£££

 S-a întâmplat în 22 august1985: În această zi, a murit actorul Octavian Cotescu. Octavian Coteţ, pe numele său real la naştere, a venit pe lume la 14 februarie 1931, la Dorohoi, fiind fiu al maistrului ceferist Ilie Coteț și al Anastasiei Lazăr. Casa părintească se afla pe aceeași stradă cu cea a fraților Rodica și Ștefan Tapalagă, strada Gloriei. Când împlinea trei ani, tatăl se mută cu serviciul şi familia la Iași, unde vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. În copilărie îşi petrecea perioade scurte la bunicii dinspre tată, țărani din comuna Miroslava, județul Iași.

Între anii 1938 – 1942, Octavian Cotescu a urmat ciclul primar la şcoala din strada Toma Cosma din Iaşi. În anul 1942, mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași iar în perioada 1942-1943, a urmat Liceul Național din Iaşi – o perioadă în care a început să joace în piese de teatru, în colectivul de teatru al organizaţiei „Apărarea patriotică” – , apoi a studiat pentru o scurtă perioadă la Liceul Militar din Iași. În anul 1943 părinții săi divorțează, apoi bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara, unde mama sa va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara, iar tatăl său este detașat cu serviciul la Câineni, județul Vâlcea. Octavian va studia apoi la licee din Timișoara și Pitești, iar în 1945, a revenit la Iași unde a reluat cursurile Liceului Național.

În perioada liceului, vacanţele de vară le petrecea cu mama și cu sora sa, Mioara, la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru și Maria Lazăr. În toamna anului 1946, a susținut examenul de intrare la Conservatorul de Artă Dramatică ieșean reușind cu rolul Mircea Vadu din „Cumpăna”. A fost repartizat la clasa profesoarei Gina Sandri-Bulandra. În anul 1950, a susținut examenul de diplomă la Institutul de Teatru „Matei Millo” (noul nume al conservatorului ieşean).

După absolvire, a fost repartizat la Teatrul Bulandra din București (Teatrul Municipal la acea vreme), prima sarcină pe scenă fiindu-i încredințată de Moni Ghelerter, un rol de figurant în „Vad nou” de Lucia Demetrius. A debutat la 12 mai 1951, în „Pădurea” de A.N. Ostrovski, alături de Lucia Sturdza Bulandra, Ștefan Ciubotărașu, Jules Cazaban, Emil Botta și debutanta Ileana Predescu.La Bulandra a fost primit de directoarea Lucia Sturdza Bulandra, care avea să îi descopere uriașul talent, însă regizorul Moni Ghelerter l-a sfătuit să-și schimbe numele în Cotescu, după ce în prealabil doamna Bulandra propusese Coteanu. Sugestia maestrului Moni a fost, se pare, mai convingătoare.

La Bulandra a jucat zeci de personaje, fiind coleg cu actori excepţionali precum Ion Besoiu, Toma Caragiu, Ștefan Bănică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu sau Irina Petrescu. Cu Lucia Sturdza Bulandra, Octavian Cotescu va juca în spectacole memorabile timp de zece ani, până la moartea acesteia, în septembrie 1961. Printre rolurile interpretate de Octavian Cotescu se află: Bertrand din „Sfânta Ioana”, de George Bernard Shaw, regia Liviu Ciulei – în 1958, Tom în „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, regia Dinu Negreanu – în 1960, Gogu în „Proștii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, regia Lucian Pintilie – în 1962, Nae Girimea în „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie – în 1966, Iordache în „Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric – în 1970, Cațavencu în „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Liviu Ciulei – în 1972. De asemenea, Octavian Cotescu a mai jucat în piesele „Revizorul”, de Nikolai Gogol, regia Lucian Pintilie – în 1972, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu – în 1976, „Tartuffe” de Moliere, regia Alexandru Tocilescu – în 1982 şi „Cabala bigoților” de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu – în 1982.

De-a lungul carierei, a mai colaborat cu Teatrul Mic din București și cu teatre din provincie, din Satu Mare sau Oradea. Astfel, în 1965 şi între 1978 și 1980, Octavian Cotescu joacă și la Teatrul Mic, în rolul Harry Berlin din „Amooor” de M. Schisgall, în regia lui Dinu Cernescu, Edek din „Tango” de S. Mrozek, în regia lui Radu Penciulescu, alături de Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, George Constantin, Eliza Plopeanu, Vali Cios și Florin Vasiliu, în Unchiul Vanea (1978), de Cehov, în regia lui Laurențiu Azimioară, în „Maestrul și Margareta”, alături de Ștefan Iordache, Dan Manolache și Dan Condurache (1980), o dramatizare după Bulgakov realizată de Cătălina Buzoianu și Mihaela Tonitza Iordache şi în rolul Minetti, eroul lui Thomas Bernhard din piesa cu același nume, în regia Ancăi Ovanez Doroșenco.

L-a întruchipat, în 1984, la Oradea, pe Pronin din „A douăsprezecea cămilă” de Samuil Alioșin, în regia lui Victor Ioan Frunză şi tot acolo a jucat în „În ale vieții valuri” de Tudor Mușatescu, în regia lui Ion Cojar.Octavian Cotescu a jucat în peste 50 de filme, alături de alți mari actori, ca Toma Caragiu sau Dem Rădulescu.

După debutul pe marele ecran, în 1961, în „Portretul unui necunoscut”, au urmat, printre altele, în 1967, rolul din „Diminețile unui băiat cuminte”, regia Andrei Blaier, unde s-a aflat în distribuţie alături de Irina Petrescu, Ştefan Ciubotăraşu, Sebastian Papaiani, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ sau George Constantin, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” – în 1972, a fost perceptorul în „Păcală” – în 1974, „Toamna bobocilor” – în 1975, „Operațiunea Monstrul” – în 1976, „Iarna bobocilor” – în 1977, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” – în 1978, „Eu, tu, și… Ovidiu” – în 1978, „Buletin de București” – în 1983, în rolul simpaticului Costică Popescu, „Sosesc păsările călătoare” – în 1984, „Secretul lui Bachus” – în 1984, „Căsătorie cu repetiție” – în 1985, în rolul aceluiaşi Costică Popescu.Octavian Cotescu a apărut şi în distribuţia a numeroase producţii pentru televiziune, printre acestea aflându-se „Un orfelin iubea o orfelină” – 1976, „De ochii lumii” – 1971, sau serialul „Iubirea e un lucru foarte mare” – 1962.Remarcabil a fost Octavian Cotescu în duet cu actriţa Coca Andronescu, în serialul umoristioc al TVR din anii ’70, „Tanța și Costel”.

A jucat şi în numeroase piese de teatru radiofonic, printre acestea aflându-se „Răposatul” – în anul 1974 – , după piesa omonimă a dramaturgului sârb  Branislav Nuşici, publicată în 1937, în care s-a aflat alături de Toma Caragiu şi Dem Rădulescu, „Comedia banilor” de Marin Držić, regia artistică: Dan Puican, în care a jucat alături de Rodica Tapalagă, Dumitru Furdui, Tamara Buciuceanu, Emil Hossu, Horia Căciulescu, Virgil Ogăşanu, Melania Cârje, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumacher, „Harță Răzășul” – în 1977, după comedia-vodevil scrisă de Vasile Alecsandri între anii 1864-1865, în care s-a aflat alături de Dem Rădulescu, şi Vasilica Tastaman, sau „Povestea vorbii” de Anton Pann – în 1974.Fie că se auzeau la radio sau erau imprimate pe discuri de vinil, vorbele marelui actor au încântat amatorii de poveşti şi basme – copii şi nu numai – mulţi dintre noi îşi amintesc astăzi, cu plăcere, de vorba caldă, domoală a povestitorului din „Darul spiriduşilor” de Fraţii Grimm, din „Greuceanu” al lui Petre Ispirescu, din „Harap-Alb” al lui Ion Creangă, din „Motanul încălţat” de Charles Perrault, din „Fetiţa cu chibriturile” a lui Hans Christian Andersen, ori de glasul motanului din „Familia Chiţ-Chiţ” a lui Ion Pas.

Din anul 1966, a fost căsătorit cu actriţa Valeria Seciu, care îi fusese studentă între anii 1960-1964. Rodul iubirii celor doi a fost Alexandru, născut în anul 1968 şi devenit călugăr la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu, luând numele de Daniil. Între anii 1975 – 1980, Octavian Cotescu a fost deputat în Marea Adunare Națională. Începând cu anul 1960, a fost profesor și, din 1981, rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, printre cei mai buni studenți ai săi aflându-se Horațiu Mălăele, Stelian Nistor, Dan Condurache, sau Maria Ploae. În anul 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în anul 1985, a primit premiul ACIN pentru întreaga activitate. Octavian Cotescu a plecat la cele veșnice la doar 54 de ani, la 22 august 1985, la Sinaia, în urma unui atac de cord. În anul 1993, la Editura Meridane, a apărut volumul care îi este dedicat, „Octavian Cotescu”, îngrijit de Ileana Berlogea și Ion Toboșaru.

Numele marelui actor se regăseşte printre cele două sute de nume de mari artişti încrustate pe soclul „Gongului Thaliei”, un binecunoscut simbol al teatrului, amplasat pe Aleea Celebrităţilor, în Piaţa Timpului din centrul Capitalei.

Nicolae Uszkai

£££

 S-a întâmplat în 22 august1972: În această zi, a murit fizicianul Ştefan Procopiu; contribuţii în domeniile electromagneticii şi termodinamicii; a ajuns pe căi proprii la noţiunea de magneton înaintea fizicianului danez Niels Bohr şi independent de acesta (1912); membru titular al Academiei Române din 1955.  Ștefan Procopiu (n. 19 ianuarie 1890, Bârlad – d. Iași) a fost fizician, profesor universitar și inventator român, membru titular (din 1955) al Academiei Române. El a descoperit efectul Procopiu de depolarizare a luminii.

A urmat cursurile școlii primare și ale Liceului „Gh. Roșca Codreanu” (promoția 1908) din Bârlad. Licențiat al secției fizico–chimice a Facultății de Științe din Iași (1912), după care a urmat alte studii universitare la Paris.Asistent universitar la catedra de Aplicațiile electricității la Universitatea din București. Între 1 septembrie 1917 – noiembrie 1919 a funcționat la Catedra de fizică a Liceului „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad. A fost clasificat primul pe țară la examenul de capacitate (1919).

Devine șef de lucrări la catedra universitară sus-amintită (1919). În anul 1919 obține o bursă Adamachi și pleacă la Paris pentru studii de doctorat. Aici frecventează cursurile unor savanți iluștri ai vremii, precum Marie Curie, Paul Langevin, Aymé Cotton. Îndrumatorul tezei de doctorat este pentru început prof. Gabriel Lippman, iar apoi prof. Aymé Cotton. Ștefan Procopiu descoperă și analizează în laboratorul de fizică al Universitatii Sorbona un fenomen optic nou ce consta în depolarizarea longitudinală a luminii de către suspensii și coloizi. Această descoperire a fost prezentată în ședința Academiei de Științe din Paris la 8 august 1921. Fenomenul este numit în anul 1930, de către prof. Boutaric, fenomenul Procopiu. La 5 martie 1924, Procopiu obține titlul de doctor în științe fizice cu lucrarea „Asupra birefringenței electrice și magnetice a suspensiilor“, în fața unei comisii formată din profesorii Aymé Cotton, Charles Fabry și H. Mouton. Teza de doctorat a fost publicată la Editura „Masson“ – Paris și trimisă celor mai renumiți fizicieni ai vremii. Devine doctor în Științe Fizice la Sorbona (5 martie 1924) și până atunci avea publicate 30 de lucrări.

Reia catedra sa din București, iar la 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra de Gravitate, Căldură și Electricitate a Universității din Iași, la care a predat până la pensionarea sa (1 octombrie 1962). A fost decanul Facultății de Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iași de la înființarea ei (decembrie 1937), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultății de Științe a Universității Iași.

A fost membru al Academiei Române (1955), premiat al Academiei Române (1920); Doctor honoris causa al Politehnicii din Iași (1 februarie 1967), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel la Fizică, membru al multor societăți științifice române și străine. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936.Pentru activitatea sa a fost distins cu Ordinul Muncii, Ordinul Meritul Științific și Ordinul Steaua României. Este descoperitor al magnetonului Bohr-Procopiu (1919) (alături de Bohr).

Este descoperitor al „efectului Procopiu”. Dezvoltând studiile asupra efectului Barkhausen (discontinuitatea magnetizației unei substanțe), Ștefan Procopiu experimentează influența unor factori fizici asupra discontinuităților de magnetizare.În 1930, el pune în evidență un efect nou ce are loc în fire din materiale feromagnetice străbătute de curenți alternativi, pe care l-a numit „efect Barkhausen transversal“, și care este cunoscut în prezent sub numele de „efect Procopiu“. Dacă în interiorul unei bobine se află un fir conductor axial supus acțiunii unui câmp magnetic longitudinal, la trecerea curentului alternativ prin acest fir, în bobină nu se induce nici un semnal, deoarece liniile de câmp magnetic produs de curentul prin fir nu intersectează suprafața spirelor bobinei ci sunt circulare, în același plan cu planul spirelor. Dacă firul este din material feromagnetic, se constată că la trecerea prin acesta a unui curent alternativ ce depășește o anumită valoare de prag, apare totuși fenomenul de inducție în bobină. Aceasta dovedește că vectorii magnetizație ai domeniilor magnetice ies din planul perpendicular pe fir. Acest fapt se întâmplă atunci când câmpul magnetic circular la suprafața conductorului depășește câmpul coercitiv caracteristic materialului din care este constituit firul. Pornind de la efectul Procopiu, au fost construite noi tipuri de memorii electronice cu suport din fir feromagnetic, de foarte mare capacitate.

Savantul a încetat din viață în Iași la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări științifice.

Surse:

http://www.mnt-leonida.ro/08GaleriaPersonalitatilor/StefanProcopiu.html

http://www.phys.uaic.ro/index.php/prezentare/personalitati-facultate/stefan-procopiu-1890-1972/

http://www.etti.tuiasi.ro/sibm/old/Technical%20Museum/html/ro/Stefan_Procopiu.htm

https://www.icr.ro/pagini/ianuarie-creativitate-si-inovatie-stefan-procopiu

http://lspvs.ro/public.php?idarticol=9

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2510

£__

 S-a întâmplat în 22 august1985: În această zi, a murit actorul Octavian Cotescu. Octavian Coteţ, pe numele său real la naştere, a venit pe lume la 14 februarie 1931, la Dorohoi, fiind fiu al maistrului ceferist Ilie Coteț și al Anastasiei Lazăr. Casa părintească se afla pe aceeași stradă cu cea a fraților Rodica și Ștefan Tapalagă, strada Gloriei. Când împlinea trei ani, tatăl se mută cu serviciul şi familia la Iași, unde vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. În copilărie îşi petrecea perioade scurte la bunicii dinspre tată, țărani din comuna Miroslava, județul Iași.

Între anii 1938 – 1942, Octavian Cotescu a urmat ciclul primar la şcoala din strada Toma Cosma din Iaşi. În anul 1942, mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași iar în perioada 1942-1943, a urmat Liceul Național din Iaşi – o perioadă în care a început să joace în piese de teatru, în colectivul de teatru al organizaţiei „Apărarea patriotică” – , apoi a studiat pentru o scurtă perioadă la Liceul Militar din Iași. În anul 1943 părinții săi divorțează, apoi bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara, unde mama sa va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara, iar tatăl său este detașat cu serviciul la Câineni, județul Vâlcea. Octavian va studia apoi la licee din Timișoara și Pitești, iar în 1945, a revenit la Iași unde a reluat cursurile Liceului Național.

În perioada liceului, vacanţele de vară le petrecea cu mama și cu sora sa, Mioara, la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru și Maria Lazăr. În toamna anului 1946, a susținut examenul de intrare la Conservatorul de Artă Dramatică ieșean reușind cu rolul Mircea Vadu din „Cumpăna”. A fost repartizat la clasa profesoarei Gina Sandri-Bulandra. În anul 1950, a susținut examenul de diplomă la Institutul de Teatru „Matei Millo” (noul nume al conservatorului ieşean).

După absolvire, a fost repartizat la Teatrul Bulandra din București (Teatrul Municipal la acea vreme), prima sarcină pe scenă fiindu-i încredințată de Moni Ghelerter, un rol de figurant în „Vad nou” de Lucia Demetrius. A debutat la 12 mai 1951, în „Pădurea” de A.N. Ostrovski, alături de Lucia Sturdza Bulandra, Ștefan Ciubotărașu, Jules Cazaban, Emil Botta și debutanta Ileana Predescu.La Bulandra a fost primit de directoarea Lucia Sturdza Bulandra, care avea să îi descopere uriașul talent, însă regizorul Moni Ghelerter l-a sfătuit să-și schimbe numele în Cotescu, după ce în prealabil doamna Bulandra propusese Coteanu. Sugestia maestrului Moni a fost, se pare, mai convingătoare.

La Bulandra a jucat zeci de personaje, fiind coleg cu actori excepţionali precum Ion Besoiu, Toma Caragiu, Ștefan Bănică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu sau Irina Petrescu. Cu Lucia Sturdza Bulandra, Octavian Cotescu va juca în spectacole memorabile timp de zece ani, până la moartea acesteia, în septembrie 1961. Printre rolurile interpretate de Octavian Cotescu se află: Bertrand din „Sfânta Ioana”, de George Bernard Shaw, regia Liviu Ciulei – în 1958, Tom în „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, regia Dinu Negreanu – în 1960, Gogu în „Proștii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, regia Lucian Pintilie – în 1962, Nae Girimea în „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie – în 1966, Iordache în „Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric – în 1970, Cațavencu în „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Liviu Ciulei – în 1972. De asemenea, Octavian Cotescu a mai jucat în piesele „Revizorul”, de Nikolai Gogol, regia Lucian Pintilie – în 1972, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu – în 1976, „Tartuffe” de Moliere, regia Alexandru Tocilescu – în 1982 şi „Cabala bigoților” de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu – în 1982.

De-a lungul carierei, a mai colaborat cu Teatrul Mic din București și cu teatre din provincie, din Satu Mare sau Oradea. Astfel, în 1965 şi între 1978 și 1980, Octavian Cotescu joacă și la Teatrul Mic, în rolul Harry Berlin din „Amooor” de M. Schisgall, în regia lui Dinu Cernescu, Edek din „Tango” de S. Mrozek, în regia lui Radu Penciulescu, alături de Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, George Constantin, Eliza Plopeanu, Vali Cios și Florin Vasiliu, în Unchiul Vanea (1978), de Cehov, în regia lui Laurențiu Azimioară, în „Maestrul și Margareta”, alături de Ștefan Iordache, Dan Manolache și Dan Condurache (1980), o dramatizare după Bulgakov realizată de Cătălina Buzoianu și Mihaela Tonitza Iordache şi în rolul Minetti, eroul lui Thomas Bernhard din piesa cu același nume, în regia Ancăi Ovanez Doroșenco.

L-a întruchipat, în 1984, la Oradea, pe Pronin din „A douăsprezecea cămilă” de Samuil Alioșin, în regia lui Victor Ioan Frunză şi tot acolo a jucat în „În ale vieții valuri” de Tudor Mușatescu, în regia lui Ion Cojar.Octavian Cotescu a jucat în peste 50 de filme, alături de alți mari actori, ca Toma Caragiu sau Dem Rădulescu.

După debutul pe marele ecran, în 1961, în „Portretul unui necunoscut”, au urmat, printre altele, în 1967, rolul din „Diminețile unui băiat cuminte”, regia Andrei Blaier, unde s-a aflat în distribuţie alături de Irina Petrescu, Ştefan Ciubotăraşu, Sebastian Papaiani, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ sau George Constantin, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” – în 1972, a fost perceptorul în „Păcală” – în 1974, „Toamna bobocilor” – în 1975, „Operațiunea Monstrul” – în 1976, „Iarna bobocilor” – în 1977, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” – în 1978, „Eu, tu, și… Ovidiu” – în 1978, „Buletin de București” – în 1983, în rolul simpaticului Costică Popescu, „Sosesc păsările călătoare” – în 1984, „Secretul lui Bachus” – în 1984, „Căsătorie cu repetiție” – în 1985, în rolul aceluiaşi Costică Popescu.Octavian Cotescu a apărut şi în distribuţia a numeroase producţii pentru televiziune, printre acestea aflându-se „Un orfelin iubea o orfelină” – 1976, „De ochii lumii” – 1971, sau serialul „Iubirea e un lucru foarte mare” – 1962.Remarcabil a fost Octavian Cotescu în duet cu actriţa Coca Andronescu, în serialul umoristioc al TVR din anii ’70, „Tanța și Costel”.

A jucat şi în numeroase piese de teatru radiofonic, printre acestea aflându-se „Răposatul” – în anul 1974 – , după piesa omonimă a dramaturgului sârb  Branislav Nuşici, publicată în 1937, în care s-a aflat alături de Toma Caragiu şi Dem Rădulescu, „Comedia banilor” de Marin Držić, regia artistică: Dan Puican, în care a jucat alături de Rodica Tapalagă, Dumitru Furdui, Tamara Buciuceanu, Emil Hossu, Horia Căciulescu, Virgil Ogăşanu, Melania Cârje, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumacher, „Harță Răzășul” – în 1977, după comedia-vodevil scrisă de Vasile Alecsandri între anii 1864-1865, în care s-a aflat alături de Dem Rădulescu, şi Vasilica Tastaman, sau „Povestea vorbii” de Anton Pann – în 1974.Fie că se auzeau la radio sau erau imprimate pe discuri de vinil, vorbele marelui actor au încântat amatorii de poveşti şi basme – copii şi nu numai – mulţi dintre noi îşi amintesc astăzi, cu plăcere, de vorba caldă, domoală a povestitorului din „Darul spiriduşilor” de Fraţii Grimm, din „Greuceanu” al lui Petre Ispirescu, din „Harap-Alb” al lui Ion Creangă, din „Motanul încălţat” de Charles Perrault, din „Fetiţa cu chibriturile” a lui Hans Christian Andersen, ori de glasul motanului din „Familia Chiţ-Chiţ” a lui Ion Pas.

Din anul 1966, a fost căsătorit cu actriţa Valeria Seciu, care îi fusese studentă între anii 1960-1964. Rodul iubirii celor doi a fost Alexandru, născut în anul 1968 şi devenit călugăr la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu, luând numele de Daniil. Între anii 1975 – 1980, Octavian Cotescu a fost deputat în Marea Adunare Națională. Începând cu anul 1960, a fost profesor și, din 1981, rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, printre cei mai buni studenți ai săi aflându-se Horațiu Mălăele, Stelian Nistor, Dan Condurache, sau Maria Ploae. În anul 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în anul 1985, a primit premiul ACIN pentru întreaga activitate. Octavian Cotescu a plecat la cele veșnice la doar 54 de ani, la 22 august 1985, la Sinaia, în urma unui atac de cord. În anul 1993, la Editura Meridane, a apărut volumul care îi este dedicat, „Octavian Cotescu”, îngrijit de Ileana Berlogea și Ion Toboșaru.

Numele marelui actor se regăseşte printre cele două sute de nume de mari artişti încrustate pe soclul „Gongului Thaliei”, un binecunoscut simbol al teatrului, amplasat pe Aleea Celebrităţilor, în Piaţa Timpului din centrul Capitalei.

Surse:

http://aarc.ro/personalitate/view/2979

http://stiri.botosani.ro/stiri/cultura/memoria-zilei-in-urma-cu-88-de-ani-se-nastea-la-dorohoi-marele-actor-octavian-cotescu-video.html

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/octavian-cotescu-actor

https://adevarul.ro/cultura/teatru/octavian-cotescu-buletin-cotet-actorul-cenusiu-caruia-regizorul-liviu-ciulei-i-a-oferit-roluri-principale-1_5ca858ef445219c57e2b3703/index.html

http://www.rador.ro/2019/02/14/portret-octavian-cotescu-un-actor-inegalabil/

£££

 S-a întâmplat în 22 august 2000: La această dată, a încetat din viaţă, la Braşov, Augustin Gustav Tătaru, economist român. Profesor universitar cu o bogată şi îndelungată activitate didactică, cercetător de prestigiu în domeniul economic, el a fost o personalitate a vieţii culturale şi ştiinţifice din Cluj, Braşov şi, mai ales, din Iaşi. A activat la Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, din 1965 şi până în 1977. Este autorul a numeroase studii, cărţi, cursuri. S-a ocupat de istoria gândirii economice şi financiare, de studiul unor laturi ale relaţiilor economice internaţionale şi altele.

Augustin-Gustav Tătaru născut pe 4 iunie 1910, în comuna Topa Mică, judeţul Cluj – economist, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1965 – 1977). Cursurile şcolii primare urmate în comuna Topa Mică, liceul în Cluj şi Şcoala Comercială Superioară din Satu Mare. Licenţiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj (1930 – 1934). În anul 1937 a susţinut teza de doctorat cu tema „Colaborarea economică a ţărilor din bazinul dunărean” cu menţiunea „Magna cum laude” sub conducerea prof.dr. Victor Jinga la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj.

Din anul 1939 -  asistent la Catedra de Economie Politică la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, din 1942 –  conferenţiar la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Braşov şi din 1946 – profesor titular la Catedra de Economie Politică.În perioada 1948-1950 – decan al Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare Braşov. În perioada 1965-1977 a funcţionat ca profesor la Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, conducător de doctorat din anul 1970, cu 13 teze de doctorat îndrumate.

Dintre contribuţiile prin care profesorul Augustin-Gustav Tătaru s-a remarcat în literatura de specialitate, merită amintite: opiniile formulate în „Colaborarea economică a ţărilor din bazinul dunărean”, sinteza care s-a referit la „Consideraţiuni asupra scrisului economic în România”, abordarea complexă a relaţiei dintre „Fenomen economic şi fenomen financiar”, analiza conexiunilor dintre „Probleme de politică economică şi financiară” – 1946, precum şi contribuţii privind valorificarea gândirii româneşti: „Probleme de finanţe şi credit în opera lui Ion Ionescu de la Brad” – 1971, „Concepţia lui Nicolae Şuţu privind rolul capitalului în dezvoltarea economică a Moldovei” – 1968 şi adâncirea analizei „Finanţele unităţilor economice” Iaşi, 1976.

Prin dezvoltarea cercetării în domeniul gândirii economice şi cel al finanţelor întreprinderii, profesorul Augustin Tătaru a contribuit substanţial la sporirea prestigiului şcolii economice din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi.A încetat din viaţă la 22 august 2000.

Surse

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000018419&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

http://150.uaic.ro/personalitati/economie-si-administrarea-afacerilor/augustin-gustav-tataru/

http://old.unitbv.ro/econ/DespreFacultate/Istoric.aspx

3&&&&

 S-a întâmplat în 22 august…

- 1233: Prima menţiune documentară a unui ban de Severin, în persoana lui Luca. 

- 1456: A început a doua domnie a lui Vlad Tepe; în Tara Românească (până în noiembrie 1462).

- 1485: Bătălia de la Bosworth: Regele Richard al II-lea a fost înfrânt şi ucis iar Henric de Richmond s-a încoronat rege al Angliei (30 octombrie 1485) sub numele de Henric al VII-lea, întemeind dinastia Tudorilor.Bătălia de la Bosworth a fost penultima bătălie din Războiul celor Două Roze, războiul civil dus între Casa Lancaster si Casa York în Anglia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ea a avut loc la 22 august 1485, şi a fost câştigată de Casa Lancaster. Liderul acesteia, Henry Tudor, Earl de Richmond, a devenit în urma ei primul monarh englez din dinastia Tudor, căsătorindu-se cu o prinţesă din Casa York. Inamicul său, Richard al III-lea, ultimul rege din Casa York, a murit în luptă.Istoricii consideră că bătălia de la Bosworth a reprezentat sfârşitul dinastiei Plantagenet, moment definitoriu al istoriei Angliei.

- 1531: Bătălia de la Obertyn: Petru Rareş a fost înfrânt de poloni. Bătălia de la Obertyn (sau de la Obertin) dintre Petru Rares si hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) a avut loc pe 22 august 1531, după ce Petru Rares invadase Pocutia în 1530.Aceasta s-a soldat cu înfrângerea trupelor moldovene si recucerirea Pocuţiei de către polonezi.

- 1647: S-a născut Denis Papin, medic şi fizician francez, unul dintre inventatorii maşinii cu abur; a inventat cazanul cu abur („Oala lui Papin", 1680); a stabilit relaţia dintre temperatura de fierbere a apei şi presiune (m. ~1712, la Londra) 

- 1780: Navele lui James Cook, Resolution şi Discovery, se întorc în Anglia după moartea lui Cook în Hawaii 

- 1806:A încetat din viaţă, la Paris, Jean-Honoré Fragonard (n.1732), pictor, desenator şi gravor francez. Opera sa cuprinde compoziţii de gen, peisaje, portrete şi picturi cu subiect religios şi mitologic (Sărbătoare la Saint-Cloud; Jurământul de dragoste; Sărutul pe furate). Jean-Honoré Fragonard (n. 5 aprilie 1732, Grasse - d. Paris) a fost un pictor francez, reprezentant al stilului rococo din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Totuşi, deoarece a creat în toate stilurile epocii, nu poate fi perfect încadrat într-un anumit curent. Fragonard a fost un pictor al scenelor de dragoste subtile şi frivole în genul „fêtes galantes", abordând teme îndrăznețe, care nu dăunează totuși întelegerii caracterului inovator al creaţiei artistului. Când pictează portrete, impresionează prin îndemânarea extraordinară, iar tablourile sale cu teme istorice uimesc pe reprezentanţii neoclasicismului academic.

- 1812: Descoperirea sitului arheologic Petra din Iordania de către exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt. Petra reprezintă moştenirea nabateenilor, un popor arab care a venit în sudul Iordaniei acum mai bine de 2000 de ani.Nabateenii erau o civilizaţie de negustori, care a fost localizată cu 200 de ani înainte de Hristos 

- 1820: S-a născut, la Iaşi, Manolache Costache Epureanu (m.1880), jurist şi om politic român. A fost un intelectual militant pentru Unirea Principatelor Române şi făurirea statului unitar naţional. A fost membru în Comitetul Central al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă a Moldovei (1858), fiind şi pe lista candidaţilor la domnie. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al Justiţiei, ministru de Interne şi de Finanţe.

- 1850: A încetat din viaţă, la Weidling, Nikolaus Lenau (n.1802), poet austriac. Reprezentant al romantismului german. A scris poezii marcate de pesimism: Poezii (1832 şi 1844), Poezii mai noi (1844), poeme dramatice (Faust, 1836) şi epice (Don Juan, 1844; Albigenzii, 1842).

- 1860: S-a născut inginerul german Paul Nipkow, inventatorul dispozitivului optico-mecanic (discul Nipkow) pentru analiza şi sinteza imaginii de televiziune (1884), înlocuit astăzi cu sisteme electronice (m. 1940). 

- 1860: S-a stins din viaţă Alexandre Gabriel Decamps (n.1803), pictor şi grafician francez. A pictat scene de gen, în special orientale (Ieşirea de la şcoala turcească), peisaje şi scene de vânătoare în culori strălucitoare. A creat numeroase caricaturi politice.

-1862:S-a născut compozitorul francez Claude Debussy (m.25.III.1918).

- 1864: Adoptarea, din iniţiativa lui Henri Dunant, a Convenţiei Internaţionale de la Geneva privitoare la acordarea statutului de neutralitate răniţilor de război şi personalului sanitar militar. A fost înfiinţată Crucea Roşie.

- 1882: S-a născut, la Buzău, Velimir Maximilian (m.1959), actor român. A fost codirector la Compania „Bulandra-Maximilian-Storin”. A interpretat roluri de operetă, comedie şi dramă. A dat viaţă unor tipuri memorabile din teatrul românesc şi universal (Topaze; Burghezul gentilom; Domnişoara Nastasia; Omul care a văzut moartea; Slugă la doi stăpâni).

- 1883, 22.VIII/3.IX: A murit scriitorul rus Ivan Turgheniev. Ivan Sergheievici Turgheniev (n. 28 octombrie/9 noiembrie 1818, Oriol, Rusia - d. 22 august/3 septembrie 1883, Bougival, lângă Paris) a fost un romancier şi dramaturg rus. Cel mai cunoscut roman al său este Părinţi şi copii, publicat în 1862. Maestru al realismului rus, prieten cu Gustave Flaubert şi model al lui Guy de Maupassant, Turgheniev este un neîntrecut analist al vieţii sentimentale a eroilor săi, pe care-i surprinde, în ipostaze specifice, de la fulgerătoarea scânteie a primei idile adolescentine până la pasiunea năvalnică a tinereţii şi chiar până la zbuciumul iubirilor târzii, cel mai adesea îngrădite de normele sociale.

- 1886: Apare, la Bucureşti, gazeta Gutenberg, editată de Asociaţia muncitorilor tipografi cu acelaşi nume.

- 1890: S-a stins din viaţă, la Mirceşti, jud. Iaşi, Vasile Alecsandri (n.1821), scriitor şi om politic român. Membru fondator, din 1866, şi membru de onoare, din 1871, al Societăţii Academice Române. Poet, prozator şi dramaturg, Vasile Alecsandri a fost unul dintre scriitorii cei mai reprezentativi ai secolului al XIX-lea, una dintre autorităţile culturale ale timpului, care a adus o contribuţie remarcabilă la crearea statului modern şi la dezvoltarea literaturii române. A fost scriitorul genial ales de destin să pună, aproape în toate genurile ei, temelia literaturii române moderne. Director al Teatrului Naţional din Iaşi, el a militat pentru afirmarea unei literaturi dramatice care să devină „un organ spre biciuirea moravurilor rele şi a ridicolelor societăţii”. A fost creatorul comediei sociale în teatrul românesc şi unul din marii noştri dramaturgi. În semn de omagiu, Teatrul Naţional din Iaşi îi poartă numele. 

- 1892: S-a născut Victor Daimaca, astronom şi matematician; cercetări de astronomie fotografică; a descoperit, în 1943, două comete care-i poartă numele (m. 1969) 

- 1897: S-a născut Sandu Albu, violonist şi compozitor (m. 1978) 

-1897:S-a născut (la Aminciu/Grecia, într-o familie de aromâni) Sterie Diamandi, biograf şi eseist; prin câteva lucrări de succes, Diamandi a ilustrat o specie a literaturii de frontieră la modă în perioada interbelică: biografia (m. 1981) 

-1897: S-a născut, la Pietroasele, jud. Buzău, Constantin A. Sandu-Ville (m.1969), fitopatolog român. Membru corespondent al Academiei Române. A funcţionat ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, timp de un sfert de veac.S-a afirmat ca un pasionat cercetător în domeniul fitopatologiei. Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în 130 de publicaţii ştiinţifice şi monografii. A explorat mai multe domenii de biologie vegetală ca: sistematica plantelor superioare; sistematica, morfologia şi ecologia ciupercilor şi bacteriilor, îndeosebi celor fitopatogene. Marea lui pasiune a fost însă micologia.

- 1897: S-a născut Sandu Albu, violonist şi compozitor (m.22.XI.1978) 

- 1902: S-a născut Leni Riefenstahl, dansatoare germană, regizoare de film şi fotografă; renumită personalitate a cinematografului nazist; filmele sale constituie adevărate documente asupra epocii, susceptibile de a contribui la înţelegerea fenomenului psihologic şi social pe care l-a reprezentat hitlerismul (supranumită şi „cineasta lui Hitler") (m. 2003) 

- 1909: Se desfăşoară, la Reims (Franţa), primul miting aviatic internaţional.

- 1917: S-a născut Alexandru Piru, critic şi istoric literar. Alexandru Piru (n. 1917, în jud. Bacău - d. 1993, Bucureşti) a fost un critic şi istoric literar român, profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A fost unul dintre asistenţii lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat şi Adrian Marino, până la „radierea" (îndepărtarea) acestuia din Facultate, şi a îngrijit re-editarea monumentalei Istorii a literaturii române de la origini şi pînă în prezent, semnând prefaţa ediţiei a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva.A scris de asemenea o istorie a literaturii române, influenţată ca manieră de abordare de cea a lui G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până la 1830 (publicată în 1977), Istoria literaturii române (publicată postum în 1994) şi nu în ultimul rând foarte utila Istorie a literaturii române vechi, considerată a fi a doua ca valoare după cea interbelică a lui Nicolae Cartojan. Alexandru Piru este şi autorul unei retrospective a deceniului literar cinci, intitulată Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (apărută în 1968).În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

- 1917: A murit Ecaterina Teodoroiu; participând voluntar la Primul Război Mondial, s-a remarcat în luptele de pe Jiu (octombrie-noiembrie 1916); a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent, în timpul bătăliei de la Varniţa şi Muncelu (n. 1894).

- 1917: S-a născut John Lee Hooker, cântăreţ american de blues, compozitor şi chitarist (m. 2001) 

- 1917: Trupa de operă ce a funcţionat la Iaşi în anii primului război mondial susţine primul spectacol cu Faust de Ch. Gounod. Dirijor: Umberto Pessione. În distribuţie: Vasile Rebega, Elena Drăgulinescu-Stinghe, George Niculescu-Basu, Aurel Costescu-Duca, Alexandra Critico.

- 1919: S-a născut numismatul Octavian Iliescu; s-a concentrat asupra studiului monedelor din epoca medievală; prodigioasă activitate şi în medalistică şi în sigilografie; fost preşedinte de onoare al Societăţii Numismatice Române (m. 2009)

- 1920: S-a născut scriitorul american Ray Bradbury, autor de literatură S.F. (unele cărţi au fost ecranizate) (m. 2012)

- 1920: Deschiderea primului Festival de muzică „Mozart” de la Salzburg 

- 1924: S-a născut Peter Foldes (m.1977), producător francez de filme de animaţie. A lucrat în Franţa, Anglia şi Canada. După 1967, când descoperă posibilităţile animaţiei pe calculator, el devine un pionier al acestui tip de artă. Dintre filmele sale, menţionăm: Geneză animată (1952), Apetit de pasăre (1965), Chipuri de femei (1971), Foamea (1972), Visul (1976).- 1926: S-a născut Mihai Constantinescu, violonist şi profesor (m. 1987)

- 1928: S-a născut Karlheinz Stockhausen, compozitor şi muzicolog german (m. 2007)

- 1931: S-a născut Alice Mănoiu, critic de film

- 1936: S-a născut compozitorul şi chitaristul american Chuck Brown, creatorul stilului „Go-Go", un sub-curent al stilului funky, foarte popular în comunitatea de culoare din Washington în anii '80; supranumit „naşul stilului Go-Go", Chuck Brown a lansat în 1979 piesa „Bustin' Loose", care a lansat moda acestui stil muzical, apropiat de R&B (m. 2012)

- 1941: Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal 

- 1956: S-a născut sculptorul Marian Zidaru

-1958: A încetat din viaţă, la Tertre Bellême, Roger Martin Du Gard (n.1881), scriitor francez. Laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1937). Capodopera sa este romanul-fluviu Familia Thibault (8 vol., 1922-1940).

- 1958: Iolanda Balaş cucereşte, cu o săritură în înălţime de 1,91 m, pentru România, primul titlu european la atletism, la Campionatul de la Stockholm (19-22 august).

- 1963: S-a născut Tori Amos (născută Myra Ellen Amos), cântăreaţă, pianistă şi compozitoare americană

- 1968: S-a născut Sorin Adam, pictor român.

- 1969: A luat fiinţă Academia de Ştiinţe Medicale din Bucureşti.

 -1972: A murit fizicianul Ştefan Procopiu; contribuţii în domeniile electromagneticii şi termodinamicii; a ajuns pe căi proprii la noţiunea de magneton înaintea fizicianului danez Niels Bohr şi independent de acesta (1912); membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1890).

- 1977: A murit zoologul Theodor Buşniţă; contribuţii în domeniile ihtiologiei şi hidrobiologiei; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (n. 1900, la Chişinău, azi în R. Moldova) 

- 1981: A murit Saşa Pană (pseudonimul lui Alexandru Binder), poet şi prozator (n. 1902)

- 1985: A murit actorul Octavian Cotescu (n. 1931)

- 1989: A decedat, la Moscova, Aleksandr S. Iakovlev (n.1906), constructor rus de avioane. A construit pentru aviaţia rusă primul avion de vânătoare cu reacţie (IAK-15), primul bombardier supersonic (IAR-28), precum şi primul avion din lume cu decolare şi aterizare pe verticală (IAK-38). Autor al unor proiecte de elicoptere, între care IAK-24.

- 1994: A murit pictorul Vespasian Lungu (n. 1927)

- 1999: A murit Tudor Popescu (prenumele la naştere: Teodor), dramaturg şi prozator (n. 1930)

- 1999: A încetat din viaţă, la Iaşi, inginerul electrotehnic român Laurenţiu Turic (n.1938). A funcţionat la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi, între anii 1962-1999. Domeniul de specializare a fost Control electronic circuite.A publicat peste 50 de lucrări ştiinţifice.

- 2000: A murit Harry Maiorovici, compozitor român (n. 1918)

- 2000: A încetat din viaţă, la Braşov, Augustin Gustav Tătaru (n.1910), economist român. Profesor universitar cu o bogată şi îndelungată activitate didactică, cercetător de prestigiu în domeniul economic, el a fost o personalitate a vieţii culturale şi ştiinţifice din Cluj, Braşov şi, mai ales, din Iaşi.A funcţionat la Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, din 1965 şi până în 1977.Este autorul a numeroase studii, cărţi, cursuri. S-a ocupat de istoria gândirii economice şi financiare, de studiul unor laturi ale relaţiilor economice internaţionale şi altele.

- 2002: A murit, la Neuchâtel, în Elveţia, Horia Liman, scriitor şi publicist elveţian de origine română (n. 1912) 

- 2002: A avut loc inaugurarea oficială a Casei Fotbalului Românesc, eveniment la care a participat preşedintele şi preşedintele de onoare al FIFA, Joseph Blatter, respectiv Joao Havelange şi preşedintele UEFA, Lennart Johansson 

- 2010: A murit juristul Tudor Drăganu, specialist în drept constituţional; membru de onoare al Academiei Române din 2003 (n. 1912)

- 2011: A murit criticul de film Viorica Bucur, realizatoare de emisiuni de televiziune şi profesor de istorie a filmului la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti; cunoscută mai ales pentru emisiunea „Gala desenului animat", difuzată între anii 1974 - 1992 la Televiziunea Naţională (n. 1946) 

- 2011: A murit compozitorul şi producătorul american Nickolas Ashford, autorul unor piese celebre lansate de casa Motown, precum „Ain't No Mountain High Enough", „Reach Out And Touch Somebody's Hand" şi „I'm Every Woman" (n. 1942)

££_

 Există pierderi pe care faima nu le poate atenua. Există răni pe care succesul nu le poate vindeca. Și Robert Redford a trăit-o pe cea de care se teme orice părinte, nu o dată, ci de două ori.

Prima a venit înainte ca lumea să-i cunoască cu adevărat numele.

În 1959, Redford și soția sa și-au pierdut fiul mic, Scott, din cauza sindromului morții subite a sugarului. Scott avea doar două luni și jumătate. Robert avea douăzeci și doi de ani.

Era genul de pierdere care remodelează o persoană înainte ca viața să fi început măcar cu adevărat. Ani mai târziu, Redford avea să spună că așa ceva nu este niciodată complet lăsat deoparte. Supraviețuiește în spații mici, manifestându-se în moduri pe care poate nici nu le recunoști.

Dar viața a continuat.

Redford a avut mai mulți copii. Și-a construit una dintre cele mai extraordinare cariere din cinematografia americană. A devenit un actor de renume mondial, regizor, activist de mediu, forța din spatele Festivalului de Film Sundance și, în cele din urmă, un laureat al Medaliei Prezidențiale a Libertății.

A construit instituții. A realizat filme care au devenit parte a culturii americane. A devenit genul de persoană despre care oamenii credeau că a ajuns într-un punct în care aproape totul putea fi reparat.

Dar unele lucruri nu pot fi reparate.

La mai mult de șaizeci de ani după ce l-a pierdut pe Scott, Redford avea să piardă un alt fiu.

Numele lui era James.

James Redford, cunoscut sub numele de Jamie, s-a născut în 1962. A crescut între două lumi foarte diferite.

Una era Hollywood-ul, unde tatăl său devenea unul dintre cei mai recunoscuți oameni din țară.

Cealaltă era Utah, unde Robert cumpărase teren, construise o cabană și se întorsese iar și iar în munți care păreau mai permanenți decât orice putea oferi industria cinematografică.

Jamie aparținea ambelor lumi fără a alege complet niciuna dintre ele.

A devenit regizor de documentare.

În loc să urmărească faima, s-a interesat de povești care erau ignorate. Filmele sale au explorat probleme de mediu, educație, comunități indigene, schimbări climatice și oameni obișnuiți care încercau să schimbe locurile în care trăiesc.

Dar cu mult înainte de acele filme, Jamie se lupta cu ceva mult mai personal.

În tinerețe, a fost diagnosticat cu colangită sclerozantă primară, o boală rară care afectează canalele biliare ale ficatului.

Este progresivă.

Nu există un leac simplu.

Și, în cele din urmă, ficatul lui Jamie a început să cedeze.

În 1993, avea treizeci și unu de ani și avea nevoie de un transplant pentru a supraviețui.

L-a primit.

Apoi corpul său l-a respins.

Deodată, Jamie avea nevoie de un alt ficat și avea nevoie de el rapid.

Există o realitate teribilă în ceea ce privește transplanturile de organe pe care statisticile rareori o surprind. Pentru ca o familie să primească o speranță extraordinară, o altă familie trăiește adesea cea mai grea zi din viața lor.

Undeva, cineva murise.

Și undeva, în durerea acelei familii, s-a luat decizia de a dona organe.

Această decizie i-a oferit lui Jamie o altă șansă.

A primit un al doilea transplant de ficat în 1993.

De data aceasta, a funcționat.

Jamie a supraviețuit.

Și în loc să se întoarcă pur și simplu la vechea sa viață, a decis să facă ceva cu viața pe care o primise înapoi.

A fondat Institutul James Redford pentru Conștientizarea Transplantului, folosindu-și experiența pentru a educa oamenii despre donarea de organe și țesuturi.

Mai târziu, a realizat „Bunătatea Străinilor”, un documentar care explorează viața beneficiarilor de transplant, a donatorilor și a familiilor ale căror decizii au făcut posibile aceste a doua șanse.

Jamie a înțeles ceva ce majoritatea oamenilor nu trebuie să înțeleagă niciodată atât de personal.

Era în viață pentru că străinii aleseseră generozitatea în durerea lor.

Așa că a petrecut ani încercând să extindă această generozitate mai departe.

De asemenea, și-a construit o familie.

Împreună cu soția sa, Kyle, a crescut doi copii, Dylan și Lena, în nordul Californiei.

Și a continuat să facă documentare.

Temele sale au variat de la justiția de mediu la schimbările climatice, educație, Națiunea Navajo și comunitățile care lucrează pentru a-și modela viitorul.

În acest sens, Jamie era profund fiul tatălui său.

Nu pentru că l-a urmat pe Robert spre succesul cinematografic.

Nu a făcut-o.

Dar amândoi credeau că poveștile pot conta dincolo de divertisment. Amândoi credeau că o cameră poate fi îndreptată spre ceva mai mare decât persoana din spatele ei.

Timp de douăzeci și șapte de ani după acele transplanturi, Jamie a trăit viața pe care o făcuse posibilă un al doilea ficat.

Apoi sănătatea lui a început să se deterioreze din nou.

În 2018, Jamie a început să se simtă rău.

Testele au adus vești devastatoare.

Boala hepatică a revenit.

În anul următor, medicii au stabilit că are nevoie de un alt transplant. Jamie a fost repus pe lista de așteptare.

Trăia din nou cu acel amestec de frică și speranță pe care îl experimentase la treizeci și unu de ani.

Așteptând un apel telefonic.

Așteptând un organ.

Așteptând, știind exact ce trebuia să se întâmple în altă parte înainte ca acel apel să poată veni.

Apoi medicii au descoperit ceva mai rău.

Cancer.

Era rar.

Era agresiv.

Jamie avea cincizeci și șapte de ani.

Avea o soție.

Avea copii.

Încă mai avea filme pe care voia să le facă.

Așa că a luptat.

A urmat un tratament în timp ce medicii continuau să caute o cale către transplant. Speranța era că înlocuirea ficatului le-ar putea oferi și o șansă împotriva cancerului care creștea în interiorul lui.

Și Robert a privit.

Acum, la optzeci de ani, și-a privit fiul luptând pentru viața lui.

Își îngropase deja un fiu cu mai bine de șaizeci de ani în urmă.

Acum se confrunta cu posibilitatea de a o face din nou.

Și nimic din ce acumulase în acești șaizeci de ani nu putea schimba ceea ce se întâmpla.

Nici filmele.

Nici premiile.

Nici influența.

Nici prietenii lui celebri.

Un tată nu putea decât să-și vadă fiul luptând.

Pe 16 octombrie 2020, Jamie Redford a murit la casa sa din  California.

Avea cincizeci și opt de ani.

Soția sa, Kyle, i-a anunțat moartea cu o simplitate sfâșietoare. Erau devastați, a spus ea, dar recunoscători pentru viața pe care o împărtășiseră și mai ales pentru cei doi copii pe care îi crescuseră împreună.

Robert a vorbit public despre moștenirea lui Jamie.

Cinematografia sa.

Activismul său pentru mediu.

Familia sa.

Angajamentul său față de cauze mai mari decât el însuși.

Dar durerea se dezvăluie adesea mai clar în afara declarațiilor oficiale.

Oamenii care l-au întâlnit pe Robert l-au descris ulterior pe un alt om.

Un chelner de la un restaurant din Tiburon, unde Redford și-a petrecut o parte din ultimii ani, și-a amintit de o tristețe intensă care părea să-l cuprindă după moartea lui Jamie.

Bărbatul vioi și dedicat pe care oamenii îl cunoscuseră părea diminuat.

Se spune că Robert a vorbit despre sentimentul că o parte din el ar fi murit.

Îi era dor de băiatul său.

Poate că nu există o expresie mai simplă pentru durerea unui părinte decât aceasta.

Îi era dor de băiatul său.

Redford a continuat o vreme.

Încă apărea în public. Încă lucra ocazional. A avut chiar și o ultimă apariție într-un serial de televiziune la începutul anului 2025.

Dar cei apropiați au simțit că ceva se schimbase.

Lumina era diferită.

Pe 16 septembrie 2025, Robert Redford a murit în somn la casa sa din Sundance, Utah.

Avea optzeci și nouă de ani.

El a trăit mai mult decât Jamie cu aproape cinci ani.

Jamie a lăsat în urmă mai mult decât filme.

Munca de conștientizare a transplantului pe care a început-o a continuat să-și aducă povestea în viețile unor oameni pe care nu i-ar fi întâlnit niciodată personal.

Fiecare persoană încurajată să devină donator de organe prin intermediul acestei activități reprezintă o altă posibilitate.

Încă o cameră de spital unde o familie primește apelul telefonic pe care îl aștepta cu disperare.

Încă o persoană care câștigă ani care nu li s-au garantat niciodată.

Jamie știa ce însemnau acei ani în plus pentru că trăise douăzeci și șapte.

Douăzeci și șapte de ani după un transplant care s-ar putea să nu fi venit niciodată.

Douăzeci și șapte de ani pentru a crește copii.

Să facă filme.

Să-și iubească soția.

Să spună povești.

Să transforme ultimul act de generozitate al altcuiva în ceva care a continuat să meargă înainte.

Moștenirea lui Robert există la o altă scară.

Chipul său rămâne imprimat în unele dintre cele mai memorabile filme ale cinematografiei americane. Sundance a devenit o instituție. Activismul său de mediu a ajuns mult dincolo de Hollywood. Generații de actori și regizori au urmat căile pe care el a contribuit la crearea lor.

Aceste realizări vor dăinui.

Însă cei care l-au cunoscut spre sfârșit au descris un om pentru care niciunul dintre aceste succese nu a putut compensa o absență anume.

Cea mai profundă frică a unui tată este adesea dureros de simplă.

Să-i supraviețuiască fiului.

Robert Redford a trăit-o când avea douăzeci și doi de ani.

Apoi a trăit-o din nou la optzeci și patru de ani.

Între aceste două momente, a devenit un icon.

A schimbat cinematografia.

A construit instituții.

A primit onoruri pe care majoritatea oamenilor nici nu și le-ar putea imagina.

Totuși, când tot restul a fost înlăturat, a existat un tată căruia i-a fost dor de fiul său.

Oricine a iubit pe cineva în timpul unei lungi boli înțelege o parte din această poveste.

Sălile de așteptare.

Rezultatele testelor.

Optimismul precaut.

Vestea proastă.

Obiceiul epuizant de a spera din nou după ce speranța te-a rănit deja.

Nu există o lecție specifică care să facă această experiență acceptabilă.

Unele dureri nu dispar.

Pur și simplu devin ceva ce o persoană poartă înăuntru.

Dar cei douăzeci și șapte de ani suplimentari petrecuți de Jamie nu au fost un succes medical abstract.

Au fost o viață întreagă.

Erau Dylan și Lena care creșteau alături de tatăl lor.

Erau documentare care altfel nu ar fi existat.

Au fost ani cu Kyle.

Au fost conversații, zile de naștere, idei neterminate, dimineți obișnuite și muncă care ajungea la oameni pe care Jamie nu i-a cunoscut niciodată.

Darul unui străin i-a oferit acei ani.

Și Jamie a petrecut o mare parte din ei încercând să facă același dar posibil pentru altcineva.

Nu putea controla cât va dura acea a doua șansă.

Dar putea decide ce să facă cu ea.

Și a făcut-o.

A luat viața care i se dăduse înapoi și a folosit-o pentru ceva ce merita lăsat în urmă.

£££

 Ultimul om ghilotinat în Franța – crima lui Hamida Djandoubi și dimineața în care s-a încheiat o epocă

A torturat-o ore întregi, sub privirile îngrozite ale altor două tinere, iar când femeia a supraviețuit chinurilor la care fusese supusă, a urcat-o într-o mașină, a dus-o în afara orașului Marseille și a ucis-o prin strangulare, fără să știe că, trei ani mai târziu, propria lui moarte avea să rămână în istorie drept ultima execuție cu ghilotina efectuată vreodată în Franța.

Numele lui era Hamida Djandoubi, iar povestea sa nu este doar cea a unui criminal condamnat la moarte, ci și povestea ultimelor clipe ale unei metode de execuție care devenise, încă din timpul Revoluției Franceze, unul dintre cele mai cunoscute și mai întunecate simboluri ale justiției franceze.

Hamida Djandoubi s-a născut în 1949, la Tunis, în Tunisia, iar în 1968, pe când era încă foarte tânăr, s-a mutat în Franța și s-a stabilit la Marseille, unde a lucrat inițial într-un magazin alimentar, apoi ca muncitor peisagist, încercând aparent să-și construiască o existență obișnuită într-o țară nouă.

În 1971 însă, viața lui s-a schimbat dramatic în urma unui accident de muncă în care și-a pierdut o mare parte din piciorul drept, iar în perioada recuperării petrecute în spital a cunoscut-o pe Élisabeth Bousquet, o tânără de 21 de ani care avea să devină, câțiva ani mai târziu, victima crimei pentru care el va fi condamnat la moarte.

În 1973, Élisabeth s-a adresat poliției și l-a acuzat pe Djandoubi că o ținuse împotriva voinței sale, o supusese unor rele tratamente și încercase să o constrângă să se prostitueze, iar bărbatul a fost arestat, însă ulterior eliberat.

În loc să se îndepărteze de femeia care îl denunțase și să-și continue viața, Djandoubi a rămas, potrivit dosarului penal, obsedat de ideea răzbunării, iar între timp a ajuns să controleze și alte două tinere pe care le constrângea să se prostitueze pentru el.

Apoi a venit noaptea de 3 iulie 1974.

Djandoubi a răpit-o pe Élisabeth și a dus-o în locuința sa, unde, în prezența celor două tinere aflate sub controlul lui, a supus-o unei torturi prelungite, lovind-o și arzând-o cu țigări aprinse, în timp ce martorele, ele însele aflate într-o situație de teamă și dependență, asistau la ceea ce se întâmpla.

Élisabeth a supraviețuit acelor chinuri.

Dar Djandoubi nu avea intenția să o lase să plece.

A urcat-o în mașină și a condus spre periferia orașului Marseille, unde a strangulat-o și i-a abandonat trupul, după care le-a avertizat pe cele două tinere care văzuseră tortura să nu spună nimănui ceea ce se întâmplase.

Patru zile mai târziu, pe 7 iulie 1974, trupul lui Élisabeth a fost descoperit de un copil, însă anchetatorii nu au reușit imediat să stabilească legătura dintre crimă și Djandoubi.

Această legătură avea să apară aproximativ o lună mai târziu, după ce bărbatul a răpit o altă femeie, iar aceasta a reușit să scape și să ajungă la poliție, oferind informațiile care i-au condus pe anchetatori direct către el.

La 11 august 1974, Hamida Djandoubi a fost arestat.

În timpul anchetei și-a recunoscut implicarea în uciderea lui Élisabeth Bousquet, iar în noiembrie 1974 a participat chiar la reconstituirea crimei, însă procesul său avea să înceapă abia peste doi ani, la Aix-en-Provence, la 24 februarie 1977.

Acuzațiile erau extrem de grave, incluzând uciderea precedată de tortură și alte acte de violență, iar apărarea a încercat să convingă juriul că accidentul în urma căruia Djandoubi își pierduse o parte din picior îi modificase profund personalitatea și îl împinsese către alcool și către o degradare psihologică progresivă.

Argumentele nu au fost suficiente.

La 25 februarie 1977, Hamida Djandoubi a fost condamnat la moarte.

Au urmat apelurile și cererea de clemență, însă acestea nu i-au schimbat soarta, iar președintele Franței de atunci, Valéry Giscard d’Estaing, deși își exprimase personal rezervele față de pedeapsa capitală, nu i-a acordat grațierea.

În dimineața zilei de 10 septembrie 1977, cu numai douăsprezece zile înainte de a împlini 28 de ani, gardienii l-au trezit în închisoarea Baumettes din Marseille.

Din acel moment, ultimele sale minute au urmat ritualul rece și precis al unei execuții care fusese repetată de nenumărate ori în istoria Franței.

Responsabil pentru executarea sentinței era Marcel Chevalier, călăul-șef al Franței, iar printre cei prezenți se afla și judecătoarea Monique Mabelly, însărcinată să asiste oficial la procedură și să consemneze ceea ce avea să se întâmple.

Unul dintre ajutoarele călăului i-a pregătit hainele astfel încât nimic să nu împiedice lama.

Apoi Djandoubi a fost adus în fața ghilotinei.

La aproximativ 4:40 dimineața, lama a căzut.

Totul s-a terminat în câteva clipe.

Monique Mabelly avea să descrie ulterior zgomotul puternic al mecanismului și imaginea sângelui care a urmat, consemnând momentul în care o viață fusese curmată aproape instantaneu.

Nimeni dintre cei prezenți în acea dimineață nu putea ști cu certitudine că asistase nu numai la moartea unui condamnat, ci și la sfârșitul unei epoci.

Hamida Djandoubi avea să devină ultimul om executat cu ghilotina în Franța și ultima persoană executată în Europa Occidentală.

Ghilotina, instrument asociat atât de puternic cu Revoluția Franceză încât imaginea ei devenise aproape inseparabilă de acea perioadă istorică, supraviețuise incredibil de mult după căderea lui Robespierre, după Napoleon, după două războaie mondiale și după apariția unei Europe moderne pe care puțini ar mai fi asociat-o cu execuțiile prin decapitare.

Iar povestea are un detaliu aproape neverosimil pentru oamenii de astăzi: în același an în care în cinematografe apărea primul film Star Wars, Franța încă executa oameni cu ghilotina.

Djandoubi nu avea să fie însă ultimul om condamnat la moarte în Franța.

Instanțele franceze au continuat să pronunțe asemenea sentințe după moartea lui, însă niciuna nu a mai fost executată, iar odată cu alegerea lui François Mitterrand și cu lupta politică dusă de ministrul Justiției Robert Badinter, pedeapsa capitală a fost abolită în Franța în 1981.

Astfel, fără ca oamenii care se aflau în acea încăpere să poată înțelege pe deplin semnificația istorică a momentului, zgomotul lamei care a căzut la Marseille în dimineața de 10 septembrie 1977 a fost ultimul de acest fel în istoria Franței.

Dar în centrul acestei istorii nu trebuie uitată Élisabeth Bousquet, femeia a cărei suferință și moarte au dus la procesul care avea să intre în manualele de istorie prin pedeapsa aplicată criminalului ei, pentru că înainte de a exista „ultimul ghilotinat al Franței” a existat o femeie de numai câteva zeci de ani, răpită, torturată și ucisă pentru că avusese curajul să-l denunțe pe omul care o abuzase.

Istoria lui Hamida Djandoubi ridică o întrebare care depășește cu mult cazul unui singur criminal, pentru că ne obligă să privim linia fragilă dintre dreptate și răzbunare, dintre nevoia societății de a pedepsi o faptă monstruoasă și întrebarea dacă statul trebuie să răspundă unei crime luând, la rândul său, viața celui vinovat.

Unele crime ne fac să credem că există oameni care nu mai merită niciodată libertatea, însă rămâne întrebarea care a împărțit societățile timp de secole: este pedeapsa cu moartea cea mai înaltă formă de dreptate sau momentul în care justiția începe să semene prea mult cu răzbunarea?

Voi ce credeți: pentru crime de o asemenea cruzime, pedeapsa cu moartea poate fi justificată sau nicio societate, indiferent de gravitatea faptei, nu ar trebui să aibă dreptul de a lua deliberat viața unui om?

#HamidaDjandoubi #ElisabethBousquet #Ghilotina #Franța #PedeapsaCuMoartea #Istorie #TrueCrime #CrimeAdevărate #Justiție #IstoriaFranței #Marseille #UltimaExecuție