DIMITRIE GHIKA-COMĂNEȘTI
Dimitrie Ghica-Comănești (și Demeter Ghica , Ghica Comăneșteanu , Principe Ghica de Roumanie ; 31 decembrie 1839 – 1923) a fost un nobil, explorator, celebru vânător, aventurier și om politic român . S-a născut în familia Ghica , cu rădăcini nobiliare și etnice albaneze începând cu secolul al XVII-lea. Era fiul Ecaterinei Plagino (1820–1881) și al agăi (Rom. arhaic – Șeful Justiției ) Nicolae Ghica, boier (n. 1798 la Iași , d. 1853 la Comănești ), de la care a moștenit domeniile moșiei Comănești și Palanca, avea două. A absolvit facultatea de drept a Universității Humboldt din Berlin și a continuat cariera ca prefect al județului Bacău , magistrat și membru al Camerei Deputaților din România între 1872 și 1892, iar ulterior ca consilier regal.
La fel ca tatăl său, încă din copilărie a fost un pasionat de activități în aer liber și s-a autoeducat în domeniul naturii, devenind mai târziu un membru proeminent al Societății Române de Geografie , una dintre primele din lume, fondată în 1875. S-a remarcat prin studii de zoologie, botanică și geologie, geografie și topografie. S-a căsătorit cu Zoe Lahovary (1851–1902). Au avut un fiu, Nicolae Ghica (1875–1921), care i-a urmat calea tatălui său. A fost președinte al Senatului. De asemenea, au avut o fiică, Maria (1870–1952), căsătorită cu prințul Leon Mavrocordato (1858–1939), atașat militar la Viena .
Ca mulți alți exploratori est-europeni , familia Ghica era de sânge nobil, avea o educație înaltă și o avere familială considerabilă, factori majori care au alimentat aventurile lor îndrăznețe. După deschiderea Canalului Suez la sfârșitul anului 1869, a început o nouă eră în explorarea Africii, în special după ce britanicii au preluat controlul asupra canalului în 1882, când călătoriile pe mare către Africa din Europa prin Marea Mediterană au devenit foarte frecvente. Cu toate acestea, puțini oameni s-au aventurat dincolo de confortul relativ al orașelor și zonelor comerciale, iar cei care au făcut-o, în mare parte, au fost uciși, precum locotenentul Stroyan, Pietro Sacconi în 1883, negustorul grec Panaghiotis, contele italian Gianpetro Porro în 1883, în timp ce alții au fost uciși de animale sălbatice, precum prințul Eugene Ruspoli în 1891, care și-a găsit sfârșitul călcat în picioare de un elefant furios. Cei care au făcut-o au fost spirite aventuroase cu vânătoarea sau explorarea în minte. Între 1894 și 1895, familia Ghica, tată și fiu, s-au aventurat mai adânc decât orice european în Cornul Africii , traversând Etiopia , Djibouti și Somalia de astăzi , unde au făcut explorări geografice și descoperiri de istorie naturală notabile.
Isprăvile lor pe continentul african sunt tipice pentru clasa superioară a epocii victoriene , pline de safariuri și vânătoare extinsă de specii exotice. Ghicașii au navigat din Europa pe Imperatrix până la Aden , apoi au traversat în Africa în portul Berbera , pe atunci capitala Somaliei Britanice , iar pe 22 octombrie 1894, o caravană masivă de peste șaptezeci de cămile, patru cai, doi catâri și trei măgari, care serveau drept momeală pentru lei, fără a număra hoardele de oi și capre pentru hrană, a pornit într-o călătorie care va dura aproape jumătate de an în interiorul continentului. Echipajul caravanei era format din 53 de hamali, câțiva cercetași din triburile locale, patru ghizi de vânătoare shikari , doi valeți și cei doi Ghicași. Au traversat câmpiile Gouban, au traversat platoul Ogo, până la râul Shebelle și lanțul nordic al Munților Lunii . După ce au traversat zonele muntoase somaleze, au intrat în nordul Etiopiei, unde au început vânătoarea intensivă, colectând exemplare. Familia Ghica era deja vânătoare experimentată de vânat mare, venind deja din România, unde urmăreau urși bruni ca trofeu în Munții Carpați , cerbi și mistreți la moșia Dofteana , unde familia sa avea un castel de vânătoare, sau în Delta Dunării , bucurându-se de pescuit și vânătoare ca distracție preferată. Plantele și animalele colectate în timpul expediției lor africane au fost trimise către colecții private, dar mai ales academice, în special Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa , situat în București . O descriere a speciilor vânătoare, foarte gravă după standardele moderne, citează isprăvile lor astfel: patru lei (inclusiv cei doi mâncători de oameni din Del-Marodile), cinci elefanți , cincisprezece crocodili , aproximativ o duzină de rinoceri , o girafă (o nouă subspecie), două pantere , șapte hiene , cincisprezece zebre , trei măgari sălbatici ( onagri ), doi kudu mari , unsprezece kudu mici , opt alcelafi , douăzeci și cinci de antilope oryx ( gemsbok ), opt porci portocalii , aproximativ o sută de gazele diferite plus vulpi , șacali , maimuțe.Deși erau vânători pasionați, nu au neglijat flora, iar descoperirile lor sunt bine consemnate în lucrarea lor „Plantarum enumeratio et descriptio”, cu nume precum „Loranthua ghikae” , „Ghikea spectabilis ” sau „Ipomoea ghika” , iar alte denumiri incitante ale regalității românești au fost date noilor șaisprezece specii de plante descoperite de ei; au descoperit chiar și un nou gen botanic pe care savanții germani l-au numit „Ghikae” în onoarea lor. Membri ai Societății Geografice Române , au făcut descrieri acute și pertinente ale florei, faunei, geologiei și ale oamenilor pe care i-au întâlnit și au întocmit hărți.
Analogia dintre aventurile lor și cele ulterioare ale președintelui Statelor Unite, Theodore Roosevelt, și ale fiului său, Kermit Roosevelt , în Africa de Est , este într-o mare măsură izbitoare.
Prima carte despre călătoria africană a familiei Ghica, publicată în germană și franceză în 1898 la Geneva, a fost Cinq mois aux pays des Somalis , scrisă de G. A. Schweinfuhrt, G. Volkens și Nicolae D. Ghica. Înainte și după aceasta, instituții academice notabile din Europa au publicat articole și au consemnat faptele lor, inclusiv Societatea Regală de Geografie Britanică. O altă carte a fost Un voyage en Afrique ( O călătorie în Africa - franceză și românească).
În 1908, Ghikaea speciosa , o specie de plantă din Etiopia, Somalia și nordul Kenyei, a fost numită după tribul Ghica.
Pasiunea familiei Ghica pentru vânătoare era remarcabilă, atât tatăl, cât și fiul fiind remarcabili pentru achiziționarea de trofee de vânătoare record nu doar în România, la cerb european ( Cervus elaphus) , ci și în câmpiile Africii sau la vânat periculos, inclusiv: elefant, rinocer negru, oryx, kudu, antilopă și gazele, potrivit lui Rowland Ward ( Records of Big Game , ediția a treia, Londra).
Înainte de dramatica sa sinucidere din 1921, fiul său, Nicolae, a continuat să vâneze cu pasiune și să aventureze lumea, mai departe în sultanatul Maroc și în deșertul saharian în 1899 și mai târziu, în 1910, în Canada și Alaska , până la insula Kodiak , probabil atras în urmărire de cel mai mare carnivor terestru din lume, grizzly-ul Kodiak .
La doi ani după ce fiul său, Nicolae, s-a sinucis, Dimitrie Ghica a murit în 1923 și a fost înmormântat împreună cu familia și fiul său lângă moșia sa din Comănești, România, în cimitirul bisericii Sfântul Spiridon.
Reședința moșiei sale, Castelul Ghica (sau Palatul Ghica), construit în 1880 în stil baroc târziu de arhitectul francez Albert Galleron (care a proiectat și Băncile Naționale ale Românilor și Ateneul Român), există și astăzi, servind astăzi ca Muzeu de Etnografie și Artă Contemporană Dimitrie Ghica („Dimitrie N. Ghika Comănești”). Muzeul găzduiește o colecție populară de artă și meșteșuguri și o secțiune de opere de artă frumoasă contemporană românească. Alături de castel, un parc dendrologic de 19 acri se mândrește cu specii rare, exotice și decorative de copaci din Asia și America de Nord.
