***

 Un destin 

Costel Bădoi 

Iată destinul meu aruncat din căruță,

Iată-mi vocația tristă, goală-goluță,

Orbecăind pe drum, zăngănind din cuvinte 

Așteptând mângâieri, providența ce minte,

Coviltirul e rupt și scârțâie o roată 

Și te îndepărtezi și în lacrimi înoată

Cerul meu, gura ta, ochii noștri cuminți,

Deznădejdea ce stă să ne rupă în dinți,

Ciulini smulși și robiți de a verii lumină 

Stau plecați și-ngână tristețea lor deplină,

Ești tu gândul meu bun sau e doar o minciună 

Visul nostru pustiu, rasa noastră nebună ?

Este câmpul strivit de-o arșiță cumplită

Unicul univers ce ne duce-n ispită ?

Am un suflet păgân și mă plâng de ce-a fost,

De trecutul mârșav, renegat, fără rost,

Dar aruncat în drum mi se mișcă un dinte

Și un gust de sânge am în falcă fierbinte

Și încerc să rezist și să te strig mai tare

Când umbra ta de-acum se micșorează-n zare,

Ochii mă ard în cap și am țărână-n gură 

Și destinul ce-am  vrut mă așteaptă cu ură.