$$$

 EDGAR ALLAN POE

1) Biografia sa

Edgar Allan Poe, un renumit scriitor, poet și critic literar american, s-a născut pe 19 ianuarie 1809, în Boston, Massachusetts. Circumstanțele vieții sale timpurii au fost marcate de tragedie și tristețe. Ambii părinți ai lui Poe, David Poe Jr. și Elizabeth Arnold Poe, au fost actori și au murit când el era doar un copil mic. Rămas orfan la frageda vârstă de trei ani, Edgar a fost luat în grija lui John și Frances Allan, un cuplu înstărit din Richmond, Virginia. Familia Allan l-a crescut, oferindu-i o educație formală și mijloacele de a-și urma interesele pentru literatură.

De-a lungul vieții sale, Poe a demonstrat o aptitudine remarcabilă pentru scris și a excelat în studii. A urmat cursurile Universității din Virginia, dar constrângerile financiare l-au determinat să părăsească universitatea după o scurtă perioadă. Cu toate acestea, pasiunea sa pentru literatură și poezie a rămas neclintită. În 1827, Poe s-a înrolat în Armata SUA, unde a servit timp de doi ani. În această perioadă, a publicat prima sa colecție de poezii, „Tamerlane and Other Poems”, dar aceasta nu a atras o atenție semnificativă.

După ce a părăsit armata, Poe s-a confruntat cu o călătorie tumultoasă pentru a se impune ca scriitor. S-a confruntat cu dificultăți financiare și chiar cu pierderi personale, inclusiv moartea iubitei sale soții, Virginia Clemm, cu care s-a căsătorit când aceasta avea doar treisprezece ani. În ciuda greutăților, talentul lui Poe ca scriitor era incontestabil. Operele sale au început să fie recunoscute, iar el a devenit cunoscut pentru povestirile sale stranii și gotice, adesea aprofundând teme precum moartea, nebunia și supranaturalul.

Scrierile critice ale lui Poe au fost, de asemenea, foarte apreciate, iar el a devenit un critic literar proeminent al timpului său, cunoscut pentru analizele sale ascuțite și incisive. Printre cele mai faimoase lucrări ale sale se numără „Corbul”, „Inima care spune povestea”, „Prăbușirea Casei Usher” și „Crimele din strada Morgue”. Stilul său de scriere, caracterizat printr-un ton întunecat și melancolic, a lăsat un impact de durată asupra genurilor horror și mister.

Din păcate, viața lui Edgar Allan Poe a luat sfârșit prematur când a fost găsit delirant și dezorientat pe străzile din Baltimore, în octombrie 1849. A fost dus la spital, unde a murit câteva zile mai târziu, la vârsta de 40 de ani. Cauza exactă a morții sale rămâne un mister, adăugând o aură de enigmă vieții acestui geniu literar. În ciuda vieții sale scurte, contribuțiile lui Edgar Allan Poe la literatură continuă să fie celebrate și admirate până în ziua de azi, consolidându-i moștenirea ca unul dintre cei mai influenți scriitori din istoria literară americană.

2) Lucrări principale

Corbul (1845):

Poate cea mai faimoasă poezie a lui Poe, „Corbul”, spune povestea tulburătoare a unui bărbat vizitat de un corb vorbitor, care îl duce în pragul nebuniei, în timp ce se luptă cu durerea și pierderea. Ritmul și repetiția poemului, împreună cu tonul său melancolic, l-au transformat într-un clasic în lumea poeziei.

Inima care spune povestea (1843):

Această povestire scurtă este o explorare înfiorătoare a capacității minții umane de a se simți vinovată și paranoia. Naratorul anonim insistă asupra sănătății mintale a victimei în timp ce povestește crima pe care a comis-o, bântuit de sunetul bătăilor inimii victimei care le răsună în minte.

Prăbușirea Casei Usher (1839):

În această poveste gotică, Poe țese o narațiune tulburătoare despre o vilă în decădere și locuitorii acesteia, familia Usher. Povestea explorează teme precum nebunia, blestemele familiale și puterea subconștientului.

Crimele din Rue Morgue (1841):

Considerată adesea una dintre cele mai vechi povestiri polițiste, această poveste îl prezintă pe C. Auguste Dupin, un detectiv amator strălucit. Dupin își folosește intelectul ascuțit pentru a rezolva un caz de crimă derutant la Paris, demonstrând abilitatea lui Poe pentru mister și deducție.

Groapa și pendulul (1842):

Această poveste urmărește un narator anonim care se trezește prins în capcană și condamnat la moarte în timpul Inchiziției spaniole. Descrierile îngrozitoare ale închisorii și ale sfârșitului iminent creează un sentiment de teroare care persistă mult timp după încheierea poveștii.

Annabel Lee (1849):

O altă poezie emoționantă și frumoasă de Poe, „Annabel Lee”, este o lamentație a iubirii pierdute. Naratorul deplânge moartea iubitei sale, Annabel Lee, și exprimă o legătură eternă cu ea, chiar și în moarte.

3) Teme principale

Moarte și mortalitate:

Poate că tema cea mai predominantă în operele lui Poe este moartea. El portretizează adesea mortalitatea ca pe o prezență iminentă, iar povestirile și poeziile sale se învârt frecvent în jurul morții celor dragi, a fricii de a muri sau a contemplării vieții de apoi. Fascinația lui Poe pentru moarte ar fi putut fi influențată de numeroasele pierderi pe care le-a suferit în propria viață.

Nebunie și nebunie:

Narațiunile lui Poe explorează adesea adâncurile nebuniei și granițele fragile dintre sănătate mintală și demență. Personajele sale sunt frecvent bântuite de propriile minți tulburate, iar căderea lor în nebunie dictează intriga multora dintre povestirile sale.

Atmosferă gotică:

Poe este considerat un maestru al literaturii gotice și folosește cu măiestrie atmosfere întunecate și stranii în operele sale. Decoruri sumbre, conace dărăpănate și peisaje sinistre contribuie la atmosfera tulburătoare care pătrunde în poveștile sale, sporind sentimentul de neliniște și groază.

Supranaturalul și inexplicabilul:

Poe împletește elemente supranaturale și inexplicabile în multe dintre povestirile sale, estompând granițele dintre realitate și necunoscut. Fantomele, aparițiile și evenimentele din altă lume adaugă la senzația de mister și suspans din operele sale.

Izolare și alienare:

Sentimentul de izolare și alienare este un motiv recurent în scrierile lui Poe. Personajele sale se trezesc adesea izolate de societate sau deconectate emoțional de ceilalți, ceea ce duce la sentimente de singurătate și disperare.

Vină și conștiință:

Multe dintre povestirile lui Poe explorează tema vinovăției și a chinului pe care îl aduce. Personajele sale sunt bântuite de acțiunile lor din trecut, iar greutatea vinovăției lor îi duce la nebunie sau autodistrugere.

4) Poe și literatura americană

Edgar Allan Poe ocupă un loc proeminent în literatura americană, fiind una dintre cele mai influente și mai durabile figuri ale acesteia. Stilul său unic de scriere, caracterizat prin explorarea macabrului și a misteriosului, l-a diferențiat de contemporanii săi și a lăsat o amprentă indelebilă asupra peisajului literar al timpului său. Contribuțiile lui Poe la diverse genuri, inclusiv poezie, nuvele și critică literară, au avut un impact profund asupra generațiilor ulterioare de scriitori.

Cariera literară a lui Poe a coincis cu apariția romantismului american, o mișcare literară care punea accent pe emoție, imaginație și experiența individuală. El a îmbrățișat idealurile romantice în operele sale, infuzându-și poveștile și poeziile cu emoții intense și explorând psihicul uman în formele sale cele mai întunecate și complexe. Fascinația sa pentru moarte, nebunie și supranatural a atins coarda sensibilă a cititorilor, deoarece a abordat temerile și dorințele universale.

Ca pionier al genului povestiri scurte, influența lui Poe asupra literaturii americane nu poate fi supraestimată. Povestirile sale, precum „Inima care spune povestea” și „Prăbușirea Casei Usher”, au stabilit standardul pentru povestirea scurtă modernă prin narațiunile lor concise și construite cu precizie. Crearea sa a genului polițist cu personajul C. Auguste Dupin a pus bazele misterului și povestirilor polițiste care aveau să urmeze.

Poe nu a fost doar un scriitor talentat, ci și un critic literar perspicace. Prin recenziile și eseurile sale, a susținut importanța artei și a esteticii în literatură. A pledat pentru unitatea efectului, subliniind necesitatea ca fiecare element al unei opere literare să contribuie la impactul emoțional general. Teoriile și principiile sale critice au influențat scriitorii ulteriori și au contribuit la modelarea dezvoltării criticii literare americane.

În ciuda realizărilor sale literare, viața personală a lui Poe a fost marcată de tragedie și greutăți. Luptele sale cu sărăcia, alcoolismul și moartea prematură a celor dragi au contribuit la farmecul enigmatic care îl înconjoară. Acest sentiment de mister și aura artistului torturat au contribuit la fascinația durabilă pentru Poe, atât ca scriitor, cât și ca individ complex.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Edgar Allan Poe în lumea literaturii și nu numai este atât durabilă, cât și multilaterală. Fiind unul dintre pionierii romantismului american și maestru al macabrului, influența sa asupra generațiilor ulterioare de scriitori nu poate fi supraestimată. Operele lui Poe continuă să captiveze cititorii, evocând emoții de la frică și suspans la tristețe și introspecție. Inovațiile sale literare, împreună cu explorarea aspectelor mai întunecate ale psihicului uman, i-au consolidat poziția de figură semnificativă în dezvoltarea literaturii americane.

Impactul lui Poe asupra genului de povestiri scurte este deosebit de remarcabil. Abilitatea sa de a crea narațiuni concise și strâns împletite, împreună cu utilizarea iscusită a suspansului și a profunzimii psihologice, au stabilit un nou standard pentru povestire. Multe dintre povestirile sale au devenit clasice, frecvent studiate și adaptate în sălile de clasă și au inspirat nenumărați autori să exploreze tărâmurile groazei, misterului și necunoscutului.

Mai mult, crearea de către Poe a genului de ficțiune polițistă cu personajul C. Auguste Dupin a pus bazele popularului gen polițist care a urmat. Poveștile sale polițiste de pionierat le-au introdus cititorilor conceptul de investigator strălucit și deductiv, deschizând calea pentru detectivi literari emblematici precum Sherlock Holmes și Hercule Poirot.

Dincolo de literatură, impactul lui Poe se extinde și asupra culturii populare, operele sale servind drept inspirație pentru numeroase filme, emisiuni de televiziune și adaptări. Imaginile și temele sale au fost țesute în diverse medii artistice, influențând nu numai scriitori, ci și artiști vizuali, muzicieni și cineaști. Ambianța stranie și gotică pe care a creat-o continuă să rezoneze cu publicul din întreaga lume.

În ciuda morții sale premature la vârsta de 40 de ani, influența lui Edgar Allan Poe nu a făcut decât să se intensifice în timp. El a devenit un simbol al artistului enigmatic și torturat, captând imaginația cititorilor atrași de misterios și necunoscut. Teoriile sale literare și perspectivele critice au modelat, de asemenea, studiul literaturii și continuă să fie discutate și analizate de către cercetători.

6) Câteva citate

„Tot ceea ce vedem sau percepem nu este decât un vis într-un vis.” – Edgar Allan Poe

„Am înnebunit, cu lungi intervale de o sănătate mintală cumplită.” – Edgar Allan Poe

„Cuvintele nu au puterea de a impresiona mintea fără oroarea desăvârșită a realității lor.” – Edgar Allan Poe

„Cei care visează ziua sunt conștienți de multe lucruri care le scapă celor care visează doar noaptea.” – Edgar Allan Poe

„Am iubit cu o iubire care era mai mult decât iubire.” – Edgar Allan Poe

$$_

 EDWARD ELGAR

Edward Elgar (1857-1934) a fost un compozitor englez cunoscut mai ales pentru muzica sa orchestrală și oratoriile. Printre cele mai îndrăgite lucrări ale lui Elgar se numără marșurile sale Pomp and Circumstance , care au inspirat coralul Land of Hope and Glory , o piesă patriotică emoționantă, adesea considerată al doilea imn național al Marii Britanii după God Save the King .

Tinereţe

Edward William Elgar s-a născut pe 2 iunie 1857 în Broadheath, Worcestershire, Anglia . În timp ce Edward era încă un copil, familia s-a mutat în apropiere de Worcester. Tatăl său era organist la biserica locală, acorda piane și deținea un magazin de muzică, astfel încât tânărul Edward era înconjurat de muzică în majoritatea zilelor. Edward a învățat să cânte la vioară (singura sa educație muzicală formală) și a cântat în orchestra locală. A progresat până la a cânta într-o formație camerală, iar la începutul vârstei de douăzeci de ani - după o scurtă perioadă ca funcționar într-un birou de avocatură - era suficient de încrezător pentru a încerca să-și creeze o carieră în muzică. Edward a cântat, a dirijat și a predat vioara în Worcestershire. De asemenea, a învățat singur compoziția folosind cărți și, prin experimentare, a dobândit cunoștințe de contrapunct și orchestrație. În 1882, s-a alăturat orchestrei lui William Stockley din Birmingham. A continuat să-și cultive propria educație muzicală vizitând Parisul și ascultând-o pe Camille Saint-Saëns (1835-1921) la Théâtre de la Madeleine. A dobândit o experiență mai valoroasă în calitate de compozitor renumit la Festivalul celor Trei Coruri de la Worcester din 1884, unde a cântat în orchestra dirijată de Antonín Dvořák (1841-1904), aflat în vizită.

Personaj și familie

Istoricul muzical Michael Kennedy spune următoarele despre personajul lui Elgar:

„Personalitatea lui Elgar era complexă, aspectul său, acela al unui moșier de la țară cu câini la cârmă, era o postură adoptată în mod conștient, care completa frecventele sale afirmații de tip mecanism de apărare, cum că nu avea niciun interes pentru muzică. Dificultățile sale timpurii și prejudecățile împotriva religiei sale [ catolicismul romano ] au lăsat răni pe care succesul și onorurile nu le-au vindecat niciodată.”(Arnold, 624)

Lui Elgar îi plăcea pescuitul, golful, ciclismul, cursele de cai, vânătoarea de vulpi, plimbările cu câinii săi și zborul cu zmeul. Era fan al echipei de fotbal Wolverhampton Wanderers, iubea cuvintele încrucișate și era un mâzgălel pasionat. El a întruchipat Anglia de la începutul secolului al XX-lea:

„Era edwardian, înăbușit, o relicvă a colonelului Blimp și a Imperiului ... Era înalt, drept, cu mustață bogată, nasul coroiat și nările dilatate; își ținea umbrela la husă; toată ținuta lui era militară; hainele lui erau potrivite; era întocmai modelul unui membru al cluburilor edwardian.”(Schönberg, 568)

În 1889, Elgar s-a căsătorit cu una dintre elevele sale la pian, Alice Roberts, fiica unui general-maior în retragere al armatei indiene. Alice era cu nouă ani mai mare decât Elgar și, după o lună de miere pe Insula Wight, l-a convins să se mute la Londra, unde putea atrage mai ușor atenția directorilor muzicali și a editorilor. Cuplul a avut o fiică, Carice, născută în septembrie 1890. În anul următor, familia s-a mutat înapoi în Worcestershire și în orașul balnear Malvern, unde Elgar a continuat să compună și să predea muzică. În 1904, s-au mutat din nou, de data aceasta la Hereford. În 1912, familia s-a mutat din nou și s-a întors la Londra, de data aceasta într-o casă impunătoare din Hampstead.

Recunoaştere

Elgar a interpretat piesa sa orchestrală Sevillana la Crystal Palace în 1884, dar aceasta nu i-a dat startul carierei de compozitor. Având în continuare nevoie să predea muzică pentru a se descurca, Elgar a descris odată această ocupație ca fiind „ca și cum ai învârti o piatră de râșniță cu un umăr dislocat” (Steen, 865). A trebuit să aștepte încă câțiva ani pentru a-și face un succes remarcabil, care a venit în cele din urmă în 1890, odată cu uvertura sa Froissart . Această lucrare a avut premiera la un festival local și a fost apoi publicată de Novello. Enciclopedia de muzică clasică descrie Froissart ca fiind „o lucrare în întregime caracteristică prin panache-ul său cavaleresc” (280). Încet, la începutul anilor 1890, Elgar a câștigat un succes tot mai mare la alte festivaluri locale, în special cu cantatele sale Cavalerul Negru (1893) și Regele Olaf (1896). O altă lucrare din această perioadă a fost Lumina vieții (1896), un oratoriu. O faimă națională mai largă a venit în 1897, când Marșul Imperial de Elgar a fost interpretat pentru a celebra jubileul de diamant al Reginei Victoria (domnie între 1837 și 1901). În anul următor, a compus cantata Caractacus pentru Festivalul de la Leeds.

Elgar s-a impus ca un compozitor original cu Variațiunile sale Enigma (cunoscute și sub numele de Variațiuni pe o temă originală ). Lucrarea orchestrală este compusă din 14 variațiuni pe o temă, fiecare menită să portretizeze un prieten personal al lui Elgar; două dintre ele îl reprezintă pe Elgar (ultimul) și pe soția sa (prima). Subtitlul Enigma derivă din incapacitatea cuiva de a identifica cu siguranță melodia contrapunctică care străbate cele 14 piese. A 11-a Variațiuni Enigma este curioasă, deoarece folosește un triunghi simplu pentru a sugera eticheta cu numele de pe zgarda buldogului care se scutură după o baie în râul Wye (câinele aparținea lui G.W. Sinclair, organistul Catedralei Hereford). Variațiunile Enigma au fost interpretate pentru prima dată în iunie 1899 la St James' Hall din Londra. Interpretarea a fost dirijată de Hans Richter (1843-1916), care a devenit un important susținător al operei lui Elgar. Compozitorul și istoricul muzicii englez Hubert Parry (1848-1918) a spus odată despre Elgar: „Fiți atenți la muzica acestui om; are ceva de spus și știe cum să o spună” (Wade-Matthews, 416). Alți dirijori din Europa continentală au fost de acord cu Richter și Parry și, în consecință, Elgar a devenit cunoscut pe plan internațional.

Unul dintre cele mai îndrăgite cicluri de cântece ale lui Elgar este „ Imagini de mare”, iar această lucrare, bazată pe cinci poezii (una de Alice Elgar, alta de Browning), a fost interpretată pentru prima dată de contralto Clara Butt (1872-1936) în 1899 la Festivalul de la Norwich. Secolul XX a început bine pentru compozitor, când a fost însărcinat să scrie o lucrare corală pentru Festivalul de la Birmingham. „ Visul lui Gerontius” nu a fost de fapt bine primit de publicul de la prima audiență din cauza lipsei de timp pentru repetiții, dar a avut succes în Germania în anul următor și de atunci a fost recunoscută de critici drept una dintre cele mai mari lucrări ale lui Elgar. Elgar a fost, în orice caz, recunoscut acum ca unul dintre cei mai buni compozitori ai țării. În 1900, Elgar a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Cambridge, ulterior urmând să primească mai multe titluri onorifice, inclusiv de la Oxford și Yale. În 1901, a compus Uvertura sa „Cockaigne” .

Țara Speranței și Gloriei

Cireașa de pe tortul de recunoaștere cu mai multe niveluri a venit în 1902. Elgar a scris Oda sa de Încoronare, care urma să fie interpretată în iunie 1902 la gala de la Covent Garden din Londra, la care participau regele Eduard al VII-lea (domnit între 1901 și 1910). Din păcate, gala a fost anulată din cauza sănătății precare a regelui. Oda includea emoționantul „ Țara Speranței și Gloriei”, cu versuri de AC Benson. În cele din urmă, a avut premiera la Festivalul de la Sheffield în octombrie următor. Aprobarea regală a operei lui Elgar a venit în 1904, când a fost înnobilat. În 1911, i s-a acordat Ordinul de Merit.

„Țara Speranței și a Gloriei” fusese de fapt adaptată după secțiunea în trio a primului marș „Pomp și circumstanțe ” de Elgar , scris în 1901. Titlul acestor marșuri – alte patru au fost adăugate în următoarele două decenii – apare în „Othello” de William Shakespeare (1564-1616). Publicul a îndrăgit imediat marșurile. Elgar a scris în autobiografia sa:

„Nu voi uita niciodată scena de la sfârșitul primei dintre ele, cea în Re major. Oamenii pur și simplu s-au ridicat și au țipat. A trebuit să o cânt din nou – cu același rezultat; de fapt, au refuzat să mă lase să continui programul… Doar pentru a restabili ordinea, am cântat piesa a treia oară.”(Schönberg, 571)

„Țara Speranței și Gloriei” a devenit de atunci un fel de imn național neoficial, consolidând locul lui Elgar ca unul dintre cei mai importanți compozitori britanici.

Kennedy oferă următorul rezumat al stilului distinctiv de compunere al lui Elgar:

„Darul său pentru melodie stă la baza întregii sale opere; armonia sa este uneori bogat cromatică, alteori simplă și emoționant diatonică; utilizarea tonalității este adesea instabilă și evazivă, conferind muzicii un ton aerisit și fantastic; partitura sa este strălucitoare și colorată, cu o utilizare deosebit de impresionantă a texturilor de coarde; stilul său compozițional se bazează pe o predilecție pentru secvențe, pentru terțe ascendente, septime descendente și triade paralele.”(Arnold, 624)

Lucrări ulterioare

La domiciliul său din Hereford, între 1904 și 1906, Elgar a compus două simfonii, oratoriul „Regatul” și Introducerea și Allegro pentru coarde și orchestră. Compozitorul a fost onorat cu un festival de trei zile al muzicii sale la Covent Garden în 1904. Prima Simfonie a avut premiera în decembrie 1908 și a fost foarte apreciată; cererea a fost atât de mare încât lucrarea a fost interpretată de peste 100 de ori în primul său an. Elgar i-a dedicat simfonia lui Hans Richter.

Elgar și-a finalizat Concertul pentru vioară în 1910, care a reutilizat o parte din muzica pe care o compusese în tinerețe. În 1911, l-a înlocuit pe Richter în funcția de dirijor al Orchestrei Simfonice din Londra. În 1912, Elgar a scris oda „Muzicieni” și masca „Coroana Indiei” , care comemorau Ziua Durbar de la Delhi din anul precedent, când regele George al V-lea (r. 1910-1936) a fost încoronat împărat al Indiei. În 1913, a compus Falstaff , un poem simfonic. Apoi, dezastrul Primului Război Mondial a lovit Europa. Elgar a răspuns cu cantata sa „Spiritul Angliei” în 1917 și, în același an, „Marginile Flotei”, care a pus muzica și interpretarea pe o colecție de poezii de Rudyard Kipling (1865-1936) ce celebra efortul de război din perspectiva marinarilor britanici. Mai practic, Elgar a devenit agent de poliție special și s-a alăturat Rezervei de Voluntari Hampstead.

După război, Elgar a continuat să compună și să înregistreze discuri de gramofon. 1919 a fost un an aglomerat, în care a finalizat Concertul pentru violoncel, un cvartet de coarde și un cvartet de pian, pe lângă alte lucrări de muzică de cameră. Apoi s-a oprit. Deși a mai trăit încă 15 ani, Elgar nu a mai compus nicio lucrare majoră, cu excepția marșului final „Pomp and Circumstance ” din 1930. Motivul acestei pauze prelungite ar fi putut fi moartea lui Alice în aprilie 1920. Ea avea 71 de ani.

Cele mai faimoase opere ale lui Elgar

Printre cele mai faimoase lucrări ale lui Edward Elgar se numără:

2 Simfonii

Variațiuni Enigma (1899)

Ciclul de cântece Sea Pictures (1899)

Lucrare corală Visul lui Gerontius (1900)

Marșurile Pomp and Circumstance (1901-1930)

Oda Încoronării (1902)

Introducere și Allegro pentru coarde și orchestră (1906)

Lucrare solo romantică pentru fagot (1909)

Concert pentru vioară (1910)

Lucrare orchestrală de Falstaff (1913)

Sonata pentru vioară (1918)

Concert pentru violoncel (1919)

Moarte și moștenire

Poate că Elgar nu a mai compus în anii 1920, dar nu a abandonat muzica. În 1924, compozitorul a fost numit Maestru al Muzicii Regelui. În 1931, a fost numit baronet. Elgar a dirijat în această perioadă, un punct culminant fiind dirijarea lui Yehudi Menuhin (1916-1999) interpretând Concertul său pentru vioară în 1932. Apoi, tot în 1932, Elgar s-a întors brusc la compunerea unei lucrări grandioase. BBC a comandat o simfonie, iar când presa a aflat de proiect, ziarele au insistat ca compozitorul să o termine, dar timpul se scurgea. Edward Elgar a murit de cancer la Worcester pe 23 februarie 1934. A fost înmormântat lângă soția sa, Alice, în cimitirul din Little Malvern. Compozitorul a cerut ca nimeni să nu atingă Simfonia sa a Treia neterminată, dar în 1997, aceasta a fost finalizată de Anthony Payne.

Anglia nu mai avusese un compozitor important de la secolul al XVII-lea și de la Henry Purcell (1659-1695). Opera lui Elgar a reînviat aproape de una singură muzica clasică în Anglia. Elgar a fost extrem de popular în timpul vieții sale, dar o reacție a apărut după Primul Război Mondial, când a ajuns să reprezinte o epocă apusă. Rădăcinile sale provinciale, care au crescut într-o caricatură burgheză, edwardianismul său distinct și asocierea sa cu muzica naționalistă, toate îl contraziceau acum. În multe privințe, muzica lui Elgar era „un amestec de noblețe și nostalgie, [aceasta] definea spiritul britanic la sfârșitul epocii victoriene” (Wade-Matthews, 58). Dar epocile victoriană și edwardiană fuseseră aruncate în uitare de izbucnirea extraordinară a unui război mondial. Lumea postbelică părea să nu mai aibă nevoie de astfel de romantici demodați. Din anii 1960, însă, steaua lui Elgar a început să se ridice din nou, mai ales acum că dirijorii au început să interpreteze muzica sa așa cum fusese concepută și fără înfrumusețări excesive. Muzica sa a fost readusă la locul cuvenit printre cele mai bune compozitori britanici produși vreodată. Mai presus de toate, Elgar este astăzi recunoscut pentru individualismul, vitalitatea și modul în care a gestionat marile orchestre simfonice moderne, dovedindu-se a fi un maestru în extragerea întregului potențial interpretativ al acestora, folosind textura bogată a muzicii sale. După cum a remarcat odată compozitorul Fritz Steinbach (1855-1916), Elgar a fost „un geniu neașteptat și un deschizător de drumuri în domeniul orchestrației... Efecte complet originale, cu o virtuozitate aproape unică” (Schonberg, 569).

$$$

 EDWARD ELGAR

Edward Elgar (1857-1934) a fost un compozitor englez cunoscut mai ales pentru muzica sa orchestrală și oratoriile. Printre cele mai îndrăgite lucrări ale lui Elgar se numără marșurile sale Pomp and Circumstance , care au inspirat coralul Land of Hope and Glory , o piesă patriotică emoționantă, adesea considerată al doilea imn național al Marii Britanii după God Save the King .

Tinereţe

Edward William Elgar s-a născut pe 2 iunie 1857 în Broadheath, Worcestershire, Anglia . În timp ce Edward era încă un copil, familia s-a mutat în apropiere de Worcester. Tatăl său era organist la biserica locală, acorda piane și deținea un magazin de muzică, astfel încât tânărul Edward era înconjurat de muzică în majoritatea zilelor. Edward a învățat să cânte la vioară (singura sa educație muzicală formală) și a cântat în orchestra locală. A progresat până la a cânta într-o formație camerală, iar la începutul vârstei de douăzeci de ani - după o scurtă perioadă ca funcționar într-un birou de avocatură - era suficient de încrezător pentru a încerca să-și creeze o carieră în muzică. Edward a cântat, a dirijat și a predat vioara în Worcestershire. De asemenea, a învățat singur compoziția folosind cărți și, prin experimentare, a dobândit cunoștințe de contrapunct și orchestrație. În 1882, s-a alăturat orchestrei lui William Stockley din Birmingham. A continuat să-și cultive propria educație muzicală vizitând Parisul și ascultând-o pe Camille Saint-Saëns (1835-1921) la Théâtre de la Madeleine. A dobândit o experiență mai valoroasă în calitate de compozitor renumit la Festivalul celor Trei Coruri de la Worcester din 1884, unde a cântat în orchestra dirijată de Antonín Dvořák (1841-1904), aflat în vizită.

Personaj și familie

Istoricul muzical Michael Kennedy spune următoarele despre personajul lui Elgar:

„Personalitatea lui Elgar era complexă, aspectul său, acela al unui moșier de la țară cu câini la cârmă, era o postură adoptată în mod conștient, care completa frecventele sale afirmații de tip mecanism de apărare, cum că nu avea niciun interes pentru muzică. Dificultățile sale timpurii și prejudecățile împotriva religiei sale [ catolicismul romano ] au lăsat răni pe care succesul și onorurile nu le-au vindecat niciodată.”(Arnold, 624)

Lui Elgar îi plăcea pescuitul, golful, ciclismul, cursele de cai, vânătoarea de vulpi, plimbările cu câinii săi și zborul cu zmeul. Era fan al echipei de fotbal Wolverhampton Wanderers, iubea cuvintele încrucișate și era un mâzgălel pasionat. El a întruchipat Anglia de la începutul secolului al XX-lea:

„Era edwardian, înăbușit, o relicvă a colonelului Blimp și a Imperiului ... Era înalt, drept, cu mustață bogată, nasul coroiat și nările dilatate; își ținea umbrela la husă; toată ținuta lui era militară; hainele lui erau potrivite; era întocmai modelul unui membru al cluburilor edwardian.”(Schönberg, 568)

În 1889, Elgar s-a căsătorit cu una dintre elevele sale la pian, Alice Roberts, fiica unui general-maior în retragere al armatei indiene. Alice era cu nouă ani mai mare decât Elgar și, după o lună de miere pe Insula Wight, l-a convins să se mute la Londra, unde putea atrage mai ușor atenția directorilor muzicali și a editorilor. Cuplul a avut o fiică, Carice, născută în septembrie 1890. În anul următor, familia s-a mutat înapoi în Worcestershire și în orașul balnear Malvern, unde Elgar a continuat să compună și să predea muzică. În 1904, s-au mutat din nou, de data aceasta la Hereford. În 1912, familia s-a mutat din nou și s-a întors la Londra, de data aceasta într-o casă impunătoare din Hampstead.

Recunoaştere

Elgar a interpretat piesa sa orchestrală Sevillana la Crystal Palace în 1884, dar aceasta nu i-a dat startul carierei de compozitor. Având în continuare nevoie să predea muzică pentru a se descurca, Elgar a descris odată această ocupație ca fiind „ca și cum ai învârti o piatră de râșniță cu un umăr dislocat” (Steen, 865). A trebuit să aștepte încă câțiva ani pentru a-și face un succes remarcabil, care a venit în cele din urmă în 1890, odată cu uvertura sa Froissart . Această lucrare a avut premiera la un festival local și a fost apoi publicată de Novello. Enciclopedia de muzică clasică descrie Froissart ca fiind „o lucrare în întregime caracteristică prin panache-ul său cavaleresc” (280). Încet, la începutul anilor 1890, Elgar a câștigat un succes tot mai mare la alte festivaluri locale, în special cu cantatele sale Cavalerul Negru (1893) și Regele Olaf (1896). O altă lucrare din această perioadă a fost Lumina vieții (1896), un oratoriu. O faimă națională mai largă a venit în 1897, când Marșul Imperial de Elgar a fost interpretat pentru a celebra jubileul de diamant al Reginei Victoria (domnie între 1837 și 1901). În anul următor, a compus cantata Caractacus pentru Festivalul de la Leeds.

Elgar s-a impus ca un compozitor original cu Variațiunile sale Enigma (cunoscute și sub numele de Variațiuni pe o temă originală ). Lucrarea orchestrală este compusă din 14 variațiuni pe o temă, fiecare menită să portretizeze un prieten personal al lui Elgar; două dintre ele îl reprezintă pe Elgar (ultimul) și pe soția sa (prima). Subtitlul Enigma derivă din incapacitatea cuiva de a identifica cu siguranță melodia contrapunctică care străbate cele 14 piese. A 11-a Variațiuni Enigma este curioasă, deoarece folosește un triunghi simplu pentru a sugera eticheta cu numele de pe zgarda buldogului care se scutură după o baie în râul Wye (câinele aparținea lui G.W. Sinclair, organistul Catedralei Hereford). Variațiunile Enigma au fost interpretate pentru prima dată în iunie 1899 la St James' Hall din Londra. Interpretarea a fost dirijată de Hans Richter (1843-1916), care a devenit un important susținător al operei lui Elgar. Compozitorul și istoricul muzicii englez Hubert Parry (1848-1918) a spus odată despre Elgar: „Fiți atenți la muzica acestui om; are ceva de spus și știe cum să o spună” (Wade-Matthews, 416). Alți dirijori din Europa continentală au fost de acord cu Richter și Parry și, în consecință, Elgar a devenit cunoscut pe plan internațional.

Unul dintre cele mai îndrăgite cicluri de cântece ale lui Elgar este „ Imagini de mare”, iar această lucrare, bazată pe cinci poezii (una de Alice Elgar, alta de Browning), a fost interpretată pentru prima dată de contralto Clara Butt (1872-1936) în 1899 la Festivalul de la Norwich. Secolul XX a început bine pentru compozitor, când a fost însărcinat să scrie o lucrare corală pentru Festivalul de la Birmingham. „ Visul lui Gerontius” nu a fost de fapt bine primit de publicul de la prima audiență din cauza lipsei de timp pentru repetiții, dar a avut succes în Germania în anul următor și de atunci a fost recunoscută de critici drept una dintre cele mai mari lucrări ale lui Elgar. Elgar a fost, în orice caz, recunoscut acum ca unul dintre cei mai buni compozitori ai țării. În 1900, Elgar a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Cambridge, ulterior urmând să primească mai multe titluri onorifice, inclusiv de la Oxford și Yale. În 1901, a compus Uvertura sa „Cockaigne” .

Țara Speranței și Gloriei

Cireașa de pe tortul de recunoaștere cu mai multe niveluri a venit în 1902. Elgar a scris Oda sa de Încoronare, care urma să fie interpretată în iunie 1902 la gala de la Covent Garden din Londra, la care participau regele Eduard al VII-lea (domnit între 1901 și 1910). Din păcate, gala a fost anulată din cauza sănătății precare a regelui. Oda includea emoționantul „ Țara Speranței și Gloriei”, cu versuri de AC Benson. În cele din urmă, a avut premiera la Festivalul de la Sheffield în octombrie următor. Aprobarea regală a operei lui Elgar a venit în 1904, când a fost înnobilat. În 1911, i s-a acordat Ordinul de Merit.

„Țara Speranței și a Gloriei” fusese de fapt adaptată după secțiunea în trio a primului marș „Pomp și circumstanțe ” de Elgar , scris în 1901. Titlul acestor marșuri – alte patru au fost adăugate în următoarele două decenii – apare în „Othello” de William Shakespeare (1564-1616). Publicul a îndrăgit imediat marșurile. Elgar a scris în autobiografia sa:

„Nu voi uita niciodată scena de la sfârșitul primei dintre ele, cea în Re major. Oamenii pur și simplu s-au ridicat și au țipat. A trebuit să o cânt din nou – cu același rezultat; de fapt, au refuzat să mă lase să continui programul… Doar pentru a restabili ordinea, am cântat piesa a treia oară.”(Schönberg, 571)

„Țara Speranței și Gloriei” a devenit de atunci un fel de imn național neoficial, consolidând locul lui Elgar ca unul dintre cei mai importanți compozitori britanici.

Kennedy oferă următorul rezumat al stilului distinctiv de compunere al lui Elgar:

„Darul său pentru melodie stă la baza întregii sale opere; armonia sa este uneori bogat cromatică, alteori simplă și emoționant diatonică; utilizarea tonalității este adesea instabilă și evazivă, conferind muzicii un ton aerisit și fantastic; partitura sa este strălucitoare și colorată, cu o utilizare deosebit de impresionantă a texturilor de coarde; stilul său compozițional se bazează pe o predilecție pentru secvențe, pentru terțe ascendente, septime descendente și triade paralele.”(Arnold, 624)

Lucrări ulterioare

La domiciliul său din Hereford, între 1904 și 1906, Elgar a compus două simfonii, oratoriul „Regatul” și Introducerea și Allegro pentru coarde și orchestră. Compozitorul a fost onorat cu un festival de trei zile al muzicii sale la Covent Garden în 1904. Prima Simfonie a avut premiera în decembrie 1908 și a fost foarte apreciată; cererea a fost atât de mare încât lucrarea a fost interpretată de peste 100 de ori în primul său an. Elgar i-a dedicat simfonia lui Hans Richter.

Elgar și-a finalizat Concertul pentru vioară în 1910, care a reutilizat o parte din muzica pe care o compusese în tinerețe. În 1911, l-a înlocuit pe Richter în funcția de dirijor al Orchestrei Simfonice din Londra. În 1912, Elgar a scris oda „Muzicieni” și masca „Coroana Indiei” , care comemorau Ziua Durbar de la Delhi din anul precedent, când regele George al V-lea (r. 1910-1936) a fost încoronat împărat al Indiei. În 1913, a compus Falstaff , un poem simfonic. Apoi, dezastrul Primului Război Mondial a lovit Europa. Elgar a răspuns cu cantata sa „Spiritul Angliei” în 1917 și, în același an, „Marginile Flotei”, care a pus muzica și interpretarea pe o colecție de poezii de Rudyard Kipling (1865-1936) ce celebra efortul de război din perspectiva marinarilor britanici. Mai practic, Elgar a devenit agent de poliție special și s-a alăturat Rezervei de Voluntari Hampstead.

După război, Elgar a continuat să compună și să înregistreze discuri de gramofon. 1919 a fost un an aglomerat, în care a finalizat Concertul pentru violoncel, un cvartet de coarde și un cvartet de pian, pe lângă alte lucrări de muzică de cameră. Apoi s-a oprit. Deși a mai trăit încă 15 ani, Elgar nu a mai compus nicio lucrare majoră, cu excepția marșului final „Pomp and Circumstance ” din 1930. Motivul acestei pauze prelungite ar fi putut fi moartea lui Alice în aprilie 1920. Ea avea 71 de ani.

Cele mai faimoase opere ale lui Elgar

Printre cele mai faimoase lucrări ale lui Edward Elgar se numără:

2 Simfonii

Variațiuni Enigma (1899)

Ciclul de cântece Sea Pictures (1899)

Lucrare corală Visul lui Gerontius (1900)

Marșurile Pomp and Circumstance (1901-1930)

Oda Încoronării (1902)

Introducere și Allegro pentru coarde și orchestră (1906)

Lucrare solo romantică pentru fagot (1909)

Concert pentru vioară (1910)

Lucrare orchestrală de Falstaff (1913)

Sonata pentru vioară (1918)

Concert pentru violoncel (1919)

Moarte și moștenire

Poate că Elgar nu a mai compus în anii 1920, dar nu a abandonat muzica. În 1924, compozitorul a fost numit Maestru al Muzicii Regelui. În 1931, a fost numit baronet. Elgar a dirijat în această perioadă, un punct culminant fiind dirijarea lui Yehudi Menuhin (1916-1999) interpretând Concertul său pentru vioară în 1932. Apoi, tot în 1932, Elgar s-a întors brusc la compunerea unei lucrări grandioase. BBC a comandat o simfonie, iar când presa a aflat de proiect, ziarele au insistat ca compozitorul să o termine, dar timpul se scurgea. Edward Elgar a murit de cancer la Worcester pe 23 februarie 1934. A fost înmormântat lângă soția sa, Alice, în cimitirul din Little Malvern. Compozitorul a cerut ca nimeni să nu atingă Simfonia sa a Treia neterminată, dar în 1997, aceasta a fost finalizată de Anthony Payne.

Anglia nu mai avusese un compozitor important de la secolul al XVII-lea și de la Henry Purcell (1659-1695). Opera lui Elgar a reînviat aproape de una singură muzica clasică în Anglia. Elgar a fost extrem de popular în timpul vieții sale, dar o reacție a apărut după Primul Război Mondial, când a ajuns să reprezinte o epocă apusă. Rădăcinile sale provinciale, care au crescut într-o caricatură burgheză, edwardianismul său distinct și asocierea sa cu muzica naționalistă, toate îl contraziceau acum. În multe privințe, muzica lui Elgar era „un amestec de noblețe și nostalgie, [aceasta] definea spiritul britanic la sfârșitul epocii victoriene” (Wade-Matthews, 58). Dar epocile victoriană și edwardiană fuseseră aruncate în uitare de izbucnirea extraordinară a unui război mondial. Lumea postbelică părea să nu mai aibă nevoie de astfel de romantici demodați. Din anii 1960, însă, steaua lui Elgar a început să se ridice din nou, mai ales acum că dirijorii au început să interpreteze muzica sa așa cum fusese concepută și fără înfrumusețări excesive. Muzica sa a fost readusă la locul cuvenit printre cele mai bune compozitori britanici produși vreodată. Mai presus de toate, Elgar este astăzi recunoscut pentru individualismul, vitalitatea și modul în care a gestionat marile orchestre simfonice moderne, dovedindu-se a fi un maestru în extragerea întregului potențial interpretativ al acestora, folosind textura bogată a muzicii sale. După cum a remarcat odată compozitorul Fritz Steinbach (1855-1916), Elgar a fost „un geniu neașteptat și un deschizător de drumuri în domeniul orchestrației... Efecte complet originale, cu o virtuozitate aproape unică” (Schonberg, 569).

$$$

 EGOISMUL

1) Ce este egoismul?

„Egoismul” este un concept filosofic care explorează natura interesului personal și rolul său în acțiunile și deciziile umane. În esență, egoismul postulează că indivizii acționează în primul rând în propriul interes, căutând să maximizeze fericirea, satisfacția sau bunăstarea personală. Această perspectivă filosofică, însă, poate lua diferite forme și a stârnit dezbateri despre implicațiile etice ale egocentrismului.

Egoismul psihologic este o variantă a egoismului care afirmă că toate acțiunile umane sunt fundamental determinate de interesul personal. Conform acestei perspective, chiar și actele aparent altruiste sunt în cele din urmă motivate de dorința de câștig personal, cum ar fi satisfacția emoțională sau sentimentul datoriei. Criticii susțin că această perspectivă simplifică excesiv motivația umană și neglijează existența unor acte autentice altruiste.

Egoismul etic, pe de altă parte, susține că indivizii ar trebui să-și urmărească interesul personal ca pe o datorie morală. Acesta postulează că a acționa în propriul interes nu este doar natural, ci și corect din punct de vedere moral. Criticii egoismului etic susțin că acesta poate duce la o desconsiderare a bunăstării celorlalți și poate încuraja o societate egoistă.

O altă formă de egoism, egoismul rațional, încurajează indivizii să facă alegeri raționale care le sunt în beneficiul lor, luând în considerare consecințele pentru ceilalți. Această abordare stabilește un echilibru între interesul personal pur și altruismul complet. Recunoaște că indivizii au interese personale, dar sugerează că ar trebui să facă alegeri care să nu le facă rău inutil celorlalți.

2) Egoismul psihologic

Egoismul psihologic este o ramură specifică a egoismului în cadrul filosofiei care postulează că toate acțiunile umane, fără excepție, sunt fundamental conduse de interesul personal. Cu alte cuvinte, susținătorii egoismului psihologic susțin că fiecare acțiune, fie că pare altruistă sau altruistă la suprafață, este în cele din urmă motivată de dorința de câștig personal, satisfacție sau bunăstare.

Această perspectivă sugerează că până și actele aparent altruiste, cum ar fi a-i ajuta pe ceilalți sau a face sacrificii pentru o cauză mai nobilă, sunt înrădăcinate în interesul personal. Susținătorii egoismului psihologic susțin că oamenii se angajează în astfel de acțiuni pentru că obțin plăcere personală, un sentiment de împlinire sau o reducere a disconfortului personal din acest proces. Ei cred că indivizii sunt inerent egoiști prin natura lor, iar acțiunile lor sunt o reflectare a acestei egocentrizări inerente.

Criticii egoismului psihologic subliniază câteva deficiențe ale acestei perspective. O critică semnificativă este că simplifică excesiv complexitatea motivației umane. Presupune că tot comportamentul uman poate fi redus la interesul propriu, neglijând posibilitatea unor acțiuni altruiste autentice, determinate de empatie, compasiune sau datorie morală.

În plus, egoismul psihologic nu ia în considerare actele de autosacrificiu care sunt contrare interesului propriu, cum ar fi acțiunile eroice în situații care pun viața în pericol. Criticii susțin că aceste exemple demonstrează existența unui altruism adevărat și infirmă natura atotcuprinzătoare a egoismului psihologic.

3) Egoismul etic

Egoismul etic este o teorie filosofică ce afirmă că indivizii ar trebui să acționeze întotdeauna în propriul interes, luând decizii și întreprinzând acțiuni care să le maximizeze bunăstarea personală, fericirea sau satisfacția. Spre deosebire de egoismul psihologic, care descrie modul în care se comportă de fapt oamenii, egoismul etic prescrie modul în care oamenii ar trebui să se comporte dintr-o perspectivă morală.

În egoismul etic, interesul personal este considerat unicul principiu moral, iar indivizii sunt încurajați să-și urmărească propriile interese fără nicio obligație etică de a lua în considerare bunăstarea sau interesele altora. Susținătorii egoismului etic susțin că este permis din punct de vedere moral și chiar obligatoriu din punct de vedere moral să prioritizezi propriile interese mai presus de orice.

Criticii egoismului etic ridică mai multe preocupări etice și practice. O critică principală este că acesta poate duce la o societate caracterizată de egoism și de o lipsă de preocupare pentru bunăstarea celorlalți. Atunci când indivizii se concentrează exclusiv pe interesul lor personal, bunăstarea comunității colective poate fi neglijată, ceea ce poate duce la conflicte sociale și inegalități.

În plus, egoismul etic poate crea situații în care indivizii exploatează sau dăunează altora dacă le servește propriilor interese. Criticii susțin că acestei abordări îi lipsește un cadru moral pentru a aborda acțiunile care cauzează daune altora, atâta timp cât făptuitorul beneficiază personal.

Multe sisteme etice, precum utilitarismul și etica deontologică, pledează pentru luarea în considerare a intereselor celorlalți și promovează principii morale care se extind dincolo de interesul personal. Acestea susțin că deciziile etice ar trebui luate cu scopul maximizării fericirii generale sau al aderării la îndatoriri și principii morale, chiar dacă acest lucru necesită uneori ca indivizii să își sacrifice interesul personal imediat.

4) Egoismul rațional

Egoismul rațional este o perspectivă filosofică ce încurajează indivizii să facă alegeri raționale care le servesc interesul personal, luând în considerare și consecințele pentru ceilalți și pentru societate în ansamblu. Spre deosebire de egoismul etic, care prescrie ca indivizii să își prioritizeze întotdeauna propriile interese, indiferent de impactul asupra celorlalți, egoismul rațional sugerează o abordare mai nuanțată a luării deciziilor.

În egoismul rațional, indivizii sunt încurajați să acționeze în moduri care le sunt benefice, dar în cadrul unui cadru de rațiune și prudență. Acesta recunoaște că interesul personal este un motivator natural și legitim pentru acțiunile umane, dar recunoaște și că acțiunile excesiv de egoiste sau dăunătoare pot avea consecințe negative pentru un individ pe termen lung.

Susținătorii egoismului rațional susțin că, luând în considerare interesele celorlalți și consecințele mai ample ale acțiunilor lor, indivizii pot face alegeri care sunt mai susceptibile de a duce la propria lor bunăstare și fericire pe termen lung. Această perspectivă se aliniază cu ideea că indivizii raționali ar trebui să cântărească costurile și beneficiile acțiunilor lor, ținând cont de potențialele daune sau beneficii pentru ceilalți.

Egoismul rațional permite, de asemenea, ca principiile etice să ghideze luarea deciziilor, cu condiția ca aceste principii să fie văzute ca promovând interesul propriu al individului pe termen lung. De exemplu, cineva care prețuiește onestitatea și integritatea poate alege să acționeze onest în interacțiunile sale cu ceilalți, nu numai pentru că acest lucru îi aduce beneficii reputației, ci și pentru că se aliniază cu valorile sale personale și contribuie la bunăstarea sa generală.

Criticii egoismului rațional susțin că acesta poate fi subiectiv și deschis interpretărilor, deoarece ceea ce constituie interesul personal pe termen lung al unui individ poate varia de la o persoană la alta. De asemenea, ei susțin că este posibil să nu ofere un cadru moral clar pentru abordarea situațiilor în care câștigul personal intră în conflict cu bunăstarea celorlalți.

$$$

 EL ESCORIAL

Construit într-un loc arid, bătut de vânturi uscate și înconjurat de arborii din Guadarrama, El Escorial este un palat-reședință, un loc de odihnă pentru majoritatea regilor Spaniei (începând cu Carol I) până în prezent (în afară de Philip al VI-lea, Ferdinand al VI-lea și Amadeus) și un important centru pentru studierea catolicismului, abordarea de metode eficiente împotriva protestantismului și sprijinirea cauzei emergente a Contrareformei. Are formă de grătar, onorându-l conform unei teorii, pe Sfântul Laurențiu, care a fost martirizat prin ardere pe un grătar metalic, în secolul al III-lea; o altă teorie este cea conform căreia planul de construcţie al Escorialului este bazat pe o descriere detaliată a templului celebru gândit de regele biblic Solomon, planul respectiv fiind consemnat cu sute de ani în urmă în scrierile istoricului iudeo-roman Josephus Flavius. De asemenea, este consemnat un proiect umanist al secolului al XV-lea al lui Leon Battista Alberti, care introduce accentul renascentist în arhitectură.

Ca un adevărat panteon al culturii și civilizației spaniole în perioada medievală, complexul constă în: biserică (Patio de los Reyes), locuință, școală, o imensă bibliotecă (colecție de 40.000 cărți și manuscrise), palat regal, mănăstire (cel mai mare relicvar al creștinătății catolice – colecție de moaște de peste 7.500 de relicve, ordonate în 570 de secțiuni, conform directivelor lui Juan de Herrera) și grădină (Grădinile Călugărilor). Misterios, cu aspect de fortăreață, acest complex este în prezent un imens muzeu de artă.

Oricare ar fi fost ideea construcției, la acea vreme forma era originală, hibridă, inovația constând în construirea bisericii și palatului deopotrivă (clericii nu construiau decât una din două). Stilul greco-roman și clasic se dorea întruchiparea rațiunii, simetriei, echilibrului, fără a lăsa mai prejos austeritatea, și dorea să pună în legătură umanismul cu religia (Camera Regilor – „O antecameră a eternității”). Acest complex a devenit mai târziu un model calitativ și cantitativ pentru clădiri ca: Vorau, Weingarten, Mafra, Whitehall, Versailles. A fost remodelat, îmbogățit de-a lungul timpului la comanda diferitor regi ai Spaniei.

În bibliotecă se găsesc manuscrise evreiești și arabe, manuscrise ale poeziilor lui Alfonso al X-lea cel Înțelept, Vergiliu etc. Toate scrierile erau date în folosință regelui, care încă se muta de la o Curte la alta, și călugărilor ieronimiți, stabiliți în mănăstire. Pe lângă acestea, se găsesc și o mulțime de picturi în ulei ale unor pictori celebri precum Navarrete “el Mudo”, Claudio Coello, El Bosco, Tiziano, El Greco, Roger van der Weyden, Durero și sculpturi ale unor artiști ca Cellini (”Cristo blanco”), familia Leoni, Juan Bautista Monegro (regii Vechiului Testament).

Însă nu putem înțelege clădirea dacă nu înțelegem contextul istoric, persoana regelui care a comandat-o și tendințele artistice ale epocii. Filip al II-lea, moștenitor al unor întinse teritorii moștenite de la tatăl său, Carol Quintul, se găsea, odată cu moartea tatălui, în fața unei provocări extraordinare: păstrarea tronului și a teritoriilor moștenite, căsătoria cu o tânără de viță nobilă, care să îi asigure alianțe strategice, promovarea catolicismului și suprimarea tendințelor protestante. În 1551 a făcut un tur al Europei, pe care l-a denumit apoi cea mai perfectă călătorie pe care cineva și-ar putea-o dori, aceasta deschizându-i orizonturi culturale noi.

Singura luptă la care Filip a participat în persoană a fost bătălia de la Saint-Quintin din Picardia, în 1557, când, la 10 august, în ziua celebrării Sfântului Laurențiu, a obținut o victorie împotriva Franței. A luat-o de soție pe prințesa franțuză Elizabeth de Valois, celebrându-și nunta la Notre-Dame de Paris. Puțin mai târziu, la întoarcerea din Flandra, îi scria conducătorului Ordinului Ieronimit (1561): În recunoașterea victoriei pe care Domnul nostru a binevoit să mi-o acorde în ziua Sfântului Laurențiu a anului 1557, m-am decis să construiesc o mănăstire (următorii 37 de ani, până la moartea sa, și-i va petrece construind-o). Însă, la acea vreme, stilul baroc apusese, așa că regele a decis să construiască ceva inovativ, trimițându-și arhitectul regal, Gaspar de Vega, într-un tur al Europei pentru a observa tendințele vremii. Astfel, cu arhitecți ca Juan Batista de Toledo și Juan de Herrera, dar și datorită aportului substanțial adus de el însuși, complexul arhitectonic avea să uluiască privirile unei întregi Europe. Inaugurarea a avut loc în 1586, iar consacrarea oficială – în 1595, mănăstirea fiind subordonată direct Papei.

Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate fără ostentaţie (Filip al II-lea)

Monarhul o dorea mai mult ca mausoleu, pentru a impune o tradiție familială, precum a și reușit; primii care și-au găsit odihnă veșnică aici sunt părinții săi, iar primii care s-au instalat sunt soția sa și fiul, Elizabeth de Valois și Don Carlo. De-a lungul timpului, multe legende au apărut în jurul construcției, persoanelor care au locuit aici și a osemintelor „sanctificatoare”. El Escorial își menține până azi stilul maiestuos, trecând prin multe procese de perfecționare a stilului grație diferitor regi ai Spaniei (majoritatea fiind și înmormântați aici).

Există și numeroase mărturii despre Escorial. În cartea sa, De la Madrid în Purgatoriu (pag. 258), Eire spune că Escorialul este construit ca o lecție teologică funcțională: o mașinărie liturgică ce afirmă învățăturile romano-catolice despre relația dintre realitățile spirituale și materiale. Criticul englez și hispanofil V. S. Pritchett îl descrie ca pe o Lubyanka Iberică, monumentul opresiv al primului stat totalitar al Europei. Henry A. Kamen scrie despre Escorial: Este inevitabil ca Escorial să fi fost judecat prin meritele sale, dar mai degrabă trebuie privit ca o reflecție asupra personajului care a creat construcția, fapt ce face și mai clară necesitatea de a căuta mai întâi să-l înțelegem pe Filip al II-lea înainte de a-i evalua opera de artă. (The Escorial: Art and Power in the Renaissance, pag. 241). Unamuno, după vizitarea complexului, spune că este un loc pe care toți hispanicii cu conștiința istorică a ceea ce înseamnă să fii spaniol, trebuie să îl viziteze măcar o dată în viață, asemeni musulmanilor care vizitează Mecca.

Construcția poate fi, așadar, privită cu un aer nepăsător sau poate fi înțeleasă înțelegându-i-se istoria și pe cei care au alcătuit această istorie. Dacă Filip al II-lea, introvertit și profund religios, nu și-a egalat tatăl în acțiunile de politică externă, cu siguranță s-a remarcat prin materializarea unui moment istoric într-o imensă operă de artă.

Surse:

Henry A. Kamen, The Escorial – Art and Power in The Renaissance, 2010, Yale University Press

http://www.newrepublic.com/article/books-and-arts/magazine/77377/the-fortunate-journey#

http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2012/07/a-harsh-beauty/309001/

http://www.monasteriodelescorial.com/historia.html

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie 1571: La această dată, a murit Benvenuto Cellini, sculptor, gravor şi scriitor florentin (n. 3 noiembrie 1500 în Florența - d. Florența). Sculptor florentin, bijutier şi scriitor, unul dintre cei mai importanţi artişti manierişti şi, datorită vieţii şi perioadei în care a trăit, descrise în autobiografia sa, una dintre cele mai pitoreşti figuri ale Renaşterii.

Opunându-se tatălui său, care voia ca el să devină muzician, Cellini a intrat ca ucenic în atelierul aurarului florentin Andrea di Sandro Marcone. A fost exilat la Siena, după o încăierare, în 1516; s-a întors la Florenţa între 1517-1519 şi apoi s-a stabilit la Roma. Anchetat şi condamnat la moarte pentru că a luat parte la un duel în Florenţa în 1523, a fugit din nou la Roma, unde a lucrat pentru episcopul de Salamanca, Sigismundo Chigi, şi pentru papa Clement VII. Cellini a participat la apărarea Romei în timpul asediului din 1527, unde, potrivit relatărilor lui, i-ar fi împuşcat pe conetabilul de Bourbon şi pe prinţul de Orania. După prădarea Romei, s-a întors la Florenţa şi în 1528 a lucrat la Mantova, unde a confecţionat un sigiliu pentru cardinalul Gonzaga (Arhivele Episcopale ale oraşului Mantova). Întors la Roma în 1529, a fost numit maestro delle stampe („maestru al matriţelor”) la trezoreria papală şi între 1530-1531 a executat o cruce pectorală pentru Clement VII. Ca multe dintre lucrările din materiale preţioase ale lui Cellini, aceasta a fost topită, dar schiţa se găseşte la British Museum din Londra, în trei copii din sec. XVIII. Singurele lucrări care au supravieţuit dintre multele pe care le-a realizat pentru papă sunt două medalii din 1534 (Uffizi, Florenţa).

Condamnat pentru uciderea unui bijutier rival, Cellini a fost absolvit de papa Paul III; dar în anul următor, după rănirea unui notar, a fugit din Roma şi s-a refugiat în Florenţa, unde a executat mai multe monede pentru Alessandro de Medici (acum la Cabinet des Médailles, la Biblioteca Naţională din Paris). După încă un an în Roma, a făcut o vizită scurtă în Franţa, unde a fost primit de Francisc I, singura mărturie a acestei călătorii fiind o medalie portret a regelui (1538; palatul Bargello, Florenţa). La întoarcerea în Roma în 1537, a fost acuzat de delapidare şi a fost închis. A evadat, a fost din nou închis, iar în final a fost eliberat, în 1539, la insistenţa cardinalului d’Este din Ferrara, pentru care a executat un sigiliu (cca 1540; originalul s-a pierdut; în Lyon se află o stanţă din plumb). Invitat din nou în Franţa de Francisc I, a sosit la Fontainebleau în 1540, ducând cu el o solniţă neterminată, pe care a finisat-o în aur în 1540 pentru rege. Aceasta, singura lucrare din metale preţioase complet autentificată (Kunsthistorisches Muséum, Viena), este exemplul suprem de măiestrie al orfevrăriei renascentiste.

În 1542, regele i-a acordat lui Cellini cetăţenie franceză, iar în 1544 a primit o comandă regală pentru 12 lumânări din argint decorate cu personaje mitologice. Schiţa uneia dintre acestea, reprezentând-o pe Iunona, se află la Luvru, Paris. De asemenea, în perioada 1543-1544 a modelat şi turnat prima sa lucrare de mari proporţii – o mare lunetă de bronz, reprezentând-o pe Nimfa de la Fontainebleau, pentru intrarea în palatul Luvru. Pentru o fântână ce era proiectată la Fontainebleau a pregătit în 1543 un model pentru o statuie uriaşă a lui Marte (pierdută). În 1545, Cellini a părăsit Parisul în grabă şi s-a întors la Florenţa, unde a fost primit de către Cosimo de Medici şi i s-a comandat cea mai cunoscută sculptură a sa, o statuie din bronz a lui Perseu, aflată în Loggia dei Lanzi din Florenţa, unde se găseşte şi astăzi; aici i s-a comandat şi un bust uriaş al marelui duce de Toscana (palatul Bargello, Florenţa). Nevoit să fugă în Veneţia în 1546, pentru a scăpa de acuzaţiile de imoralitate, Cellini a terminat bustul în 1548.

În aceeaşi perioadă a restaurat un tors al lui Palestrina în chip de Ganymede (1546-1547; Uffizi, Florenţa) şi a sculptat în marmură statui ale lui Apollo şi Hyacint (1546) şi Narcis (1546-1547); toate cele trei lucrări se găsesc astăzi la palatul Bargello, la Florenţa, alături de un mic basorelief reprezentând un ogar, pe care îl făcuse ca probă pentru Perseu (1545). Un bust de bronz al unui bancher şi patron al artelor, Bindo Altoviti (cca 1550; Muzeul Isabella Stewart Gardner, Boston), a fost executat de Cellini la Florenţa. După dezvelirea lui Perseu (1545), a început lucrul la un crucifix din marmură pentru propriul său mormânt din biserica florentină Sanctissima Annunziata; acesta se află acum în biserica mănăstirii regale de la Escorial (Spania). Crucifixul Escorial (1556) ilustrează superioritatea artei lui Cellini faţă de lucrările rivalilor săi, Bartolommeo Ammannati şi Baccio Bandinelli. Două schiţe pentru sigiliul Academiei din Florenţa (aflate la British Museum, Londra, şi Graphische Sammlung, Munchen) datează din 1563.

A început să-şi scrie autobiografia în 1558 şi a terminat-o în 1562; iar în 1565 a început să lucreze la importantele sale tratate despre orfevrărie şi sculptură, Tratat de orfevrărie (Trattato dell’oreficeria) şi Tratat de sculptură (Trattato della scultura). Faima durabilă a lui Cellini se datorează mai mult relatării propriei vieţi decât lucrărilor sale ca artist. Apărută mai întâi în Italia în 1728, autobiografia lui Cellini a fost tradusă în engleză (1771), germană (1796) şi franceză (1882) şi, cum a fost publicată chiar la începutul romantismului, a devenit imediat faimoasă. Dictată unui asistent din atelierul său, este compusă într-un limbaj lipsit de artificii literare şi oferă o relatare la prima mână a experienţei artistului în Roma lui Clement VII, în Franţa lui Francisc I şi în Florenţa lui Cosimo de Medici. În ciuda exagerărilor evidente şi a tonului de multe ori lăudăros, este un document uman de o sinceritate surprinzătoare şi de o autenticitate incomparabilă şi, mulţumită acestuia, caracterul lui Cellini e cunoscut mai îndeaproape decât al oricărui alt personaj al vremii.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/61383-benvenuto-cellini.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-lui-benvenuto-cellini-scrisa-de-el-insusi/

https://biography.yourdictionary.com/benvenuto-cellini

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/07/17/viata-lui-benvenuto-cellini/

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1785: La această dată, a murit în închisoare Crişan, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania. Crişan, pe numele său adevărat Marcu Giurgiu, este unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784 din Munţii Apuseni, intitulată generic „răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan". Crişan era de loc din satul Vaca, din ţinutul Zarandului (azi satul Crişan, judeţul Hunedoara) şi era iobag al statului, având la vremea răscoalei vârsta de 52 ani. S-a născut în anul 1732 şi a fost fiul lui Petru Golda şi a fiicei preotului Giurgiu din satul Bulzeşti. Lui Marcu Giurgiu (sau George Crişan după cum se mai găseşte în unele documente) i se spunea Crişan pentru că era de loc din ţinutul prin care trece Crişul Alb, iar acestor localnici moţii, oameni de munte, le spun „crişeni". Era căsătorit şi avea un copil. În urma însurătorii se stabilise în satul Cărpeniş, de unde era de fel Cloşca şi probabil că aici s-au cunoscut.

Dacă Horea a fost conducătorul principal şi inspiratorul răscoalei ţărăneşti, Crişan a fost, fără îndoială, elementul de acţiune al acesteia. Fost militar în armata imperială, era o fire aprigă şi hotărâtă, era mândru, impunător şi sever. În locurile unde a acţionat, confruntările dintre ţărani şi oamenii înarmaţi ai nobililor unguri au fost de o deosebită violenţă. După ce s-a hotărât de către Horea întreruperea răscoalei în decembrie 1784, Crişan a încercat la rândul său să se ascundă, cu gândul ca în primăvara lui 1785 să reia lupta. A fost prins la 30 ianuarie 1785, tot prin trădare, ca şi Horea şi Cloşca, care fuseseră deja capturaţi la 27 decembrie 1784 şi din data de 2 ianuarie 1785 se găseau încarceraţi la Alba Iulia. Crişan a fost trădat de către nouă ţărani din satul Cărpeniş şi din împrejurimile acestuia, în frunte cu popa Moise din acest sat. A fost prins pe drumul ce duce spre Ponor şi dus la închisoarea din Alba Iulia. Cei care l-au prins, pe lângâ Popa Moise, au fost: Popa Moise cel tânăr, fiul preotului mai înainte amintit; Ion Clisaru, din Abrud; Ion Şoit, Todor Şoit, Lazăr Lacea, Irimie Şoit, gornic, Todor Şoit, toţi din Cărpeniş; Todor Holobuţ şi Ion Holobuţ din Şaza-Lupşa, Todor Momen din Lupşa şi Popa Simion din Şaza-Lupşa. 

Pe urmele lui Crişan se mai aflau locotenentul Nozdrovitzky din Regimentul De Vins şi sublocotenentul Neustätder din Regimentul Secuiesc, cu doi caporali, patru fruntaşi şi 50 de infanterişti din Regimentul De Vins şi maiorul Pückler cu un caporal şi zece husari din Regimentul de Toscana. Imediat după capturare, Crişan a fost dus la Abrud, iar de aici la Zlatna, pentru ca în final să fie încarcerat la Alba Iulia. Deodată cu el au fost prinşi soţia şi fiul său, precum şi un om care îl ajuta ca servitor. Ajuns la Abrud sub escortă militară tot în ziua de 30 ianuarie 1785, a fost interogat imediat de către maiorul Pückler, asistat de ofiţerii săi şi de magistratul oraşului Abrud. I s-au pus 30 de întrebări, benevolum examen (adică fără tortură; tortura la interogatorii era un fapt considerat normal şi obişnuit în acea epocă). În ziua de 1 februarie 1785 a fost dus sub escortă militară la Alba Iulia, unde a ajuns în aceeaşi zi, fiind întemniţat în cazematele care se aflau sub clădirea gărzii mari. (clădirea nu mai există în zilele noastre, fiind demolată în secolul al XVIII-lea).Aici a fost despărţit de soţie şi fiu, care fuseseră şi ei duşi la Alba Iulia. 

La 7 februarie 1785, vestea prinderii lui Crişan a ajuns la împăratul Iosif al II-lea, care a dispus recompensarea celor care l-au prins cu suma de 300 ducaţi, pe care să-i împartă între ei.Ştiind ce avea să urmeze, Crişan se spânzură în închisoare cu nojiţele de la opinci, la data de 13 februarie 1785. Capul său a fost expus într-o ţeapă în faţa propriei case.Trupul i-a fost despicat de călău în bucăţi, iar acestea trimise şi expuse public în diverse localităţi (Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni) ai căror ţărani se răsculaseră, cu scopul de a-i îngrozi pe aceştia şi a-i descuraja, ca să nu mai încerce pe viitor să se ridice împotriva nobilimii maghiare din Transilvania. În prezent în satul Crişan din judeţul Hunedoara se poate vizita casa lui Crişan, reconstituită la mijlocul anilor 1970 şi care adăposteşte şi un mic muzeu dedicat răscoalei ţărăneşti de la 1784.

Surse:

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul III, ediţia a V-a, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007 

Prodan, David - Răscoala lui Horea, volumele I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

http://www.dacoromania-alba.ro/nr20/220.htm

https://ziarulunirea.ro/horea-si-closca-executati-pe-dealul-furcilor-din-alba-iulia-in-28-februarie-1785-crisan-s-a-spanzurat-in-inchisoare-363239/

http://www.dacoromania-alba.ro/nr06/prima.htm