$$$

S-a întâmplat în 14 septembrie…

- Înălţarea Sfintei Cruci 

- „Ziua Inginerului Român", instituită în anul 2000 prin Hotărârea de Guvern 525/2000, la propunerea Asociaţiei Generale a Inginerilor din România - AGIR

- „Ziua Muntelui"; marcată, anual, din 2002, la data tradiţională a încheierii păşunatului în Carpaţii României 

- 1321: A încetat din viaţă Dante Alighieri, poet şi filosof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană

- 1472: A avut loc căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop..

- 1730: A murit Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot al Ţării Româneşti

- 1737: S-a născut compozitorul austriac Michael Haydn, fratele mai mic al lui Joseph Haydn (m. 1806) 

- 1760: S-a născut compozitorul italian Luigi Cherubini (m. 1842). A lucrat ca dirijor şi a condus Conservatorul din Paris. A fost deosebit de fecund, a abordat toate genurile muzicale: opere (Lodoiska, 1791, Medeea, 1795), mise cantate, cvartete, sonate pentru pian, contribuind la elaborarea romantismului muzical francez.

- 1769: S-a născut Alexander von Humboldt, naturalist şi geograf german; a contribuit la dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţelor naturii şi a pus bazele geografiei moderne (m. 1859). Membru al Academiei Prusace de Ştiinţe. A întreprins o expediţie în America de Sud şi Centrală (1799-1804), ale cărei rezultate l-au consacrat ca „redescoperitorul Americii tropicale”. Prin lucrarea sa Kosmos (5 vol., 1845-1862), a pus bazele geografiei moderne.

- 1778:  S-a născut, în satul Ţigăneşti, jud. Galaţi, poetul român Costache Conachi (m.1849), unul dintre cărturarii luminaţi ai Moldovei. De asemenea, a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi lirici ai perioadei de început a literaturii noastre moderne. A creat 100 de poezii, 5 cu caracter original, restul fiind versuri erotice.Este autorul primului tratat de versificare românesc: Meşteşugul stihurilor româneşti. 

- 1804: S-a născut John Gould, ornitolog englez , artist grafician (m.3 februarie 1881) A publicat o serie de monografii asupra păsărilor, ilustrate cu desene pe care le-a realizat cu ajutorul soţiei sale, Elisabeta Gould şi alţi câţiva artişti, Edward Lear, Henry Richter Constantin, Wolf Iosif şi William Hart Matei. Munca lui Gould este menţionată de Charles Darwin în cartea lui,  Originea speciilor .

- 1817: S-a născut scriitorul german Theodor Storm (m. 1888) 

- 1849, 14/26: S-a născut fiziologul rus Ivan Pavlov; unul dintre fondatorii psihofiziologiei experimentale; a descoperit „reflexul condiţionat"; Premiul Nobel pentru medicină pe 1904. Ivan Petrovici Pavlov (d.27 februarie 1936) a fost un fiziolog, psiholog si medic rus. I-a fost acordat Premiul Nobel pentru Medicină în 1904 pentru cercetări referitoare la sistemul digestiv. Pavlov a fost cunoscut foarte mult pentru că a fost primul care a descoperit fenomenul conditionării clasice, în experimentele pe care le-a făcut cu câini. Cercetările lui Pavlov asupra reflexelor condiţionale au influentat puternic nu doar ştiinţa, dar şi cultura de zi cu zi. Termenul „câinele lui Pavlov" este adesea utilizat pentru a descrie o persoană care doar reacţionează la o anumită situaţie, în loc să folosească gândirea critică. Condiționarea pavloviană a fost tema principală a romanului lui Aldous Huxley, Brave New World

- 1851: A murit scriitorul american James Fenimore Cooper (n. 1789). Fondator al romanului istoric american. Scrierile sale, printre care romanul Ultimul mohican (1826), prezintă viaţa şi conflictele indienilor din regiunea Marilor Lacuri.

- 1853: S-a născut, la Iaşi, Radu RosettI (d.1926), istoric şi scriitor român. Martor al etapei istorice de formare şi consolidare a statului naţional unitar român, el a studiat îndeosebi frământările ţărăneşti din România în secolul al XX-lea. A fost nu numai istoric erudit, ci şi scriitor de seamă. A publicat volumul de povestiri Cu paloşul (1905), romanul Păcatele slugerului (1912), Povestiri moldoveneşti (1920-1921), două volume de Amintiri (1922-1927) etc.

- 1856: S-a născut, la Botoşani,  Sofia Nădejde (m.1946), scriitoare română. Sora pictorului Octav Băncilă (1872-1944) şi soţia publicistului Ioan Nădejde (1854-1928), Sofia Nădejde s-a afirmat în paginile revistei Contemporanul din Iaşi. Proza sa cultivă mai ales o tematică socială: soarta tristă a copiilor orfani, alcoolismul, înapoierea ţărănimii. A publicat schiţe, nuvele, romane şi piese de teatru. A tradus din literatura franceză, italiană şi rusă.

1864: S-a născut Robert Cecil, politician şi diplomat britanic, laureat al Premiului Nobel

- 1876: S-a născut Alexandru I. Lapedatu (frate geamăn cu economistul Ion I. Lapedatu), istoric şi om politic liberal; specialist în istoria Evului Mediu; împreună cu Ioan Lupaş a fondat (1920) Institutul de Istorie Naţională din Cluj; ministru în mai multe rânduri; membru titular al Academiei Române din 1918, vicepreşedinte (1934-1935; 1938-1939) şi preşedinte al acestui for (1935-1938) (m. 1950, în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, ca deţinut politic)

- 1876: S-a născut Ion I. Lapedatu (frate geamăn cu istoricul Alexandru I. Lapedatu), economist şi om politic liberal; a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1.XII.1918 şi la alcătuirea Consiliului Dirigent ca secretar al Resortului Financiar; rol important în unificarea monetară şi reorganizarea sistemului bancar românesc; ministru de finanţe (1926-1927); guvernator al Băncii Naţionale a României (1944-1945); membru de onoare al Academiei Române din 1936 (m. 1951)

- 1882: S-a născut Wilhelm Filderman, jurist, publicist, lider necontestat al populaţiei evreieşti din România după primul război mondial; preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (1921-1941; 1944-1946); în anii celui de-al doilea război mondial a iniţiat demersuri energice pentru împiedicarea trimiterii evreilor în lagărele de exterminare naziste; în exil din 1948 (m. 1963, la Paris) 

- 1887: S-a născut George Breazul, muzicolog, pedagog şi folclorist (m. 1961) 

- 1887: A murit compozitorul Gheorghe Scheletti (n. 1836) 

- 1895, 14 / 26: A fost inaugurat podul peste Dunăre de la Cernavodă (început la 9/21.X.1890); proiectat şi realizat de inginerul Anghel Saligny; în lungime de 3850 de metri, era, la vremea aceea, cel mai lung pod din Europa.Podul a fost inaugurat la 14/26 septembrie 1895 în cadrul unor mari festivităţi la care a participat regele Carol I.

- 1900, 14 / 27: S-a născut medicul Ion Făgărăşanu; contribuţii teoretice şi practice în domeniul anatomiei şi chirurgiei vasculare şi abdominale; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1987)

- 1906: S-a născut poetul Emil Vora (m. 1979)

- 1910: S-a născut actorul de film britanic Jack Hawkins (m. 1973)

- 1910: S-a născut compozitorul elveţian Rolf Liebermann (m. 1999)

- 1916: A murit José Echegaray, dramaturg, om politic, matematician şi economist spaniol; fondator al Băncii Spaniei; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1904, împreună cu francezul Frédéric Mistral; primul scriitor spaniol laureat al acestui premiu (n. 1832)

- 1920: România a ratificat Tratatul de la Versailles (Franţa), între Puterile Aliate şi Germania, document ce punea capăt, din punct de vedere diplomatic, primei conflagraţii mondiale:28.VII.1914-11.XI.1918 (Tratatul a fost semnat la 28.VI.1919)

- 1920: S-a născut economistul american Lawrence R. Klein; cercetări şi lucrări în domeniul modelării economice (dezvoltarea macro-economică a modelelor regionale, naţionale, internaţionale); Premiul Nobel pentru economie pe 1980; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1999

- 1924: S-a născut dirijorul şi profesorul Iosif Conta; dirijor şi prim-dirijor al Orchestrei Naţionale Radio între anii 1954 şi 1988 (m. 2006)

- 1926:A fost construită la Reşiţa prima locomotivă românească pentru ecartament normal.

- 1928: S-a născut Puiu Manu, grafician, realizator de benzi desenate

- 1930: S-a născut actorul Mihai Fotino. Mihai Fotino (cunoscut şi ca Mişu Fotino) este un actor român de teatru,a jucat în numeroase comedii şi a fost prezent în emisiuni de televiziune. Copilăria şi adolescenţa le-a trăit la Braşov, unde tatăl lui era actor şi cu care a jucat împreună încă de când era foarte mic. A debutat la vârsta de 7 ani în piesa de teatru „Coloniale". Din 1952, Mihai Fotino era actor la Teatrul Dramatic din Braşov. A fost remarcat de marele regizor Sică Alexandrescu, care a decis să-l aducă la Bucureşti. Din 1956, joacă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale" din Bucureşti. La cea de-a XIV-a ediţie a Galei Premiilor UNITER, din 3 aprilie 2006, maestrul Mihai Fotino a fost premiat pentru întreaga sa activitate.

- 1935: S-a născut basul Pompei Hărăşteanu, prim-solist al Operei Române

-1936: S-a născut actriţa Ileana Stana Ionescu.

- 1937: A murit Tomáš G. Masaryk, filosof, sociolog şi om politic ceh (lider al Partidului Popular Ceh); primul preşedinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935); membru de onoare străin al Academiei Române din 1934 (n. 1850) 

- 1938: S-a născut artistul plastic Horia Bernea. Horia Bernea (n. Bucureşti; d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost un pictor român. El a deţinut între anii 1990-2000 funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român.Horia Bernea s-a născut în Bucureşti, fiind fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 şi 1959, Horia Bernea a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între anii 1959 şi 1965 – Şcoala Tehnică de Arhitectură şi între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secţia Desen). A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici. A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului „Prolog", a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, în Provence.În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre „Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene) – adevărată „nouă punere în scenă" a miracolului roman.Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.

- 1940: Prin decret regal, România este proclamată „stat naţional-legionar"; generalul Ion Antonescu devine „conducător al statului", Horia Sima, căpitanul Legiunii, este numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri; este interzisă orice activitate politică în afară de cea a Mişcării legionare şi a grupului etnic german

- 1940: S-a născut ierarhul Damaschin Coravul (prenumele la botez: Dimitrie), episcop al Sloboziei şi Călăraşilor între anii 2000 şi 2009; autor a numeroase cărţi şi studii pe teme teologice; profesor de teologie - decan al Facultăţii de Teologie din Craiova în perioada 1992-2000 (m. 2009)

- 1940: S-a născut ceramista Lucia Maftei Teodorescu

- 1945: S-a născut dirijorul Marian Didu (m. 2004)

- 1945: A murit Dumitru Drăghicescu, filosof, sociolog şi om politic liberal; după terminarea Primului Război Mondial s-a aflat alături de Nicolae Titulescu la Liga Naţiunilor Unite; ambasador al României în Mexic (1934-1936), a fost primul trimis român într-o ţară latino-americană (n. 1875)

- 1947: S-a născut interpreta de muzică uşoară Dida Drăgan. Dida Drăgan, născută Didina Alexandra Drăgan, (n. Jugureni, jud. Dâmboviţa) este o solistă vocală şi autoare de versuri din România. Este absolventă a Şcolii Populare de Artă, clasa Florica Orăscu. Îşi face debutul la Concursul de interpretare Bucureşti '71 obţinând premiul I, cu piesa „Vechiul pian" de Vasile V. Vasilache.

- 1951: S-a născut compozitoarea Doina Rotaru

- 1953: S-a născut, la Iaşi, Mihai Leoveanu, poet şi publicist român. A publicat volume de versuri: Carul meu tras de patru egrete (1977), Gerunziu (1989), Marele frig (1996), Structura lacrimii etc.

- 1960: S-a constituit Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC); cinci ţări-cheie în producţia de petrol - Arabia Saudită, Venezuela, Iranul, Irakul şi Kuweitul - au înfiinţat un grup pentru a milita în vederea obţinerii unor preţuri mai ridicate; la scurt timp li s-au alăturat Qatarul, Indonezia şi Libia; ulterior au devenit membre ale OPEC Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuadorul şi Gabonul (ultimele două s-au retras din organizaţie în 1992, respectiv, 1995)

-1965:S-a născut Dmitri Medvedev, premier al Federaţiei Ruse şi fost preşedinte în perioada 2008 - 2012

- 1966: A murit actorul rus de film Nikolai Cherkasov (n. 1903)

- 1970: A murit Rudolf Carnap, filosof şi logician american de origine austriacă (n. 1891)

- 1982: A murit actriţa americană de film Grace Kelly, devenită prinţesă de Monaco prin căsătoria sa, în anul 1956, cu prinţul Rainier al III-lea de Monaco (n. 1928). A jucat la TV, radio şi pe Broadway. A debutat pe ecran în 1951 (Patrusprezece ore), dar s-a afirmat în filmele: În amiaza mare (1952) şi Fereastra din spate (1955). Laureată a Premiului Oscar, în 1954, pentru Fata de la ţară. În urma căsătoriei cu prinţul Rainier III de Monaco (1956) se retrage de pe ecran devenind Prinţesa Grace de Monaco.

- 1982: A murit violonistul francez Christian Ferras (n. 1933) 

- 1984: A murit poetul Paul Sterian; soţul pictoriţei Margareta Sterian (n. 1904). 

-1993: A murit Geo Bogza, scriitor şi ziarist (n. 1908). Membru titular al Academiei Române (1955). A publicat reportaje, povestiri, poeme şi tablete. O parte dintre scrierile apărute între 1934 şi 1960 au fost incluse într-o ediţie de Scrieri în proză (5 vol., 1956-1960). Este considerat creatorul reportajului românesc modern cu tematică socială. Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploieşti, ca fiu al lui Alexandru Bogza şi frate mai mare al lui Nicolae Bogza, numele adevărat al scriitorului Radu Tudoran. A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului de sex la recea şi solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă şi consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, ţări, privelişti, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenţei tâmpe (Înmormântări) şi al plictisului exasperant provincial (O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinţei de înavuţire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreţ, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpaţi (Cartea Oltului).Geo Bogza adaugă literaturii naţionale un nume, o operă şi un stil, evidente şi inconfundabile.Moare la 14 septembrie 1993, în Bucureşti, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran. 

Opera

Poeme

Poemul invectivă - (1933)

Ioana Maria (17 poeme) - (1937)

Cântec de revoltă, de dragoste şi de moarte - (1947)

Orion - (1976)

Reportaje

Cartea Oltului - (1945)

Ţări de piatră, de foc, de pământ - (1939)

Ţara de piatră - (1946)

Oameni şi cărbuni în Valea Jiului -(1947)

Veneam la vale -(1942)

- 2002: A murit arhimandritul Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti (din 1950); cunoscut duhovnic şi pictor bisericesc; unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării „Rugul Aprins", grupare spirituală neagreată de regimul comunist, ce reunea toate marile personalităţi ale intelectualităţii creştin-ortodoxe din acea vreme; deţinut politic între anii 1958 şi 1964 (n. 1912, Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi, azi în R. Moldova) 

- 2006: A murit politologul Silviu Brucan (n. 1916). A publicat lucrări de analiză socială privind relaţiile internaţionale şi lumea comunistă contemporană (Dialectica politicii internaţionale; Pluralism şi conflict social).

- 2008: A murit actorul Ştefan Iordache.Ştefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, România - d. Viena, Austria) a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film şi televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic şi Teatrul Naţional de Televiziune, şi a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.

- 2009: A murit actorul de film american Patrick Swayze (n. 1952)

$$$

 Când Paul Newman a intrat în centrul de îngrijire a memoriei în mai 2007, nu era sigur ce fel de zi avea să fie. Joanne Woodward, soția lui de cincizeci de ani, stătea lângă fereastră, privind copacii goi. Nu s-a întors când a auzit ușa deschizându-se. Paul s-a așezat lângă ea. O asistentă îl avertizase că astăzi ar putea fi una dintre zilele în care nu-l va recunoaște. El a dat din cap. Știa deja.

Ea l-a privit curioasă, dar nefamiliar. „Vă pot ajuta?”, a întrebat ea blând. Paul a spus: „Ai înțeles”, iar ea a răspuns: „Ai înțeles”. Ea a clipit, confuză. El nu i-a explicat. Nu a explicat niciodată. Pur și simplu și-a croit drum. În fiecare zi. Îi citea. Îi aducea flori. Îi spunea glume. Uneori îl numea „omul drăguț care citește”. Alteori nu-i spunea nimic. Dar el a rămas prezent. În fiecare zi. Îi citea Joannei. Povestea lor începuse în anii 1950 la Actors Studio. Era concentrată, independentă, câștigând deja aprecierea pe Broadway. El era chipeș, căsătorit și sigur pe sine. Ea îl provoca pe scenă, în conversații și în deciziile pe care le lua. Legătura lor nu a fost bruscă. A fost deliberată. Tăcută. Construită în timp. În 1958, s-au căsătorit. În 1968, au cumpărat o casă în Westport. În 1982, au fondat împreună Tabăra de Bande Hole in the Wall pentru copii cu boli grave. Reflectoarele nu l-au definit niciodată. S-au definit unul pe celălalt.

Deși Hollywood-ul a celebrat adesea ochii albaștri de oțel ai lui Paul și calmul său aspru, Joanne a fost cea care a crezut prima dată că există ceva mai profund. Ea a spus în nenumărate interviuri: „Nu a fost niciodată ca actoria. A fost întotdeauna ca un fapt real.”

Loose nu era lucios. Avea umbre. Paul s-a luptat cu alcoolul ani de zile. Au existat tăceri lungi în perioadele dificile. Dar Joanne nu a plecat niciodată. Și-a menținut poziția fără să ridice vocea. Prietenii spuneau adesea că ea nu-l controlează. Ea îl stabilizează. Și când s-a trezit, când a devenit activist, filantrop, regizor la sfârșitul carierei, Joanne a fost cea care a rămas pe scenă, menținând echilibrul.

În ultimii ani, Paul a început să încetinească ritmul. A încetat să mai cânte în mod regulat. A petrecut mai mult timp gătind, concurând cu mașini, citind. Și apoi, pe măsură ce memoria Joannei se estompa, a preluat un nou rol, nu de vedetă sau purtător de cuvânt, ci de îngrijitor. Rareori a vorbit public despre boala ei. Doar o dată, la o strângere de fonduri discretă, a recunoscut: „Ea este încă aici. Chiar și atunci când nu mai este.” În cameră s-a făcut tăcere. Apoi a adăugat: „Și voi continua să apar. Așa arată dragostea acum.”

Când Paul a murit în 2008, prietenii au spus că Joanne nu a înțeles pe deplin pierderea. În unele zile, ea l-a întrebat când va veni. În alte zile, i-a spus că fusese deja cu el. Fiicele lui au ales să nu o corecteze. Au lăsat amintirea să trăiască unde a vrut.

Cu ani în urmă, când a fost întrebat care este secretul căsniciei lor durabile, Paul s-a repezit la ei și a spus: „Nu ne ținem evidența unul altuia”. Joanne a zâmbit și a adăugat: „Stăm în cameră”.

El a continuat să facă asta, chiar și atunci când ea nu-i știa numele. El a rămas în cameră.

A intrat într-un spațiu în care ea nu-și mai amintea istoria lor și i-a oferit ceva ce încă mai putea simți: vocea lui, prezența lui și o iubire care nu avea nevoie de recunoaștere pe ntru a fi reală.

&&&

 S-a întâmplat în 12 septembrie 490 î. Hr.: Avea loc victoria grecilor asupra perşilor în bătălia de la Marathon. În anul 490 î. Hr., Imperiul Persan se afla în plinătatea forţei sale. Acest imperiu, care la apogeul puterii sale se întindea pe circa opt milioane de kilometri pătraţi - cuprinzând zone în care astăzi se află Iranul, Afganistanul, Irakul, Siria, Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul, ba chiar şi porţiuni în care în zilele noastre se află România, Bulgaria, Arabia Saudită - nu putea rămâne indiferent la bogata Grecie. Astfel, între perşi şi greci s-au purtat o serie de războaie, acestea fiind cunoscute sub numele de Războaiele Medice.

Bătălia de la Maraton este prima înfrângere clară a perşilor, care în acele vremuri aveau o armată considerată invincibilă. Cu atât mai impresionant este acest război, cu cât a fost rodul unei strategii noi, aceea a confruntării în câmp deschis, lucru de neconceput până atunci pentru greci, care din pricina efectivelor mai mici preferau zonele greu accesibile, tactică asemănătoare celei folosite de domnitorii noştri în luptele cu trupele otomane.

Herodot datează evenimentele despre care a scris în „Istoriile” sale conform unui calendar lunisolar; dar fiecare oraș-stat (polis) din vremea sa utiliza o altă variantă. Prin calcule astronomice se poate obține o dată corelată cu calendarul iulian - astfel, Philipp August Böckh (în 1855) a concluzionat că bătălia de la Maraton a avut loc pe 12 septembrie 490 î. Hr., conform calendarului iulian.Această dată este în general acceptată de către istorici. Există însă și opinii diferite: dacă se ia în considerare faptul că spartanii nu au participat la luptă datorită motivelor religioase (ei nu s-au pus în mișcare înainte de a fi lună nouă, adică la șase zile după terminarea bătăliei), iar calendarul lor era decalat cu o lună față de cel atenian, ar rezulta că bătălia a avut loc pe 12 august 490 î. Hr.

Schimbarea îndrăzneaţă a planului militar al grecilor s-a datorat unuia dintre strategii Atenei, Miltiades cel Tânăr. Anual, erau aleşi zece strategi pentru armata Atenei, iar Miltiades cel Tânăr a reuşit să-l convingă pe comandantul armatelor ateniene, Callimachus, să schimbe tactica de luptă de atunci, adică să renunţe la apărarea îndârjită de după zidurile cetăţilor şi la ambuscade şi să adopte o tactică a atacului în câmp deschis, timp în care persanii erau încă ocupaţi cu descărcarea corăbiilor.

Miltiades cel Tânăr îl însoţise pe Darius I în timpul expediţiei persane împotriva sciţilor, din anul 514 î. Hr., și cunoştea bine felul de a lupta şi mentalitatea perşilor, aşa încât era în măsură să evalueze şansele unei asemenea schimbări de viziune asupra luptei. Pe de altă parte, perşii nu şi-au pus problema că pot fi atacaţi, fiind convinşi că atenienii se vor mulţimi doar cu o apărare îndârjită. Însă au fost prea siguri pe ei, iar asta i-a costat una dintre cele mai grele înfrângeri din istoria lor ca imperiu. Predecesorul lui Darius I, Cyrus, cucerise în anul 546 î. Hr., printre alte provincii din Asia Mică, şi regatul Lydiei (regiune care se află acum în Anatolia), de care depindeau coloniile greceşti din Ionia. Nemulţumirile împotriva perşilor s-au agravat, după ce Darius a instituit tribuţii anuale fixe, în locul contribuţiilor neregulate care funcţionau până atunci. După ce o revoltă a fost înăbuşită, în anul 499 î. Hr., perşii au vrut să pedepsească oraşele-stat (polisuri) Atena şi Eretria, care veniseră în ajutorul ionienilor.

Pe parcursul anului 491 î. Hr., perşii s-au pregătit pentru război, atât din punct de vedere militar, cât şi printr-o ofensivă diplomatică, trimiţând ambasadori în principalele oraşe-stat, cu cerinţa de a li se oferi „pământ şi apă”, gest simbolic atât de cunoscut şi nouă. Atena şi Sparta au refuzat, iar potrivit istoricului Herodot, Sparta i-a şi ucis pe solii lui Darius I. O armată persană s-a pus în mişcare, atât pe apă, cât şi pe uscat, condusă de Datis şi de nepotul lui Darius, Artaphernes. La finalul lunii august, o flotă de aproximativ 600 de nave a ajuns în golful de la Maraton, aflat la numai 42 de kilometri de Atena. Chiar dacă mărimea exactă a armatei persane este o necunoscută, cifrele variind foarte mult - de la sute de mii, cât apreciau în scrierile lor Plutarh şi Pausanias, la zeci de mii - este cert că aceste efective erau cu mult mai mari decât cele ale grecilor.

Aşa încât propunerea lui Miltiades cel Tânăr, de a-i ataca ei pe perşi şi nu de a aştepta în apărare, a fost cu adevărat o surpriză în pregătirile pe care grecii le făceau pentru bătălie. Atenienii ceruseră ajutor Spartei, însă spartanii aveau propriile convingeri de ordin religios, legate de fazele lunii, adică erau nevoiți să aştepte un număr de zile până la luna nouă, astfel că au ajuns pe câmpul de luptă târziu, după încheierea acesteia. Descrierea lui Herodot, făcută la 50 de ani după bătălie, este următoarea: „După ce atenienii se rânduiră pentru bătălie, s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă şi se năpustiră asupra barbarilor... Când perşii i-au văzut pe vrăjmaşi atacându-i în fuga mare, s-au pregătit să primească atacul, cumpănind numărul neînsemnat al atenienilor şi atacul la care porniseră aceştia - fără cavalerie şi arcaşi. Ei au crezut că i-a cuprins nebunia, închipuindu-şi că această sminteală a lor îi va pierde cu siguranţă. Atenienii însă, când se încleştară strâns cu barbarii, se luptară în chip vrednic de pomenit. Bătălia de la Maraton a ţinut mult... După ce perşii au fost puşi pe fugă, atenienii îi urmăriră... până ce, ajungând la mare, cerură să li se pună la îndemână foc şi au atacat chiar corăbiile acelora”. Flota perşilor a ridicat ancora, cu pierderi mari, estimate la peste șase mii de morţi, în vreme ce atenienii pierduseră foarte puţini oameni.

În ochii lui Darius această expediție poate a apărut ca fiind pe jumătate reușită. Desigur, Atena scăpase de răzbunarea „Marelui Rege”, dar Eretria, celălalt oraș vinovat de a-i fi ajutat pe ionienii răsculați și de incendierea orașului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii înrobiți au fost duși în inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai târziu, atunci când a trecut Herodot prin această zonă, urmașii acestora încă își mai păstrau limba și obiceiurile. Toate acestea însă nu puteau face uitat eșecul debarcării în Attica. Darius aflase acum că pentru a cuceri întreaga Grecie, o debarcare susținută de flotă era insuficientă - era necesară o invazie pe calea terestră. El dorea să reia la o scară mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au împiedicat (înfrângerea de la Maraton a determinat revolta Babilonului și a Egiptului, revolte care s-au prelungit până după moartea lui Darius). De abia după ce urmașul său la tron, Xerxes, a restabilit ordinea în Egipt și în întregul imperiu a fost plănuită o nouă expediție în Europa.

Pentru greci însă, bătălia de la Maraton a rămas în amintire ca o victorie cu urmări capitale. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită în câmp deschis de către hopliți. La Maraton, a fost salvată nu numai independența unui popor, ci o întreagă civilizație. Atenienii s-au salvat pe ei înșiși și au salvat, în același timp, Grecia. Plini de o legitimă mândrie, atenienii și-au onorat eroii căzuți în luptă, ridicând un tumul înalt pe câmpia de la Maraton și au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicându-l acelorași eroi. În anul următor, (489 î. Hr.) Miltiades, învingătorul de la Maraton, după ce a obținut bani sub formă de împrumuturi de la cetățenii atenieni, a întreprins pe cont propriu o expediție împotriva insulei Paros, în scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat perșilor. Expediția s-a soldat însă cu un eșec; adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de acest fapt și au cerut condamnarea la moarte a acestuia. În cele din urmă, cel care salvase Atena la Maraton a fost condamnat la închisoare, loc în care a și murit în același an.

Fidipide, sau Pheidippides în greceşte, este numele curierului despre care se spune că ar fi alergat, între locul bătăliei şi Atena, pentru a da vestea cea bună a victoriei, iar apoi ar fi murit de epuizare. Legenda spune că acest curier ar fi fost trimis în Sparta înainte de bătălie, pentru a cere ajutor în vederea luptei, iar după câştigarea acesteia de către atenieni el ar fi spus cuvintele „Bucurie vouă, noi am câştigat”, după ce a parcurs în alergare cei 42 de kilometri dintre Maraton şi Atena. Dacă este sau nu o realitate istorică nu se ştie cu exactitate, însă proba de maraton are în spate o legendă superbă, legată de locul unei celebre bătălii, în care spiritul eroic al atenienilor a dat o grea lovitură temutului imperiu al perşilor.

Surse:

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-maraton-si-originea-cursei-care-poarta-acest-nume/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/11/22/gloria-si-umilinta-lui-miltiade-i-batalia-de-la-maraton/

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cum-au-reusit-o-mana-de-greci-sa-i-invinga-pe-persi-la-marathon

https://ziarullumina.ro/societate/timp-liber/batalia-de-la-maraton-o-lupta-istori ca-115915.html

&&&

 S-a întâmplat în 12 septembrie1547: În această zi, s-a născut regele Francisc I al Franţei. Francisc I al Franţei (François I) (12 septembrie 1494 - 31 martie 1547) a fost rege al Franţei între anii 1515 şi 1547, fiind fiul lui Charles d'Angoulême şi al Louisei de Savoia. Întâi, conte de Angoulême şi duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franţei.Când Francisc a devenit rege în 1515, Renaşterea îşi făcuse apariţia în Franţa iar Francisc a fost un important promotor al artelor. A sprijinit mulţi artişti ai timpului său şi i-a încurajat să vină în Franţa. Unii au lucrat pentru el, inclusiv Andrea del Sarto şi Leonardo da Vinci, pe care Francis l-a convins să părăsească Italia în ultima parte a vieţii sale. Leonardo a pictat puţin în Franţa, însă a adus cu el multe dintre lucrările sale mari, cum ar fi Mona Lisa, şi acestea au rămas în Franţa, la moartea sa. Alţi mari artişti pe care Francisc i-a angajat include pe Benvenuto Cellini, Giulio Romano şi Francesco Primaticcio, toţi angajaţi de Francis în amenajarea diferitelor palate ale regelui. Francis a angajat un număr de agenţi în Italia care au depus eforturi pentru a procura lucrări ale maeştrilor italieni, cum ar fi Michelangelo, Tiţian şi Raphael şi să le aducă în Franţa.Nu numai că Francisc a sprijinit o serie de mari scriitori, el a fost, de asemenea, poet, chiar dacă nu unul de mare calitate. Francisc a îmbunătăţit biblioteca regală; el a numit pe marele umanist francez Guillaume Budé ca bibliotecar şef şi a început să extindă colecţia de cărţi. Agenţii angajaţi de Francisc şi trimişi în Italia au căutat cărţi rare şi manuscrise şi le-au trimis în Franţa. În timpul domniei sale mărimea bibliotecii a crescut considerabil. Francisc a stabilit un precedent important prin deschiderea bibliotecii sale cercetătorilor din întreaga lume cu scopul de a facilita difuzarea de cunoştinţe. În 1537, Francisc a semnat „Ordonnance de Montpellier", decretând ca biblioteca sa să primeacă un exemplar din fiecare carte ce urmează să fie vândută în Franţa.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Francis-I-king-of-France

https://historia.ro/sectiune/portret/francisc-i-le-roi-chevalier-583998.html

https://www.monuments-nationaux.fr/en/view/content/9848824/full/1/11378351

https://www.ebsco.com/research-starters/history/fran cis-i

$$&

 S-a întâmplat în 12 septembrie1683: Era sfârşitul asediului otoman asupra Vienei. Armata germano-polonă condusă de ducele Carol de Lorena şi de regele Jan Sobieski înving în apropiere de Viena oastea marelui vizir Kara Mustafa. Asediul şi bătălia de la Viena (14 iulie – 13 septembrie 1683) a fost o operaţie militară iniţiată de otomani împotriva Imperiului Habsburgic, la care au participat şi detaşamente de oaste româneşti.

La ordinul sultanului Mehmed IV (1648 – 1487), marele vizir Kara Mustafa paşa a trecut la mobilizarea tuturor categoriilor de forţe necesare înfrângerii statului habsburgic. Astfel, și domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, Şerban Cantacuzino (1678 – 1688), respectiv Gheorghe Duca (1678 – 1683), şi principele Transilvaniei Mihail Apafi I (1661 – 1690) au fost obligaţi să participe alături de otomani la campania din Europa Centrală.

Joncţiunea acestor armate s-a realizat la Eszék, pe Dunăre, la începutul lunii iunie (2 – 14 iunie). La 14 iulie 1683, trupele otomane au ajuns la Viena, două zile mai târziu, au înceaput asediul asupra cetăţii. Oştenilor români participanţi le-au revenit misiuni în spatele frontului, fiind încartiruiţi într-o zonă mărginaşă a Vienei (Rossau). Şerban Vodă credea însă în „victoria armatelor împăratului asupra duşmanului ereditar şi înfruntarea trufiei sale”, motiv pentru care acţiunile sale de pe frontul austriac au adus însemnate prejudicii de imagine Înaltei Porţi. El a acceptat să mijlocească schimbul de mesaje dintre garnizoana asediată, tabăra ducelui Carol de Lorena, ce avea cartierul general în apropierea oraşului, şi von Kunitz, rezidentul austriac din tabăra otomană, pe care oamenii lui Kara Mustafa intenţionau să-l folosească împotriva habsburgilor la momentul oportun. Mai mult, Şerban Cantacuzino a căutat să furnizeze taberei creştine informaţii privitoare la strategiile turcilor, la poziţia trupelor în teatrul de operaţii sau la neajunsurile care se resimţeau zilnic în rândul combatanţilor. Un exemplu ar putea fi episodul întâmplat la 6 august 1683. Un susţinut atac de artilerie otoman asupra aliaţilor creştini ameninţa să se transforme într-un eşec pentru apărătorii Vienei. Intervenţia lui Şerban Cantacuzino şi înştiinţarea lui Carol de Lorena, printr-un „iezuit ascuns în cortul său”, asupra faptului că „turcii gătesc iarba de puşcă şi vor înceta a bate până li se va aduce alta”, a întors rezultatul bătăliei în favoarea creştinilor. O altă dovadă a jocului său dublu ar fi încetineala în a finaliza construcţia unui pod de legătură între tabăra otomană şi zona de asediu, „ca doară mai curând ar veni oastea creştinească”, pentru a împiedica reacţia rapidă a oştilor Porţii. În ciuda manifestelor sale simpatii prooccidentale, domnul Ţării Româneşti a evitat să-şi afişeze public opţiunile de politică externă.

În urma înfrângerii definitive a trupelor vizirului Kara Mustafa paşa ,din 12 septembrie 1683, la Kahlenberg (în apropiere de Wiener Wald), în faţa oştilor conduse de regele polon Jan III Sobieski (1674 – 1696), este decisă retragerea din teritoriul habsburgic. Detaşamentele muntene comandate de Şerban Cantacuzino au făcut cale întoarsă, după un scurt popas în pădurea Gatterhölzel (unde domnul va ridica o cruce de lemn), s-au desprins de grosul armatelor otomane, îndreptându-se spre Bucureşti.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/care-a-fost-adevarata-insemnatate-a-victoriei-antiotomane-din-1683

https://www.academia.edu/32198997/Imperiul_otoman

http://www.istoria.md/articol/484/Asediul_Vienei__1683__%C5%9Fi_urm%C4%83rile_sale__Pacea_de_la_Karlowitz__1699_

https://beautifulhistories.wordpress.com/2017/03/31/al-doilea-asediu-al-vie nei-1683/

&&&

 S-a întâmplat în 12 septembrie1919: Apărea Decretul-lege dat de Consiliul Dirigent al Transilvaniei pentru reforma agrară, dat după cel pentru introducerea votului universal. Acel proiect de lege privind reforma electorală a fost discutat pe articole începând cu 4 august şi a fost adoptat cu mici modificări şi un singur vot împotrivă pe 6 august. Consiliul Dirigent a trimis Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, la 12 august, un exemplar legalizat al proiectului, care a fost discutat în şedinţa din 20 august şi promulgat ca decret-lege pe 24 august.

Acelaşi traseu a fost urmat şi de către proiectul de lege privind reforma agrară care e subiect al acestei postări. El a fost luat în discuţie de către Marele Sfat Naţional Român în şedinţa a 13-a, din 6 august 1919, iar varianta adoptată a sa a devenit decret-lege pe 12 septembrie. Potrivit acestei reforme, marile proprietăţi urmau a fi reduse prin expropriere la un preţ stabilit de către comisiile judeţene de împroprietărire, iar ţăranii aveau dreptul la o suprafaţă de pământ cel puţin atât cât puteau s-o lucreze ei şi familiile lor.

La Alba Iulia s-a decis administrarea Transilvaniei de către un organism special până la convocarea unei Constituante a României întregite. Astfel, s-a format Marele Sfat Naţional compus din 250 de membri. Potrivit punctului IX al Rezoluţiei de la Alba-Iulia, Marele Sfat Naţional „avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le află necesare în interesul naţiunii”. Rolul său a fost al unui „parlament provizoriu”, iar forţa executivă a acestuia era reprezentată de Consiliul Dirigent, „supremul for al naţiunii române din Ardeal – cuvântul Ardeal fiind numirea colectivă a întregului teritoriu românesc din fosta Ungarie”.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria, numit de Marele Sfat Naţional în data de 2 decembrie 1918, a avut menirea de a duce la îndeplinire hotărârile Adunării Naţionale: „Consiliul Dirigent va prelua şi va dirigui viaţa de stat, va îngriji serviciile publice şi în acest scop va fi în drept de a ordona şi a lua toate măsurile pe care le va găsi necesare”. Decretul lege semnat de Regele Ferdinand I sublinia folositoare activitatea acestuia până la definitiva organizare a României unite. Aşadar, era vorba de o autonomie provizorie, limitată în timp, Consiliul Dirigent urmând să funcţioneze până la unificarea legislativă şi administrativ-instituţională.

Sediul Consiliului Dirigent a fost stabilit la Sibiu unde a funcţionat între 9 decembrie 1918 – 18 noiembrie 1919. Începând cu 17 decembrie 1919 şi până în 10 aprilie 1920, şedinţele s-au ţinut la Cluj. Organul de presă al acestui organism a fost Gazeta Oficială, redactor fiind numit Teodor V. Păcăţian. Decretele Consiliului Dirigent aveau caracterul de lege şi erau obligatorii. Primul act juridic adoptat de Consiliul Dirigent a fost Decretul I, din 24 ianuarie 1918. Acesta viza modul de aplicare al legilor, funcţionarea serviciilor publice. În domeniul administraţiei publice s-a introdus limba română, ca limbă oficială. În acele comitate în care naţiunile conlocuitoare reprezentau a cincea parte din populaţie cetăţenii minoritari puteau utiliza limba proprie în administraţie şi învăţământ.

După înfiinţarea Consiliului Dirigent, consiliile naţionale comitatense, cercuale, urbane şi comunale româneşti au trecut sub autoritatea Resortului de Interne. În fruntea comitatelor (judeţelor) şi a municipiilor au fost numiţi prefecţi, ceilalţi funcţionari rămânând cu atribuţiile fixate de legea din 1866. În oraşele cu titlu de municipiu au fost desemnaţi prefecţi diferiţi de cei ai judeţelor (Cluj, Sibiu, Târgu-Mureş, Arad, Oradea, Timişoara, Satu-Mare). Au fost numiţi prefecţi şi pentru teritoriile aflate dincolo de linia de demarcaţie (Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Arad, Caraş-Severin). Dreptul constituţional maghiar a fost înlocuit cu cel român. S-a desfiinţat Comisia de examinare pentru magistraţi şi avocaţi cu reşedinţa în Târgu-Mureş şi s-a instituit, în locul acesteia, în mod provizoriu, o Comisie de examinare la Cluj. Pentru judecătorii, procurorii, notarii publici şi avocaţii care nu cunoşteau limba română s-a stabilit un răstimp de 6-12 luni în care să înveţe limba oficială. La Bucureşti, la Curtea de Casaţie şi Justiţie, au fost organizate trei secţii transilvănene, iar Secretariatul General din cadrul Comisiei Regionale de Unificare şi Descărcare de la Cluj avea în competenţă rezolvarea problemelor ce ţineau de Transilvania.

Proiectul de reformă agrară propus de Consiliul Dirigent a avut menirea de a impulsiona dezvoltarea industriei naţionale şi de a pregăti intensificarea economiei rurale. În acest scop s-a înfiinţat un Serviciu special al reformei agrare şi al statisticii. Exproprierile totale au vizat proprietăţile imobiliare ale căror proprietari au optat pentru cetăţenia altui stat sau persoanele publice şi private, instituţii, corporaţii care aveau sediul în exterior. Calitatea şi preţul pământului, capacitatea de muncă şi mijloacele de care dispuneau cei care urmau a fi împroprietăriţi reprezentau criteriile pe baza cărora avea să fie împărţit terenul expropriat. Resortul de agricultură a elaborat și definitivat, după consfătuiri cu reprezentanți ai minorităților etnice, un proiect de lege agrară care a fost dezbătut și aprobat de Marele Sfat Național, devenit decretul-lege de reformă agrară nr. 3911 din 1919. Dar acest decret nu a fost aplicat, reforma agrară în Transilvania fiind întocmită după o nouă lege întocmită în anul 1921.

Proiectul de lege electorală care trebuia prezentat guvernului central a fost dezbătut la 6 august 1919, sancţionat şi promulgat de către Regele Ferdinand I sub forma Decretului-lege nr. 3621 din 24 august 1919. S-a renunţat la votul cenzitar şi s-a introdus votul universal pentru bărbaţii în vârstă de peste 21 de ani, direct, egal şi secret. Chestiunile financiare ce priveau Transilvania, cu consultarea reprezentanţilor Consiliului Dirigent, au fost puse în practică prin intermediul Resortului de Finanţe. Acesta din urmă a supravegheat introducerea leului şi scoaterea din circulaţie a banilor străini. Unificarea monetară a fost finalizată în 1920.

În cadrul Resortului de Industrie au fost înfiinţate nouă inspectorate industriale şi Direcţia Minelor. Resortul a iniţiat preluarea întreprinderilor care înainte de 1918 aparţinuseră Monarhiei. În ceea ce priveşte Consiliul Economic Central, acesta era format din şefii de resort de la Industrie, Comerţ, Agricultură, Finanţe, Comunicaţii (C.F.R., direcţia poştă, telegraf, telefoane), şeful serviciului edil, directorul general al minelor şi un delegat special de la Bucureşti (Ministerul Industriei şi Comerţului).

Referitor la domeniul învăţământului, Resortul de Culte şi Instrucţiune Publică a trecut şcolile secundare de stat sub autoritatea sa şi a pus bazele unor noi Licee de stat. Istoria şi geografia Ungariei au fost înlocuite cu cele ale României. În lumina principiilor democratice declarate la Alba Iulia, Resortul de Instrucţiune a susţinut funcţionarea şcolilor de stat sau secţii în limba minorităţilor. Sarcina reorganizării, pe baze româneşti, a Universităţii din Cluj a fost asumată de Consiliul Dirigent. Acesta s-a mobilizat şi în vederea înfiinţării Academiei de Agricultură din Cluj şi a Şcolilor Politehnice în Transilvania.

Răspândirea tuberculozei şi mortalitatea infantilă au fost două din problemele urgente cu care s-a confruntat Resortul Ocrotirilor Sociale. S-au înfiinţat ambulatorii policlinice, spitale de stat la Reghin, Abrud, Cluj şi Timişoara, institutul surorilor de caritate şi au fost extinse instituţiile de ocrotire a copiilor. O atenţie specială a fost acordată combaterii bolilor contagioase, afecţiunilor venerice, bolilor pediatrice.

În intervalul în care şi-a desfăşurat activitatea, componenţa Consiliului Dirigent a suferit modificări. Schimbările s-au datorat înfiinţării sau desfiinţării de resorturi, a demisiilor din motive personale sau de partid (în vara anului 1919 Partidul Social Democrat şi-a retras cei doi reprezentanţi, anume pe Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca) sau a intrării unor şefi de resort în guvernul Vaida Voevod. Cu o activitatea caracterizată de „mult elan, zel şi neîntrecut patriotism…plin de suflet şi voie fermă de realizări”, Consiliul Dirigent a fost desfiinţat prin Decretul lege din 2 aprilie 1920, dat publicităţii în 4 aprilie, şi şi-a încetat activitatea în 10 aprilie 1920. Între 2 decembrie 1918 şi începutul lunii aprilie 1920, a organizat peste 200 de şedinţe şi a emis 24 de decrete. Locul Consiliului a fost luat de Comisia Centrală de Unificare, Resorturile au fost preluate de Secretariatele administrative, secţii ale ministerelor, cu sediul la Cluj, puse sub conducerea unui ministru delegat pentru Transilvania.

Subordonat puterii politicii centrale, având dreptul de a iniţia şi elabora legi, Consiliul Dirigent a reprezentat o structură politico-administrativă, cu caracter provizoriu. A servit nevoilor unui moment istoric concret, rolul fiind de a conduce destinele Transilvaniei în complexul proces de integrare în cadrul României întregite. La momentul desfiinţării sale, ziarul „Patria” sintetiza menirea acestui organism: „Scurta autonomie provizorie şi instituirea Consiliului Dirigent a fost o măsură de prevederi, înţelepciune politică, o verigă absolut necesară în succesiunea lucrărilor menite a pregăti calea spre închegarea deplină a unităţii naţional-politice”.

Surse:

Iancu Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea Statului naţional unitar român (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Dumitru Ogăşanu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Activitate legislativă 1918-1920, Ed. Universităţii din Oradea, 2002.

Valentin Orga, Aurel Vlad. Istorie şi destin, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2001

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_7/47.pdf

https://www.caietesilvane.ro/articole/503/Marele-Sfat-National-Parlamentul-provizoriu-al-Transilvaniei-dupa-Marea-Unire-de-la-1-Decembrie-1918.html

https://europunkt.ro/2016/04/12/ioan-scurtu-evolutia-dezbaterii-privind-votul-universal-si-exproprierea/

https://core.ac.uk/download/pdf/154819797.pdf

https://www.academia.edu/38447546/Ioan_Scurtu-_Rom%C3%A2nia_%C3%AEntre_anii_1918-1940.pdf

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/64589/1/BCUCLUJ_FP_27 9559_1918-1920_079.pdf

&&&

 S-a întâmplat în 12 septembrie 1944: Avea loc semnarea, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite, reprezentate de URSS, care declară România o ţară înfrântă în război, consacră anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impune plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de trei sute de milioane de dolari, urmând a fi achitate în decurs de şase ani în produse petrolifere, lemnoase etc; este declarat nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania sau cea mai mare parte a ei" revenind României; armata română urma să participe cu 12 divizii, alături de cea sovietică, la eliberarea Transilvaniei. 

În cursul războiului din Est, armata română a suferit pierderi de 624.740 militari (din care 71.585 morţi, 243.622 răniţi şi bolnavi, 309.533 dispăruţi); la articolul 16 convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări; pe lista autorilor interzişi figurau: Gheorghe Şincai, Nicoale Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian.

După 23 august, noul guvern prezidat de Constantin Sănătescu și-a exprimat dorința de a semna armistițiul cu Națiunile Unite. Delegația română din Cairo a primit din partea ministrului de Externe, Grigore Niculescu-Buzești, mandatul să negocieze și să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. Aliații nu au luat act de dorința guvernului român și au comunicat faptul că actul va fi semnat la Moscova.

Pe 29 august pleacă la Moscova delegația română pentru încheierea armistițiului. În speranța că Lucrețiu Pătrășcanu în calitate de comunist va găsi mai multă receptivitate față de doleanțele noastre din partea reprezentanților sovietici, el este numit șeful delegației. Abia la 10 septembrie, ora 22, delegația a fost invitată să participe la întâlnirea cu reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi SUA, prilej cu care Molotov a prezentat proiectul condiţiilor de armistiţiu în limbile română şi engleză. La solicitarea lui Pătrăşcanu, România a primit răgazul de o zi pentru a studia acest document. Lucrările s-au reluat la 11 septembrie, ora 22.00, prilej cu care Lucreţiu Pătrăşcanu a explicat că după înlăturarea guvernului Antonescu, România lupta efectiv alături de Aliaţi. Molotov a replicat: „Este de la sine înţeles că nu trebuie să reamintim cum a început războiul şi cum românii au tratat teritoriile ocupate în Ucraina, Crimeea, bazinul Doneţului şi Stalingradul. Nu putem uita ca guvernul român a fost alături de Hitler şi armata germană şi pentru acest fapt România rămâne responsabilă”.

Nici măcar o singură obiecție nu a fost admisă. Totul era de fapt un Dictat. Englezii și americanii erau muți. Când totuși vorbeau, întăreau cele spuse de Molotov. Astfel, când Constantin Vișoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”, Molotov a replicat: „este inutil să inserăm un astfel de text, dat fiind că la sfârșitul ostilităților trupele sovietice vor părăsi România”. Diplomatul român a insistat, evocând vorbele lui Talleyrand, diplomatul lui Napoleon: „Se înțelege de la sine, dar este mai bine să o spui”. Molotov a repetat răspunsul. Vișoianu a reiterat ideea, dar reprezentantul S.U.A a intervenit: „Îl rog pe diplomatul român să nu mai insiste. Interpretarea domnului Molotov potrivit căreia trupele sovietice vor părăsi teritoriul României la sfârșitul ostilităților este interpretarea justă”. Războiul în Europa s-a sfârșit în mai 1945 iar trupele sovietice s-au retras din România în 1958.

În această atmosferă sumbră, la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite. Prin acest document se constata că „România a încetat” operațiile militare împotriva U.R.S.S., „a ieșit” din războiul cu Națiunile Unite și se angajase (începând cu 24 august ora 4 a.m.) în lupta contra Germaniei și Ungariei. Despăgubirile de război erau stabilite la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). 

Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe un acord trebuie să fie semnăturile părților, în cazul nostru cea românească și cea sovietică. Ultimatumul sovietic avea o singură „semnătură”, cea mosvocită, iar acceptarea doar pe cea a părții române, deci nu a existat vreun „acord”.

Guvernul de la București se obliga să predea toţi prizonierii sovietici şi aliaţi, „precum şi pe toţi cetăţenii aduşi cu sila în România”, referirea vizându-i pe locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei, care s-au retras în România. Sovieticii aplicau principiul „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Se constituia o Înaltă Comisie Aliată de Control (de fapt sovietică), cu sediul în București care urma să direcționeze și supravegheze total activitatea României și a guvernului său. De asemena, „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Era o formulare echivocă, deoarece în acel moment cea mai mare parte a Transilvaniei făcea parte din România; în fapt, Aliaţii urmăreau să lase deschisă calea unei negocieri cu Ungaria în vederea ieşirii acesteia din război, prezentându-i situaţia Transilvaniei ca nefiind rezolvată deplin.

În ședința Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944 s-a discutat textul Convenției semnate la Moscova. Iuliu Maniu a apreciat că Antonescu obținuse de la sovietici condiții mai bune decât guvernul instaurat la 23 august. Pe 12 aprilie 1944, la Stockholm, Alexandra Kollontai, ambasadoarea sovietică, prezenta condițiile unui armistițiu. Cele mai impotante puncte prevedeau: ruptura de germani și lupta împotriva acestora, revenirea la frontirea din iunie 1940, reparații de război, înapoierea prozonierilor, libertate de mișcare pentru Armata Roșie. 

Se considera „hotărârea arbitrajului de la Viena ca injustă” și se promitea o „acțiune comună cu România pentru a restitui României toată Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia”. De la București sosesc niște amendamente. Partea sovietică este parțial de acord cu ele. De ce? Ne spune Alexandra Kollontai: „Stalin, își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu popoarele vecine făcându-le prietene, deci și pe România, dorind să o trateze cât mai blând și să o câștige, ajutând-o chiar”. Blândețea se va vedea în curând.

Pe baza tratativelor din aprilie, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, transmite în dimineaţa zilei de 24 august o telegramă către emisarii români de la Cairo: „Guvernul Majestăţii Sale dă d-lor Ştirbey şi Vişoianu depline puteri spre a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo. Menţionez că d-na Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, ministrului nostru de la Stockholm că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale de armistiţiu să fie introduse următoarele completări:

1) Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România.

2) În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţiunea economică grea a României.

3) Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România.

Emisarii sunt rugaţi a depune toate eforturile spre a obţine inserarea acestor dispoziţiuni în textul Convenţiei de Armistiţiu”.

Guvernul sovietic făcuse aceste concesii în condițiile în care România se afla în război ca stat inamic, care-i putea provoca încă pierderi grele. După reușita loviturii de stat din 23 august, Kremlinul nu mai luat în seamă ofertele făcute lui Antonescu și s-a comportat ca față de un stat ce capitulase necondiționat. Prin conținutul și modul de aplicare, Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 a avut importante consecințe asupra României pentru următorii 45 de ani.

Surse:

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/31

https://www.rfi.ro/politica-97677-pagina-de-istorie-conventia-armistitiu-aruncat-romania-bratele-urss

https://www.istoria-romanilor.com/conventia-de-armistitiu-de-la-moscova-12-septembrie-1944/2013/10/04

https://www.art-emis.ro/istorie/conventia-de-armistitiu-moscova-12-septembrie-1944

http://www.istorie-pe-scurt.ro/armistitiul-din-12-septembrie-1944-antonescu-obtinu se-conditii-mai-bune/