$$$

 ALFRED DE VIGNY

Alfred-Victor, conte de Vigny (n. 27 martie 1797, Loches, Fr. - d. 17 septembrie 1863, Paris) a fost un poet, dramaturg și romancier.

Tinerețe și lucrări romantice.

Vigny s-a născut într-o familie aristocratică care a fost redusă la circumstanțe modeste de Revoluția Franceză. Tatăl său, un soldat pensionat în vârstă de 60 de ani la nașterea fiului său, a fost veteran al Războiului de Șapte Ani; iar bunicul său matern, marchizul de Baraudin, a servit ca comodor în marina regală. Vigny a crescut la Paris și a urmat studii pregătitoare pentru École Polytechnique de la Lycée Bonaparte, unde a conceput o "dragoste excesivă pentru gloria de a purta arme", o pasiune comună tinerilor din generația sa. Atașat monarhiei prin tradiția familiei, a devenit sublocotenent în garda regelui când Bourbonii au revenit la putere în 1814 și când avea doar 17 ani.

Deși a fost promovat la gradul de locotenent în 1822 și la gradul de căpitan în anul următor, profesia militară, limitată la garnizoană mai degrabă decât la ocuparea pe câmpul de luptă, l-a plictisit pe tânărul ofițer, care prefera aventurile unei cariere literare. După mai multe concedii, a abandonat viața militară în 1827. Între timp, el a publicat primul său poem, "Le Bal", în 1820. Doi ani mai târziu, prima sa colecție de versuri a fost publicată sub titlul Poèmes, împreună cu contribuții la periodicul literar conservator politic al lui Victor Hugo, La Muse Française. Saloanele și recenziile din Paris au salutat nașterea unui poet care a combinat grația cu o forță și profunzime total romantică. Versiunea extinsă a lui Vigny a Poèmes sub titlul Poèmes antiques et modernes (1826) a fost, de asemenea, un succes.

Vigny, totuși, nu s-a mulțumit să exceleze doar în poezie și și-a dezvăluit talentul narativ în Cinq-Mars (1826), un roman istoric centrat în jurul conspirației favoritului lui Ludovic al XIII-lea, marchizul de Cinq-Mars, împotriva cardinalului de Richelieu. Cinq-Mars a fost primul roman istoric important în limba franceză și și-a derivat o mare parte din popularitatea sa la acea vreme din moda enormă a romanelor lui Sir Walter Scott. Vigny a arătat, de asemenea, un interes tipic romantic pentru William Shakespeare, adaptând liber Othello (Le More de Venise, jucat pentru prima dată în 1829), precum și Neguțătorul din Veneția (Shylock, 1829). În acești ani, Vigny a fost considerat un lider literar al mișcării romantice din Franța. Poetul romantic Alphonse de Lamartine i-a recunoscut talentele, iar Hugo și Charles Sainte-Beuve l-au tratat ca pe un prieten. Vigny și scriitoarea Delphine Gay, "muza țării", așa cum era numită – pentru frumusețea ei și talentele sale literare – au format un cuplu izbitor înainte de căsătoria lui în februarie 1825 cu Lydia Bunbury, fiica unui englez bogat.

Maturitate și deziluzie.

Până în 1830, temperamentul lui Vigny devenise mai sumbru. Revoluția din iulie a generat în el un pesimism politic inspirat de greșelile repetate ale monarhiei franceze, o problemă care devenise evidentă deja la Cinq-Mars. Ca un punct de onoare, el, ca și Chateaubriand, a căutat să rămână fidel monarhiei, dar nu a ascuns faptul că cauza regelui Bourbon Carol al X-lea nu valora mai mult decât cea a lui Ludovic-Filip, care fusese pus pe tron de burghezia bogată. A căutat fără succes un crez politic și a studiat orice nuanță de opinie fără a-și da loialitatea nimănui. Din acest moment a urmărit îndeaproape afacerile curente, înțelegându-le cu o claritate uneori profetică, deși activitatea sa politică deschisă a rămas neregulată.

El și-a recunoscut deziluzia încă din 1831 în "Paris", un poem dintr-un gen nou pe care l-a numit élévations. Se simțea cu atât mai chinuit, cu cât nu mai putea conta pe credința religioasă a copilăriei sale. Sentimentele sale în această privință sunt evidente într-un alt poem (1832) în care se gândea la sinucidere: "Și Dumnezeu? Așa erau vremurile, încât nu se mai gândeau la El." Singurul lucru care i-a mai rămas de îndoit a fost dragostea însăși, o traumă pe care a trăit-o dureros în timpul relației sale (1831-1838) cu actrița Marie Dorval, pentru care avea să creeze rolul lui Kitty Bell în piesa Chatterton în 1835. El l-a acuzat pe Dorval că l-a înșelat și că a menținut o prietenie excesiv de afectuoasă cu scriitorul George Sand. Relația sa cu Dorval l-a lăsat pe Vigny profund amărât.

În Stello (1832), Vigny a pus cap la cap o serie de consultații sau dialoguri între două figuri simbolice: Doctorul Noir (Doctorul Negru), care reprezintă intelectul lui Vigny; și Stello, care reprezintă dorința poetului de a avea un rol activ în arena publică. În încercarea de a-l proteja pe Stello de pericolele entuziasmului său imprudent, doctorul Noir îi spune trei anecdote. În aceste trei povestiri, Vigny îl examinează pe poet în relațiile sale cu autoritatea politică: ușurința lui Ludovic al XV-lea îl condamnă pe Nicolas Gilbert să moară în privațiuni; fanatismul tiranului republican Robespierre îl duce pe André Chénier la eșafod; egoismul lui William Beckford, primar al Londrei, provoacă sinuciderea poetului Thomas Chatterton; toate regimurile politice îi provoacă poetului duritatea "ostracizării perpetue". Ce este atunci această stare de rău malefică? Vigny se întreabă cu privire la natura ei. El îl supune pe Stello unui fel de examinare psihanalitică, așa cum i-a mărturisit doctorului Noir. După ce l-a ascultat pe Stello, medicul îi prescrie un remediu de "separare a vieții poetice de viața politică" și îl sfătuiește pe poet să nu se implice direct în politică pentru a păstra demnitatea artei sale și a scăpa de cruzimile oribile care caracterizează orice fel de fanatism.

Vigny a adaptat rolul lui Stello care se ocupă de sinuciderea lui Chatterton într-o dramă în proză în trei acte, Chatterton (1835). Prezentând ultimele momente din viața lui Chatterton, el exaltă noblețea și suferința unui geniu neînțeles într-o societate nemiloasă și materialistă. Triumful carierei lui Vigny ca dramaturg, Chatterton rămâne una dintre cele mai bune drame romantice. Este cu mult superioară La Maréchale d'Ancre (jucată pentru prima dată în 1831) și exprimă geniul melancolic al lui Vigny mai în mod oportun decât comedia sa spirituală Quitte pour la peur (jucată pentru prima dată în 1833).

Romanul lui Vigny Servitude et grandeur militaires (1835; "Servitute și măreție militară"; Eng. trad. Necesitatea militară) este, de asemenea, o consultare. Cele trei povestiri ale cărții, legate prin comentarii personale, tratează demnitatea și suferința soldatului, care este obligat de profesia sa să ucidă, dar care este condamnat de aceasta și la ascultare pasivă. Prima și a treia povestire din acest volum sunt capodoperele în proză ale lui Vigny, iar portretul căpitanului Renaud, un bătrân soldat napoleonian, este un portret profund al măreției umane. Vigny a început o altă consultare ambițioasă cu profetul religios, dar doar o singură poveste, Daphné (publicată în 1912), despre împăratul roman Iulian Apostatul, a supraviețuit.

Consultările lui Vigny au extins filozofia sa, au formulat teorii despre soarta omului și au definit principiile care credeau că ar trebui să guverneze conduita umană. Pentru a da acestor idei finalul necesar, el s-a îndreptat din nou, între 1838 și moartea sa, spre poezie, compunând încet cele 11 poezii care au fost adunate mai târziu sub titlul Les Destinées (1864). Poemele timpurii sunt foarte pesimiste, dar cele ulterioare sunt afirmații din ce în ce mai încrezătoare ale naturii nepieritoare a puterilor spirituale umane.

La vârsta mijlocie, Vigny s-a retras treptat într-o tăcere curioasă și s-a retras, conform faimoasei expresii a lui Sainte-Beuve, într-un "turn de fildeș". Ieșea rar, preferând calmul conacului său de la țară în locul agitației Parisului. În 1841 a candidat la Academia Franceză, dar a fost ales abia în 1845, după cinci verificări, și a fost primit acolo cu un discurs perfid al contelui Molé. Soția sa, Lydia, a cărei invaliditate de lungă durată i-a provocat anxietate constantă, a murit în 1862, iar Vigny însuși a murit de cancer la stomac după multe suferințe în anul următor. A lăsat câteva lucrări needitate a căror publicare postumă i-a sporit reputația: Les Destinées, Le Journal d'un poète (1867), Daphné și Mémoires inédits (1958).

Moștenirea lui Alfred-Victor, conte de Vigny

Arta literară a lui Vigny este inegală. El nu posedă o mare ușurință tehnică și, atunci când nu este profund inspirat, este prozaic; există pasaje lungi în Les Destinées care sunt laborioase și plictisitoare. Imaginația sa austeră a dezvoltat cu sobrietate câteva simboluri ale condiției umane și le-a condensat pentru a obține ceea ce el a numit un "diamant dur și strălucitor".

Mai presus de toate, Les Destinées i-a adus lui Vigny reputația sa de filozof-poet. Opera sa este o pledoarie emoționantă împotriva a tot ceea ce este inuman în forțele care conduc lumea: oportunitatea (Cinq-Mars), guvernele și mafia (Stello și Daphné) și iubirea trădătoare a femeilor ("La Colère de Samson"). Vigny este deosebit de critic față de echivocul Providenței, care este tăcut în fața suferinței ("Le Mont des Oliviers") și la fel de rece de insensibil ca natura ("La Maison du Berger"). Credința lui Vigny în Dumnezeu este suficient de puternică pentru ca Vigny să-i reproșeze. Ca un sceptic chinuit, el propune adoptarea valorilor strict umane – onoarea, mila și iubirea de frumusețe. Ultimul său poem celebrează apoteoza unui Duh Sfânt ("L'Esprit pur") care este în esență uman și preia locul lui Dumnezeu.

Ar fi nedrept, totuși, să-l privim pe Vigny doar ca pe un filozof. Creațiile sale literare izvorăsc mai puțin dintr-un sistem de gândire decât dintr-o concepție tragică spontană a existenței. Iubirea zădărnicită, bunăvoința nerecunoscută, măreția umilitoare, conștiința chinuită a soldatului care detestă războiul, dar luptă energic – acestea sunt mai mult decât idei generale: exprimă o sensibilitate rănită și un suflet sfâșiat de scrupule morale. Sub mantia anonimă de simboluri, Vigny extinde asupra întregii omeniri propriile sale conflicte și agonii, iar opera sa este un efort de a le rezolva. Aici stă emoția operei sale.

$$$

 BELA BARTOK

(Nagyszenmiklós, astăzi Sinnicolua Mare, actuala Românie, 1881 - New York, 1945) Compozitor maghiar. Alături de compatriotul său Zoltán Kodály , Béla Bartók este cel mai important compozitor pe care muzica maghiară l-a produs de-a lungul istoriei sale și una dintre figurile esențiale pe care se bazează muzica contemporană.

Fiul unui profesor de la Școala Agricolă Nagyszenmiklós, viitorul muzician și-a petrecut primii șapte ani în acest orășel, acum parte a României. După moartea tatălui său, în 1888, și-a petrecut copilăria în diferitele orașe maghiare în care fusese repartizată mama sa, guvernantă.

Deși primii pași ai lui Bartók în lumea muzicii au fost îndreptați spre interpretarea la pian (în 1905 a participat la prestigiosul Concurs de Pian Rubinstein, în care a fost învins de un tânăr Wilhelm Backhaus ), interesele sale s-au îndreptat curând decisiv spre compoziția muzicală. De o importanță transcendentală a fost descoperirea folclorului maghiar, pe care Bartók, împreună cu menționatul Kodály, l-a studiat cu pasiune din oraș în oraș și din sat în sat, cu ajutorul unui fonograf rudimentar și al hârtiei liniate.

Influența sa asupra propriei sale opere creative avea să fie decisivă, până la punctul de a deveni principala caracteristică a stilului său și de a-i permite să se distanțeze de profundele legături cu tradiția romantică anterioară - în special cea reprezentată de autori precum Liszt , Brahms și Richard Strauss - care putea fi observată în primele sale compoziții, printre care se numără poemul simfonic Kossuth .

Nu doar folclorul maghiar i-a atras atenția: și folclorul slovac, românesc, turcesc și arab. Totuși, nu trebuie să credem că în operele sale s-a limitat la a-l cita sau a-l recrea, dimpotrivă: folclorul a fost doar punctul de plecare pentru o muzică absolut originală, străină de marile mișcări care au dominat creația muzicală în prima jumătate a secolului al XX-lea, neoclasicismul lui Stravinski și dodecafonismul lui Schönberg , chiar dacă a folosit ocazional unele dintre resursele acestora.

Deși în unele compoziții melodia originală este păstrată în întregime sau parțial ( Patruzeci și patru de duete pentru două viori ), în altele, mai ales în cele mai mature, asistăm la absorbția totală a ritmurilor și formelor populare, astfel încât, în ciuda lipsei referințelor directe, prezența lor este întotdeauna evidentă. Pagini precum cele din singura operă scrisă de muzician, Castelul Barbei Albastre ; baletele Prințul de lemn și Mandarinul minunat ; Concertul pentru pian nr. 1 și Allegro Barbaro pentru pian au contribuit la transformarea lui Bartók într-un compozitor cunoscut atât în interiorul, cât și în afara granițelor țării sale natale, în ciuda scandalului pe care unele dintre ele l-au stârnit datorită îndrăznelii limbajului său armonic, ritmic și timbral.

Profesor de pian la Academia de Muzică din Budapesta din 1907 și director adjunct al aceleiași instituții din 1919, în 1934 și-a părăsit posturile didactice pentru a-și continua cercetările în domeniul muzicologiei populare, în timp ce, în același timp, ca pianist, a susținut recitaluri cu lucrările sale în toată Europa și și-a continuat activitatea creativă, cu partituri importante precum Muzică pentru coarde, Percuție și Celesta și Sonata pentru două piane și percuție .

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial l-a obligat, ca pe mulți dintre colegii săi, să caute refugiu în Statele Unite. Acolo, în ciuda unor comenzi specifice, precum Sonata pentru vioară solo sau Concertul pentru orchestră , Bartók a suferit dificultăți financiare serioase, agravate de starea sa precară de sănătate. La moartea sa din cauza leucemiei, a lăsat neterminate mai multe compoziții, precum Concertul pentru pian nr. 3 și Concertul pentru violă , ambele finalizate de discipolul său, Tibor Serly.

$$$

 ANNE BANCROFT

(New York, 1931 - 2005) Actriță și regizoare de film americană, amintită pentru filme precum „Făcătoarea de minuni” (1962, Oscar pentru cea mai bună actriță) și mai ales „Absolventa” (1967), care au ridicat-o la categoria de mit erotic pentru mai multe generații de cinefili.

Anna Maria Italiano s-a născut pe 17 septembrie 1931 la New York (Statele Unite). Părinții săi, Mildred și Michael Bancroft, lucrau ca croitori și operatori telefonici și erau descendenți ai imigranților italieni care s-au stabilit în Bronx. Annie (așa cum a fost întotdeauna cunoscută printre prietenii ei) a fost a doua dintre trei frați.

Încă de la o vârstă fragedă, a dezvoltat o puternică chemare artistică, pe care a exprimat-o ori de câte ori a avut ocazia, iar după terminarea studiilor secundare, s-a înscris la Școala de Arte Dramatice din Manhattan. Pregătirea ei s-a încheiat când a intrat în celebrul Studio al Actorului, unde metoda lui Konstantin Stanislavski a transformat-o într-o interpretă extrem de intuitivă.

Și-a făcut debutul în cinematografie într-o dramă de Roy Ward Baker, intitulată în Spania Niebla en el alma (1952), în care a împărțit ecranul cu Marilyn Monroe , care la acea vreme nu era încă o vedetă. A fost primul dintr-o lungă serie de filme de gen pentru Fox, producții care, precum Demetrius and the Gladiators (1954), în multe cazuri s-au apropiat de statutul de film de serie B. Casa de producție a decis că numele actriței nu era suficient de comercial și a decis să o redenumească artistic. Inițial creditată drept Anne Marno, la scurt timp după aceea - și dintr-o listă prestabilită - ea însăși și-a ales numele de familie cu care a devenit celebră.

În iulie 1953 s-a căsătorit cu Martin May, de care a divorțat în februarie 1957. Din toată această perioadă, poate singurul film cu adevărat interesant la care a participat a fost Night Falling (1957), regizat de mereu inspiratul Jacques Tourneur. Un an mai târziu, și-a făcut debutul pe Broadway în piesa „Two for the Seesaw” , alături de marele Henry Fonda . Spre deosebire de ceea ce se întâmpla pe platourile de filmare, succesul său pe scenă a fost copleșitor. A câștigat un premiu Tony pentru munca sa și, după doar doi ani, a jucat rolul principal în filmul „Făcătorul de miracole” . Publicul și criticii le-au adus atâtea laude încât Hollywood-ul a decis să achiziționeze drepturile cinematografice pentru ambele opere.

De la Broadway la celuloid

Dacă nu a fost aleasă de studiouri în prima adaptare - în beneficiul lui Shirley MacLaine - lucrurile au mers mult mai bine pentru ea în a doua. Regizorul Arthur Penn a reușit să-și impună criteriile austere companiei United Artists, care dorea să producă un film „glamorous” și comercial. Loialitatea lui Penn față de versiunea scenică a implicat convingerea studiourilor că era necesar să o angajeze pe actrița care avusese succes cu piesa de pe Broadway.

Nu au fost dezamăgiți, deoarece munca ei i-a adus premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal în 1962. Popularitatea lui Anne Bancroft a crescut imediat, permițându-i să fie mult mai selectivă în rolurile sale de atunci încolo. A fost răsplata pentru un deceniu de muncă asiduă, nu lipsită de eșecuri și frustrări.

Viața i-a surâs și în domeniul sentimental. Și actorul de comedie și regizorul Mel Brooks, care „o urmărise cu ochii”, nu s-a oprit până nu l-a convins pe unul dintre colegii lui Anne din emisiunea de televiziune la care lucra la acea vreme să-i mărturisească „la ce restaurant obișnuia să mănânce actrița”. După ce obținuse informațiile, s-a întâlnit cu abilitate cu Anne și au început o conversație. Oricare ar fi fost mesajul lui, a convins-o atât de mult încât au rămas împreună tot restul vieții. Pe 5 august 1964, s-au căsătorit.

Deși ritmul frenetic al carierei sale a încetinit după „Făcătorul de miracole” , iar munca ei a devenit mai limitată, toate rolurile sale din anii 1960 au fost memorabile. În 1964 a filmat „Sunt mereu singură” (pentru care a primit o altă nominalizare la Oscar), iar în anii următori a primit recenzii excelente pentru interpretările sale din „Viața merită mai mult” (1965) de Sydney Pollack și „ Șapte femei” (1966) de John Ford .

Totuși, abia în 1967 avea să dea viață celui mai recunoscut personaj din întreaga sa filmografie. Deși în viața reală aveau o diferență de doar opt ani, în Absolventul rolurile interpretate magistral de Anne Bancroft (doamna Robinson) și Dustin Hoffman (Benjamin Braddock) au fost, respectiv, cele de soacră și ginere. Amândoi și-au depășit „responsabilitățile familiale” începând o poveste de dragoste pe la spatele iubitei lui Benjamin. Interpretarea morbidă a lui Bancroft a transformat-o într-un mit erotic în toată regula. Ambii actori, apropo, au primit o nominalizare la Oscar. Dintre cele șapte premii câștigate de film, doar regizorul Mike Nichols le-a câștigat.

Ritmul de lucru al lui Bancroft a încetinit și mai mult. Nu s-a mai întors la studiourile de film timp de cinci ani. În 1972, s-a născut Max, singurul copil din a doua sa căsătorie. În același an a revenit în lumea filmului în drama istorică „ Tânărul Winston” , de Richard Attenborough. Adevărul este că, deși actrița și-ar fi putut orienta cariera în jurul erotismului pe care îl emana doamna Robinson, a preferat să mențină un alt criteriu de selectivitate. În anii 1970, a apărut în filme de succes precum Hindenburg (1975) al lui Robert Wise , un produs tipic al popularului „film despre dezastre” de atunci, și Jesus of Nazareth (1977) al lui Franco Zeffirelli . Cu filmul „Turning Point” de Herbert Ross , ea avea să fie nominalizată din nou la Oscar în 1977.

Ca femeie matură, și-a găsit locul într-o industrie care a fost mereu crudă cu vechile sale mituri și, timp de decenii, a rămas în memoria producătorilor și regizorilor. La începutul anilor 1980, a regizat ea însăși comedia Fatso , bazată pe un scenariu creat de ea însăși. În același an, a lucrat pentru David Lynch la Omul elefant și a participat la două seriale de televiziune de mare succes, Shogun și Marco Polo .

În 1983, a jucat rolul partenerului propriului soț în filmul „ A fi sau a nu fi” , un remake al filmului „ A fi sau a nu fi” de Ernst Lubitsch , regizat de Alan Johnson. A obținut o altă nominalizare la Oscar pentru Agnes of God în 1985, iar doar un an mai târziu a filmat versiunea cinematografică a dramei sfâșietoare Goodnight, Mother , alături de Sissy Spacek. Trilogia New York (1988) a fost ultima sa operă majoră din anii 1980.

În deceniul următor, ea a continuat să participe la producții de renume: Mr. Jones (1993), Where Love Lies (1995), Lieutenant O'Neil (1997), The Beguiled (2001) și The Roman Spring of Miss Stone (2003). În 1998, ea a dat voce chiar Reginei Furnică în comedia amuzantă de desene animate Antz . Ultima sa lucrare cinematografică, acum postumă, aparține tot domeniului animației. Acesta este filmul Delgo , a cărui lansare era programată pentru 2006.

Ultima dată când a apărut pe o scenă de pe Broadway a fost în 2001, când a jucat în piesa lui Edward Albee , „The Occupant” . Pneumonia l-a împiedicat să participe la toate spectacolele. Pe 7 iunie 2005, Mel Brooks a anunțat presa că soția sa, cu care era căsătorit de patru decenii, murise în noaptea precedentă la Spitalul Mount Sinai din New York, victimă a cancerului uterin.

Privind cu atenție cele mai bune filme ale sale, cei mai atenți vor observa un gest caracteristic actriței: înainte de a răspunde la telefon, atingea întotdeauna unul dintre cerceii pe care îi purta. Dar aceasta nu a fost singura anecdotă a unei cariere excepționale: Anne Bancroft aparține grupului select de actori care, de-a lungul istoriei, au câștigat un Oscar și un Tony pentru interpretarea aceluiași rol în film și teatru.

Moartea ei a lăsat un gol imens în toți cei care au avut privilegiul de a lucra cu ea. Acesta a fost cazul, printre alții, al regizorului Arthur Penn, care într-o dezbatere recentă a declarat că, dacă ar trebui să aleagă doar unul dintre actorii și actrițele care au lucrat pentru el, ar alege-o „fără îndoială, pe Anne Bancroft”.

$$$

 CAHOKIA

Cahokia este un parc istoric contemporan situat în Collinsville, Illinois, unde se află cel mai mare oraș precolumbian de pe continentul nord-american. Un trib care a trăit în apropiere în secolul al XIX-lea a numit orașul Cahokia, poreclă sub care, în absența informațiilor despre numele său original, este cunoscut astăzi. Orașul a înflorit în perioada cuprinsă între aproximativ 600 și 1350 d.Hr.

De la începuturile sale, orașul pare să fi crescut organic pe măsură ce mai mulți oameni s-au stabilit în regiune. La expansiunea sa maximă, avea o populație de 15.000 de suflete. Situl a fost caracterizat de structurile sale principale: 120 de movile mari planificate și executate cu grijă care au ieșit în evidență deasupra clădirilor sale, dintre care doar 80 au supraviețuit. Construirea celei mai mici dintre ele ar fi implicat participarea zilnică a unei forțe de muncă mari timp de cel puțin zece ani. Apariția și dezvoltarea orașului a avut loc ca urmare a amplasării sale la intersecția unor rute comerciale lungi care mergeau în direcții diferite. Avea o piață mare pentru comercianți, o zonă rezidențială pentru oamenii de rând și alta pentru cei din clasele superioare, un teren de minge, altul pentru jocul cunoscut sub numele de Chunkey, câmpuri de porumb și alte culturi, precum și calendare solare ridicate cu stâlpi de lemn; Movilele au servit în scopuri religioase și politice, ca reședințe și, de asemenea, au funcționat ca locuri de înmormântare.

Timp de mulți ani s-a crezut că oamenii din Cahokia au "dispărut în mod misterios", dar săpăturile din 1960 până în prezent au arătat că abandonarea orașului a fost cauzată de suprapopulare și de calamitățile generate de dezastre naturale, cum ar fi cutremure și inundații. Mai târziu, triburile Confederației Illinois, dintre care unul a fost Cahokia, l-au repopulat. Astăzi, Cahokia este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO și are un sit arheologic activ de 890 ha (2.200 de acri), vizitat în fiecare an de milioane de oameni din întreaga lume.

Movilele și cultura din Mississippi

Astăzi, denumirea de "Cultura Mississippi" cuprinde popoarele native americane care au locuit în principal în văile râurilor Mississippi, Ohio și Tennessee și, de asemenea, s-au răspândit spre sud în diferite comunități până în Louisiana de astăzi și în alte regiuni mai la nord și est. Cele mai cunoscute două sunt cultura Adena (circa 800 î.Hr. – 1 d.Hr.) și cultura Hopewell (circa 100 î.Hr. – 500 d.Hr.), ale cărei triburi s-au stabilit în ceea ce sunt acum Virginia, Virginia de Vest, Ohio, Pennsylvania, Kentucky și Indiana. Ambele nume sunt moderne: Adena a fost numele moșiei aparținând guvernatorului Ohio din secolul al XVIII-lea, Thomas Worthington, situată în apropiere de Chillicothe, unde a existat o movilă antică, și Hopewell numele unui fermier pe al cărui pământ a fost descoperită mai târziu o altă movilă.

Deși existau mai multe comunități care se deosebeau prin culturile pe care le plantau și meșteșugurile pe care le făceau, toate construiau movile de pământ în scopuri religioase, al căror obiectiv era de a-i ridica pe șefi, care puteau funcționa simultan ca preoți, deasupra oamenilor de rând și de a-i aduce mai aproape de soarele pe care îl venerau ca sursă de viață. Liderul orașului s-a autointitulat "Fratele Soarelui" și a participat împreună cu clerul la sarcina de a onora zeii și spiritele lumii invizibile. Savantul Alan Taylor rezumă credințele religioase ale popoarelor din Mississippi și ale nativilor americani în general:

„Nativii Americii de Nord erau "animiști"; Ei credeau că supranaturalul este o rețea complexă și diversă de forțe, țesută intrinsec în fiecare element al lumii naturale. De fapt, nativii americani nu făceau nicio distincție între natural și supranatural. În mintea lor, puterea spirituală nu era singulară sau transcendentă, ci multiplă și omniprezentă. Lumea lui era plină de o varietate aproape infinită de ființe, fiecare posedând o anumită putere. Toate ființele vii aparțineau unei matrice complexe care era atât spirituală, cât și materială. În consecință, forța spirituală a fost găsită în fiecare plantă, animal și stâncă, în vânt, în nori și în corpurile de apă; numai la unii în concentrație mai mare decât la alții”. 

Se crede că popoarele din Mississippi și-au construit promontoriile pentru a concentra forțele spirituale asupra unui punct central al comunităților lor. Ei credeau că preoții sau preoții cei mai de seamă care efectuau ritualurile pe movile puteau valorifica aceste forțe pentru a proteja oamenii, pentru a asigura stabilitatea ploilor și pentru a obține recolte abundente. Cea mai veche movilă datată din prezent este cea din Ouachita, Louisiana, construită în urmă cu mai bine de 5.400 de ani; altele au fost descoperite de atunci din Ohio până în Florida și de pe Coasta de Est până în Vestul Mijlociu. Nimeni nu știe numele cu care au fost identificate aceste popoare, dar sunt adesea denumite "constructorii de movile", deoarece principala caracteristică a culturii lor a fost construirea de mici dealuri. Savantul Charles C. Mann descrie varietatea movilelor existente:

„Majoritatea movilelor aveau forma unor conuri mari și piramide în trepte, dar unele au fost sculptate în păsări uriașe, șopârle, urși, "crocodili" lungi și, în cazul Peebles, Ohio, un șarpe de peste 400 de metri lungime. Niciuna dintre movile nu a acoperit morminte, nici nu conținea artefacte, nici nu a dat semne de utilizare. De fapt, păreau să nu aibă niciun scop”. 

Mann subliniază termenul "par" deoarece, potrivit explicației sale, movilele "mărturisesc ierarhiile autorității publice și ale organizării civice", deoarece "construirea unui inel de dealuri cu pământ care poate fi încărcat în coșuri sau piei de căprioară este un proiect pe termen lung" care necesită o autoritate centrală capabilă să delege sarcini și să supravegheze aspecte precum logistica, furnizarea de hrană, adăpost și ture de lucru (291-292). Figuri de autoritate din cultura Adena și mai târziu Hopewell și-au asumat, de asemenea, responsabilitatea pentru cultivarea tutunului folosit în ritualurile religioase ținute în vârful movilelor departe de ochii oamenilor, sau pe platformele artificiale din centru sau sub movilă. unde se făceau ritualuri publice.

Apariția Cahokia și a Marii Movile

Cultura Hopewell este predecesorul imediat al popoarelor care au construit Cahokia, dar a avut propriile sale caracteristici distinctive. Există o diferență notabilă în culturile pe care le-au plantat. Culturile Adena și Hopewell cultivau orz, soc de mlaștină (Iva annua), iarbă de mai (Pharalis caroliniana) și soc de mlaștină (Polygonum aviculare), printre altele, în timp ce poporul Cahokia a descoperit porumb, dovlecei și fasole, așa-numitele "trei surori", și a cultivat recolte mari din toate cele trei produse. Se crede că Cahokia a început ca unul dintre numeroasele sate mici situate între pădure și râu, pe o câmpie largă care invita la desfășurarea activităților agricole. Deși nu se știe cum s-a dezvoltat, arheologii care investighează situl afirmă că este probabil ca motivul pentru care oamenii din comunitățile învecinate au venit în noul oraș să fi fost construirea celei mai mari movile, numită acum Movila Călugărului.

Se crede că autoritățile religioase au răspândit vestea construirii unui promontoriu mare, care, potrivit opiniei unora, a generat sosirea oamenilor din diferite regiuni pentru a participa la sarcină. Un criteriu diferit arată că autoritatea centrală a recrutat și a forțat bărbați din alte comunități să lucreze cu forța; Cu toate acestea, această teorie a fost respinsă, deoarece nu au fost găsite dovezi de sclavie în sit. Mann citează descrierea construcției marii movile de către geograful și arheologul William Woods de la Universitatea din Kansas, care are 20 de ani de experiență în excavarea la Cahokia:

„Movila Călugărului, numită după grupul de călugări trapiști care au trăit în apropiere în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, a fost primul și cel mai mare dintre proiectele de construcție. Miezul său este o placă de lut de aproximativ 274 m lungime pe 198 m lățime și mai mult de 6 m înălțime. Din punct de vedere ingineresc, argila nu ar fi trebuit să fie aleasă niciodată ca material de susținere pentru un monument mare de pământ. Argila absoarbe cu ușurință apa și, făcând acest lucru, se extinde. Argila americană, cunoscută sub numele de argilă smectită, este extrem de susceptibilă la expansiune: volumul său poate fi crescut cu un factor de opt. La uscare, se reduce la dimensiunile inițiale. De-a lungul timpului, expansiunile și reducerile distrug tot ceea ce a fost construit deasupra ei. Pentru a minimiza instabilitatea, constructorii Cahokian au menținut placa la un nivel constant de umiditate: umedă, dar nu prea umedă. Umezirea argilei a fost simplă: acțiunea capilară a extras apa din câmpie, a cărei pânză freatică era înaltă. Trucul a fost să împiedicați evaporarea să usuce suprafața superioară. Într-o demonstrație impresionantă de înțelepciune, inginerii de la Cahokia au înfășurat placa în straturi subțiri alternative de argilă și nisip, pentru a o izola de contactul cu aerul. În scopul plăcii, nisipul acționează ca un scut. Apa se ridică prin argilă și se amestecă cu ea, dar nu își poate continua drumul, deoarece dispersia nisipului împiedică continuarea acțiunii capilare. De asemenea, apa nu se poate evapora, deoarece straturile de argilă de deasupra nisipului exercită presiune descendentă și împiedică pătrunderea aerului. Rezultatul final a acoperit aproape 6 ha (15 acri) și constituie cea mai mare dintre toate structurile de pământ din emisfera vestică. Deși materialul cu care este construit nu este adecvat și se află pe o câmpie aluvionară, a rămas intact timp de o mie de ani”. 

Oamenii din Cahokia nu dețineau animale de povară sau căruțe, motiv pentru care transportul întregului pământ folosit la construcția Movilei Călugărului se făcea manual. Dealul conține un volum de pământ de aproape 622.347 de metri cubi (814.000 de metri cubi), care este un proiect de construcție monumental care a necesitat o forță de muncă uriașă, de aceea se crede că afluxul de muncitori a dat naștere dezvoltării orașului. Movila Călugărului a fost încoronată cu un templu în vârf; La sfârșitul construcției sale sau intercalate între etapele în care se crede că este împărțit, au fost ridicate alte promontorii și temple. Unele movile au acționat ca suport pentru reședințele clasei superioare pe vârfurile lor aplatizate, în timp ce altele au servit ca înmormântări, cum este cazul faimosului mormânt al șefului cunoscut sub numele de Birdman, Birdman, îngropat cu 50 de victime de sacrificiu; cu toate acestea, scopul multora dintre movile este încă necunoscut.

Viața de zi cu zi și recreere

Oamenii din Cahokia nu au lăsat nicio înregistrare scrisă a vieții lor, artefacte și bunuri mortuare, dar rapoartele pe care exploratorii francezi și spanioli le-au făcut mai târziu despre tradițiile indo-americane din regiune aruncă o lumină asupra vieții de zi cu zi a oamenilor. Mann oferă o imagine de ansamblu a orașului în perioada sa de glorie:

„Canoele fluturau ca niște păsări colibri de-a lungul cheiurilor: negustori care soseau cu cupru și sidef din locuri îndepărtate; grupuri de vânători care descărcau delicatese rare de bivoli și elani; corăbii lungi pline de emisari și soldați înarmați până în dinți; muncitorii care transportau lemne din cursul superior al râului în casele flămânde; vânzătorii de pește omniprezenți cu plasele și ciocanele lor. Până în secolul al XVIII-lea, Cahokia, cu o suprafață de 13 kilometri pătrați, a fost centrul de cea mai mare concentrare a populației situat la nord de Rio Grande”. 

În plus, a evidențiat agitația muncitorilor care lucrau la movile, a negustorilor din piețe și a fierarilor de cupru care făceau farfurii, boluri și țevi; țesători de coșuri care făceau coșuri, femei care aveau grijă de copiii lor și de recolte și tăietori de lemne care veneau și plecau între oraș și păduri în continuă mișcare de copaci pe care îi transformau în lemn pentru construcția de case, temple și alte structuri, printre care se afla o palisadă care înconjura orașul pentru a-l proteja de inundații. Este puțin probabil ca țărușul să fi fost construit în scopuri de apărare, deoarece nu existau alte comunități de dimensiuni și forțe suficiente în zonă pentru a ataca Cahokia. Preoții-astrologi au lucrat la calendarul solar de lângă Movila Călugărului, cunoscută sub numele de Woodhenge, un cerc de lemn delimitat de 48 de stâlpi plus unul singur, central, folosit pentru cartografierea cerului. Ca și în nenumărate locuri din antichitate, construcția a fost folosită pentru a marca răsăritul soarelui și echinocțiile de primăvară și toamnă, precum și solstițiile de vară și de iarnă.

Activitățile de divertisment au inclus un joc similar cu lacrosse-ul de astăzi și un altul cunoscut sub numele de Chunkey, sau tchung-ki, în care doi jucători țineau țăruși sculptați marcați cu crestături și o "piatră chunkey", un disc de piatră netezit și lustruit, uneori gravat, care era rulat în fața lor. Când discul începea să se clatine și să se oprească, jucătorii își aruncau mizele, care trebuiau să aterizeze cât mai aproape de piatră. Concurentul a cărui miză era cea mai apropiată a obținut un punct, iar crestăturile de pe bețe indicau cât de mare sau mică era valoarea punctului. Primul care a ajuns la 12 puncte a câștigat. Bărbații erau singurii care jucau Chunkey, dar oricine putea paria și adesea miza era mare. Adesea, învinșii atât ai jocurilor de noroc, cât și ai jocurilor de noroc au luat problema atât de în serios încât s-au sinucis pentru a evita să trăiască în rușine.

Cauzele abandonului

Fiind cel mai mare oraș de pe continent, Cahokia a devenit un centru de comerț și cult religios. După cum arată artefactele excavate, în perioada dezvoltării sale maxime, orașul a făcut comerț cu locuri situate până în nordul Canadei de astăzi, până în Mexicul de astăzi și cu zone din est și vest. La un moment dat, clerul se pare că s-a desprins de autoritatea politică și a stabilit o preoție ereditară care a continuat să țină servicii religioase în vârful Movilei Călugărilor și pe platoul artificial de dedesubt. Se crede că vizitatorii veneau în oraș interesați să participe la ritualuri.

Cu toate acestea, prosperitatea Cahokiei a deschis calea spre prăbușirea și abandonarea sa. Resursele lor s-au diminuat din cauza suprapopulării, iar eforturile de a îmbunătăți viața oamenilor au ajuns să înrăutățească situația. Un pârâu, Canteen Creek, a furnizat apă locuitorilor orașului, care au deviat-o pentru a se alătura unui altul, acum numit Cahokia Creek, crescând debitul de apă necesar populației în creștere. Unificarea celor două pâraie le-a permis tăietorilor să trimită buștenii în aval în oraș, scutindu-i astfel de a fi nevoiți să le transporte pe distanțe din ce în ce mai mari, deoarece exploatarea împinguse înapoi marginile pădurilor, care erau acum mai departe de sat.

Retragerea a însemnat scăderea acoperirii forestiere și a sistemelor sale de rădăcini din oraș. Nu a mai rămas nimic pentru a absorbi ploile abundente, ale căror ape au curs în cursurile de apă unificate și au provocat inundații care au distrus culturile. Țărușul construit pentru a proteja orașul de revărsări a fost inutil, deoarece volumul de apă din ambele pâraie a intrat direct în oraș și a deteriorat casele.

Recunoscându-și greșeala, locuitorii din Cahokia au început să repopuleze pădurile, dar eforturile lor au fost întârziate și insuficiente. Preoții au fost trași la răspundere pentru calamitățile suferite de popor, deoarece era evident că nu au interpretat corect voința zeilor și că nu i-au potolit. Clerul a început să facă reforme și a abandonat ritualurile secrete pe care le ținea pe Movila Călugărilor în căutarea unei mai mari transparențe cu populația de pe platou, dar gestul a sosit prea târziu și s-a dovedit ineficient. Clericii, care aparțineau în întregime clasei superioare și care, după cum s-a spus, stabiliseră un sistem ereditar de control, par să fi încercat să păstreze aparențele pentru a păstra puterea, dar nu și-au recunoscut responsabilitatea pentru erori și, în consecință, nu au reușit să le disculpe. Acumularea acestor dificultăți și a altor dificultăți a provocat tulburări în rândul populației.

În secolul al XIII-lea, un cutremur a dărâmat clădiri, ceea ce a dus la deteriorarea condițiilor sanitare și la creșterea răspândirii bolilor. Astăzi, unii cercetători cred că invitațiile pentru oameni de a se stabili în oraș și de a înlocui decedații nu au încetat. Au fost descoperite morminte care conțin victime incontestabile ale sacrificiilor umane, care vorbesc despre disperarea locuitorilor de a obține sprijinul zeilor. Cu toate acestea, trebuie clarificat faptul că sacrificiul uman a fost practicat anterior, după cum arată dovezile găsite în mormântul unuia dintre conducători, care se numea Birdman. S-au găsit dovezi ale războaielor civile, sau cel puțin ale unor tulburări sociale majore, care sugerează apariția unor confruntări violente în jurul anului 1250 d.Hr. Deși s-au făcut încercări de a repara pagubele cauzate de inundații și cutremur, autoritatea centrală care anterior menținea ordinea pare să se fi prăbușit, iar până în 1350 d.Hr. orașul a fost abandonat.

Concluzie

Europenii au descoperit movilele Cahokia în secolul al XIX-lea, iar la început unii au crezut că sunt formațiuni naturale; altele, că erau lucrări făcute de popoare europene sau asiatice. În această privință, Mann notează:

„Scriitorii din secolul al XIX-lea au atribuit complexele de movile, printre altele, chinezilor, galezilor, fenicienilor, orașului pierdut Atlantida și diferitelor personaje biblice. O teorie larg răspândită a atribuit construcția sa emigranților scandinavi care mai târziu și-ar fi adunat bunurile pentru a deveni tolteci.” 

Ca și în cazul "descoperirii" mayașe, autorii europeni și americani au refuzat să creadă că movilele erau opera nativilor americani, chiar și după ce unul dintre cei mai străluciți intelectuali americani ai secolului al XVIII-lea, Thomas Jefferson, a examinat movilele și le-a proclamat ca fiind de "origine indiană".

La misterul enorm de a nu ști cine erau constructorii, se punea întrebarea care fusese soarta lor. Unii scriitori și producători video promovează astăzi discursuri despre dispariția "misterioasă" a poporului Cahokian. Cu toate acestea, dispariția sa nu este enigmatică și nici nu este adevărat că orașul a fost abandonat definitiv în jurul anului 1350 d.Hr.

Cele mai recente cercetări efectuate în Cahokia arată în mod concludent că orașul a fost repopulat de triburi ale Confederației Illinois. Dr. A. J. White de la Universitatea din California, Berkeley, a condus echipa care a susținut că Cahokia a fost locuită din nou în jurul anului 1500 d.Hr. A menținut un număr stabil de locuitori de-a lungul anilor 1700, o perioadă în care bolile transmise de europeni, schimbările climatice și războaiele au dus la declinul său definitiv și la abandonarea definitivă a orașului. Cu toate acestea, unii oameni au rămas în acest loc până la începutul secolului al XIX-lea. Niciunul dintre acești locuitori nu avea idee cine a construit movilele, iar întrebările despre asta erau deschise la tot felul de speculații.

Deși cercetătorii din secolul al XIX-lea știau de existența lui Cahokia, abia în 1960 au început săpăturile profesionale la sit, lucrări arheologice care au continuat până în zilele noastre. După cum am menționat mai sus, UNESCO a declarat Cahokia Patrimoniu Mondial, în cadrul căruia sunt furnizate servicii de expoziții publice, cu facilități care includ un centru de informare și un muzeu, precum și pasaje pietonale și scări între movile care fac posibilă urcarea lor. De asemenea, se organizează evenimente pentru a comemora, onora și preda istoria oamenilor care au locuit în oraș.

Sursa:

Site-ul oficial al parcului istoric

$$$

 „CASTELE ÎN SPANIA” - SENS ȘI ORIGINE

Castele în Spania (A construi/A căuta/A cumpăra castele în Spania) este o expresie foarte veche, de pe vremea în care Spania începuse să devină o putere cunoscută în lume.

Expresia Castele în Spania este mai mult decât o simplă metaforă; ea evocă vise mărețe, dar nerealiste sau planuri fără fundament. Este vital să înțelegem această expresie pentru a naviga mai bine prin dialogurile și literatura în care este folosită, oferindu-ne astfel un context mai bogat și o apreciere mai profundă a limbajului nostru cultural.

Etienne Pasquier, om de stat și istoric francez din secolul al XVI-lea, scriind despre campania musulmană de cucerire a Peninsulei Iberice, dintre anii 711-726 și despre sfârșitul ocupației maurilor (berberii din nordul Africii) în această zonă, în 1492, face referire la sensul propriu al expresiei. Mai exact, se spune că acești cuceritori nu au găsit aici castele care să le fi făcut retragerea mai ușoară și mai sigură.

Utilizarea expresiei Castele în Spania în limbajul cotidian ne amintește de tendința umană de a visa la ceva de neatins. Aceasta poate servi ca un memento sau ca o critică blândă a idealismului nepractic, îndemnându-ne să fim mai realiști în planurile și aspirațiile noastre.

În secolul al XI-lea, Henri de Bourgogne, conte de Portugalia, participant la „Reconquista” (lupta de recucerire a Peninsulei Iberice de către creştini), le-a promis cavalerilor care l-au urmat în cruciade castele, proprietăți în Spania. Astfel de promisiuni i-au făcut nu numai pe nobilii războinici, ci și pe urmașii lor, să viseze la palate în îndepărtata Spanie.

În secolul al XIII-lea, expresia este folosită și în „Roman de la rose”, o scriere în versuri, în limba franceză, concepută sub forma unui vis alegoric, care s-a bucurat de un mare succes în epoca medievală.

Expresia „Castele în Spania”, mai cunoscută în varianta franțuzească „Batir des châteaux en Espagne”, și-a dobândit și mai multă popularitate odată cu punerea în scenă, în 1789, la Paris, a unei comedii aparținând scriitorului Collin d’Harleville. Comedia se construiește în jurul unui personaj care trăiește în imaginație o poveste de iubire, în realitate tânăra la care visa căsătorindu-se cu altcineva. Piesa este o satiră la adresa celor care trăiesc în iluzii.

Acesta este și sensul de astăzi al expresiei „A construi castele în Spania” – a construi proiecte irealizabile, utopice, a irosi timpul cu visuri imposibile.

Într-atât de puternică și sugestivă a devenit această expresie în timp încât mari scriitori au exploatat-o constant, indiferent de epocă – Stendhal, în romanul „Roșu și negru” („În toate castelele din Spania ale tinereții sale – gândește unul dintre personaje – își spusese că nicio doamnă nu va îndrăzni să-i vorbească”), Charles Baudelaire („Oricine a avut de liniștit o remușcare, un castel în Spania de construit te-a invocat în cele din urmă, zeu misterios ascuns în fibrele viței de vie”), Dostoievski („M-am lăsat pradă fanteziei și castelelor în Spania”) etc.

Expresia „Castele în Spania” este folosită frecvent, astăzi, și în limbajul curent, pentru a ironiza tendința cuiva de a-și face planuri fanteziste, rupte de realitate, fără nicio șansă de reușită.

Reflectând asupra Castelor în Spania, ne putem îmbogăți vocabularul și înțelegerea nuanțelor limbii române. Pentru mai multe detalii despre folosirea corectă a altor expresii, vă recomandăm să citiți cum este corect: niciun sau nici un?, care va clarifica alte dileme lingvistice comune și va îmbunătăți comunicarea în limba română.

$$$

 A FRUMUSEȚII TALE FORME...

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,

Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară...

Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,

Cât de dragă-mi eşti... Nu întreba ce îmi mai bate

O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.

Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.

Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:

Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,

De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,

Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?

De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă

De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

MIHAI EMINESCU

$$$

 La data de 12 mai a anului 113 a fost inaugurată la Roma, în forumul nou, Columna lui Traian, monument care ilustrează episoade ale celor două războaie purtate de romani împotriva dacilor și victoria împăratului Traian în aceste războaie. Construcția Columnei îi este atribuită arhitectului Apollodor din Damasc, cel care a construit și podul de la Drobeta Turnu Severin din anul 105 din timpul celui de-al doilea război daco-roman. Acest faimos monument ce a fost construit pentru comemorarea victoriei împăratului Traian în Dacia, are exteriorul prevăzut cu un impresionant basorelief sculptat în formă de spirală, cuprinzând 123 de scene în care sunt reproduse artistic sub o formă epică, războaiele purtate de romani pentru cucerirea Daciei. Columna inaugurată la 12 mai 113 este singurul monument care s-a mai păstrat din vechiul For al lui Traian din Roma. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind aproximativ 40 de tone şi cu un diametru de 3,70 metri. Iniţial columna avea în vârf statuia înaltă de 6 metri a lui Traian, care era reprezentat în uniformă militară şi ţinând în mână o lance, însă în 1587 Papa Sixtus al V-lea a înlocuit statuia împăratului cu statuia din bronz a Sfântului Petru. Columna a trecut de-a lungul secolelor prin diverse pericole, dar a reuşit să reziste pană în zile noastre, deşi monumentul a fost vandalizat prima dată de vizigoţi după cucerirea Romei în anul 410. Acest monument istoric a fost salvat de la demolare în anul 603 datorită Papei Grigore I cel Mare, care a dispus ca zona din jurul coloanei și coloana în sine să intre în administrarea bisericii și astfel să fie salvată de la demolarea care era prevăzută. În secolul al XVI-lea, papa Sixtus al V-lea a dat dispoziţiile necesare restaurării Columnei, astfel că marele arhitect Domenico Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu anul 1558. De asemenea, împăratul Franţei, Napoleon Bonaparte, a dorit să demonteze şi să transporte Columna la Paris, dar consilierii apropiaţi l-au convins să abandoneze acest proiect, fiind prea costisitor și astfel acest splendid monument al Antichităţii a fost iarăşi salvat şi a continuat să reziste până în zilele noastre. 

Lectia de istorie