Depre profesori și învățători. Text lung, dar astăzi m-am enervat!
Prima zi de școală.
Curtea e plină.
Flori. Ghiozdane prea mari pentru niște umeri prea mici. Rochii călcate de cu seară. Cămăși albe. Fundițe. Telefoane ridicate. Bunici emoționați. Mame care aranjează pentru a zecea oară gulerul copilului. Tați care fac poze.
Și undeva, în fața unei săli e un om cu niște hârtii.
Începe să strige nume.
Unul câte unul.
Maria.
Prezent.
David.
Prezent.
Ilinca.
Prezent.
Treizeci de nume. Sau doar 15.
Treizeci de lumi complet diferite, aduse în aceeași încăpere și date, pentru câteva ore pe zi, în grija unui singur om.
Dascălul.
Unul.
Doar unul.
În fața lui sunt treizeci de copii.
În spatele lor sunt încă vreo șaizeci de părinți.
În spatele părinților e directorul.
În spatele directorului e inspectoratul.
În spatele inspectoratului e ministerul.
Și undeva, deasupra tuturor, plutește câte un ordin nou, câte o metodologie, câte o adresă, câte un regulament care trebuie citit, înțeles și aplicat până mâine dimineață.
Iar în mijlocul tuturor e omul ăsta.
Cu catalogul în mână.
Și cu treizeci de pui care se uită la el.
Pentru ei trebuie să fie calm.
Trebuie să zâmbească.
Trebuie să știe.
Trebuie să aibă răbdare.
Trebuie să observe copilul care nu vorbește.
Pe cel care vorbește prea mult.
Pe cel care citește deja.
Pe cel care încă încurcă literele.
Pe cel căruia îi tremură mâna.
Pe cel care nu vede bine tabla.
Pe cel care astăzi n-a mâncat.
Pe cel care a venit plângând de acasă.
Pe cel cu CES.
Pe cel care are nevoie de adaptare.
Pe cel foarte bun care începe să se plictisească.
Pe copilul timid.
Pe copilul furios.
Pe copilul care lovește.
Pe copilul care este lovit.
Pe copilul care nu spune nimic, dar pe care trebuie să-l vezi.
Pentru că asta se așteaptă de la tine.
Să-i vezi pe toți.
În același timp.
În timp ce predai.
În timp ce scrii la tablă.
În timp ce explici.
În timp ce verifici caiete.
În timp ce răspunzi la întrebări.
În timp ce păstrezi liniștea.
În timp ce încerci să nu pierzi nici copilul care zboară, nici copilul care abia se ține după clasă.
Dar lecția este doar partea pe care o vede lumea.
De fapt, lecția e aproape partea simplă.
Pentru că după ce ultimul copil pleacă, școala nu pleacă odată cu el.
Rămâne.
Rămâne catalogul.
Catalogul electronic.
Parola care trebuie schimbată.
Platforma care tocmai astăzi nu funcționează.
Absențele.
Motivările.
Calificativele.
Notele.
Planificarea calendaristică.
Proiectarea didactică.
Fișele de lucru pentru mâine.
Fișele diferențiate pentru cei care au nevoie.
Portofoliile.
Evaluările inițiale.
Evaluările sumative.
Fișele de progres.
Rapoartele.
Statisticile.
Procesele-verbale.
Comisiile.
Consiliul profesoral.
Ședințele.
CEAC.
SIIIR.
Situațiile cerute „urgent”.
Tabelele trimise la 14:37 care trebuie completate până la 16:00.
Excelul.
PDF-ul.
Documentul Word care se deschide stricat.
Semnătura.
Scanarea.
Încărcarea.
Retrimiterea pentru că „nu s-a atașat bine”.
Și mailul:
„Vă rugăm să tratați cu maximă celeritate.”
Normal.
Cu maximă celeritate.
Pentru că dascălul are, probabil, undeva într-un sertar, încă opt ore suplimentare în fiecare zi.
Mai sunt „Școala Altfel”.
„Săptămâna Verde”.
Activitățile extracurriculare.
Proiectele.
Concursurile.
Serbările.
Excursiile.
Parteneriatele.
Fotografiile pentru site.
Acordurile părinților.
Protecția datelor.
Tabelele cu participanți.
Declarațiile.
Informările.
Regulamentele.
Ședințele metodice.
Cursurile de formare.
Perfecționările.
Webinarele.
Creditele.
Inspecțiile.
Gradele didactice.
Și, desigur, trebuie să fii și „digital”.
Așa că după o zi în care ai explicat împărțirea cu rest sau Eminescu sau sistemul digestiv, te întorci acasă și înveți încă o platformă.
Îți mai faci un cont.
Încă o parolă.
Minimum opt caractere.
O literă mare.
Una mică.
O cifră.
Un simbol.
Să nu semene cu ultimele cinci parole.
Și te uiți la ecran și îți vine să pui parola:
NuMaiPot2026!
Dar mâine trebuie să poți.
Pentru că la 8 intră copiii.
Și copiii n-au nicio vină.
Apoi vine imprimanta.
Acea creatură mitologică din cancelarie care simte întotdeauna când ai nevoie urgentă de ea.
Ai printat 27 de fișe.
La a douăzeci și opta se termină tonerul.
Ai 30 de copii.
Începi ritualul.
Scoți cartușul.
Îl scuturi.
Îl bagi la loc.
Te rogi.
Mai ies două pagini.
A treia are o dungă albă pe mijloc.
Perfect.
Copilul numărul 30 primește fișa cu dunga.
Pentru că mâine dimineață trebuie să existe fișe.
Și dacă școala nu are hârtie suficientă?
Mai aduci un top de acasă.
Niște markere.
Poate niște lipici.
Niște coli colorate.
O plantă.
O perdea.
Un organizator.
Un panou.
Că doar trebuie să fie frumos în clasă.
Să se simtă copiii bine.
„Doamna, n-am putea pune ceva mai vesel aici?”
Sigur că putem.
Mai cumpără doamna/domnul ceva.
Mai decupează doamna/domnul ceva.
Mai stă până la 11 noaptea să lipească niște litere strâmbe pe un carton.
BINE AȚI VENIT!
Și dimineața vine cu cearcăne și le spune copiilor:
— Bună dimineața!
Cu zâmbet.
Pentru că dascălul trebuie să fie cald.
Dar și ferm.
Empatic.
Dar cu autoritate.
Modern.
Dar să-i învețe carte „ca pe vremuri”.
Să nu dea teme multe.
Dar copilul să știe.
Să nu-l streseze.
Dar să ia zece.
Să nu-i ceară prea mult.
Dar să intre la cel mai bun liceu.
Să nu ridice tonul.
Dar să fie disciplină.
Să respecte personalitatea copilului.
Dar să-l facă să respecte reguli pe care uneori nimeni nu i le cere acasă.
Să fie prieten cu elevul.
Dar profesor.
Să fie apropiat.
Dar nu prea apropiat.
Să fie exigent.
Dar, Doamne ferește, să nu-l supere.
Capra.
Varza.
Grădinarul.
Gardul.
Și dacă se poate, să vină toate acasă cu calificativul „Foarte bine”.
Și mai există ceva.
Ceva ce niciun modul psihopedagogic nu te pregătește cu adevărat să gestionezi.
Părinții.
Nu părinții care întreabă.
Nu părinții care se implică.
Nu mama care spune:
„Doamna, spuneți-mi ce putem lucra și noi acasă.”
Nu tatăl care răspunde:
„Am înțeles. Vorbesc cu el.”
Cu aceia faci echipă.
Și uneori o echipă profesor-părinte poate schimba viața unui copil.
Problema începe când apare adultul care nu vine să vorbească.
Vine să câștige.
Intră în școală ca într-un service unde produsul cumpărat de el nu funcționează conform garanției.
- De ce i-ați pus Bine?
- De ce i-ați scăzut nota?
- De ce l-ați mutat din bancă?
- De ce i-ați atras atenția?
- De ce are trei absențe?
- De ce trebuie să citească acasă?
- De ce are temă?
- De ce nu are temă?
- De ce participați la concursul ăsta?
- De ce nu participați la concursul ăla?
- De ce copilul meu n-a fost ales?
- De ce l-ați ales, că acum are emoții?
- De ce nu răspundeți pe grup?
E 22:48.
Doamna are și ea casă.
Are și ea copii.
Poate are o mamă bolnavă.
Poate are un soț care n-a mai apucat să vorbească zece minute cu ea de trei zile.
Poate tocmai și-a pus telefonul jos.
Ping.
„Bună seara, scuzați ora...”
Nu scuzați ora.
Ora e deja acolo.
Și după „scuzați ora” urmează paisprezece mesaje.
Pentru că granița dintre școală și viața dascălului s-a topit.
WhatsApp-ul a mutat cancelaria în buzunarul lui.
Profesorul pleacă din școală.
Școala pleacă împreună cu el.
În mașină.
În bucătărie.
La masă.
În concediu.
Duminica.
De Crăciun aproape că se poate abține.
Aproape.
Și uneori vine părintele furios.
Nu discută.
Nu întreabă.
Nu caută să afle ce s-a întâmplat.
A stabilit deja.
El are dreptate.
Întotdeauna.
Profesorul trebuie doar informat asupra verdictului.
Ridică tonul.
Pune pumnul în masă.
Poate o face chiar de față cu copilul.
Îi explică dascălului că „lumea s-a schimbat”.
Că nu mai sunt vremurile de altădată.
Că „nu mai stăm noi cu capul plecat să faceți ce vreți cu copiii noștri”.
Corect.
Lumea s-a schimbat.
Și bine că s-a schimbat.
Copiii nu trebuie umiliți.
Nu trebuie loviți.
Nu trebuie striviți de autoritate.
Un dascăl care abuzează un copil trebuie oprit.
Fără discuție.
Dar între a nu mai accepta abuzul și a transforma orice limită într-o ofensă există o distanță enormă.
Iar unii adulți au pierdut-o.
Pentru că nu poți să urli la profesor luni în fața copilului, iar marți să-i ceri profesorului să-l învețe pe copil respectul.
Nu poți să-i arăți copilului că autoritatea se rezolvă cu scandal, iar apoi să întrebi mirat:
„Doamna, nu știu de ce nu vă ascultă.”
Știe de ce.
Ai fost lecția lui.
Tu i-ai arătat.
Copiii învață enorm din ceea ce văd.
Uneori mai mult decât din ceea ce li se spune.
Dacă te vede discutând, va învăța să discute.
Dacă te vede ascultând, va învăța să asculte.
Dacă te vede spunând:
„Poate nu știu toată povestea. Hai să vedem ce s-a întâmplat”,
îl înveți ceva ce nu încape în nicio programă școlară.
Dar dacă te vede intrând cu pumnul în masă fiindcă a primit un calificativ care nu-ți place, nu te mira când, peste câțiva ani, va crede că orice regulă care îl incomodează este un atac personal.
Școala nu poate repara în cinci ore tot ce societatea strică în celelalte nouăsprezece.
Profesorul nu poate fi simultan și părinte.
Și psiholog.
Și polițist.
Și animator.
Și mediator.
Și terapeut.
Și educator parental.
Și specialist IT.
Și secretară.
Și bodyguard.
Și om de PR.
Și responsabil cu decorurile.
Și cel care descoperă bullyingul.
Și cel care îl oprește.
Și cel care explică părinților.
Și cel care completează apoi raportul despre cum l-a oprit.
La un moment dat trebuie să rămână și profesor.
Omul care știe ceva și încearcă să-l învețe pe copilul tău.
Atât.
Lucrul acela aparent banal pentru care există școala.
Să învețe.
Și da, dascălii greșesc.
Unii sunt excepționali.
Unii sunt mediocri.
Unii n-ar trebui să mai fie la catedră.
Există profesori care umilesc.
Există indiferență.
Există nedreptăți.
Există oboseală transformată în răutate.
Meseria nu sfințește automat omul.
Dar nici existența profesorilor slabi nu îți dă dreptul să-i tratezi pe toți ca pe niște suspecți aflați la dispoziția ta.
Pentru că undeva, chiar acum, într-o școală din România, un om stă acasă și pregătește pentru mâine o lecție pe care copilul tău o va vedea 50 de minute.
Tu vei vedea 50 de minute.
El a muncit poate două ore pentru ele.
Mai caută o imagine.
Mai schimbă exercițiul.
„Ăsta e prea greu.”
„Ăsta e prea simplu.”
„Oare lui Matei cum îi explic?”
„Pentru Ana trebuie altă fișă.”
„Pe Robert îl pun lângă cine?”
„Mara iar a stat singură în pauză.”
Și uite așa, copiii tăi încep să locuiască puțin și în capul lui.
Chiar și după ce pleacă din școală.
Asta nu apare în fișa postului.
Nu apare în pontaj.
Nu se plătește separat.
Dar se întâmplă.
Pentru că dascălul bun nu predă unei clase.
Predă unor copii.
Și știe că diferența dintre cele două este uriașă.
În prima zi de școală îi primește curați, îmbrăcați frumos, fotografiați lângă tablă.
Puii voștri.
Și pentru următoarele luni îi va vedea și altfel.
Îi va vedea când nu știu.
Când le e rușine.
Când sunt răi.
Când sunt generoși.
Când mint.
Când recunosc.
Când pierd.
Când câștigă.
Când se îndrăgostesc prima dată.
Când sunt excluși.
Când le moare bunicul.
Când părinții divorțează și copilul vine a doua zi la școală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Când acasă nu mai sunt bani.
Când cineva îi râde de adidași.
Când iau primul zece.
Când iau primul patru.
Când ridică mâna pentru prima dată, deși le-a fost frică tot semestrul.
Și omul de la catedră trebuie să știe uneori când să împingă.
Când să oprească.
Când să întrebe.
Când să se prefacă puțin că n-a văzut, ca să-i lase copilului demnitatea.
Asta e partea meseriei pe care n-o găsești în SIIIR.
Nu există căsuță pentru ea.
Nu există rubrică:
„Astăzi am observat că un copil nu era bine.”
Nu primești punctaj suplimentar fiindcă ai rămas după program să vorbești cu el.
Nu vine nimeni să-ți pună o medalie pentru că ai intuit că în spatele unui „n-am chef” era, de fapt, un „mi-e foarte greu”.
Și nici nu trebuie.
Dar poate ar trebui măcar să ne amintim ce îi cerem acestui om.
Îi dăm treizeci de copii.
Îi dăm regulamente.
Îi dăm hârtii.
Îi dăm platforme.
Îi dăm parole.
Îi dăm raportări.
Îi dăm programe.
Îi dăm reforme.
Îi schimbăm metodologia.
Îi schimbăm manualele.
Îi cerem competențe digitale.
Incluziune.
Educație socio-emoțională.
Prevenirea bullyingului.
Prevenirea abandonului.
Educație financiară.
Educație pentru sănătate.
Educație ecologică.
Siguranță online.
Gândire critică.
Valori.
Caracter.
Rezultate.
Performanță.
Și după ce îi punem toate astea în brațe, mai venim și noi, adulții, și îi spunem:
„Dar cu copilul meu să aveți grijă.”
Are.
Cu toți.
Asta e problema.
Are grijă de toți.
Treizeci.
În timp ce fiecare dintre cei treizeci are acasă unul sau doi adulți pentru care el este centrul universului.
În clasă sunt treizeci de centre ale universului.
Și un singur dascăl.
Nu poate face din fiecare copil primul în fiecare secundă.
Nu poate răspunde instantaneu fiecărei mame.
Nu poate transforma orice dorință în regulă.
Nu poate garanta că puiul tău nu va fi niciodată trist, contrazis, frustrat, corectat sau pus să aștepte.
Și nici n-ar trebui.
Pentru că și asta e școala.
Să înveți că nu ești singur pe lume.
Că mai există 29.
Că uneori vorbește altul.
Că uneori pierzi.
Că uneori ai greșit.
Că uneori trebuie să repari.
Că „nu” nu este o traumă.
Că o regulă nu este o umilință.
Că respectul nu înseamnă supunere, dar nici libertatea nu înseamnă că ceilalți sunt obligați să se învârtă în jurul tău.
Astea sunt lecții.
Poate cele mai importante.
Și nu le învață din manual.
Le învață văzându-ne pe noi.
Pe toți.
Așa că, în prima zi de școală, când îi dai copilului buchetul și îl împingi ușor spre omul acela din fața clasei, uită-te o secundă și la el.
Nu la decor.
Nu la tablă.
Nu la cât de veche e banca.
La om.
Pentru că tocmai îi încredințezi ceva ce pentru tine nu are preț.
Iar el mai primește încă douăzeci și nouă de lucruri fără preț în aceeași dimineață.
Nu-i cere să fie perfect.
Cere-i să fie om.
Dar fii și tu unul.
Dacă ai o problemă, vorbește.
Dacă ai o nelămurire, întreabă.
Dacă a greșit, spune-i.
Dar nu veni la școală să-i demonstrezi copilului tău că profesorul lui este un dușman pe care tata sau mama îl poate pune la punct.
Pentru că după ce pleci, profesorul rămâne acolo.
Cu copilul tău.
Și mâine trebuie să construiască exact ceea ce tu ai dărâmat în cinci minute:
încredere.
autoritate.
respect.
siguranță.
Și mai ales ideea că adulții pot rezolva o problemă fără să se sfâșie între ei.
Prima zi de școală e plină de flori.
Poate ar trebui să păstrăm una și pentru mai târziu.
Pentru ziua de noiembrie în care nu mai sunt fotografii.
Pentru februarie, când e întuneric la șapte dimineața și omul acela intră în clasă după ce a stat până noaptea târziu să corecteze.
Pentru ziua în care imprimanta nu merge, catalogul ele ctronic nu se deschide, directorul cere o situație, inspectoratul alta, trei părinți au scris pe WhatsApp, doi copii s-au certat în pauză, unul plânge, altul n-a înțeles lecția și peste cinci minute sună clopoțelul.
Atunci e meseria.
Nu pe 7 septembrie, în poze.
Atunci.
Când nu mai sunt flori.
Când rămâne doar omul.
Un om în fața unei clase.
Cu treizeci de copii.
Cu zeci de părinți.
Cu un sistem întreg în spate.
Și cu obligația absurdă de a nu lăsa nimic din toate astea să se vadă pe chip atunci când se deschide ușa și intră primul copil.
- Bună dimineața, doamna!
Iar ea ridică ochii.
Zâmbește.
Și o ia de la capăt.
- Bună dimineața, puiule.
Așadar, cu iertare să îmi fie, dar o spun: "părinților, nu mai fiți atât de imposibili cu profesorii copiilor voștri!"
PS: nu sunt cadru didactic, dar "sora" mea, Oana Epure este și știu cât sacrificiu presupune uneori meseria asta!
