***

 Frunză verde de albastru - Nichita Stănescu

Și-am zis verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

și-am zis pară de un măr,

minciună de adevăr,

și-am zis pasăre de pește,

descleștare de ce crește,

și secundă-am zis de oră,

curcubeu de auroră,

am zis os de un schelet,

am zis hoț de om întreg,

și privire-am zis de ochi

și că-i boală ce-i deochi.

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

că am zis doar un cuvânt

despre întregul pământ,

și de bine-am zis de morți

și de șase-am zis la sorți,

și am zis unu de doi

și zăpadă de noroi,

și am vrut să fac cu gura

focul ce-l făcea arsura

că n-am fost trezit, că dorm

pe un cal cu șa de domn,

alergând pe-un câmp de noapte,

de la unu pân’ la șapte -

de la șapte pân’ la zece

mi-a căzut o viață rece,

de la frunză pân’ la umbră

mi-a căzut o viață dublă

ca pământul și cu lună,

noaptea când stau împreună.

Și-am zis verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

pe care mă țin călare

cu capul la cingătoare,

cu călcâiul la spinare

și cu ochiul în potcoave,

și cu inima-n silabe

de mă duc mări, mă duc

ca toamna frunza de nuc,

ori ca iarna frunza albă

de la floarea de zăpadă…

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

potcovit pe lună plină

cu miros de la sulcină,

înhămat pe soare plin

tot cu miros de pelin,

și ținut de gât cu mine

tot în dragoste de tine,

că mi-a fost crescut pe umăr

de din doi în doi un număr,

tot din trei în trei o iarbă

și din patru-n patru-o salbă,

și din cinci în cinci un pom,

și din șase-n șase-un om.

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

văd în față mov și verde,

coloarea care mă perde,

corcov văd cu veselie,

coloarea ce nu se știe,

mai aud și-un sunet sus

care nu a fost adus

în timpan de oameni vii,

în a fi și a nu fi,

când îmi cade umbră lungă

pe sub ochii grei cu pungă.

Și-am zis aripă de pene

ca să zbor cu ea prin vreme,

și-am zis măr ca să zic sâmburi,

și-am zis pom ca să zic scânduri,

și-am zis nord ca să zic suduri

și dulceață ca să sudui,

și-am zis inimă la piatră

și cântec la tot ce latră,

și potcoavă

la octavă,

și uscată la jilavă,

tot le-am potrivit pe dos

pe un fluieraș de os,

din osul de la picior

care-mi cântă cu fior,

și din osul de la mână

fluierând o săptămână,

din osul de la arcadă

recea lumii acoladă

peste două oase mari

unde stau ochii polari.

Și-am cântat din coasta mea

din vertebra ca o stea,

de-a-ncălecare pe-o șa,

pe o șa de cal măiastru,

foaie verde de albastru.