***00

 Să ne reamintim de cel care "a cîntat bucuria și-amarul" acestui popor ca nimeni altul.

Moartea lui Fulger este unul  dintre cele mai profunde poeme din literatura română. Ritualul înmormîntării este prezentat de George Coșbuc așa cum nu întîlnești la niciun alt poet român.  Foarte pe scurt, poemul începe prin a ne spune că Fulger, fiu de rege, este ucis într-o luptă, iar vestea morții lui îi aruncă pe părinți în brațele disperării. "Cum pier mișeii, dacă pier cei buni așa", se întreabă tatăl rege.

 Iar mama lui Fulger își pierde mințile, pur și simplu, și îl hulește pe Dumnezeu, care îi ia pe toți , fără nicio  alegere. "În fața lui au toți un drum 

Ori buni, ori răi tot un mormînt/

 Nu-i nimeni drac și nimeni sfînt". 

Durerea mamei lui Fulger este sfîșietoare, vecină cu nebunia: "Nu-l dau din brațe nimănui,

Închideți-mă-n groapa lui!

Mă lași tu, Fulgere, să mor

Îți lași părinții-n chin și dor?"

Și trebuie să vină un bătrân înțelept care să-i spună că viața ni s-a dat ca s-o trăim, nu pentru a ne pune întrebări fără răspuns. 

"Trăiește-ți, Doamnă, viața ta

Și-a morții lege n-o căta!

Sunt crai ce schimbă-a lumii sorți,

Dar dacă mori, ce grijă porți, 

Mai simte-n urmă cineva 

Că ei sunt morți?"

Iar versurile de la sfârșitul poemului cuprind o întreagă filozofie de viață: 

"Nu cerceta aceste legi 

Că ești nebun cînd le-nțelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea! "

Moartea lui Fulger, 

de George Coșbuc 

În goana roibului un sol, 

Cu frâu-n dinți și-n capul gol, 

Răsare, crește-n zări venind, 

Și zările de-abia-l cuprind, 

Și-n urmă-i corbii croncănind 

Aleargă stol. 

El duce regelui răspuns 

Din tabără. Și ține-ascuns 

Sub straiul picurând de ploi 

Pe cel mai bun dintre eroi 

Atâta semn de la război, 

Și-a fost de-ajuns! 

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin 

L-a fulgerat un braț hain! 

De-argint e alb frumosu-i port, 

Dar roș de sânge-i albul tort, 

Și pieptul gol al celui mort 

De lănci e plin. 

Sărmanul crai! Când l-a văzut 

Și, când de-abia l-a cunoscut, 

Cu vuiet s-a izbit un pas 

De spaimă-n lături și-a rămas 

Cu pumnii strânși, fără de glas, 

Ca un pierdut. 

Să-i moară Fulger? Poți sfărma 

Și pe-un voinic ce cuteza 

Să-nalțe dreapta lui de fier 

Să prindă fulgerul din cer? 

Cum pier mișeii dacă pier 

Cei buni așa? 

Dar mâne va mai fi pământ? 

Mai fi-vor toate câte sânt! 

Când n-ai de-acum să mai privești 

Pe cel frumos, cum însuți ești, 

De dragul cui să mai trăiești, 

Tu soare sfânt? 

Dar doamna! Suflet pustiit! 

Cu părul alb și despletit 

Prin largi iatacuri alerga, 

Cu hohot lung ea blestema, 

Și tot palatul plin era 

De plâns cumplit. 

La stat și umblet slabă ce-i! 

Topiți sunt ochii viorei 

De-atâta vaiet nentrerupt, 

Și graiul stins și-obrazul supt 

Și tot vestmântul doamnei rupt 

De mâna ei! 

De dorul cui și de-al cui drag, 

Să-mi plângă sufletul pribeag, 

Întreagă noaptea nedormind, 

Ca s-aud roibii tropotind, 

Să sar din pat, s-alerg în prag, 

Să te cuprind! 

Nu-l dau din brațe nimănui! 

Închideți-mă-n groapa lui 

Mă lași tu, Fulgere, să mor? 

Îți lași părinții-n plâns și dor? 

O, du-i cu tine, drag odor, 

O, du-i, o, du-i! 

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! 

N-ai glas de vifor, să jelești; 

N-ai mâini de fier, ca fier să frângi; 

N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, 

Nu ești de foc, la piept să-l strângi, 

Să-l încălzești! 

Și tu, cel spre bătăi aprins, 

Acum ești potolit și stins! 

N-auzi nici trâmbițile-n văi, 

Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi 

Râdeai de moarte prin bătăi, 

Dar ea te-a-nvins. 

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus 

Deplin armat, ca-n ceruri sus 

Să fii întreg ce-ai fost mereu, 

Să tremure sub pasu-ți greu 

Albastrul cer, la Dumnezeu 

Când vei fi dus. 

Iar când a fost la-nmormântat, 

Toți morții parcă s-au sculat 

Să-și plângă pe ortacul lor, 

Așa era de mult popor 

Venit să plângă pe-un fecior 

De împărat...

Și mă-sa, biata! Cum gemea 

Și blestema, și se izbea 

Să sară-n groapă: L-au închis 

Pe veci! Mi-a fost și mie scris 

Să mă deștept plângând din vis, 

Din lumea mea! 

Ce urmă lasă șoimii-n zbor? 

Ce urmă, peștii-n apa lor? 

Să fii cât munții de voinic, 

Ori cât un pumn să fii de mic, 

Cărarea mea și-a tuturor 

E tot nimic! 

Că tot ce ești și tot ce poți, 

Părere-i tot dacă socoți 

De mori târziu ori mori curând, 

De mori sătul, ori mori flămând, 

Totuna e! Și rând pe rând 

Ne ducem toți! 

Eu vreau cu Fulger să rămân! 

Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân, 

M-a dușmănit trăind mereu 

Și-a pizmuit norocul meu! 

E un păgân și Dumnezeu, 

E un păgân. 

De ce să cred în el de-acum? 

În fața lui au toți un drum, 

Ori buni, ori răi, tot un mormânt! 

Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt! 

Credința-i val, iubirea vânt 

Și viața fum! 

Și-a fost minune ce spunea! 

Grăbit poporul cruci făcea 

De mila ei, și sta-ngrozit. 

Și-atunci un sfetnic a venit 

Și-n fața doamnei s-a oprit, 

Privind la ea. 

Un sfânt de-al cărui chip te temi 

Abia te-aude când îl chemi: 

Bătrân ca vremea, stâlp rămas, 

Născut cu lumea într-un ceas, 

El parcă-i viul parastas 

Al altor vremi. 

Și sprijin pe toiag cătând 

Și-ncet cu mâna ridicând 

Sprâncenele, din rostu-i rar, 

Duios cuvintele răsar: 

Nepoată dragă! De-n zadar 

Te văd plângând. 

De cum te zbuciumi, tu te stingi 

Și inima din noi o frângi 

Ne doare c-a fost scris așa, 

Ne dori mai rău cu jalea ta: 

De-aceea, doamnă, te-am ruga 

Să nu mai plângi. 

Pe cer când soarele-i apus, 

De ce să plângi privind în sus? 

Mai bine ochii-n jos să-i pleci, 

Să vezi pământul pe-unde treci! 

El nu e mort! Trăiește-n veci, 

E numai dus.

De ce să-ntrebi viața ce-i? 

Așa se-ntreabă cei mișei. 

Cei buni n-au vreme de gândit 

La moarte și la tânguit, 

Căci plânsu-i de nebuni scornit 

Și de femei! 

Trăiește-ți, doamnă, viața ta! 

Și-a morții lege n-o căta! 

Sunt crai ce schimb-a lumii sorți, 

Dar dacă mor, ce grijă porți? 

Mai simte-n urmă cineva 

Că ei sunt morți? 

Dar știu un lucru mai pe sus 

De toate câte ți le-am spus: 

Credința-n zilele de-apoi 

E singura tărie-n noi, 

Că multe-s tari cum credem noi 

Și mâine nu-s! 

Și-oricât de amărâți să fim 

Nu-i bine să ne dezlipim 

De cel ce viețile le-a dat! 

O fi viața chin răbdat, 

Dar una știu: ea ni s-a dat 

Ca s-o trăim! 

Ea n-a mai plâns, pierdut privea 

La sfetnic, lung, dar nu-l vedea 

Și n-a mai înțeles ce-a zis 

Și nu vedea cum au închis 

Sicriul alb era un vis 

Și ea-l trăia. 

Senini de plânset ochii ei, 

Vedea bărbați, vedea femei, 

Cu spaimă mută-n jur privea. 

Din mult nimic nu-nțelegea; 

Și să muncea să știe ce-i. 

Și nu putea. 

I-a fulgerat deodată-n gând 

Să râdă, căci vedea plângând 

O lume-ntreagă-n rugăciuni. 

În fața unei gropi s-aduni 

Atâta lume de nebuni! 

Să mori râzând... 

Și clopotele-n limba lor 

Plângeau cu glas tânguitor; 

Și-adânc, di Pn bubuitul frânt 

Al bulgărilor de pământ, 

Vorbea un glas, un cântec sfânt 

Și nălțător: 

Nu cerceta aceste legi, 

Că ești nebun când le-nțelegi! 

Din codru rupi o rămurea, 

Ce-i pasă codrului de ea! 

Ce-i pasă unei lumi întregi 

De moartea mea!