$$$

 Ororile prin care au trecut cele 72 de eleve poloneze folosite drept şoareci de laborator de nazişti: erau mutilate şi apoi infectate intenţionat, fără calmante.

 Erau eleve de la un liceu catolic din Polonia. Tabăra celor 72 de prizoniere mutilate într-o serie de experimente menite să testeze tehnici de tortură este unul din cele mai sumbre secrete ale sângerosului regim nazist. Tinerele, mutilate în cadrul unor experimente menite să testeze diverse tehnici de tortură, nu ar fi trebuit să supravieţuiască. De fapt, Heinrich Himmler, unul din cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler, plănuia să le ucidă înainte ca opinia publică să afle despre scopurile în care erau folosite, potrivit publicaţiei britanice „Daily Mail”.   În august 1942, femeile au fost aduse în Ravensbruck, la 80 de kilometri la nord de Berlin, unde au trecut printr-o serie de proceduri chirurgicale. În total, fiecare dintre ele a suferit câte şase operaţii, având oasele rupte, bucăţi de ţesut muscular îndepărtate, membre amputate şi alte intervenţii, toate acestea fiind realizate fără niciun fel de anestezice sau calmante. Rănile lor erau apoi infectate intenţionat, pentru ca doctorii nazişti să poată testa dacă sulfonamida – un soi de penicilină – poate vindeca infecţiile. Mail Naziştii au dat startul acestor experimente monstruoase după ce doctorul personal al lui Himmler, Karl Gebhardt, a dat greş în a-i salva viaţa unui alt ofiţer nazist, Reinhard Heydrich, un apropiat al lui Hitler care a murit din cauza gangrenei cauzate de explozia maşinii în care se afla. Gebhardt a refuzat să folosească sulfonamidă în tratarea rănii lui Heydrich, iar Hitler a crezut că această decizia l-a ucis pe ofiţer. Pentru a contrazice teoria lui Hitler şi pentru a-şi salva propria piele, doctorul a creat o serie de experimente: echipa lui din Ravensbruck mutila prizonierii şi le infecta în mod deliberat rănile pentru a verifica dacă medicamentele cu sulfat vindecă infecţiile. Mai întâi, victimele torturii au fost bărbaţii, însă apoi Gebhardt a trecut la femei, pentru că, spun unii istorici, femeile erau mai sănătoase. Alţii susţin că, de fapt, acestea erau mai docile şi submisive.  Vestea existenţei acestor prizonieri chinuiţi a ajuns în afara Ravensbruckului datorită paznicilor care, din milă, le transmiteau mesaje şi scrisori familiilor victimelor. Chiar şi aşa, tragedia celor 72 de tinere nu a primit atenţia publicului larg din varii motive. În primul rând, pentru că Ravensbruck a fost una din una din ultimele tabere de concentrare închise, aşa că liderii acesteia au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a scăpa de documentele incriminatorii, necesare în cazul unui proces. În al doilea rând, după Holocaust, atenţia s-a îndreptat asupra evreilor, catolicii nefiind un subiect de interes. În al treilea rând, victimele torturii lui Gebhardt erau femei fără relaţii şi fără bani.    La sfârşitul războiului, cele 58 de femei care au supravieţuit experimentelor barbare au fost salvate de Crucea Roşie. Cazul lor a ieşit însă la iveală abia în 1958, când Caroline Ferriday, o filantropistă americană a început să le aducă în Statele Unite pentru tratament medical de specialitat e.

$$$

 Ferdinand a renunțat la femeia pe care o iubea ca să rămână prinț.

În 1891, Lascăr Catargiu i-a spus reginei Elisabeta, care împingea logodna cu Elena Văcărescu: principele o poate lua, dar atunci rămâne simplu particular. Constituția cerea o soție dintr-o casă regală. Ferdinand a ales tronul. Elena a plecat la Paris. Elisabeta a fost trimisă doi ani departe de țară. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, Ferdinand s-a cununat de trei ori în aceeași zi — civil, catolic, protestant — cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria. El avea 27 de ani. Ea, 17. Maria a scris mai târziu că aproape nu se cunoșteau.

Anii de început n-au fost ușori. Maria i-a spus soțului că e păcat că și-au irosit atâta tinerețe ca să învețe să trăiască împreună. Au ajuns, în cuvintele ei, cei mai buni asociați și cei mai loiali tovarăși, dar viețile li se întâlneau doar în anumite lucruri. El era timid, botanist, tâmplar de meserie. Ea voia loc. Au avut șase copii. În jurul lor au existat alte nume. Barbu Știrbey, administrator al Domeniilor Coroanei din 1913, a devenit omul de care amândoi aveau nevoie. I.G. Duca a scris că, în criza din care a ieșit întregirea, Știrbey a fost, de fapt, adevăratul suveran. Despre Maria, Duca a nuanțat: a avut înrâurire, dar nu ea a luat hotărârile care au dus la întregire.

Pe 10 octombrie 1914, Carol I a murit. Ferdinand a luat coroana într-o Europă deja în război. Casa lui era germană. Soția lui era verișoară primară cu George al V-lea și cu țarul Nicolae. Doi ani România a stat neutră. Maria ura neutralitatea. L-a pregătit pe soț să pună țara înaintea sângelui. La Consiliul de Coroană de la 14/27 august 1916, după lupte interioare din care a ieșit biruitor asupra lui însuși, Ferdinand a spus că dinastia va urma soarta țării, biruitoare cu ea sau învinsă cu ea. Că un rege nu domnește pentru sine, ci pentru popor. Casa de Hohenzollern l-a șters din rândurile ei.

Maria a ieșit din sală și a spus că nimeni dintre cei de acolo nu înțelege cât îl costă. În jurnal a notat cum îl vedea îndoindu-se sub amenințări, rugăminți, apeluri la onoarea de Hohenzollern, în timp ce în propria țară era bănuit de trădare. A transformat Palatul de pe Calea Victoriei în spital. A vizitat răniții aproape zilnic. Familia s-a adăpostit la Buftea, la Știrbey, apoi a fugit la Iași. El a rămas mai aproape de front. Copilul cel mic, Mircea, a murit de tifos la Buftea, în toamna lui 1916. În jurnal, Maria a scris o dată: «Vai, de ce nu sunt eu rege?»

În ianuarie 1918, la Iași, au împlinit 25 de ani de căsătorie. Maria a scris că, ținându-se de mână, au recunoscut că, tocmai din pricina nenorocirilor, au ajuns cei mai fermi prieteni, legați de țară cum rareori le e dat suveranilor. Tratatul impus de Puterile Centrale urma. Ea i-a cerut să nu-și pună numele pe actul morții. El a întârziat ratificarea. În 1919 a trimis-o la Paris, la Conferința de Pace, să folosească verii și prestigiul acolo unde diplomația se lovea de uși.

Pe 15 octombrie 1922 au fost încoronați la Alba Iulia, rege și regină ai României Mari. În 1926, aflat în Franța, Ferdinand a vrut s-o revadă pe Elena Văcărescu. S-au întâlnit o dată. El a murit pe 20 iulie 1927. Ea, pe 18 iulie 1938. În 1893 s-au luat fără să se cunoască. În 1916 au mers împreună împotriv a casei lui.

&&&

 S-a întâmplat în 30 august 1265: La această dată, apărea prima menţiune documentară a Hunedoarei, sub numele de Hungnod, în legătură cu arhidiaconatul de Hunedoara, o structură ecleziastică, subordonată episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. Localitatea a fost menţionată documentar pentru prima dată în 30 august 1265, iar în 1276 a fost amintit din nou. Cu statut de oraş, menţionarea documentară datează din 1415. Deşi este sediu al cetăţii princiare, localitatea nu se dezvoltă semnificativ în perioada medievală.

Între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a dezvoltat intens ca centru siderurgic. În 1884 este pus în funcţiune primul furnal al „Uzinei de fier”. Dezvoltarea localităţii va fi strâns legată de evoluţia combinatului siderurgic. A fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, având în subordine administrativă localităţile Boş, Groş, Hăşdat, Peştişu Mare şi Răcăştia.

Arheologii au descoperit atât în vatra orașului cât și în satele din împrejurimi de unde își trage seva, urme de locuire, datând din epoca pietrei. De asemenea pe Dealul Sânpetrului dăinuiesc într-o deplină succesiune urme materiale din epoca bronzului și a fierului. Au fost găsite pe terasele din jurul cetății, într-un depozit, mai mult de o tonă de lupe mari de fier și un atelier metalurgic comportând opt cuptoare din vremea daco-geților. În actualul areal de locuire al hunedorenilor s-au descoperit tezaure monetare din vremea dacilor, cunoscute sub denumirea „de tip Hunedoara”, precum și monede romane de tip republican sau imperial cuprinzând o perioadă de timp îndelungată (183 î. Hr.-sec. III. d. Hr.) ceea ce dovedește puternice contacte economice și nu numai, între două civilizații, una a Romei  și alta plămădită de daco-geţi.

În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, zona Hunedoarei a atras atenția lumii romane prin bogățiile sale, în special fierul. Acest fapt este ilustrat de urmele descoperite la Teliuc, o „villa rustica”, pe dealul Sânpetru era un castru roman în care se instalează un post de pază a Legiunii a XIII-a Gemina. Urme s-au mai descoperit lângă Castelul Huniazilor și lângă gară. De asemenea, vestigii din această epocă există și în satele Cinciș-Cerna, Pestișu Mare unde era un vicus (sat roman), Mănerău, Nandru, Ghelari etc. Documentele ungare plasează Hunedoara printre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Istoria aşezării îşi are origini mult mai vechi, zona fiind locuită încă din perioada Neoliticului, cu aproape patru mii de ani în urmă, potrivit mărturiilor arheologice.

În anul 1278, Hunedoara este menționată în legătură cu lista de decimă papală, localitatea fiind considerată, alături de Deva, Haţeg și Sântămăria-Orlea, printre cele mai importante aşezări din arhidiaconatul de Hunedoara. În acea vreme, comitatul Hunedoarei a fost o unitate administrativă cuprinsă în Voievodatului Transilvaniei, parte a Regatului Ungariei. Așadar, documentele plasează Hunedoara printre cele mai vechi localități din Transilvania. În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dăruiește și înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul Voicu, fiul lui Șorb. În același document pomenește și pe alți membrii ai familiei ca stăpânitori ai cetății și domeniului regal Hunedoara. Este vorba de Magos (în maghiară „Înalt”) și Rados, frații... și Ioan, fiul lui Voicu. Din acest moment, cetatea Hunedoara cunoaște o nouă etapă a dezvoltării sale. Iancu a amenajat cetatea pentru locuit, a construit sala cavalerilor și sala dietei în stil neogotic înfrumusețat de logiile exterioare ale acestei săli. De asemenea s-a construit aripa și turnul „ne boisa”(nu te teme), un eventual loc de refugiu în caz de primejdie.

După moartea lui Ioan de Hunedoara la 11 august 1456 la Zemun, lângă Belgrad, în Ungaria au loc lupte interne pentru tron în care sunt implicați și succesorii eroului din Hunedoara, lupte care dau câștig de cauză fiului lui Ioan, Matia Corvinul, care devine rege al Regatului Maghiar. În acest răstimp, soția lui Ioan, Elisabeta, și fiul lor Matia vor continua lucrările de modernizare; în aripa Matia, se pictează fresca murală ce sugerează originea românescă a lui Ioan. Secolul al XVII-lea marchează noi lucrări la castel legate în mare parte de numele principelui Gabriel Bethlen. A fost construită aripa Bethlen (1622) așa cum o demonstrează și o inscripție descoperită pe ancadramentul unei ferestre.

În timpul Corvineștilor, Hunedoara devine târg (oppidum) al fierului, metal pe care pădurenii îl valorifică pentru alte produse, având valoarea de monedă. Avantajul economic din această epocă al domeniului și orașului Hunedoara se va menține și în secolele următoare. Orașul va ajunge în secolul XVII la o stare prosperă, locuitorii săi fiind scutiți de dări față de stat. Locuitorii au beneficiat de privilegii încă din vremea regelui Matia Corvinul, care în 1480 îi scutește pe hunedoreni de plata oricăror dări, scutiri care se păstrează și în secolele următoare. Ca urmare crește numărul locuitorilor care variază între 784 în 1512 și 896 în secolul al XVII-lea.

După moartea lui Matia Corvin, Hunedoara intră în stăpânirea fiului acestuia, Ioan Corvin, care se stinge de tânăr. Soția sa Beatrice de Frangepan, se va recăsători cu Georg de Hohenzolern, marchiz de Brandenburg în 1509. Georg de Brandenburg nu se va stabili în Hunedoara. El va numi un castelan cu drept de reprezentare, pe Gheorghe Stolcz. În 1514, a izbucnit răscoala țărănească condusă de Gheorghe Doja. Cu acest prilej, mulți țărani de pe domeniul Hunedoarei au fost închiși în cetate drept pedeapsă. Cu sprijinul nobilimii, Ioan Zapolya a înăbușit răscoala. Sfârșitul sec. XVIII, precum și secolele XIX și XX, marcheză probleme noi, legate de conștiința de neam, de spiritualitate. Aici s-a dezvoltat o spiritualitate românească autentică. În numeroasele biserici sau mănăstiri ortodoxe ca cele de la Cinciș-Cerna, Plosca, Prislop, Nădăștie, Mănerău, Zlaști și altele au fost școli de dascăli, numeroși cnezi romani îndeplinind funcția de preoți și dieci. Din păcate, nu se cunoaște cu exactitate vechimea acestor lăcașe.

După al doilea război mondial, conform concepției vremii, industria hunedoreană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În preajma revoluției din 1989, în Hunedoara, se produceau peste trei milioane tone de oțel, peste două milioane de tone cocs metalurgic, încălțăminte, tricotaje etc. Această dezvoltare a atras forță de muncă. Populația orașului a ajuns la un maximum de 89.000 locuitori. Ca urmare s-a dezvoltat spațiul de locuit, și s-au construit noi așezăminte de învățământ, sănătate sau cultură. S-au construit 12 școli generale, 5 licee, un spital modern, un institut de învățământ superior, două stadioane, o sală de sport, piscină, iar după 1989 s-a construit o popicărie modernă, capabilă să găzduiască mari concursuri internaționale. Conducerea supracentralizată, ineficiența cronică și sugrumarea oricărei urme de liberă inițiativă au provocat însă începând din anii '80 degradarea economiei. Din cauza sărăciei tot mai accentuate, a lipsei de libertate și a opresiunii s-au creat tensiuni sociale și nemulțumiri ce au explodat în decembrie 1989.

În jurul anului 1870, este ales primar al orașului Hunedoara George Dănilă. Ioachim Lazăr spunea: „În acea perioadă, Hunedoara se număra printre orașele cu o populație majoritar românească, conform recensământului din anii 1869 - 1870, alături de Brașov, Abrud, Sebeș, Alba Iulia, Orăștie, Ocna Sibiului și Hațeg. Dintre orașele enumerate mai sus, singurele localități urbane cu conducere românească sunt Hunedoara și Hațegul”. Documentele păstrate la Direcția Județeană a Arhivelor Statului arată că primarul George Dănilă s-a implicat cam în toate problemele care priveau viața localității pe care o conducea și nu numai atât. În timpul războiului de independentă, de la Hunedoara au fost trimiși bani pentru ostașii români răniți pe front. 

Tot în această perioadă, primarul George Dănilă a dezvoltat zona industrială a orașului construind Uzinele de Fier. George Dănilă, om cu studii avocățești, era preocupat de cultură, fiind un membru de vază al filialei locale Deva a asociației ASTRA. În vremea lui, Castelul Corvinilor a fost restaurat integral. Personalitatea marcantă a primarului George Dănilă îl plasează cu cinste în ctitoriile Europei Mari. El a fost decorat Cavaler al Ordinului Franz Joseph I pentru excelența sa. Primarul George Dănilă era un luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, iar demersurile sale erau în strictă concordanță cu legile acelor vremuri. A condus urbea timp de peste patru decenii, până la moartea sa, în anul 1912.

Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România, fiind considerat totodată unul dintre cele mai frumoase castele din lume, datorită includerii lui în „Top 10” destinații de basm din Europa. Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea, de Ioan de Hunedoara, care transformă radical o cetate de piatră datată în secolul al XIV-lea. Construcția a cunoscut în ulterior numeroase transformări, servind de-a lungul timpului drept punct strategic, reședință nobiliară și centru administrativ al domeniului. Cele mai semnificative construcții ale Castelului sunt: Palatul gotic ce cuprinde Sala Cavalerilor și Sala Dietei, Turnul Buzdugan, Capela, Loggia Matia, Galeria și Turnul Nje Boisia.În curtea castelului, alături de capelă, se află o fântână adâncă de 28 de metri. Conform legendei, aceasta ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor găsi apă. La finalizarea lucrării, prizonierii au fost executați, unul scriind pe marginea fântânii cuvintele: Apă ai, inimă nu ai.În timp, după ce a fost folosit în mai multe scopuri, Castelul a fost restaurat, ambientat și deschis spre vizitare.

În a doua jumătate a secolului XX și mai ales după 1989, aici s-au filmat mai multe producții cinematografice (filme artistice, documentare și clipuri publicitare). Actori celebri, precum Nicolas Cage, Ben Kingsley, Michael Madsen, Aaron Eckhart sau Jeffrey Dean Morgan au filmat aici. Acum un deceniu, în anul 2016, Castelul Corvinior a fost vizitat de peste 300 de mii de turiști din toate colțurile lumii. Trendul a continuat și a crescut în anii următori.

Surse:

http://hunedoaralibera.ro/750-de-ani-de-la-prima-mentiune-documentara-hunedoarei/

http://www.castelulcorvinilor.ro/mentiuni-documentare/

http://www.fih.upt.ro/v4/istoric/ISTORICUL%20METALURGIEI%20HUNEDORENE.pdf

http://infotu rismhd.ro/istoric

&&&

 S-a întâmplat în 30 august1877, 30 august/ 11 septembrie: Avea loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă. Bătălia de la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878).

Iniţial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19/31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste o sută de tunuri.

Conducerea operaţiilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna a fost încredinţată domnitorului Carol I (1866 – 1914), şef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziţie strategică deosebită, aici încrucişându-se căile de comunicaţie care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo şi Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu numeroase văi.

Trupele române ale Armatei de Operaţii trecuseră Dunărea în perioada 14/26 august-19/31 august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.Armata de Operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, s-a concentrat în vederea atacării Plevnei astfel: Divizia 4 Infanterie, comandată de generalul Alexandru Anghelescu, a ocupat poziţii între şoseaua Bulgăreni-Plevna şi drumul Griviţa-Plevna, cu frontul spre fortificaţiile turceşti de la Griviţa. Artileria Diviziei 4 infanterie a ocupat poziţii pe Dealul Viilor, la nord-est de satul Griviţa, constituind Marea Baterie; Divizia 3 Infanterie română, comandată de colonelul Gheorghe Anghelescu, ocupa poziţie între Riben şi Kalişovăţ; Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez, s-a aşezat la sud de Verbiţa. O brigadă din Divizia de Rezervă a fost dată rezervei generale a Armatei de Vest, la Pelişat. Brigada de cavalerie Roznovanu din Divizia 4 Infanterie făcea siguranţa flancului drept.

Brigada de cavalerie, comandată de colonelul Formac, Brigada de Roşiori, comandată de colonelul Creţeanu, şi Bateria 1 Artilerie călăreaţă, comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, din Regimentul 1 Artilerie, au acţionat la vest de Vid în cadrul Detaşamentului de cavalerie româno-rus Laskarev. Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata a mai multe zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877, efectuată de artileria rusă şi de Marea Baterie românească.

La 29 august/10 septembrie 1877, după patru zile de bombardamente intense, a avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea (1855 – 1881), domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore. Consiliul a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.

Ziua de 30 august/11 septembrie 1877 a început cu un bombardament executat de artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora 14.30, apoi un al treilea la ora 15.15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din cauza ceţii dense. Coloanele de atac ale Diviziei 3 Infanterie română au pornit la atacul a ceea ce credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute, Griviţa 2.

Divizia 4 Infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15.15, sprijinită de focul „Bateriei de la Movilă". Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16.20, sprijinită de focul aceleiaşi baterii, Divizia 4 Infanterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes. Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 Infanterie a pornit un al treilea atac la ora 17.00, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a avut succes, astfel că, la ora 18.00, Divizia 4 Infanterie a pornit al patrulea atac, de data aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1.       

Poziţia cucerită a fost rapid amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat. În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat şi ele un contraatac, condus de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de Bateria 6, comandată de căpitanul Algiu, din Regimentul 2 Artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele din reduta cucerită de la turci.

Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi. S-au capturat cinci tunuri turceşti, care au fost expuse la Bucureşti până în anul 1916, când au fost luate înapoi de turci în timpul ocupării Bucureştilor de către Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial.

După alte două consilii de război, din 1/13 septembrie şi 2/14 septembrie 1877, s-a decis aducerea de noi trupe din Rusia şi schimbarea tacticii prin instituirea unui asediu de lungă durată, însoţit de tăierea liniilor de aprovizionare. Trupele au fost redislocate, armata română păstrându-şi în general vechile poziţii. Astfel, Armata de Operaţii a ocupat dispozitiv între râul Vid şi satul Griviţa, iar brigăzile române de cavalerie comandate de coloneii Formac, Creţeanu şi Roznovanu, împreună cu bateria de artilerie călăreaţă comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, aveau să interzică legăturile Plevnei cu Sofia şi Rahova, acţionând în cadrul Corpului de cavalerie mixt româno-rus condus de generalul rus Krâlov.

În acelaşi timp, trupele române au efectuat amenajarea genistică a poziţiilor deţinute, în timp ce au fost aduse din ţară forţe noi. La data de 6/18 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria „Bateriei de la Movilă" au încercat să cucerească reduta Griviţa 2 (numită de turci Baş Tabia), dar au fost respinse, trecându-se la executarea de lucrări genistice pentru a crea a nouă bază de atac propice pentru asaltarea redutei. Forţele române se confruntaseră cu garnizoana turcă a Plevnei, formată din 30.000 combatanţi, cu 72 tunuri. 

Cei 30.000 de soldaţi turci din garnizoană erau organizaţi în trei divizii şi o unitate de rezervă. Acestea erau compuse din 46 batalioane de infanterie, 19 escadroane de cavalerie şi o companie de genişti. Tunurile erau organizate în 12 baterii de artilerie. Comandantul-şef al garnizoanei turceşti era Mushir Osman Paşa. Pentru o perioadă ostilităţile s-au rezumat la hărţuiri reciproce cu focuri de infanterie şi de artilerie şi de lupte între patrule. La 26 septembrie/8 octombrie, turcii au făcut o încercare de a recuceri reduta Griviţa 1, respinsă de către trupele române. La 8 octombrie garnizoana turcă a Plevnei se mărise la 48.000 soldaţi, cu 16 baterii de artilerie.

La 11/23 septembrie a fost constituit Detaşamentul independent, comandat de colonelul Slăniceanu. Acest detaşament a fost amplasat între râurile Vid şi Isker, pentru consolida flancul drept al trupelor române şi pentru a proteja calea de aprovizionare spre Nicopole, unde se afla un pod de pontoane peste care se realiza aprovizionarea Armatei de operaţii. Mai târziu acest detaşament va avea şi misiunea de a supraveghea mişcările inamicului din Rahova, la vest de râul Isker. Comandamentul român a dorit să devanseze posibilele atacuri asupra redutelor otomane ale trupelor ruse proaspăt sosite din Imperiu, astfel că la 7/19 octombrie 1877, la ora 13.30, Divizia 4 Infanterie română a lansat asupra redutei Griviţa 2 un atac precedat de o scurtă pregătire de artilerie. Atacul a eşuat şi artileria română, sprijinită de data aceasta de câteva baterii ruseşti, a reînceput bombardarea redutei. Divizia 4 Infanterie română a plecat din nou la atac la ora 18.30, tot fără rezultat. Ca urmare a acestor eşecuri, Divizia 4 Infanterie română a fost înlocuită cu Divizia de Rezervă (denumită acum Divizia 2 Infanterie română).

La 11/23 octombrie, Consiliul de război interaliat a decis să înceapă distrugerea punctelor de rezistenţă otomane aflate la nord-vest şi vest de Plevna. Planul prevedea ca forţele turce să fie atacate concomitent în mai multe puncte.La 12/24 octombrie au început atacurile prevăzute asupra localităţilor Gorni Dubnic, Gorni Etropol, Dolni Etropol şi Opanez, de către cavaleria ruso-română, localitatea Gorni Dubnic fiind cucerită. În acelaşi timp, reduta Griviţa 2 a fost puternic bombardată şi s-au simulat asupra ei atacuri de infanterie, pentru a imobiliza inamicul şi a nu-i permite să îşi deplaseze rezervele spre localităţile atacate de cavaleria aliată. 

În zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 octombrie au continuat atacurile ruso-române asupra localităţilor deţinute de inamic în jurul Plevnei. Au fost cucerite în aceste zile, după prealabile bombardamente, localităţile Teliş şi Dolni Dubnic şi a fost ocupată localitatea Gorni Dubnic. La 16/28 octombrie, Detaşamentul Slăniceanu a cucerit localitatea Vidin, deschizând drumul spre Rahova. La 19/31 octombrie 1877 încercuirea Plevnei era completă. La 29 octombrie/10 noiembrie, trupele române au cucerit localitatea Susurlu, realizând astfel un front continuu între Griviţa şi Dolni Etropol. Dispozitivul trupelor române se prezenta astfel: de la Griviţa până la vest de râul Bukov se afla Divizia 2 infanterie, cu 27 tunuri şi patru mortiere, comandată de colonelul Cerchez; de la vest de valea râului Bukov până în dreptul localităţii Susurlu se afla Divizia 3 infanterie, cu 30 piese de artilerie, comandată de colonelul George Anghelescu; de la localitatea Susurlu până la râul Vid, cu frontul spre Opanez, se aflau brigăzile de infanterie comandate de coloneii Sachelarie şi Borănescu; de la râul Vid până la Dolni Etropol se afla Divizia 4 infanterie, cu 24 tunuri, comandată de generalul Racoviţă.

La 22 noiembrie/4 decembrie, armata română care opera în război a fost reorganizată în Corpul 1 de operaţii, la Plevna, comandat de generalul Alexandru Cernat, Corpul 2 de operaţii şi Corpul de rezervă. La 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele otomane din Plevna, au început ieşirea din încercuire.

Ordinea de bătaie a armatei turceşti, care vroia să iasă din încercuire, era următoarea: Divizia 1, Divizia 2, o brigadă pentru convoi, Corpul de Cavalerie, artileria de rezervă, trei companii genişti şi escorta Cartierului General turc. Această structură a fost adoptată prin reorganizarea armatei otomane, special în vederea ieşirii din încercuire. Comandantul tuturor forţelor turce era Osman Paşa. Comandantul Diviziei 1 turce era generalul de brigadă Tahir Paşa, al Diviziei 2 generalul de divizie Adil Paşa, al brigăzii convoiului colonelul Sayir Bey, al cavaleriei colonelul Bekir Bey. În total, forţele turce care vroiau să iasă din încercuire aveau 34.000 militari (din care șapte mii erau convalescenţi sau răniţi), cu 88 tunuri.

Divizia 1 turcă, a atacat dea lungul drumului Plevna-Gorni Etropol, iar Divizia 2 turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 infanterie română, au rezistat cu succes. Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi Bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30, Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă, a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14.00, orice rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care, într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat (domnitorul Carol I), la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean”. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruse spre Istanbul, cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol determinând Turcia să capituleze (23 ianuarie/4 februarie 1878). Prin tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878), România obţinea independenţa de stat şi Dobrogea.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

*** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008

https://radioromaniacultural.ro/independenta-de-stat-a-romaniei-140-de-ani-batalia-de-la-plevna-armata-romana-schimba-decisiv-cursul-razboiului/

https://crispedia.ro/batalia-de-la-plevna-30-august-11-septembrie-28-noiembrie-10-decembrie-1877/

http://ziarulfaclia.ro/140-de-ani-de-la-proclamarea-independentei-de-stat-a-romaniei-9-mai-1877- razboiul-din-1877-1878-i/

$$$

 S-a întâmplat în 30 august1940: La această dată, se semnează, la Viena, documentele „arbitrajului" germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) este luată României şi cedată Ungariei horthyste.

Dezmembrarea Transilvaniei venea după ce România abia pierduse, în iunie 1940, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, în favoarea URSS. Toate pierderile teritoriale din 1940 s-au produs fără ca armata română să lupte pentru integritatea ţării şi fără ca România să fie, oficial, în război. România a intrat în cel de-al doilea război mondial abia în anul 1941.

Din punct de vedere riguros ştiinţific, documentul care a tranşat România, în anul 1940, se numeşte „al doilea Tratat de la Viena”. Primul Tratat de la Viena fusese cel din noiembrie 1938, prin care Ungaria lui Horthy obţinuse teritorii din componenţa Cehoslovaciei. Atât la primul, cât şi la al doilea Tratat de la Viena, Ungaria a avut câştig de cauză, întrucât a fost sprijinită de Germania lui Hitler şi de Italia lui Mussolini, iar celelalte mari puteri europene, Franţa şi Marea Britanie, erau preocupate să-şi asigure propria securitate. Presiunile asupra României, pentru a o determina să cedeze fără luptă Transilvania către Ungaria, s-au bazat pe o promisiune a Germaniei, care se angaja să „garanteze”, ulterior, frontierele României. Acceptarea Dictatului de la Viena a fost favorizată de faptul că, în anul 1940, românii erau „complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine'', aşa cum releva un studiu elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române.

În acest context, la Viena, România a acceptat să cedeze o suprafaţă de 43.492 kilometri pătraţi şi o populație de 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2 la sută erau etnici români. Delegaţia României la Viena a fost formată din Mihail Manoilescu (ministru de externe) şi Valter Pop. Ei au sosit la Viena încă din 29 august, dar au semnat Tratatul la data de 30 august.

În dimineaţa aceleiaşi zile, 30 august, Consiliul de Coroană condus de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, zece contra, o abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe ale României. Pentru a se bucura de victorie, la data de 11 septembrie 1940, regentul Ungariei, Miklos Horthy, a intrat călare în oraşul Cluj, pe un cal cu potcoave din aur.

Stăpânirea maghiară asupra nord-vestului Transilvaniei s-a încheiat de facto la data de 25 octombrie 1944, zi în care armata română a eliberat ultimele două localităţi aflate sub ocupaţie maghiară, orașele Satu Mare și Carei.

Surse:

Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991

Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/30/dictatul-de-la-viena-30-august-1940-documente-istorice/

http://transilvaniareporter.ro/actualitate/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

https://romanialibera.ro/special/documentare/dictatul-de-la-viena--acum-75-de-ani--romania-a-pierdut-nord-vestul-transilvaniei--cum-s-a-facut-ungaria- mare-391062

&&&

 S-a întâmplat în 30 august1950: În această zi, a murit Alexandru Lapedatu, istoric și om politic român, membru al Academiei Române (n. 1876).  Născut în Transilvania, cu studii începute în capitala Moldovei şi finalizate apoi la Bucureşti, Alexandru Lapedatu, s-a remarcat în perioada interbelică ca unul dintre istoricii reprezentativi ai României. Studiile sale ce se disting prin forma literară îngrijită şi prin documentaţia vastă şi de multe ori inedită, au contribuit decisiv  la orientarea şi conturarea istoriografiei României reîntregite. 

Alexandru I. Lapedatu (născut la 14 septembrie 1876 în Cernatul Săcelelor  şi decedat la. 30 august 1950 la închisoarea Sighet) a fost Ministrul Cultelor și Artelor în șase guverne și Ministru de Stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru şi preşedinte al  Academiei Române, precum şi secretarul său general. A fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov. Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României. Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate, mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașov și a fost sprijinită de familie

Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din Săcele în 1883; apoi la Brașov și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. A obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași. A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”. Și-a finanțat studiile dând meditații și exersând diferite funcții la ziarul „România Jună” (1899) sau profesor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903). 

Alexandru I. Lapedatu a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul, fiind laureatul Universății și câștigătorul importantului premiu  „Hillel” pentru lucrarea „Istoria breslelor la români”. La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908. In 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919 și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941). 

El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941, exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul comunist în 1948. Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații.  A fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru între 1911-1919, fiind re-confirmat prin decretul regal din 1924.

A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret. A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909; a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915); a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920), a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921) și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania; a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922) etc. 

În 1919, atunci când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920 şi a exersat această funcție până în 1938. A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filosofie și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, azi Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu" al Academiei Române. El a fost co-directorul insitutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945). Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923 - 24 martie 1924). 

În 1910 a fost ales membru correspondent iar în 1918 membru activ al Academiei Române,Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948). Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați  prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist. Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990. În 1917, armatele Triplei Alianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. 

Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale. El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică. Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919), participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 - iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie – august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia; și în fine decembrie 1919 - martie 1920, contribuind la negocierile cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon. 

Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași. În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. La începutul războiului mondial a fost numit, la București, secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916). În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost cofondator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iasi și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace la încheierea primului război mondial. În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri. În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului. A devenit membru al Partidului Național Liberal în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente. Ca profesor al noii universități de la Cluj, Alexandru I. Lapedatu a fost primul Senator ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920). 

În 1936, el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. După demiterea regimului absolutist, el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic distorsionate sub presiunea sovietică (1946 -1947). Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927, el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. 

A fost Ministru de Stat în patru guverne. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din cosemnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927 care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”. După  23 august 1944, Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal - Brătianu în Transilvania  Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot de Blocul Partidelor Democrate dominat de comuniști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare. El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”.

Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor încă din 1918, ca președinte al Comitetului national al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918, apoi mutat la Iași. Comitetul s-a angajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor intenționând și să-I reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas G. Masaryk la Kiev. Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanții Triplei Antente.

Pe 6 / 19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul Împăratului Carol I al Austriei care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români. Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc” afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților ca fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care va avea loc în viitorul apropiat. 

În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținâmd poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria;  2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina;  ca și 4) necesitatea dezmembrării monarchiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscându-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. 

Alexandru I. Lapedatu a desfăşurat activități culturale în diferite asociații și fundații, cum ar fi  Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)] care l-a proclamat membru de onoare în 1924) și l-a ales membru activ în secția demografică și etnopolitică. Alexandru I. Lapedatu a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a Statului și a națiunii și a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite. Alexandru I. Lapedatu a formulat principiile conservării și restaurării monumetelor încă din 1911. Sub președinția sa, Secția pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice a executat între 1929-1948 peste 240 de proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului românesc. Ca Ministru al Cultelor și Artelor pentru aproape șapte ani, el a condus o intensă activitate în numeroase domenii deosebit de importante. 

În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 19,50 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără vreun semn pe mormânt. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri" din Brașov. Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) pe 1 iunie 1911; pentru ea era a doua căsătorie și avea doi copii din prima căsătorie, pe Mircea și Maria Lipăneanu. Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999). 

Alexandru I. Lapedatu a avut o viaţă cât pentru trei generaţii. Păcat că ne aducem aminte destul de rar de oamenii ce au făurit istoria!

Surse:

https://www.e-cultura.info/alexandru-lapedatu/

https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr20/carte3.html

http://mcubrasov.ro/expozitii-temorare/item/40-bra%C5%9Foveni-din-elita-rom%C3%A2neasc%C4%83-%E2%80%93-fra%C5%A3ii-ion-%C5%9Fi-alexandru-lapedatu-la-140-de-ani-de-la-na%C5%9Ftere

https://romaniabreakingnews.ro/alexandru-lapedatu-omul-care-a-insotit-tezaurul-romaniei-la-moscova/

http://www.memorialsighet .ro/alexandru-lapedatu/

$$$

 S-a întâmplat în 30 august 2003: În această zi, a murit Charles Bronson, îndrăgit actor al filmelor de acţiune („Cei şapte magnifici", „Justiţiarul"). Charles Dennis Buchinsky (n. 3 noiembrie 1921), cunoscut sub numele Charles Bronson, a fost un actor american, celebru pentru rolurile sale de „dur". În majoritatea filmelor sale a interpretat roluri de detectiv de poliţie, pistolar în Vestul sălbatic, răzbunător, boxer sau asasin al Mafiei.

Bronson s-a născut într-un cartier sărac de mineri din localitatea Johnstown, statul Pennsylvania. Tatăl său a fost un emigrant lituanian de origine tătară, iar mama era de origine lituaniano-americană.  Împreună au avut 15 copii.Tatăl său a murit când Bronson avea doar zece ani, așa că a fost nevoit să muncească în minele de cărbuni alături de frații săi mai mari, până la începerea stagiului militar. Plata era un dolar pentru fiecare tonă de cărbune. Familia sa era atât de săracă încât la un moment dat a fost nevoit să poarte rochia surorii sale la școală, pentru că nu avea alte haine. În 1943, Bronson a intrat în Forțele Aeriene ale SUA și a servit pe frontul din Oceanul Pacific ca mitralior la bordul unui bombardier B-29 Superfortress. Datorită originii sale tătare, multă lume a crezut că Bronson este mexican sau metis. Așadar, datorită acestui aspect, el a întruchipat în mod credibil pe ecran mexicani sau indieni americani.

După terminarea războiului, Bronson a decis să devină actor, nu de amorul artei, ci pentru că a fost impresionat de sumele de bani care se câștigau în domeniu. Bronson a fost coleg de cameră cu Jack Klugman, alt actor în devenire. Klugman a declarat mai târziu că Bronson era expert la călcatul hainelor.

Charles și-a schimbat numele de familie în „Bronson" în timpul „vânătorii de comuniști" a comisiei condusă de senatorul Joseph McCarthy, deoarece persoanele cu nume slavic erau considerate suspecte. Numele a fost inspirat de intrarea Bronson Gate de la sediul Studiourilor Paramount. Una din primele sale acreditări sub noul nume a fost filmul de groază „House of wax" (Muzeul figurilor de ceară) din 1953, alături de Vincent Price.

Bronson a apărut și la televiziune în anii 1950 și 1960, în mai multe seriale populare. Începând din 1958 și până în 1960, Bronson a avut rolul principal în serialul polițist Man With A Camera (Fotograful), difuzat de canalul american ABC. Bronson a interpretat personajul „Mike Kovac”, fost reporter de război, fotograf în New York City. Tot la ABC, Bronson a câștigat noi fani în 1963 în rolul Linc din serialul western The Travels of Jaimie McPheeters, în care a apărut și Kurt Russell.

Deși și-a început cariera în Statele Unite, Bronson a devenit inițial celebru prin câteva filme europene. Ca urmare a acestei popularități a obținut un premiu Globul de Aur în 1971 pentru „Cel mai popular actor din lume". În același an, Bronson și-a pus întrebarea dacă era „prea masculin" pentru a se consacra în Statele Unite.Între cele mai populare filme ale lui Bronson se numără Marea evadare (The Great Escape, 1963), în care a interpretat rolul Danny Velinski, un prizonier de război poreclit „regele tunelelor", și O duzină de mizerabili (The Dirty Dozen, 1967), în care a avut rolul unui soldat condamnat la moarte care este trimis într-o misiune de sacrificiu în timpul celui de-al doilea război mondial.

În filmele western Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven, 1960) și Undeva, cândva în vest (Once Upon a Time in the West, 1968, regia Sergio Leone), a interpretat roluri de pistolari eroici, luând apărarea celor slabi. Sergio Leone s-a referit la el ca fiind „cel mai mare actor cu care am lucrat vreodată" - asta venind de la un regizor care a lucrat cu legende ale ecranului precum Henry Fonda, Clint Eastwood, Rod Steiger și James Coburn. Leone a dorit ca Bronson să fie în rolul principal al celor trei filme care au devenit cunoscute drept trilogia Omul fără nume (Man with No Name), dar Bronson l-a refuzat de fiecare dată. În filmul Vremuri dure (Hard Times, 1975), a avut rolul unui bătăuș de stradă care-și câștiga existența din meciuri ilegale de box în Louisiana.

Altă serie populară de filme este Dorința de a ucide (Death Wish), titlu sub care au apărut patru filme în care a interpretat același personaj, Paul Kersey, un arhitect de succes din New York, a cărui soție (rol interpretat de Hope Lange) este ucisă și fiica violată. Kersey devine un răzbunător care bântuie străzile din cartiere rău famate în timpul nopții, un rol extrem de controversat, al cărui execuții au fost aplaudate și aclamate de audiențele sătule de crimă. După ce în anul 1984 un pasager de metrou din New York, Bernhard Goetz, inspirat de filmele din seria Death Wish, a împușcat mortal trei tineri care au încercat să-l jefuiască, Bronson a recomandat publicului să nu imite personajul din film.

În anii 1980, Bronson a apărut în numeroase filme produse de case de film mai mici, în special Cannon Films. Filme ultra-violente ca The Evil That Men Do și 10 minute până la miezul nopții (10 To Midnight) au fost atacate de critici dar i-au oferit lui Bronson cecuri bune de-a lungul deceniului. Ultimul rol principal al lui Bronson pe marele ecran a fost în 1989 în Kinjite: subiecte interzise (Kinjite: Forbidden Subjects), o dramă violentă în care un polițist dur anchetează un cerc de prostituție de minori, condus de un criminal sadic.

Bronson a fost căsătorit cu actrița britanică Jill Ireland din anul 1968 până la decesul acesteia la vârsta de 54 de ani în 1990 de cancer la piept. Ea a fost a doua sa soție. S-au cunoscut în timp ce ea era încă soția actorului britanic David McCallum. În acel moment, Bronson (care juca în filmul „Marea evadare" împreună cu McCallum) i-a spus lui McCallum: „Am să mă însor cu nevastă-ta" (I'm going to marry your wife). Doi ani mai târziu, Bronson s-a căsătorit într-adevăr cu Jill, și au trăit fericiți împreună până la decesul ei în 1990.

La data de 30 august 2003, Bronson a murit de pneumonie, fiind internat la spitalul Cedars-Sinai Medical Center suferind de boala Alzheimer, la vârsta de 81 ani. Sănătatea sa s-a deteriorat în urma unei operații de transplant de șold în august 1998. La data decesului, trăiau soția sa Kim, trei copii, doi copii adoptivi și doi nepoți. Unul din copiii săi adoptivi, Jason McCallum Bronson, a decedat în 1985 ca urmare a unei supradoze de droguri.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/charles-bronson-2469/

https://www.imdb.com/name/nm0000314/

https://www.imdb.com/name/nm0000314/bio

https://www.britannica.com/biography/Charles-Bronson

https://www.biography.com/actor /charles-bronson