Facem supoziții, ne imaginăm ce gândesc ele, nu știm cu certitudine. Cum nu știm ce-i în capul celor din jur… și, câteodată, nu știm nici ce-i în capul nostru.
Au frunzele, oare, suflet? Căci de simțit, simt. De necrezut, așa-i? Plantele n-au simțuri, spunem noi. Dar, așa cum am zis mai înainte, de unde știm noi că au sau nu au suflet? Ele nu vorbesc… cel puțin, nu vorbesc limba noastră. Dar s-au făcut multe experimente în care unele plante au fost supuse la insulte și ură, în timp ce altele au fost supuse la iubire și complimente. Rezultatul a fost uimitor: cele supuse la torturi și abuzuri emoționale s-au ramolit, pe când celelalte au crescut mari și vânjoase. Iată cum știm sigur că și plantele simt și reacționează în consecință.
Și apropo de experimente, s-au făcut multe și cu apa. Un pahar de apă a fost pus într-o cameră în care suna muzică clasică, altul într-o cameră unda suna muzică de tipul celor de la „The Prodigy ”, adică niște cântece zgomotoase cu versuri negative, pline de mânie, incitare la violență etc. „I am the firestarter”, și mie-mi plăcea acest cântec. La fel ca și în cazul plantelor, și apa a reacționat în consecință. Când a fost examinată la microscop, apa din paharul supus la muzică clasică avea steluțe perfect delimitate – de tipul fulgilor de nea – cealaltă avea o învălmășeală de… linii cătrănite, otrăvite parcă. Și dacă apa este afectată de muzică, oare noi, oamenii, nu suntem și mai și? Că noi, se știe sigur, avem creier și simțim de la naștere. Dar despre asta scriu în cartea de dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”.
Toamna… anotimpul schimbărilor, perioada în care ne pregătim sufletește și trupește să intrăm pe iarnă. Facem conserve, punem murături, cumpărăm lemne, pregătim săniuțele… Și plângem, plângem cu bucurie, alergând prin ploaie desculț și cu părul în vânt. Că, toamna, ne este permis să ne simțim triști. Nu ne pasă de ce spun ceilalți… căci ceilalți simt ce simțim noi și nici măcar nu ne văd, că au ochii care dansează în lacrimi. Și stăm în pat zile-ntregi, strânși covrig, cu jurnalul sub pernă… pozele din album și scrisorile împrăștiate prin casă, smiorcăind și sorbind din ceaiuri de ierburi prescrise de homeopați la modă. Oare nu-s mai bune leacurile de la bunica?
Nu știu dacă și țăranii, care au de cules, își permit să stea cu melancolia la masă, căci vremea nu așteaptă. Iarna bate la ușă și beciul, podul și cămara-s goale. Adică știu, știu chiar prea bine că ăștia care avem pământ trebuie să-l lucrăm până îngheață, numai după bem nectarul…
Și-am scris doar în figuri de stil, figuri pe care n-aș putea să le definesc.
Eu, toamna aceasta, n-am cum să-mprăștii pozele prin casă. Încă n-am terminat de aranjat și vine iarna… Dacă nu fac eu, atunci cine? În plus, nu am prea multe poze iar scrisorile le-am ars. Intenționat.
Și-oricum, mie, toamna nu mi-a plăcut niciodată. Dacă vrei să știi de ce, citește „14 nuanțe de roșu”. Fiecare carte vândută mă ajută să mai fac câte ceva la casa mamei.
Cum am anunțat și-n materialul de săptămâna trecută, pregătesc un concurs cu premii în cărți, dar nu numai, la care ești invitat să participi și tu. Gratuit.
Mai multe detalii (după ce termin de cules) pe bloguri și rețele sociale:
Iar dacă vrei să tratezi astenia de toamnă cu leacuri de la bunica, hai pe rețete pentru trup și suflet (apasă aici).
P.S. Fotografia este făcută în mansardă, special pentru a fi publicată în Ziarul de Roman. Cine mă urmărește știe la ce mă refer.

CRISTINA GHERGHEL

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârst...