$$$

 Destine frante in inchisorile comuniste - Grigore Caraza, decedat pe 10 noiembrie, 2014

Intamplator, sau, poate ca o binecuvantare, l-am cunoscut pe domnul Caraza... Dupa ce a revenit din exil din America, a locuit undeva, langa blocul meu, din Piatra Neamt, in centru...Ne intalneam pe la magazine, pe cate o banca, stateam la taclale... Doamne, ce om deosebit, cata cultura, nu ma saturam sa-i ascult povestile adevarate, traite in inchisorile comuniste... Si, culmea ironiei, moartea i s-a tras de la un handicapat, un psihopat, care si-a petrecut cei mai multi ani pe la pshiatrie, care, l-a batut pe cand statea pe banca din fata blocului...A reusit sa sfideze moartea cand era batut, ars cu tigara, infometat, si alte chinuri la care a fost supus in inchisorile comuniste si, si-a gasit sfarsitul in alte chinuri...

Intalnirea cu fosta iubita dupa iesirea din inchisoare...

,,După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei - Gura Hangului - nu mai erau la vedere, dispărând sub apele lacului de la Bicaz. 

Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea mânăstirii cu acelaşi nume.

Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi... Vocea îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoţie. Era reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă...

- Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis...

Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute demult. Deodată, se lumină la faţă: 

- Grigoriţă! 

Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci vocea parcă îi pierise de tot... 

O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se deschide pentru totdeauna... 

În casă, nici unul dintre noi nu putea spune nimic însă în mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită...

Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu ne văzusem.

- Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani... N-am ştiut nimic de tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi nădejdea că ne vom mai revedea vreodată...

- De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din temniţă în temniţă şi din celulă în celulă...

Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba:

- De ce plângi, mamă? 

Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, îmi zise ghiduş:

- Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns!

Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace. 

Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja din priviri, îi strigă domnului: 

- Tăticule! Tăticule! |sta-i omul care a venit atunci la mama! 

Silvia s-a întors râzând:

- Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l prezint pe soţul meu!

M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este mândru că am fost prietenul soţiei sale.

Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă pe îndelete.    

- Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că şi Silvia v-a iubit foarte mult... Ori de câte ori vorbea despre dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i se umpleau de lacrimi... ''

(Grigore Caraza, Aiud insangerat)

$$$

 Ava și Frank – O iubire care nu a știut să rămână

La începutul anilor ’50, Hollywoodul era un univers în care frumusețea, faima, banii și scandalurile se întâlneau sub lumina reflectoarelor, iar două dintre cele mai cunoscute nume ale epocii aveau să trăiască o poveste de dragoste atât de intensă, încât nici despărțirea și nici trecerea timpului nu au reușit să o șteargă complet din amintirea lor.

Ava Gardner era considerată una dintre cele mai frumoase femei ale lumii, o actriță cu ochi verzi, o prezență magnetică și o personalitate independentă, care nu se lăsa ușor condusă de regulile impuse de Hollywood. Frank Sinatra era deja un cântăreț celebru, cu o voce inconfundabilă, dar traversa o perioadă dificilă, în care cariera sa pierdea din strălucire, iar viața personală devenise subiectul preferat al presei mondene.

S-au cunoscut înainte de a deveni soț și soție, iar relația lor a început într-o perioadă în care Frank era încă însurat cu Nancy Barbato, femeia alături de care avea trei copii. Atracția dintre el și Ava a devenit însă tot mai puternică, iar legătura lor a provocat un scandal uriaș, mai ales într-o Americă în care imaginea publică a unui artist putea fi distrusă de un divorț și de o poveste de iubire considerată nepotrivită.

Frank a divorțat de Nancy în 1951, iar la 7 noiembrie același an s-a căsătorit cu Ava Gardner, într-o ceremonie la Philadelphia. Pentru public, era începutul unei povești spectaculoase, dar pentru cei doi urma să fie începutul unei relații în care pasiunea și conflictele aveau să se amestece aproape permanent.

Ava nu era o femeie dispusă să renunțe la libertatea ei, iar Frank era un bărbat impulsiv, gelos și foarte atașat de femeia pe care o iubea. Amândoi aveau temperamente puternice, amândoi erau obișnuiți să atragă atenția și amândoi aveau cariere care îi purtau prin orașe și țări diferite, astfel că viața lor împreună era rareori liniștită.

Se iubeau, dar se răneau, se îndepărtau, apoi se căutau din nou, iar presa urmărea fiecare ceartă, fiecare împăcare și fiecare apariție publică. Relația lor a fost marcată de gelozie, infidelități și tensiuni, însă și de momente în care unul dintre ei încerca să-l sprijine pe celălalt atunci când lucrurile deveneau dificile.

Un episod important din povestea lor s-a petrecut în 1953, când Frank traversa una dintre cele mai grele perioade ale carierei sale. Rolul din filmul „From Here to Eternity” avea să-i schimbe însă destinul profesional, iar Ava a fost una dintre persoanele care l-au încurajat și l-au sprijinit în acea perioadă. Interpretarea sa i-a adus Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, iar cariera muzicală și cinematografică a început treptat să-și recapete strălucirea.

Dar succesul nu a putut repara ceea ce se deteriorase între ei.

În octombrie 1953, cei doi au anunțat că intenționează să divorțeze, deși despărțirea oficială avea să fie finalizată abia în 1957. Ava a plecat să locuiască în Spania, o țară de care s-a îndrăgostit profund, atrasă de cultura, oamenii, muzica și libertatea pe care simțea că o găsește acolo. Frank a rămas în Statele Unite, continuându-și cariera și construindu-și treptat o nouă etapă a vieții.

Totuși, povestea lor nu s-a încheiat odată cu divorțul.

Au continuat să țină legătura, iar legătura afectivă dintre ei a rămas puternică. Ava a vorbit mai târziu despre Frank ca despre marea iubire a vieții sale, iar biografii au consemnat că și el a păstrat mult timp amintirea ei. Nu au reușit să fie un cuplu fericit, dar nici nu au devenit doi străini care își întorc spatele pentru totdeauna.

Ava și-a continuat viața în Spania, apoi s-a mutat la Londra, unde a trăit până la sfârșitul zilelor sale. A jucat în filme importante, printre care „The Night of the Iguana”, și a rămas una dintre figurile memorabile ale cinematografiei clasice.

Frank Sinatra a continuat să cânte, să joace și să umple săli de spectacol, devenind una dintre cele mai mari voci ale muzicii americane. A avut alte căsnicii și alte povești de iubire, dar Ava a rămas o prezență aparte în trecutul său.

În 1986, când Ava a suferit un accident vascular cerebral, Frank a luat legătura cu ea și a încercat să o ajute, interesându-se de starea sănătății sale și dorind să beneficieze de îngrijirea medicală potrivită. Gestul său a arătat că, dincolo de divorț și de anii care trecuseră, grija pentru ea nu dispăruse.

Ava Gardner a murit la 25 ianuarie 1990, la Londra, la vârsta de 67 de ani. Frank nu a fost prezent la înmormântare, dar a trimis trandafiri galbeni, florile ei preferate, însoțiți de un mesaj simplu: „All my Love, Francis”.

Frank Sinatra a murit la 14 mai 1998, la vârsta de 82 de ani, într-o lume în care muzica lui continua să fie ascultată, iar povestea cu Ava rămăsese una dintre cele mai cunoscute iubiri ale Hollywoodului.

Poate că nu au fost făcuți să îmbătrânească împreună, poate că au avut prea multe orgolii, prea multe răni și prea puțină liniște pentru a construi o viață în doi, dar au păstrat ceva ce nu a putut fi șters nici de divorț, nici de distanță: amintirea unei iubiri care le-a schimbat existența.

Uneori, doi oameni se iubesc cu adevărat, dar nu reușesc să trăiască împreună. Iar faptul că o poveste nu are un final fericit nu înseamnă neapărat că sentimentele au fost mai puțin sincere.

Tu crezi că există iubiri care rămân în suflet pentru totdeauna, chiar dacă oamenii care le-au trăit nu au reușit să rămână împreună?

#AvaGardner #FrankSinatra #PoveștiDeIubire #HollywoodulDeAltădată #IubiriCelebre #IstoriaCinematografiei #LaOPovesteCuAlex

$$$

 Cu părere de rău pentru fanii (mulți) ai lui Alain Delon, azi apare în Franța o carte scrisă de fosta lui parteneră, Rosalie Van Breemen, în care aceasta povestește ce viață violentă a trăit alături de cunoscutul actor.

După părerea autoarei, Alain Delon suferea de o tulburare severă de bipolaritate, pe care nu i-a evaluat-o niciodată niciun specialist și pe care el însuși nu și-o recunoștea. Asta înseamnă că alternau la el fazele de excitație cu cele de depresie. Iar omul era foarte violent, ceea ce a făcut-o pe Rosalie să îl părăsească, în 2002, după 15 ani de conviețuire, împreună cu cei doi copii ai lor. Aveau un băiat și o fată – fată pe care actorul a recunoscut-o de-abia la două luni de la naștere, ceea ce seamănă cu alt refuz celebru de-al lui de a-și recunoaște un copil, deși era picătură ruptă din el, despre care am scris aici: https://www.facebook.com/alunita.voiculescu/posts/pfbid02xe9rnFrwEvoQt427cQyF43hD2BTBU2wB4AbLVM5n1WFiuVzzqTZAtqf29T1VwaTYl .

Şi-a bătut femeile şi copiii (coaste rupte, nasuri sparte, vânătăi vizibile, recunoaştere publică gen „am dat câteva palme, dar ea a început” sau „ce să fac, dacă m-a enervat?” sau „eh, a fost doar o palmă, ce mare lucru?” etc.).

Şi-a părăsit şi înşelat nevasta şi nenumăratele iubite. Câteva dintre ele au avut încercări de suicid la viaţa lor, unora chiar reuşindu-le. A făcut copil cu o altă femeie în timp ce susţinea că era cuplat cu iubirea vieţii lui.

A ajuns actor datorită soţiei unui regizor, al cărei amant era.

Atunci când un băiat (care îi semăna leit) a venit la el să îl roage să îl recunoască drept fiul lui, i-a spus în faţă că nu va face asta niciodată pentru că, citez, „m-am culcat doar o dată cu maică-ta”, de parcă ar fi fost de vină copilul pentru că şi-a împrăştiat taică-său sperma la întâmplare. Mama actorului l-a adoptat pe băiat, pentru că vedea şi ea asemănarea evidentă cu fiul ei şi pentru că nici mama celui mic (Nico, o celebră cântăreaţă pe atunci, muză pentru mulţi artişti mari ai vremii) nu putea avea grijă de el. Dar băiatul tot a ajuns un nefericit, ratat şi drogat, care a murit dintr-o supradoză la 60 de ani, după o viaţă urâtă.

Şi-a închis alt băiat în cuşcă cu câinii, ca să îl facă un dur, şi l-a bătut cu biciul atunci când l-a enervat. Mai târziu, l-a dat în judecată pe acest fiu, ajuns la 20 de ani, pentru că a îndrăznit să creeze o linie vestimentară denumită „A.D”, deşi acestea erau şi iniţialele numelui copilului, pretextând că cel mic vrea să se îmbogăţească nemeritat, pe seama confuziei create de faptul că ei doi aveau aceleaşi iniţiale.

Vorbea la persoana a III-a despre el însuşi încă de când avea vreo 35 de ani, lăudându-se mereu că era un profesionist ireproşabil.

Era rasist, antisemit dar şi anti-islam, ca să supere egal pe toată lumea. Colecţiona arme de foc şi se opunea public migraţiei şi acordării unor drepturi legale cuplurilor homosexuale, pe care le considera „contra naturii”. A susţinut partidul de extremă dreapta francez Le Front National, al vechiului său prieten din tinereţe, Jean-Marie Le Pen.

Etc.

Iar pentru toate astea trebuie să fie iertat pe motiv că, în copilărie, a fost îndepărtat de mama lui pentru o perioadă de 6 ani, cât aceasta nu l-a putut întreţine şi l-a lăsat în grija Statului. Departe de mine gândul de a minimaliza efectul unei traume de genul acesta, ştiu prea bine ce ravagii poate face un astfel de gest în sufletul unui copil. Însă omul ăsta a avut apoi vreo 80 de ani la dispoziţie să îşi vindece rănile, mai ales că a devenit repede cunoscut şi bogat, adulat de femei pentru chipul său superb (pe care tot de la maică-sa îl avea, apropo...), apreciat de bărbaţi pentru rolurile memorabile din filme – avea deci şi motivele, şi mijloacele pentru a încerca să-şi repare eventuala durere lăsată de un trecut îndepărtat. Nu doar că nu a făcut asta, dar a ales să le provoace la rândul lui traume similare mai multora din jurul lui.

Deci, dacă nu este OK ca un bărbat obscur care a fost abuzat sexual în copilărie să abuzeze sexual la rândul său, cândva, un adolescent, de ce ar fi ca OK ca un bărbat celebru care a avut o copilărie lipsită de afecţiunea mamei nu doar să îşi lipsească propriii băieţi (trei la număr) de afecţiunea lui, dar să îi şi agreseze fizic şi moral, printre multe alte rele pe care le-a făcut altora zeci de ani după aceea? De ce primul e acuzat şi hulit de întreaga societate, dar celui de-al doilea i se trece totul cu vederea?

Întrebări retorice, desigur, pentru că nu deschid comentariile nici la postarea asta, cum nu le-am deschis nici la precedenta, pe acelaşi subiect. Ştiu prea bine că am o părere extrem de minoritară asupra lui, deci nu doresc să mă pierd în dezbateri infinite cu cei care nu sunt de acord cu ce-am scris. Bărbaţii abuzivi sunt un subiect delicat pentru mine şi ziua aceasta a fost foarte dezamăgitoare şi chiar dureroasă pe alocuri, să văd cum atâţia şi-atâţia oameni care se pretind educaţi, cultivaţi, progresişti, apărători ai drepturilor copiilor, femeilor şi celor mai năpăstuiţi decât noi ş.a.m.d. au judecat cu dublă măsură un bărbat care a făcut toate relele de mai sus.

(În fotografiile alăturate se află Ari Boulogne, băiatul care s-a dus într-o zi la Alain Delon şi l-a rugat să îl recunoască drept fiu, şi căruia tatăl i-a spus: „Nu ai ochii mei, nu ai părul meu, nu poţi fi fiul meu”. )

Am supărat câțiva prieteni cu postarea asta, poate acum devine mai clar că nu era nimic inventat, nejustificat, subiectiv.

Alain Delon nu era violent doar cu cei din jur, ci și cu el însuși, manifestând deseori tendințe suicidare. Dormea cu o armă pe noptieră și alta sub pernă, despre care fosta lui parteneră afirmă că erau un fel de: „ieșiri de siguranță eventuale, cârjele care îl ajutau să rămână în picioare, în orice situație, să se agațe de lumea reală, să rămână stăpân pe propria viață”. Dar vă dați seama cât de îngrozitor trebuie să fie să trăiești cu un astfel de om, despre care te temi că ar putea lua oricând una dintre acele arme și să te ucidă – mai ales că, oricum, din când în când îți mai sparge nasul, așa cum povestește Rosalie că îi făcea Delon: i l-a spart de două ori, iar copiii au văzut asta ☹

Ziarista olandeză povestește că nu a bănuit multă vreme ce avea să urmeze: „Violența dintr-un cuplu se instalează pas cu pas”. Mai întâi apare „o primă lovitură, o palmă din senin […], urmată de alta, apoi de altele, multe, prea multe”. Au existat mai mulți martori la aceste violențe, pe lângă copii:  angajați, doctori și personal medical de urgență, prieteni – dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Rosalie povestește că a resimțit acele tăceri precum niște lovituri suplimentare, era practic neacordare de ajutor unei persoane aflate în pericol, ceea ce este delict penal și la noi în țară, nu doar la ei. Până și o plângere la poliție se pare că i-a fost refuzată, la un moment dat. Nimeni nu dorea să se știe că marele Delon avea o altă față – „celălalt Alain”, cum îl numește fosta parteneră – și că fața aceea era hidoasă.

Când a plecat, Rosalie spune că ajunsese la capătul puterilor: „Eram paralizată. O epavă. Mai puțin decât un nimic. Umbra mea […] O somnambulă. O zombi”. Așa cum se întâmplă în toate cazurile de acest gen, de altfel. Trebuie să știi să pleci la timp, înainte să ajungi în halul ăsta. Practic, trebuie să pleci după prima palmă.

Cartea se numește „Amour fou” (un fel de „Dragoste oarbă”, în română, dar la o astfel de traducere se pierde nuanța de „nebunie” din original). Dacă e adevărat ce scrie acolo, Alain Delon era un om bolnav, care ar fi avut nevoie de ajutor să nu le facă atât de rău atât de multor oameni din jurul lui. Iar răul continuă și acum, când urmașii lui se ceartă grav pe moștenire. O poveste urâtă, mascată de o față superbă, care a exercitat mereu asupra celorlalți o fascinație atât de puternică, încât nimeni nu a dorit să vadă ce se găsea dincolo de ea.

„Nu mi-ar ajunge o carte pentru a descrie relația mea cu Alain Delon, dar dacă ar fi să spun pe scurt, m-aș rezuma la pasională și furtunoasă. Cred că am spus totul cu aceste două cuvinte.”

Așa spunea într-un interviu, mai demult, Rosalie van Breemen. Acum, iată, pare că acea carte a fost scrisă.

$$$

 Joan Baez și Bob Dylan – Regina folkului și regele pe care l-a creat

Ea l-a făcut celebru.

El a părăsit-o pentru o altă femeie — și s-a însurat în secret.

Iar Joan Baez a aflat totul atunci când a bătut la ușa camerei lui de hotel.

Povestea lor începe în 1961.

Joan Baez avea douăzeci de ani și era deja Regina Muzicii Folk. Vocea ei de cristal, aerul de ființă aproape ireală și implicarea în lupta pentru dreptate o transformaseră în chipul unei generații. Era idolul tinerilor, simbolul purității și al speranței.

Bob Dylan, în schimb, era un nimeni.

Un puști de douăzeci de ani venit din Minnesota, care cânta la muzicuță prin barurile din Greenwich Village și dormea pe canapelele prietenilor. Se numea pe sine „Bob Dylan” și visa la o lume care, deocamdată, nu-l asculta.

Când Joan l-a văzut pentru prima dată cântând la Gerde’s Folk City, a simțit ceva greu de explicat. Nu era vorba de frumusețe — avea să spună mai târziu: „Nu mi-am imaginat vreodată că un sunet atât de puternic poate ieși dintr-o broască atât de mică.”

Dar în cântecele lui era ceva ce lumea nu mai auzise. O forță. O luciditate dureroasă. Poezie pură.

Joan a înțeles imediat.

A știut că în acel tânăr se ascundea o voce care putea schimba ceva. Și a decis să-l ajute.

Ea era deja o vedetă. Umplea sălile din toată America. Iar la fiecare concert, l-a început să-l cheme pe scenă pe acest necunoscut firav, cu părul ciufulit și privirea timidă.

În 1963, la Festivalul Folk de la Newport, în fața a mii de oameni, Joan l-a prezentat publicului. A fost momentul care i-a schimbat viața.

De acolo, cariera lui Dylan a explodat. În doar doi ani, a trecut de la obscuritate la legendă. Cântecele lui deveniseră imnurile unei generații.

Și undeva, între melodii, aplauze și turnee, Joan Baez și Bob Dylan s-au îndrăgostit.

Păreau perfecți — doi artiști vizionari, două voci care se completau, simbolul unei lumi noi în care muzica și idealismul mergeau mână în mână.

Pe scenă, erau magici. El cânta cu aerul unui profet, ea îl învăluia cu vocea ei limpede ca lumina.

Dar în spatele scenei, magia începea să se destrame.

Pe măsură ce Dylan devenea tot mai faimos, distanța dintre ei creștea. În 1965, nu mai era doar un cântăreț — era un fenomen. Toată lumea îl voia, toată lumea îl adora. Iar Joan, femeia care-l descoperise, se simțea invizibilă.

„Totul s-a întâmplat atât de repede și la o scară atât de mare,” avea să spună mai târziu. „Am fost pur și simplu pierdută în vâltoare.”

Dylan se schimbase. Era înconjurat de oameni, manageri, asistenți, iar Joan devenise o prezență tăcută, o amintire.

Turneul din Marea Britanie, din 1965, avea să fie sfârșitul.

Joan îl însoțea, sperând să cânte împreună pe scenă, dar Dylan o ignora. O lăsa în culise, în camere de hotel, izolată printre străini. În filmul documentar Don’t Look Back, se vede totul: ea încearcă să-l apropie, el o evită. Privirile lor, cândva pline de lumină, devin acum umbre.

Diferențele dintre ei erau mai mari decât păreau.

Joan credea în artă ca instrument de schimbare, în cântece care pot salva oameni. Dylan, în schimb, se săturase să fie „cântărețul protestatar”. Nu voia să fie purtător de cuvânt al nimănui. Voia doar să creeze. Să fie liber.

În vara acelui an, la Festivalul de la Newport, Bob Dylan a apărut pe scenă cu o chitară electrică. A fost huiduit. Folk-ul se destrăma sub privirile publicului. Iar Joan a înțeles: omul pe care-l iubea alesese un alt drum.

Relația lor s-a sfârșit.

Dar adevăratul șoc avea să vină mai târziu.

În noiembrie 1965, Bob Dylan s-a căsătorit în secret cu Sara Lownds.

Nimeni nu știa — nici prietenii apropiați, nici presa.

Nici Joan Baez.

Legenda spune că într-o zi, Joan a bătut la ușa camerei lui de hotel. Se aștepta să-l găsească acolo, singur.

A deschis o femeie.

Era Sara. Soția lui. Și purta deja copilul lui în pântece.

Joan a rămas mută.

Totul se prăbușea în tăcere.

Bărbatul pe care-l iubise, pe care-l ajutase, pe care-l făcuse celebru, își întemeiase o nouă viață fără măcar să-i spună adio.

Ani mai târziu, Joan avea să descrie acea iubire ca fiind „total demoralizantă.”

Îl iubise sincer. Îl ridicase din anonimat. Îi dăruise scena, publicul, sprijinul, vocea. Și tot ce primise în schimb fusese absența lui.

Dar Joan Baez n-a rămas prizonieră în durere.

A făcut ce știa mai bine — a transformat rana în artă.

A cântat. A scris. A luptat pentru pace, pentru libertate, pentru demnitate.

Ea a fost mai mult decât „fosta iubită a lui Bob Dylan.”

A fost conștiința unei epoci. Vocea morală a Americii. Femeia care și-a vindecat inima continuând să cânte pentru altele.

Dylan a devenit o legendă. A câștigat Premiul Nobel. A fost numit poetul unei generații.

Dar Joan Baez a rămas altceva: o femeie care n-a avut nevoie de mit pentru a fi reală.

Ani mai târziu, privind fotografiile vechi, Joan a spus că l-a iertat complet. Nu pentru el, ci pentru ea însăși. „Iertarea,” spunea ea, „nu înseamnă să scuzi, ci să eliberezi greutatea durerii.”

Pentru o femeie care a cântat despre libertate întreaga viață, aceasta a fost ultima lecție: libertatea sufletului vine doar prin iertare.

Astăzi, când se vorbește despre Joan Baez și Bob Dylan, lumea vorbește despre geniul lui.

Dar poate ar trebui să ne amintim și de ea — femeia care i-a deschis drumul, care i-a dat glas, care l-a iubit și a supraviețuit iubirii lui.

El a scris cântece despre schimbare.

Ea a trăit schimbarea.

El a devenit simbolul unei generații.

Ea a rămas vocea conștiinței.

Joan Baez a fost Regina care a făcut un Rege.

Iar când el a plecat, ea a rămas Regină.

        Asmarandi Alexandra

$$$

 📜 11 noiembrie 1950 – S-a născut Mircea Dinescu, poetul, scriitorul, publicistul și jurnalistul român. 🇷🇴

✍️ Mircea Dinescu s-a născut la 11 noiembrie 1950, în municipiul Slobozia, județul Ialomița, fiind fiul lui Ștefan Dinescu, muncitor metalurgist, și al Aureliei Dinescu (născută Badea).

A urmat cursurile liceale în orașul natal, între anii 1965 și 1969, manifestând încă din adolescență o puternică înclinație către literatură și poezie. A debutat publicistic în anul 1967, în revista „Luceafărul”, cu poezia „Destin de familie”. Mai târziu, a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ștefan Gheorghiu” din București, unde a studiat între 1979 și 1984.

📚 Debutul editorial și afirmarea literară

În anul 1971, a publicat primul său volum de versuri, Invocație nimănui, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut.

Au urmat numeroase volume care i-au consolidat locul în literatura română:

Elegii de când eram mai tânăr (1973);

Proprietarul de poduri (1976);

La dispoziția dumneavoastră (1979);

Teroarea bunului simț (1980);

Democrația naturii (1981);

Exil pe o boabă de piper (1983);

Rimbaud negustorul (1985);

Moartea citește ziarul (1989), volum publicat la Amsterdam, după ce apariția sa fusese împiedicată de cenzura comunistă din România.

Poezia lui Mircea Dinescu se remarcă prin ironie, sarcasm, spirit critic și printr-o permanentă atenție acordată realităților sociale. Scrisul său a devenit, în timp, și o formă de exprimare a libertății de gândire.

🕊️ Atitudinea față de regimul comunist

În anii ’80, Mircea Dinescu s-a afirmat și prin pozițiile sale critice față de regimul totalitar. A susținut protestele unor intelectuali și a luat atitudine împotriva cenzurii și a restricțiilor impuse scriitorilor.

În martie 1989, a acordat un interviu publicației franceze „Libération”, în care a criticat deschis regimul condus de Nicolae Ceaușescu. În urma acestei atitudini, a fost îndepărtat din redacția revistei „România literară”, i s-a interzis să publice și a fost plasat în arest la domiciliu.

În noiembrie 1989, a publicat în ziarul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung” articolul „Mamutul și literatura”, continuându-și astfel demersul critic față de dictatura comunistă.

🇷🇴 Activitatea după 1989

În zilele Revoluției din decembrie 1989, Mircea Dinescu a devenit una dintre figurile publice cunoscute ale momentului. A făcut parte din Consiliul Frontului Salvării Naționale și, ulterior, din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.

Între anii 1990 și 1994, a fost președintele Uniunii Scriitorilor din România. În anul 1990 a fondat săptămânalul satiric „Academia Cațavencu”, pe care l-a condus până în anul 2000. A fost implicat și în apariția altor publicații, precum „Plai cu boi”, „Aspirina săracului” și „Cațavencii”.

A continuat să publice poezie, pamflete și volume de publicistică. Printre cărțile apărute după 1989 se numără O beție cu Marx (1996), Pamflete vesele și triste (1996), Fluierături în biserică (1998), Corigent la cele sfinte (2003), Femeile din secolul trecut (2011), Iubirea mea să scoată țări din criză (2012), Colierul din bomboane de colivă (2017) și Scaunul cu trei picioare (2019).

📺 A devenit cunoscut publicului larg și prin aparițiile televizate și emisiunile în care a îmbinat literatura, comentariul social, gastronomia și dialogul cultural.

🌿 Portul Cultural Cetate

Un proiect deosebit de important pentru activitatea sa de după 1989 este înființarea Portului Cultural Cetate, pe malul Dunării, în apropiere de Calafat. În 1997, Mircea Dinescu a achiziționat vechea clădire a căpităniei portului agricol, aflată în ruină, și a contribuit la transformarea locului într-un spațiu dedicat culturii și întâlnirilor artistice.

Portul Cultural Cetate a devenit gazda unor manifestări precum Divanul de Film și Artă Culinară, ateliere de creație, rezidențe pentru scriitori și artiști, spectacole și expoziții. Proiectul a îmbinat patrimoniul dunărean cu literatura, arta și gastronomia.

🏅 Premii și distincții

De-a lungul carierei, Mircea Dinescu a primit numeroase recunoașteri pentru activitatea sa literară:

Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumele publicate în 1971, 1976 și 1981;

Premiul Academiei Române pentru literatură;

Premiul Herder pentru literatură, în 1999;

Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, la Botoșani, în 2008.

În anul 2000, a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor.

📖 Prin poezia sa, prin publicistica incisivă și prin implicarea în viața culturală și civică, Mircea Dinescu a rămas una dintre vocile distincte ale literaturii române contemporane.

La mulți ani, Mircea Dinescu! 🇷🇴

#MirceaDinescu #LiteraturaRomână #PoezieRomânească #ScriitoriRomâni #CulturăRomânească #IstorieLiterară #Slobozia #Ialomița #PortulCulturalCetate

Sursa: România - țara mea de glorii, țara mea de dor

$$$

 JAMES DEAN – ULTIMUL DRUM AL REBELULUI FĂRĂ CAUZĂ....

Pe 30 septembrie 1955, în California, un tânăr actor de numai 24 de ani pornea la drum spre o competiție automobilistică din Salinas, fără să știe că acea călătorie avea să devină ultima din viața lui și că, în câteva ore, numele său urma să intre definitiv în istoria cinematografiei.

James Dean nu era doar un actor aflat la începutul unei cariere promițătoare, ci devenise deja imaginea unei generații care nu se mai regăsea în regulile lumii adulților, un tânăr cu privire neliniștită, gesturi spontane și o sensibilitate pe care o ascundea adesea în spatele unei atitudini rebele.

Se născuse la 8 februarie 1931, în Marion, Indiana, iar copilăria lui fusese marcată de o pierdere care l-a urmărit toată viața. Mama sa, Mildred, a murit de cancer când James avea doar nouă ani, iar tatăl său, incapabil să se ocupe singur de copil, l-a trimis să locuiască la o mătușă și la unchiul său, în Fairmount, Indiana.

Acolo a crescut într-un mediu rural, departe de strălucirea Hollywoodului, dezvoltând o pasiune pentru teatru, motociclete și automobile. A studiat pentru o perioadă la UCLA, dar dorința de a deveni actor l-a determinat să renunțe la facultate și să plece la New York, unde a început să caute roluri și să învețe meseria scenei.

Drumul nu a fost ușor. A avut apariții mici în televiziune și în filme, a participat la audiții și a trecut prin perioade în care succesul părea foarte departe. Însă talentul său a atras atenția regizorilor, iar în 1954 a primit rolul care avea să-i schimbe destinul în filmul „East of Eden”, regizat de Elia Kazan.

Interpretarea lui Cal Trask, un tânăr care își dorea iubirea și acceptarea tatălui său, a impresionat publicul și criticii. James Dean reușea să transmită emoții puternice fără să aibă nevoie de gesturi exagerate, iar felul său de a juca părea diferit de tot ceea ce Hollywoodul văzuse până atunci.

Au urmat filmările pentru „Rebel Without a Cause”, în care a interpretat un adolescent aflat în conflict cu familia și cu societatea, și pentru „Giant”, o producție în care a jucat alături de Elizabeth Taylor și Rock Hudson.

Ironia istoriei este că, atunci când a murit, doar „East of Eden” fusese lansat în cinematografe. Celelalte două filme au ajuns la public după dispariția lui, iar succesul lor a transformat un actor promițător într-o legendă.

James Dean iubea automobilele și cursele, iar în 1955 începuse să participe la competiții automobilistice. Cu puțin timp înainte de tragedie, își cumpărase un Porsche 550 Spyder, o mașină sport argintie, pe care a poreclit-o „Little Bastard”.

Numele fusese ales într-o împrejurare legată de mecanicul și prietenul său Bill Hickman, care îl tachinase cu această expresie, iar Dean a hotărât să o păstreze ca nume al automobilului. Mașina devenise una dintre marile sale pasiuni, iar el era nerăbdător să o conducă și să o testeze pe circuit.

În dimineața zilei de 30 septembrie, James a plecat din Los Angeles spre Salinas, unde urma să participe la o competiție. La volan se afla chiar el, iar pe scaunul pasagerului stătea Rolf Wütherich, mecanicul german de la Porsche, care îl însoțea și se ocupa de mașină.

În urma lor circulau fotograful Sanford Roth și Bill Hickman, într-un alt automobil. Pe drum, Dean a fost oprit de poliție și amendat pentru depășirea vitezei legale, apoi și-a continuat călătoria.

În jurul orei 17:45, în apropiere de Cholame, la intersecția dintre drumurile 466 și 41, un Ford Tudor condus de studentul Donald Turnupseed a virat la stânga, intrând în calea Porsche-ului. Impactul a fost devastator. Mașina sport s-a izbit de Ford, iar James Dean a suferit răni extrem de grave, care i-au provocat moartea.

Rolf Wütherich a fost aruncat din automobil și a supraviețuit, dar a suferit răni serioase, inclusiv fracturi. Donald Turnupseed a scăpat cu răni ușoare.

Vestea morții lui James Dean s-a răspândit rapid, iar Hollywoodul a fost cuprins de șoc. Un actor care abia începuse să-și arate adevăratul potențial dispăruse înainte să poată vedea succesul celor mai importante filme ale sale.

După tragedie, Porsche-ul „Little Bastard” a devenit subiectul unei povești aproape legendare. Epava a fost folosită în cadrul unor prezentări dedicate siguranței rutiere, iar ulterior automobilul a dispărut în timpul transportului. Au apărut numeroase povești despre presupuse accidente și nenorociri asociate cu piesele mașinii, însă multe dintre acestea au fost amplificate de presă și de imaginația publicului.

Niciodată nu a fost găsită întreaga epavă, iar dispariția ei a alimentat și mai mult misterul din jurul ultimului drum al actorului.

James Dean a fost înmormântat în Fairmount, Indiana, orașul în care își petrecuse o parte importantă a copilăriei. La doar 24 de ani, lăsase în urmă o carieră scurtă, dar suficient de puternică pentru a schimba felul în care publicul privea tinerețea, vulnerabilitatea și revolta.

Înainte de moarte, participase și la o înregistrare televizată pentru promovarea siguranței rutiere, în care îndemna șoferii să conducă prudent, încheind cu o formulare devenită tulburător de cunoscută: „Conduceți cu grijă, pentru că viața pe care o salvați ar putea fi a mea.”

Cuvintele acestea au căpătat, după accident, o semnificație pe care nimeni nu și-ar fi dorit-o.

James Dean nu a avut timp să-și vadă toate filmele devenind celebre, nu a avut timp să îmbătrânească și nici să descopere ce alte roluri ar fi putut interpreta, dar imaginea lui a rămas prinsă într-o clipă a tinereții, iar generații întregi au continuat să se regăsească în personajele sale.

Poate că nu viteza l-a făcut nemuritor, ci talentul, sensibilitatea și felul în care a reușit să dea chip unei generații care se simțea neînțeleasă.

         ✍️ Asmarandi Alexandra

$$$

 „LAURA STOICA – FEMEIA CARE A ARS SCENA CU SUFLETUL EI ”

    LAURA STOICA nu a fost doar o voce. A fost o revoluție într-un microfon.

   -Născută pe 10 octombrie 1967, la ALBA IULIA, și plecată prea devreme, pe 9 martie 2006, la SINEȘTI, LAURA a lăsat în urma ei nu doar cântece, ci o generație care a învățat din muzica ei ce înseamnă libertatea, curajul și autenticitatea.

   -Într-o perioadă în care femeile din muzica românească erau adesea privite prin filtrul blândeții și al conformismului, LAURA STOICA a apărut ca un fulger de sinceritate. Vocea ei – aspră, caldă, pasională – rupea tiparele și spunea adevăruri incomode. Nu cânta doar versuri, ci emoții crude, nefiltrate, spuse cu toată forța unei femei care știa că arta nu trebuie să placă tuturor, ci să miște ceva în fiecare.

  -De la „UN ACTOR GRĂBIT ”, piesa care a făcut-o celebră, până la „FOCUL ”, „...NICI O STEA ”, „TOAMNĂ PE AUTOSTRADĂ ” sau „MEREU MĂ RIDIC ”, LAURA STOICA a cântat despre puterea de a nu renunța. Despre iubire și suferință, dar și despre demnitate, independență și renaștere.

   -A fost una dintre puținele artiste care a știut să fie în același timp vulnerabilă și puternică, feminină și rebelă, gânditoare și liberă. Pe scenă, trăia fiecare vers ca pe o mărturisire. În spatele ei, însă, era o femeie modestă, discretă, care credea cu toată ființa că muzica este o formă de adevăr.

  -LAURA STOICA a fost mai mult decât un simbol al rockului românesc – a fost o conștiință artistică.

A refuzat compromisurile, a ales autenticitatea și a inspirat generații întregi de tineri artiști să creadă în ei înșiși.

   -Tragicul accident din 2006 i-a curmat viața în plină lumină, dar nu i-a stins vocea. Melodiile ei continuă să răsune pe scenă, la radio, în inimile celor care au crescut cu ele.

  -LAURA STOICA a fost, este și va rămâne femeia care a transformat durerea în muzică, tăcerea în forță și emoția în libertate.

  -O voce se poate opri, dar ecoul curajului nu moare niciodată. LAURA STOICA trăiește în fiecare om care are curajul să fie sincer, liber și viu.

    ✍️ Asmarandi Alexandra 

   ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

 CONSIDERAȚIE, RESPECT!