HENRI STAHL
Henri Joseph Stahl (cunoscut și sub numele de Henric , Enric sau Henry Stahl ; 29 aprilie 1877 – 18 februarie 1942) a fost un stenograf , grafolog , istoric și scriitor de ficțiune român . Născut din părinți imigranți educați, a fost prieten și discipol al lui Nicolae Iorga , decanul istoriografiei românești moderne. O mare parte din munca sa în domeniu a dus la un studiu monografic și conservaționist despre Bucureștiul său natal , publicat de Iorga în 1910.
Stahl a creat un sistem original de stenografie, care a funcționat ca unul dintre standardele de bază ale stenografiei românești și, în calitate de expert rezident la Arhivele Naționale , a înființat școala românească de grafologie și paleografie . Autor de povestiri și memorii umoristice, a contribuit și la romanul Un român în lună , considerat una dintre operele de pionierat ale science fiction-ului românesc .
Pe lângă munca sa academică și literară, Stahl a lucrat ca stenograf pentru instituții publice, ceea ce i-a permis să fie martor la evenimente semnificative din istoria politică a României și a fost un veteran distins al Primului Război Mondial. Stahl a fost tatăl sociologului Henri H. Stahl și al romancierei Henriette Yvonne Stahl , precum și tatăl vitreg al lui Șerban Voinea , gânditor politic și militant al Partidului Social Democrat Român .
Henri Stahl a fost fiul unui orientalist și lexicograf, Joseph „Iosif” Stahl (1820–1890), descris în surse ca „un hibrid între un alsacian și o elvețiană”, sau, în genealogia familiei Stahl, ca un baron bavarez . Potrivit lui Henriette Yvonne Stahl, bunicul ei a fost inițial activ în Regatul Greciei , în slujba regelui Otto , înainte de a fi luat prizonier de Imperiul Otoman El și-a datorat mutarea în Țara Românească (un subiect autonom al otomanilor) mijlocirii prințului Barbu Dimitrie Știrbei , care l-a angajat ca dragoman al curții. Se pare că a doua sa soție, Irma Niard, cunoscută în limba românească sub numele de Irina Stahl , provenea dintr-o familie normandă , fiica orfană a unui pictor premiat. Din căsătoria anterioară a lui Joseph, Henri a avut o soră vitregă, Ana „Nety” Stahl (1853–1929).
Familia Stahl a trăit în Țara Românească, și mai târziu în România unificată , ca pedagogi și proprietari ai unui internat (deși Irma nu a învățat niciodată limba română). Până la nașterea lui Henri, Joseph avusese o lungă carieră în publicații, cu manuale de conversație pentru germană, franceză sau română, începând cu Kleine Walachische Sprachlehre din 1853.
Născut la București, Henri a fost el însuși poliglot și student la istorie. S-a înscris la universitatea orașului , unde a devenit unul dintre studenții vedetă și adepții fervenți ai lui Iorga. Potrivit sociologului Mircea Ioanid, „s-a făcut faimos prin activitățile sale modeste, dar rodnice în sfera publică, dar mai ales prin pionierat cultural”. Absolvent al Facultății de Litere, Stahl a inventat o metodă de stenografie românească, bazată pe stenografia Duployan . El a subliniat regulile acesteia într-un manual din 1900: „ Metoda pentru a stenografia cu alfabetul latin pentru uzul studenților, ziariștilor și tuturor celor care au de scris repede”. Până atunci, Stahl fusese angajat ca recenzent-stenograf de către Parlamentul României .
În jurul anului 1900, Stahl se afla în Franța, unde a publicat un ghid al metodei Duployan și un ghid practic pentru stenotipie : La machine à écrire—machine à stenographier . S-a îndrăgostit profund de o Blanche-Alexandrine Francis Boeuve, care preda la școala mamei sale din București. Ea era cu trei ani mai mare decât el, lucrase ca și croitoreasă și avea origini evreiești franceze . Dintr-o relație anterioară, Blanche a avut un fiu de șase ani, Gaston.
Aventura a înfuriat-o pe Irma Stahl, care a concediat-o pe Blanche după ce aceasta a anunțat că purta copilul lui Stahl. Mutându-se la sora ei în Saint-Avold , Lorraine , a născut o fiică, Henriette. Separarea forțată și problemele de sănătate ale lui Henriette în copilărie au determinat-o pe Stahl să se gândească la sinucidere; Irma Stahl a cedat în cele din urmă amenințărilor sale, permițându-i mamei și fiicei să se întoarcă și să locuiască cu ea la București.
Henri s-a căsătorit legal cu Blanche în 1901. Cuplul a avut curând un alt fiu, Henri H. Stahl. Blanche a devenit expertă în dactilografiere și, după mutarea în România, a scris propriile manuale. Până atunci, Henri experimenta cu scrierea politică și umoristică. În 1901, a devenit colaborator la foaia satirică a lui Ion Luca Caragiale , Moftul Român . A fost un imitator al lui Caragiale și, potrivit lui Iorga, a fost unul dintre cei mai buni, dotat cu o „înțelegere tandră a lucrurilor”. După ce a dobândit o înțelegere directă a tendințelor românești emergente în vorbitul în public, Stahl a publicat și o notă din septembrie 1906 despre „stilul oratorilor români” în revista Revista Politică și Literară din Blaj .
În 1903, Stahl lucra pentru Cancelaria Senatului Român și era profesor la internatul mamei și soției sale de pe strada Brutus (unde și locuia). Stahl și-a reluat legăturile strânse cu Iorga: Iorga vizita regulat casa și biroul lui Stahl, unde îi dicta liber cărțile pentru ca Stahl să le scrie. Stahl s-a alăturat, de asemenea, echipei școlii de vară a lui Iorga din Vălenii de Munte , unde, în 1908, preda cursuri de stenografie. Editura academică a lui Iorga din Vălenii a publicat în 1909 lucrarea sa „Curs complet de stenografie cu vocale”. Tot în acel an, a publicat o introducere în limba franceză la stenografia franceză și germană, litografiată la București.
Pe lângă astfel de contribuții, Stahl a păstrat o pasiune pentru istoria orală și istoria Bucureștiului . A plimbat orașul, a notat caracteristicile sale interesante, a creat gravuri pe piatră din inscripții vechi și a intervievat cetățeni în vârstă. Fiul său, Henri Jr., care l-a urmat în astfel de excursii, își amintește: „Avea darul special de a putea conversa cu oameni simpli, tineri și bătrâni deopotrivă, cucerindu-i cu propria sa simplitate, adresându-se lor în limba lor, în chiar spiritul mentalității lor.” După cum notează criticul literar Dan C. Mihăilescu , Stahl și Iorga au fost amândoi adversari conservatori ai modernizării secolului XX, cărora le displăcea cultura populară și se temeau de creșterea micii burghezii . Henri Jr. îl vede, de asemenea, pe tatăl său ca pe un discipol al doctrinei tradiționaliste a lui Iorga, sau sămănătorismului .
Ocazional, Stahl a revenit la scrisul de ficțiune, producând Un român în lună , manuscrisul găsit al explorării spațiului: un ziarist dă peste un text misterios, care se dovedește a fi relatarea stenografică a unei călătorii românești pe Lună. Stahl și-a descris romanul mai degrabă ca pe un „tratat popular de astronomie”, o ilustrare „bine scrisă” și accesibilă a faptelor științifice. În recenzia sa din 1915 a romanului, Mihail Sevastos de la Viața Românească a remarcat: „Domnul Stahl se imagina un Flammarion al românilor”. Potrivit filologului Petru Iamandi, „ pozitivismul destul de evident” al cărții este echilibrat de „entuziasm” și „remarci amuzante”, dar „lipsa unui conflict autentic [este] principalul neajuns al cărții lui Stahl”. După cum a remarcat în 1998 jurnalistul cultural Cristian Tudor Popescu , Un român în lună poate fi într-adevăr considerată importantă pentru apariția science fiction-ului românesc , dar este și „neglijentă” și „inferioară” modelelor sale occidentale, de la Edgar Allan Poe la Jules Verne . Elementul unic, sugerează Popescu, este motivația exploratorului: acesta a părăsit Pământul din mizantropie și dezgust față de politicieni, dar și din credința în transcendența umană (un „ Punct Omega ”, potrivit lui Popescu). Sevastos a subliniat că „critica socială” a lui Stahl era de tip „agresiv”, citând un pasaj în care naratorul citește inițialele lui Iorga, „cum vor fi cândva dragi tuturor românilor”, pe suprafața lunară.
Stahl s-a gândit să publice lucrarea și i-a arătat-o lui Iorga pentru o opinie critică. S-a confruntat cu opoziția lui Iorga, care i-a cerut „să uite luna și stelele” și să scrie o carte nouă folosind stilul din jurul primului capitol, în care Stahl descrie viața în Bucureștiul de la începutul secolului. Prin urmare, debutul literar al lui Stahl a avut loc în 1910 cu Bucureștii ce se duc („Bucureștiul dispărut”), publicată în serial în revista Neamul Românesc a lui Iorga , și apoi legată într-un volum publicat în Vălenii. Iorga l-a descris ulterior pe Stahl, alături de Ion Agârbiceanu , Romulus Cioflec și Dumitru C. Moruzi , drept principalul prozator al literaturii Neamul Românesc .
Cartea este lăudată pentru reprezentările colorate ale bucureștenilor de la începutul secolului al XX-lea, dar și pentru conturarea tezei conservatoare susținute la Neamul Românesc . Stahl vede Bucureștiul modern ca pe un teren de joacă pentru servitoare și admiratorii lor excitați, plin de distracții „idioate”, cum ar fi consumul excesiv de alcool și vizitele la Morga orașului. Stahl protestează, de asemenea, împotriva renovării haussmanniene a centrului orașului București și propune ca toate clădirile condamnate să fie fotografiate și inventariate pentru referințe istorice.
Stahl a continuat cu schițe umoristice : Dela manevre , tipărită la Iorga în 1912, și Macabre și viceversa din 1915. În cele din urmă, și-a publicat romanul science fiction: mai întâi în 1913, serializat în revista Ziarul Călătorilor a lui Victor Anestin , apoi într-un volum unic în 1914. În ultima ediție populară, produsă la Institutul de Arte Grafice din București, „romanul astronomic” a fost ilustrat de Stoica D. și Ary Murnu . La o dată ulterioară necunoscută, Stahl a produs și un volum de Schițe parlamentare , cu modele de oratorie, exemple de comportament ignominios și memorii ale disputelor parlamentare.
La începutul anilor 1910, Stahl a vizitat comunitățile românești din Austro-Ungaria , în special pe cele din Transilvania și Partium . Sub influență germanică, intelectualii români transilvăneni își elaboraseră propriul sistem stenografic, codificat de Vasile Vlaicu. Cu toate acestea, Stahl a fost contractat de liderii Partidului Național Român să înregistreze întâlnirea lor din februarie 1911 cu alegătorii din comitatele Arad , Békés și Csanád , care a servit și ca un protest împotriva politicilor de maghiarizare și pentru votul universal . Stahl a fost entuziasmat de evenimente și a contrastat entuziasmul și sinceritatea ardelenilor cu politicile angajatorilor săi din București. A lăsat notițe despre „legătura naturală dintre popor și lideri” și i-a considerat pe țăranii din Partium excepțional de politicoși, precum și „corecți, inteligenți și mândri”.
Stahl a fost înrolat în Forțele Terestre Române în 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial ca inamic al Austro-Ungariei. A fost locotenent de rezervă în Regimentul 6 (Mihai Viteazu). A participat la acțiuni în primele etape ale Campaniei Române , dar a fost grav rănit în tranșee în timpul bătăliilor din septembrie 1916. Pierzându-și cunoștința, a fost târât și salvat de asistentul său țăran și se afla sub tratament la spitalul Gerota când Iorga i-a dedicat o laudă în Neamul Românesc (23 septembrie 1916). Era în convalescență la Ploiești când Puterile Centrale au ocupat sudul României .
Lăsându-și în urmă copiii și soția, Stahl a fugit în Moldova , unde își aveau reședința autoritățile guvernamentale române. În cursul anului 1917, și-a reluat colaborarea cu Iorga, care publica la Iași , capitala provizorie, o nouă revistă numită Drum Drept . Și-a reluat munca de stenograf și i-a urmat pe parlamentarii români în refugiul lor în gubernia Herson din Rusia . A fost prins acolo de Revoluția din Octombrie și a fost martor la tensiunile crescânde dintre românii anticomuniști și oficialii din Rumcherod . Blanche și copiii Stahl au locuit în Bucureștiul ocupat și au fost ajutați să supraviețuiască de cunoștințele lor țărănești, prin intermediul mărfurilor de contrabandă. Stahl s-a întors în cele din urmă în capitala ocupată după armistițiul românesc (aprilie 1918) și a trebuit să urmărească cu resentiment cum armata germană a început o campanie de rechiziții pripite.
Stahl și-a reluat activitatea în parlament după capitularea germană din noiembrie . La sfârșitul anilor 1910 și începutul anilor 1920, a fost vicepreședinte al corpului de stenografi ai Adunării Deputaților , calitate în care a predat lecții gratuite de stenografie studenților universitari. În acest scop, a publicat în 1919 un Curs de stenografie parlamentară. În România Mare interbelică , Stahl și-a extins domeniul investigațiilor și interviurilor, cu excursii în localități montane precum Breaza și Covasna , și și-a reluat activitatea literară în ziarul eclectic Cuget Românesc . Un român în lună a avut o a doua ediție în 1925.
Ambii moștenitori de sex masculin ai lui Stahl erau implicați în științe sociale. Cunoscut lumii drept Șerban Voinea (pseudonimul pe care l-a folosit pentru prima dată în 1919), Gaston a devenit cetățean român în 1929. A fost un teoretician marxist , considerat de Ioanid ca fiind unul de „valoare mondială” și un „clasic al sociologiei românești”, ale cărui activități semi-legale în cadrul Partidului Socialist din România au dus la urmărirea penală în procesul Dealul Spirii . Locuind în străinătate în mare parte a anilor 1920, a absolvit mai multe instituții academice, inclusiv Colegiul Liber de Științe Sociale . Întors în România în anii 1930, Voinea a lucrat în principal ca jurnalist radio și a fost vocea teoretică a Partidului Social Democrat Român , reformist și pro-occidental . Henri Jr. a fost el însuși student al lui Iorga, dar nu un adept, și l-a înstrăinat pe Iorga atunci când acesta și-a exprimat preferința pentru sociologia rurală în detrimentul istoriei. Ca cercetător, a adus dovezi empirice care susțineau unele dintre tezele fundamentale ale lui Iorga, dar a criticat încercările acestuia de a reduce la tăcere alți oponenți. Confruntat cu dificultăți financiare o mare parte din viață, și-a suplimentat veniturile lucrând în stenografie, domeniu pe care îl învățase de la tatăl său.
Spre disperarea tatălui ei, Henriette a avut o copilărie tulbure și a evitat viața academică în favoarea experimentării pure. Conform relatărilor contemporane, era o femeie extraordinar de frumoasă. A absolvit Școala de Artă Dramatică din București , dar s-a bucurat de cea mai mare apreciere ca scriitoare. Tatăl ei a încurajat-o, trimițând romanul ei de debut, Voica, la un concurs literar în 1924. Din 1931 până în 1944, Henriette a fost căsătorită cu poetul-traducător Ion Vinea și a împărtășit, de notorietate, pasiunea acestuia pentru droguri tari, ceea ce a inspirat-o să scrie romane violent moderniste.
Din 1925, expertiza lui Stahl în grafologie a fost valorificată de Arhivele Naționale ale României și de Școala Superioară de Arhiviști și Paleografi. Lucrările lui Stahl din acei ani includ un manual de grafologie din 1926. Acesta a fost recenzat pozitiv la acea vreme de sociologul Mihai Ralea , potrivit căruia „având în vedere expertiza tehnică [a lui Stahl], nimeni nu ar fi fost mai potrivit pentru această sarcină decât el”. Manualul includea în special mostre de scriere „de la aproape toate personalitățile României moderne”, alături de schițe de personaje. De asemenea, el publicase, în 1925, volumul de schițe cu tematică de război, intitulat Spion („Un spion”), lăudat de Ralea pentru autenticitatea sa.
O a doua ediție a volumului „Bucureștii ce se duc” a apărut în 1935 la editura E. Marvan, ilustrată cu 175 de fotografii realizate chiar de Stahl. Stahl și-a publicat în 1936 propria contribuție în domeniul paleografiei: un manual de slavă bisericească veche , în colaborare cu slavistul Damian P. Bogdan. S-a pensionat de la Școala Arhiviștilor în 1938, când Aurel Sacerdoțeanu a preluat funcția de director, dar era încă considerat unul dintre principalii experți ai școlii și onorat de Sacerdoțeanu ca fondator al grafologiei românești.
Stahl a murit în februarie 1942. Aceasta s-a întâmplat în timpul dictaturii aliate cu naziștii a lui Ion Antonescu (căreia fiul său, Voinea, i se opunea structural), în timp ce copiii Stahl fuseseră anchetați oficial, pentru a se decide dacă legile rasiale li se aplicau. Istoricul-stenograf a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București , secția romano-catolică . Moartea sa este consemnată în jurnalul unui politician marginalizat, Constantin Argetoianu , imediat după aflarea veștii despre rănirea generalului Wavell : „Moartea lui Henri Stahl, cunoscutul stenograf. Stahl a fost, de asemenea, un scriitor remarcabil și un om foarte decent. Îngropăm alături de el o altă bucată din trecutul nostru, trecutul bătrânilor...” Cartea de memorii a lui Stahl despre Primul Război Mondial, intitulată Cu Parlamentul în URSS, a fost publicată mai târziu în acea lună, în punctul culminant al implicării României în războiul antisovietic .
La sfârșitul războiului, cei doi moștenitori de sex masculin ai lui Stahl au scris primul curs de sociologie marxistă al României . Voinea a devenit ambasador al României la Berna , dar s-a certat cu regimul comunist și a trecut în Occident. A lucrat pentru Radiodifuziunea și Televiziunea Franceză și a fost activ în cadrul Confederației Internaționale a Sindicatelor Libere . Ceilalți Stahl au rămas în România. Relația lui Henriette cu Voinea a dus la cenzurarea romanelor sale, iar ei i s-a interzis să publice timp de aproximativ 10 ani. A fost protejată de închisoare datorită relației sale de zece ani cu Petru Dumitriu , poetul comunist oficial. Când Dumitriu însuși a trecut în 1960, Henriette a fost reținută timp de câteva luni și obligată să mărturisească că fusese scriitoarea fantomă a lui Dumitriu . Ulterior a fost eliberată și a continuat să publice, atât în România, cât și în Franța natală, până la vârsta de șaptezeci de ani; Ea a murit în 1984.
Hărțuit de agenții Securității și împiedicat să publice până în anii 1960 (interval în care a trebuit să lucreze la sistematizare ), Henri H. Stahl a fost în cele din urmă permis să se alăture echipelor editoriale ale Bibliotecii Historica Romaniae și Viitorului Social . Pe atunci era căsătorit cu artista vizuală Margareta Stahl. Din relația sa anterioară cu Maria Costin a rezultat un fiu, Paul H. Stahl ; format în sociologie și istoria artei, a fugit în Franța în 1969 pentru a preda la Școala de Studii Avansate în Științe Sociale . Henri a fost complet reintegrat după Revoluția din 1989 și primit în Academia Română cu puțin timp înainte de moartea sa, care a avut loc pe 9 septembrie 1991.
Cenzura care i-a afectat pe descendenții săi în timpul comunismului nu a afectat moștenirea culturală a lui Henri Sr. Noi ediții ale volumului „Un român în lună” au fost tipărite în 1958 și 1966. La ani după revoluția anticomunistă, metoda Stahl era încă predată la cursurile de stenografie. În 2002, Editura Domino a publicat o nouă versiune a volumului „Bucureștii ce se duc” , dar această reeditare era incompletă și îi lipsea o introducere critică. Schițe parlamentare a fost, de asemenea, reeditată în 2003.
