$$$

 EDMOND ALBIUS

Sclav în copilărie, Edmond Albius a murit fără avere sau glorie, în ciuda faptului că descoperirea sa pusese vanilia pe fiecare masă din lumea occidentală.

Edmond s-a născut pe insula Réunion (cunoscută pe atunci sub numele de Insula Bourbon) în Sainte-Suzanne pe 9 august 1829. Rămas orfan la o vârstă fragedă și înrobit, a fost introdus în horticultură și botanică de către stăpânul său, Ferréol Bellier Beaumont.

În 1841, inspirat de o tehnică folosită la dovleci, Edmond a descoperit cum să polenizeze vanilia manual - fără a folosi insecte. Procesul a permis în cele din urmă să se prevadă cultivarea în masă a fragilei plante de vanilie, care aparține familiei orhideelor.

Înainte de descoperirea lui Edmond, Réunion avea doar câteva plante de vanilie fertilizate. Ulterior, producția a crescut la aproximativ o tonă pe an între 1850 și 1860, apoi la aproape 15 tone pe an în deceniul următor și la 60 de tone pe an la începutul anilor 1880. O vreme, insula a fost chiar principalul producător mondial. Vanilia se găsea pe fiecare masă din lumea occidentală și a devenit un ingredient căutat în mâncărurile îndrăgite de cei puternici. Se făceau averi.

A devenit Edmond bogat și faimos?

Din păcate, nu. Insula Réunion a fost transformată. Dar Edmond Albius nu a profitat niciodată de pe urma descoperirii sale. Ca sclav în copilărie, a fost chiar privat de meritul pentru descoperirea sa de către persoane ambițioase care au revendicat acest privilegiu. Eliberat în 1848, în urma abolirii sclaviei, Edmond a luat numele Albius în referire la cuvântul latin „alba”, care înseamnă alb, și care face referire la culoarea florii de vanilie.

Sărac și incapabil să primească o educație precum marea majoritate a oamenilor recent eliberați, a ocupat mai multe locuri de muncă umile și chiar a petrecut o perioadă în închisoare. A murit fără avere sau glorie pe 9 august 1880.

Cum a fost recunoscută contribuția lui Edmond?

Îndoiala cu privire la cine a fost responsabil pentru modul revoluționar de cultivare a vaniliei a persistat timp de decenii. Cu toate acestea, scrierile fostului său maestru, Ferréol Bellier Beaumont, confirmă că, de fapt, nu există nicio îndoială: într-adevăr, Edmond Albius a fost cel care, prin curiozitatea și observarea naturii, a inventat tehnica polenizării manuale a vaniliei, o abilitate folosită și astăzi în întreaga lume. Deși datorită lui Edmond stema statului Réunion prezintă o viță de vanilie, abia în 1980 orașul său natal, Sainte-Suzanne, i-a dedicat o placă comemorativă.

În 2004, a fost dezvelită o statuie în onoarea băiatului local care a transformat Réunion în insula vaniliei. Iar în orașul Le Port, elevi de aceeași vârstă ca Edmond Albius când și-a făcut descoperirea frecventează acum o școală secundară care îi poartă numele. Data viitoare când mâncați o înghețată, o prăjitură sau o prăjitură cu vanilie, gândiți-vă la Edmond Albius, copilul de 12 ani care a schimbat comerțul cu vanilie.

_$$$

 EDWARD GRIEG

Edvard Grieg (1843-1907) a fost un compozitor norvegian cunoscut pentru cântecele sale, muzica pentru pian și suitele Peer Gynt . Compozitorul a fost faimos chiar în timpul vieții, efectuând numeroase turnee prin Europa pentru a interpreta și dirija propriile lucrări . Muzica romantică a lui Grieg este celebrată pentru căldura și melodia sa, evocând viziuni ale naturii sălbatice și ale fiordurilor Norvegiei.

Tinereţe

Edvard Grieg s-a născut în portul norvegian Bergen pe 15 iunie 1843. Tatăl său, Alexander , era de origine scoțiană; într-adevăr, numele de familie fusese scris Greig înainte ca străbunicul lui Edvard să-l schimbe după ce a primit cetățenia norvegiană. Familia era una prosperă, Alexander Grieg fiind un negustor bogat, care era și consul britanic la Bergen. Talentul muzical al lui Edvard provenea de la mama sa, Gesine Hagerup, fiica unui guvernator provincial și o pianistă excelentă. Gesine și-a învățat fiul și l-a încurajat să studieze operele lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791), Carl Maria von Weber (1786-1826) și Frédéric Chopin (1810-1849).

În adolescență, talentul lui Edvard la pian i-a atras atenția virtuozului violonist Ole Bull (1810-1880), care a vizitat familia Grieg în 1858. Bull i-a convins pe părinții lui Edvard că acesta ar trebui să studieze la Conservatorul din Leipzig, în Germania. Edvard a fost acceptat acolo și a studiat pianul cu Ignaz Moscheles (1794-1870) și compoziția cu Carl Reinecke (1824-1910). Edvard nu a fost fericit la Leipzig; a spus mai târziu că profesorii săi l-au împins să stăpânească lucrări prea complexe pentru abilitățile sale de la acea vreme. Și sănătatea sa a avut de suferit; după o criză de pleurezie și un colaps pulmonar, Edvard avea să îndure probleme pulmonare tot restul vieții. Tânărul muzician s-a întors la Bergen și apoi s-a mutat în capitala daneză, Copenhaga, în primăvara anului 1863. Acolo a studiat cu faimosul compozitor, dirijor și violonist danez Niels Gade (1817-1890). Grieg a fost încurajat să compună și a venit cu singura sa Simfonie, dar, nemulțumit de aceasta, compozitorul nu a mai permis nicio reprezentație publică ulterioară. Simfonia lui Grieg nu a mai fost ascultată până la interpretarea sa în 1981.

Căsătorie și caracter

La Copenhaga, Grieg a întâlnit-o pe soția sa, Nina Hagerup, o cântăreață soprană. Cuplul, care erau verișori, s-a logodit în 1864 și s-au căsătorit în iunie 1867. Familia Ninei nu a fost de acord cu căsătoria ei cu un muzician și nicio rudă a miresei nu a participat la nuntă. Cuplul nu a avut copii în viață, deoarece singura lor fiică, Alexandra, a murit de meningită la vârsta de un an. Grieg a scris multe dintre cele 140 de cântece ale sale special pentru ca soția sa, Nina, să le cânte și a considerat-o cea mai bună interpretă a sa. Compozitorul nu a fost întotdeauna un soț fidel, dar căsnicia a rezistat.

Grieg avea părul blond și ochii albaștri ca cerul. Cu statura sa mică și mustața căzută ușor dezordonată, aspectul său fantazistic amintea de faimoșii troli din patria sa. Grieg era cunoscut pentru farmecul său modest și spiritul sec, care l-au făcut popular oriunde a călătorit. A fost copleșit cu onoruri mai târziu în cariera sa, primind o mulțime de doctorate onorifice, inclusiv de la universitățile din Cambridge și Oxford. După ce a fost înnobilat Cavaler al Ordinului de Orange-Nassau, a explicat într-o scrisoare către un prieten de ce accepta astfel de bibelouri: „Ordinele și medaliile îmi sunt de mare folos în stratul de sus al cufărului meu. Funcționarii vamali sunt întotdeauna atât de amabili cu mine când le văd” (Schonberg, 445).

Naționalismul norvegian

Grieg a fost inspirat de melodiile populare norvegiene, de dansurile și de sunetele unice ale instrumentelor populare, pe care le întâlnea în timpul drumețiilor sale regulate prin munții țării sale natale. O altă sursă de inspirație a fost descoperirea, în 1868, a unei cărți de cântece populare norvegiene. Această contribuție creativă s-a potrivit bine cu simpatia lui Grieg pentru mișcarea naționalistă norvegiană, care urmărea să promoveze muzica norvegiană într-o perioadă în care muzica clasică era dominată de tradițiile muzicii germanice și central-europene. Grieg s-a împrietenit cu Rikard Nordraak (1842-1866), care a fost puternic implicat în această mișcare. Grieg și Nordraak intenționau să formeze o societate pentru a promova muzica scandinavă înainte de moartea prematură a acestuia din urmă din cauza tuberculozei. Unul dintre cântecele lui Nordraak a devenit un imn național neoficial (și cel oficial din 2019). Moartea prematură a lui Nordraak ar fi putut amplifica dorința lui Grieg de a duce flacăra muzicii norvegiene acasă și în străinătate.

Utilizarea motivelor cântecului popular poate fi observată în Concertul pentru pian al lui Grieg, finalizat în 1868. Compozitorul a călătorit în Italia în 1866 și din nou în 1869, când s-a întâlnit cu Franz Liszt (1811-1886), care a reacționat favorabil la opera sa. Cei doi s-au întâlnit din nou la Weimar, când Liszt, renumit pentru marea sa abilitate la citirea la prima vedere, a interpretat Concertul pentru pian al lui Grieg complet. Acest lucru i-a dat norvegianului încrederea de a continua să compună, deși a modificat Concertul pentru pian de multe ori în următoarele trei decenii.

Christiania

În Norvegia, Grieg a susținut un concert bine primit cu propriile sale compoziții în octombrie 1867. Compozitorul se mutase în capitală, Christiania (redenumită Oslo în 1924), și acolo a încercat să înființeze Academia Norvegiană de Muzică în 1867, dar proiectul a fost împiedicat de finanțele precare și de o lipsă generală de interes din partea presei orașului . Grieg era constant frustrat de atitudinile provinciale din capitală, departe de marile centre muzicale precum Viena și Leipzig. Orchestrele norvegiene de la acea vreme erau adesea sub medie, iar publicul apatic. Acest lucru ar putea explica decizia controversată a compozitorului din 1898 de a aduce Orchestra Concertgebouw din Amsterdam pentru Festivalul de la Bergen din acel an și de a nu folosi orchestra locală. Întregul comitet de organizare a fost consternat de această decizie, iar toți membrii săi au demisionat în semn de protest. Evident, Grieg nu era genul de persoană care să facă compromisuri când venea vorba de muzică.

Grieg a fost numit director al Societății Filarmonice Christiana, funcție pe care a deținut-o împreună cu Johan Svendsen (1840-1911). Grieg a lucrat la muzică pentru spectacole alături de piese de teatru . Prima a fost Sigurd Jorsalfar din 1872 , de Bjørnstjerne Bjørnson (1832-1910), care spunea povestea regelui Sigurd I al Norvegiei (domnit între 1103 și 1130). Lucrarea a fost jucată la Teatrul Christiania, al cărui regizor era și Bjørnson. Grieg l-a descris memorabil pe Bjørnson, un alt naționalist, drept „cea mai grandioasă cascadă a Norvegiei, urlând și furioasă, fumegând și spumând” (Steen, 728). Îmbinarea cuvintelor, imaginilor și muzicii de către Grieg în Sigurd Jorsalfar a fost o pregustare a capodoperei care urma să vină.

Ibsen și Peer Gynt

Cea mai cunoscută operă a lui Grieg astăzi este muzica instrumentală scrisă pentru piesa de teatru Peer Gynt din 1867 de Henrik Ibsen (1828-1906). Cei doi norvegieni se întâlniseră la Roma în iarna anului 1866. Ibsen dorea să pună în scenă piesa sa în versuri pe muzică și l-a convins pe Grieg să compună lucrarea cunoscută acum sub numele de suitele Peer Gynt . Peer Gynt este un erou popular norvegian, un tânăr țăran care trebuie să se salveze asigurându-și dragostea unei femei. Într-o serie de aventuri de-a lungul piesei în cinci acte, Peer Gynt întâlnește într-adevăr o femeie care îl iubește - Solveig - la ospățul de nuntă al unui cuplu aristocratic. Cu toate acestea, Peer Gynt o evită pe Solveig și, în schimb, o răpește pe mireasă. În cele din urmă, își abandonează prada pentru a se îmbarca într-o călătorie prin mări și deșerturi. Eroul nostru devine bogat și faimos, dar nu găsește nici fericirea, nici dragostea. În cele din urmă, se întoarce acasă, în Norvegia, unde Solveig l-a așteptat tot acest timp; dragostea ei asigură supraviețuirea lui Peer Gynt.

Muzica instrumentală a fost interpretată pentru prima dată odată cu piesa de la Christiana, în februarie 1876. Grieg a reorganizat ulterior muzica în două suite, fiecare cu câte patru mișcări. Suita nr. 1 conține piesele Dimineața , Moartea lui Aase , Dansul Anitrei și În Sala Regelui Muntelui . Suita nr. 2 conține cântecele Răpirea miresei și Lamentul Ingridului , Dans arab , Întoarcerea acasă a lui Peer Gynt și Cântecul lui Solveig . Alte câteva cântece pot fi adăugate la prezentarea standard, iar acestea sunt Marșul nupțial , Cântecul de leagăn al lui Solveig , Preludiul și Dansul fiicei Regelui Muntelui . În 1888, cele două suite au fost aranjate pentru pian solo și apoi, în 1893, pentru duet de pian. Cele mai faimoase segmente sunt, fără îndoială, Dimineața, cu utilizarea sa distinctivă și extrem de evocatoare a flautului și oboiului, și În Sala Regelui Muntelui, cu tema sa repetată care se ridică spre un final în crescendo. Grieg, cu darul său pentru melodie și efecte atmosferice, creează o viziune muzicală a pădurilor verzi și a fiordurilor albastre, un exemplu excelent de muzică romantică (1790-1910) în care sunetul este folosit pentru a stârni un răspuns emoțional profund din partea ascultătorului. Cu siguranță, muzica lui Grieg a provocat o impresie mult mai durabilă decât piesa pentru care a fost scrisă.

Tururi și retrageri de compoziție

Ajungând la proeminență internațională în domeniul muzical datorită succesului lui Peer Gynt , Grieg a primit ajutor financiar pentru munca sa din partea statului norvegian. Grieg era acum suficient de faimos pentru a conduce turnee de concerte în Europa, unde a dirijat și a cântat la pian. La fel ca alți compozitori, în special Johannes Brahms (1833-1897) și Gustav Mahler (1860-1911), Grieg a preferat singurătatea și natura atunci când compunea în lunile de vară. Refugiul preferat al lui Grieg era o mică cabană de lemn lângă un lac din regiunea Hardanger. Inspirația melodiilor populare norvegiene poate fi auzită în multe dintre cântecele sale din această perioadă, de exemplu, Fyremaal (1880).

Din 1885, și-a petrecut verile în vila sa construită special în apropiere de Bergen, numită Troldhaugen (care înseamnă „Dealul Trollilor”), care includea o cabană de scris cu vedere la Lacul Nordås. În interiorul cabanei se aflau un pian și un balansoar pentru a contempla priveliștea. În mijlocul fiordurilor dramatice și departe de toate distragerile urbane, Grieg a continuat să exploreze posibilitățile de a încorpora muzica populară și dansul în propriile sale compoziții, văzute, de exemplu, în ciclul său Haugrussa („Fecioara de la munte”) și în Suita Holberg pentru coarde. Grieg a compus chiar și o odă dedicată casei sale în piesa lirică Ziua nunții la Troldhaugen . Într-una dintre ultimele sale compoziții, Slåtter (Dansurile norvegiene), melodiile tradiționale cântate la vioara Hardanger au fost prelucrate. Pentru scurt timp, a fost și directorul Orchestrei Filarmonice din Bergen (cunoscută și sub numele de Harmonien).

Operele notabile ale lui Grieg

140 de melodii

66 de piese lirice pentru pian (1867-1901)

Concert în La minor (1868)

Sigurd Jorsalfar (1872)

Suitele Peer Gynt (1874-5)

Suita Holberg (1884)

Slăbiciune (1897)

Fără îndoială, rădăcinile scandinave ale lui Grieg au adus ceva proaspăt genului muzical clasic. Însuși compozitorul a remarcat odată: „Sunt sigur că muzica mea are un gust de cod” (Thompson, 140). El a fost influențat și de piesele pentru pian ale lui Robert Schumann (1810-1856), pe care le-a auzit interpretate de văduva sa, Clara Schumann (1819-1896). Grieg este adesea descris ca un „miniaturist” datorită preferinței sale pentru lucrări mai scurte, de dimensiuni reduse, spre deosebire de simfoniile tematice grandioase.

Utilizarea directă a muzicii populare norvegiene în propriile opere ale lui Grieg a fost probabil exagerată, așa cum a remarcat muzicologul R. Layton în eseul său despre Grieg din The New Oxford Companion to Music :

„Mai mult decât oricare alt artist dinaintea sa, el evocă caracterul muzicii unei națiuni. Cu toate acestea, în cântecele sale, rareori citează direct muzica populară, deși muzica sa inspiră spiritul acesteia. Într-adevăr, a fost ferm în această privință: „Din toate cele aproximativ o sută de cântece ale mele, doar unul, Cântecul lui Solveijg, are o melodie împrumutată.” (785)

Abordarea lirică a lui Grieg față de muzica romantică nu a fost pe gustul tuturor; Claude Debussy (1862-1918) și-a descris memorabil muzica drept „bomboane înfășurate în zăpadă” (Schonberg, 442). Criticii observă adesea că opera lui Grieg are o arie de aplicare destul de restrânsă și prea des este prezentată la o scară prea mică pentru a fi considerat unul dintre cu adevărat marii compozitori. Cu toate acestea, pentru cei care explorează dincolo de Peer Gynt și unele dintre piesele lirice mai siropoase , Grieg oferă multe capodopere în miniatură, ceea ce Schonberg rezumă ca fiind „piese muzicale scurte, liniștite și rafinate” (445).

Moarte și moștenire

Grieg a fost bolnav de plămâni din 1900 și a fost obligat să petreacă mai multe perioade în sanatorii, dar a continuat să cânte până la sfârșit. În 1906, a vizitat Anglia în ceea ce avea să fie ultimul său turneu de concerte. A cântat în fața regelui Eduard al VII-lea (domnie 1901-1910) la Castelul Windsor , dar și-a întrerupt recitalul de două ori pentru că regele era hotărât să vorbească pe parcursul spectacolului. Grieg era pe punctul de a se întoarce în Anglia când medicii săi au insistat să meargă la spital. Edvard Grieg a murit a doua zi la Bergen, pe 4 septembrie 1907. Cenușa compozitorului a fost depusă în faleza fiordului de la Troldhaugen, într-un loc scăldat în fiecare zi de lumina blândă a apusului. Vila lui Grieg este acum un muzeu dedicat compozitorului.

În special în ultimii ani, Grieg a fost adesea mentor pentru muzicienii mai tineri. El l-a influențat pe prietenul său, compozitorul și pianistul australian Percy Grainger (1882-1961). Compozitorul englez Frederick Delius (1862-1934) a fost un alt beneficiar al generozității și îndrumării lui Grieg. Grieg a fost, de asemenea, o sursă de inspirație pentru compozitorul scandinav Jean Sibelius (1865-1957).

Viața lui Grieg a fost subiectul musicalului biografic din 1970, Cântecul Norvegiei . Filmul a fost un eșec financiar și critic, reflectând declinul general al lui Grieg încă de la punctul culminant al popularității sale din timpul vieții. La fel ca Johannes Brahms, muzica lui Grieg a fost considerată demodată în prima jumătate a secolului al XX-lea, deoarece compozitori precum Richard Strauss (1864-1949) și Igor Stravinsky (1882-1971) au produs muzică mai experimentală. Spre deosebire de Brahms, care a renascut, pentru mulți, muzica lui Grieg așteaptă să fie descoperită. La fel ca fiordurile norvegiene, opera lui Grieg este familiară, poate chiar vizitată ocazional, dar rareori explorată în profunzime în zilele noastre.

$$$

 RICHARD WIDMARK

Richard Widmark a fost un actor de film și de pe Broadway bine-cunoscut, care a avut numeroase apariții la radio și televiziune. A devenit faimos în rolul său de debut în cinematografie, în rolul lui Tommy Udo, personajul chicotitor din „Sărutul morții”, în 1947, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. La începutul carierei sale, a continuat filonul „noir”, în principal cu roluri de personaj negativ și dur, dar mai târziu a devenit un actor în rol secundar de top în roluri mai clare în alte genuri, precum westernurile și filmele de groază.

Biografie

S-a născut sub numele de Richard Weedt Widmark pe 26 decembrie 1914 în Sunrise Township, Minnesota, și a crescut în Princeton, Illinois. A devenit interesat de actorie la departamentul de teatru al Lake Forest College, Illinois, unde a studiat dreptul, iar după absolvire în 1936 a rămas să predea Oratorie și Dramă. Cu toate acestea, pasiunea pentru actorie a prins-o adânc și a părăsit curând facultatea și s-a mutat la New York pentru a deveni actor. A petrecut zece ani învățându-și meseria, debutând la radio în 1938 în „Aunt Jenny's Real Life Stories”, iar la începutul anilor 1940 era auzit în mod regulat în programe de rețea precum „Gang Busters”, „Inner Sanctum Mysteries” și „Molle Mystery Theater”.

Widmark a fost împiedicat să se înroleze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial din cauza unei perforații a timpanului și a continuat să-și dezvolte cariera de actor, debutând pe Broadway în 1943 în „Kiss and Tell” și apărând în alte producții precum „Trio”, „Kiss Them for Me” și „Dunnigan's Daughter”.

În timp ce se afla la Chicago, unde juca într-o producție de teatru a piesei „Dream Girl” alături de June Havoc, Widmark a fost invitat să citească de producătorul Henry Hathaway pentru rolul ucigașului Tommy Udo în viitorul film, „Kiss of Death”. Interpretarea sa a fost senzațională, în special chicotelile sale bizare din timpul scenei crimei, și i s-a oferit un contract de șapte ani cu Twentieth Century Fox. Când filmul a fost lansat în 1947, Widmark a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și a câștigat, de asemenea, Globul de Aur al Asociației Presei Străine de la Hollywood pentru cel mai promițător debutant.

Acest succes timpuriu l-a plasat în rolul principal în thrillere violente precum „The Street with No Name” în 1948 și în rolul unui bigot rasial neplăcut în „No Way Out” în 1950, deși a fost distribuit într-un rol simpatic alături de Lionel Barrymore în drama despre vânătoarea de balene „Down to the Sea in Ships” în 1948. În „Panic in the Streets” a jucat din nou un rol simpatic, în rolul unui nobil ofițer medical. A demonstrat că poate interpreta și eroi occidentali duri și ingenioși, așa cum se vede în „Backlash” în 1956 și „The Last Wagon” în același an. Un rol mai subtil și mai solicitant a fost cel al șefului unei clinici psihiatrice din „The Cobweb” în 1955.

Când contractul său cu Fox a expirat în 1954, Widmark și-a înființat propria companie, Heath Productions, pentru a avea mai mult control artistic asupra filmelor sale. Din acest moment, a fost distribuit în roluri din ce în ce mai plăcute și mai puțin solicitante, și s-a așezat la o carieră de actor secundar bun, întotdeauna secundar față de protagonistul principal. John Wayne l-a regizat în 1961 în „The Alamo”, unde l-a interpretat pe bețivul Jim Bowie. A apărut în două westernuri cu John Ford, alături de James Stewart în „Two Rode Together” în 1961, în care au câteva scene extrem de comice, și în „Cheyenne Autumn” în 1964. A avut un rol dramatic major în „Judgment at Nuremberg” în 1961, în rolul procurorului, și a oferit una dintre cele mai bune performanțe ale sale în „The Bedford Incident” în 1965, pe care l-a și produs, jucând alături de Sidney Poitier. A avut un rol substanțial și a fost la apogeu în rolul detectivului de poliție amoral din thrillerul de aventuri „Madigan” în 1968, rol pe care l-a păstrat și în serialul TV ulterior din 1972.

În anii 1970, vedeta sa a început să scadă, dar a continuat să facă filme, cu roluri importante în „Crima din Orient Express” în 1974 și „Rollercoaster” în 1977 și cu roluri în „Coma” în 1978 și „Against All Odds” în 1984. Și-a făcut simțită prezența și în filme de televiziune precum „Mr. Horn” în 1979 și a fost aclamat de critici pentru rolul său alături de Faye Dunaway în „Cold Sassy Tree” în 1989.

După ce a jucat rolul unui senator în „True Colors” pe marele ecran în 1991, Widmark s-a retras din actorie. Widmark a fost căsătorit fericit cu scriitoarea Jean Hazlewood din 1942 până la moartea acesteia în 1997. Au avut o fiică, Anne Heath Widmark, în 1945. A avut tendința să trăiască liniștit la ferma sa din Missouri, evitând publicitatea. În 1999, la vârsta de 84 de ani, s-a căsătorit cu Susan Blanchard, care fusese a treia soție a lui Henry Fonda.

Richard Widmark a murit după o lungă boală pe 24 martie 2008, la domiciliul său din Roxbury, Connecticut. Avea 93 de ani.

$$$

 EVANGHELIA DUPĂ IACOB CEL DREPT

Evanghelia după Iacob cel Drept (Protevangelium Jacobi), cunoscută și sub numele de Protoevanghelia lui Iacob sau Evanghelia Copilăriei lui Iisus, este o evanghelie apocrifă si pseudoepigrafa cunoscuta si sub denumiri diferite in fragmente care s-au descoperit ulterior sau anterior primelor documentari existente despre aceasta evanghelie apocrifa. Fragmentele poarta titluri diferite cum ar fi: “ Nașterea Mariei”, “Povestea nașterii Mariei, Mama Domnului” sau “Nașterea Mariei; Evanghelia lui Iacob“.

Evanghelia apocrifa a fost scrisa intre anii 130 – 154 d.Hr., deci este clar o pseudoepigrafa (lucrare semnata de o personalitate diferita decat cea atribuita). Evanghelia după Iacob cel Drept descrie copilăria lui Iisus relatată în evangheliile lui Matei și Luca și prezintă o relatare a nașterii și copilăriei Fecioarei Maria însăși.

Important este si probabil faptul ca aceasta Evanghelie nu a fost introdusa in Noul Testament din cauza ca pentru prima data Iacob cel Drept este prezentat ca frate al lui Isus (Adelphotheos), desi intr-un fel sau altul putem intelege acest lucru si din Evangheliile canonice (Luca si Matei).

Evanghelia după Iacob cel Drept este cea mai veche sursă care susține ideea verginitatii fecioriei Mariei nu numai înainte de nașterea lui Iisus, ci chiar și după aceea. Bineinteles ca astazi stim ca motivatia practica este total gresita chiar si teologic. Fara indoiala ca autorul nu cunostea regulile religiei iudaice ale timpului, reguli si traditii pe care fara indoiala Iacob cel Drept le-ar fi cunoscut amanuntit. Autorul sustine ca în iudaism au existat fecioare consacrate templului, similare vestalelor din Roma , lucru complet fals si inexistent, cunoscut contemporanilor Templului din Ierusalim. Celibatul a fost extrem de rar în iudaism, iar casatoria și datoria de a face copii erau considerate drept datorii sacre .

Aceasta evanghelie apocrifa este mentionata pentru prima data de Origen la începutul secolului al III-lea, adoptand aceasi părere cu cele scrise că „frații Domnului” erau fiii lui Iosif cu o nevastă anterioară. Acesta este de asemenea și singurul text care proclamă în mod explicit că Iosif era văduv, cu copii, în momentul în care Maria îi este încredințată. Acest fapt este menționat într-unul din textele lui Origene (The Brethren of Jesus), ce aduce dovezi pentru a demonstra că “rudele Domnului erau copiii lui Iosif cu o soție anterioară”.

Aceasta lucrare, care a fost cenzurata si neacceptata in Noul Testament, sta totusi la baza unor doctrine esentiale in Crestinismul Ortodox si Catolic, multe dintre ideile apocrife si pseudoepigrafe fiind preluate de parintii biserici in secolele III-V d.Hr.

P.S. Fragmentele expuse in articol se afla la Manastirea Santa Caterina din Sinai si sunt probabil copii din secolul V. d.Hr .

Surse:

Bart D. Ehrman, ” Lost Scriptures: Books that did not make it into the New Testament” .

Wilhelm Schneemelcher, Robert McLachlan Wilson, New Testament Apocrypha: Gospels and related writings, Westminster John Knox Press, 2003.

Origene – “The Brethren of Jesus”

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1779: În această zi, a murit James Cook, navigator englez (n. 1728). James Cook a făcut trei călătorii în Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit insulele Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii). Insulele Société au fost denumite după Royal Society de la Londra, care a finanţat expediţia. James Cook s-a născut pe 7 noiembrie 1728. Cook a realizat hărţi detaliate ale insulei Newfoundland, din America de Nord, înainte de a realiza trei expediţii în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei şi Insulele Hawaii, precum şi prima circumnavigare a Noii Zeelande. Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent şi s-a alăturat Marinei Regale în 1755. 

A luat parte la „Războiul de şapte ani” şi a explorat şi cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului oraşului Quebec. Aceasta a atras atenţia Amiralităţii şi Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât şi al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediţii în Pacific. În călătoriile sale Cook a navigat sute de mii de mile marine în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mic detaliu şi la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat şi numit teritorii şi a cartografiat şi insule şi zone de coastă apărute pentru prima dată pe hărţile europene. A demonstrat calităţi de marinar, aptitudini de explorator şi cartograf, curaj fizic şi capacitatea de a-şi conduce oamenii în condiţii vitrege. Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercaţii cu băştinaşii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moştenire de cunoştinţe ştiinţifice şi geografice ce au influenţat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea. În 1745, la vârsta de 16 ani, Cook s-a mutat la 32 km distanţă în oraşul pescăresc Staithes pentru a deveni ucenicul băcanului şi negustorului William Sanderson. Istoricii au speculat că în această perioadă Cook a simţit pentru prima dată atracţia pentru mare în timp ce privea pe fereastra magazinului. După 18 luni, când s-a dovedit că nu este potrivit pentru meseria de băcan, Cook a călătorit spre oraşul vecin Whitby pentru a face cunoştinţă cu prietenii lui Sanderson, John şi Henry Walker.Aceştia erau proprietari de nave şi activau în comerţul cu cărbune. Casa lor este acum Muzeul Memorial Căpitanul Cook. 

Cook a fost luat ca ucenic în marina comercială în mica lor flotă, transportând cărbune de-a lungul coastelor engleze. Prima sa sarcină a fost la bordul navei Freelove şi a petrecut câţiva ani la bordul acesteia sau al altor nave, navigând între Tyne şi Londra. În perioada uceniciei, Cook a studiat algebra, geometria, trigonometria, navigaţia şi astronomia. După ce şi-a terminat cei trei ani de ucenicie, Cook a început să lucreze pe navele de comerţ din Marea Baltică. După ce a trecut examenele în 1752 a început să progreseze în rangurile marinei comerciale, începând în acel an cu promovarea la gradul de ofiţer secund al bricului Friendship.

În 1755, la o lună după ce a primit comanda acestei nave, a intrat ca voluntar în Marina Regală când aceasta se pregătea pentru ceea ce avea să fie Războiul de şapte ani. În ciuda faptului că trebuia să o ia de la început cu ierarhia navală, Cook şi-a dat seama că va avansa mult mai rapid în serviciul militar şi s-a alaturat Marinei Regale la 7 iunie 1755. Primul post de comandă al lui Cook a fost la bordul navei HMS Eagle, navigând în calitate de ofiţer secund. În octombrie şi noiembrie 1755 a luat parte la capturarea unei nave franceze şi la scufundarea alteia, după care a fost promovat la gradul de şef de echipaj. Prima sa comanda temporară a fost în martie 1756 când a fost temporar comandantul navei Cruizer, o navă mică ataşată la Eagle în timpul unei misiuni de patrulare. În timpul Războiului de şapte ani Cook a navigat în America de Nord în calitate de comandant al navei Pembroke. În 1758 a luat parte la ambiţiosul asalt de capturare a fortăreţei din Louisbourg de la francezi, după care a participat la asediul oraşului Quebec. 

A dovedit un talent pentru explorare şi cartografiere şi a fost responsabil pentru cartografierea celei mai mari părţi a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului. Aptitudinea lui Cook pentru explorare a fost exploatată în anii 1760 pentru cartografierea coastei zimţate a insulei Newfoundland la bordul navei HMS Grenville. A explorat partea nord-vestică în 1763 şi 1764, coasta sudică în 1765 şi 1766 şi coasta vestică în 1767. În 1766 Royal Society l-a angajat pe Cook să navigheze în Oceanul Pacific pentru a observa şi marca tranziţia planetei Venus în jurul Soarelui. Cook,în vârstă de 39 de ani, a fost promovat la gradul de locotenent şi a fost numit comandantul expediţiei. Expediţia a început în Anglia în 1768, a ocolit Capul Horn şi a continuat spre vest în Pacific pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13 aprilie 1769 unde s-au făcut observaţiile tranziţiei planetei Venus.Totuşi, rezultatul observaţiilor nu au fost atât de concluzive şi precise pe cât se aştepta. O dată ce observaţiile s-au încheiat, Cook a deschis ordinele sigilate ce conţineau instrucţiuni suplimentare din partea Amiralităţii pentru a doua parte a călătoriei: căutarea în Pacificul de Sud a unor indicii cu referire la continentul Terra Australis. Cook a pornit spre Noua Zeelandă şi a cartografiat întreaga zonă de coastă cu doar câteva greşeli minore. Apoi a călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19 aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta continentului. Pe 23 aprilie a făcut primele observaţii înregistrate asupra băştinaşilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook şi echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit „Golful Botanic” după specimenele unice colecţionate de botaniştii Joseph Banks şi Daniel Solander. Aici, Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen cunoscut sub numele de Gweagal. 

După plecarea din Golful Botanic, Cook a continuat spre nord unde a avut loc un incident pe 11 iunie când nava Endeavour a eşuat pe un banc de nisip în Marea Barieră de Corali.Nava a fost puternic avariată iar călătoria a fost amânată aproape şapte săptămâni cât au avut loc reparaţiile pe plajă (în apropierea portului oraşului Cooktown, Queensland de astăzi), la gura de vărsare a râului Endeavour. O dată ce reparaţiile au fost finalizate călătoria a continuat prin Strâmtoarea Torres iar pe 22 august a debarcat pe Insula Posesiunii pe care a declarat-o teritoriu britanic. S-a întors apoi în Anglia prin Batavia, astăzi Jakarta, capitala Indoneziei, unde o bună parte din echipajul său a murit de malarie, Capul Bunei Speranţe şi Insula Sfânta Elena, ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771. Jurnalele lui Cook au fost publicate după întoarcerea sa în Anglia şi a devenit un erou pentru comunitatea ştiinţifică.În rândul publicului larg botanistul Joseph Banks era adevăratul erou. Banks chiar a încercat să preia comanda celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a retras înainte ca expediţia să înceapă iar Johann Reinhold Forster şi fiul său Georg Forster au fost aleşi ca oamenii de ştiinţă pentru această călătorie. Fiul lui Cook, George, s-a născut cu cinci zile înainte de a pleca în călătorie:

La puţin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost promovat la gradul de comandor în august 1771.Apoi, în 1772 a fost însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipoteticul Terra Australis. În prima călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu este ataşată unui continent mai mare aflat la sud. Deşi a cartografiat aproape întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deşi s-a demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple şi alţii din Royal Society erau convinşi că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud. Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediţia lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care au trecut de Cercul Polar de Sud, pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat şi luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită şi numită de Clerke Rocks şi Insulele Sandwich de Sud. 

În ceaţa antarctică, Resolution şi Adventure s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populaţia Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10'S pe 31 ianuarie 1774. Cook aproape a ajuns pe continentul Antarctica dar a trebuit să se îndrepte spre Tahiti pentru reaprovizionare.Apoi a reluat traseul sudic în a doua tentativă eşuată de a găsi presupusul continent. În această parte a călătoriei Cook a luat cu el un tânăr tahitian pe nume Omai, care s-a dovedit având cunoştinţe mai slabe despre Pacific decât Tupaia din prima călătorie. În timpul călătoriei de întoarcere din 1774 a debarcat în Insulele Tonga, Insula Paştelui, Insula Norfolk, Noua Caledonie şi Vanuatu. Raportul dat la întoarcere a eliminat interesul pentru mitul continentului Terra Australis. 

A treia expediţie a fost o misiune de recunoaştere a coastei Canadei scăldată de apele Pacificului şi de căutare a unui culoar de trecere nord-vestic dinspre Pacific spre Atlantic, prin Oceanul Îngheţat. Aceasta s-a dovedit a fi ultima călătorie a căpitanului Cook. El a pornit din Anglia pe 12 iulie 1776, cu corabia Resolution, care fusese echipată din nou, luând şi corabia Discovery. Pe 18 ianuarie 1778, el şi oamenii săi au ajuns pe insulele cunoscute în prezent drept insulele Hawaii, unde au fost primiţi cu ospitalitate. Pe aceste frumoase insule ei şi-au reînnoit proviziile şi apoi şi-au petrecut vara polară a acelui an încercând în zadar să găsească un culoar de trecere spre Atlantic. Apoi s-au întors ca să-şi petreacă iarna în Hawaii.Istoricii nu sunt siguri ce anume l-a determinat pe Cook să-şi schimbe, se pare, comportamentul în acest moment. Există semne de întrebare în legătură cu modul în care i-a tratat pe hawaiieni la întoarcerea sa.Unii sugerează că acum el a început să-i exploateze cu cruzime. Alţii se întreabă dacă nu cumva le-a încălcat ciclurile de închinare. 

Indiferent care ar fi fost adevăratul motiv, pe aceste insule el şi-a aflat sfârşitul în 14 februarie 1779. La întoarcerea lor în Kealakekua Bay, care a avut loc pe 17 ianuarie, exploratorii au fost întâmpinaţi de 10.000 de hawaiieni. Insularii celebrau sărbătoarea makahiki în onoarea zeului lor Lono, zeul uscatului.Se pare că Cook a fost sărbătorit drept zeul Lono, iar el şi oamenii săi au fost trataţi încă o dată cu o extraordinară ospitalitate şi amabilitate.Trei săptămâni mai târziu, pe 4 februarie, ei au ridicat ancora şi au întins pânzele. Însă după doar patru zile petrecute în larg, un uragan îngrozitor s-a abătut asupra lor, iar Resolution a pierdut un catarg. Cook s-a întors în Hawaii. Spre uimirea lui Cook, de data aceasta primirea a fost ostilă. Unii sunt de părere că hawaiienii au chibzuit lucrurile mai bine şi au ajuns la concluzia că Cook şi oamenii săi îi exploatau. Alţii sugerează faptul că întoarcerea lui Cook era incompatibilă cu calitatea sa de „dumnezeu“. Indiferent de motiv, oamenii lui Cook, nedumeriţi, au reacţionat, din nefericire, într-un mod violent. Acest lucru a dus la furarea unei bărci de pe Discovery. Cook a căutat să recâştige barca încercând să-l ia ostatic pe şeful lor, Kalaniopúu. Au urmat câteva confruntări, iar Cook a fost înjunghiat şi bătut pe plajă până când a fost omorât. 

În jurnalul său, sublocotenentul de marină George Gilbert, un membru al echipajului de pe Resolution, descrie cu detalii expresive ultimele clipe din viaţa lui Cook. „Abia ajunsese căpitanul Cook la marginea apei şi făcuse semn cu mâna către bărci ca să se înceteze focul, când una dintre căpetenii, mai îndrăzneaţă decât ceilalţi, a venit pe la spate şi l-a înjunghiat între umeri cu un pumnal de fier. Un altul, în aceeaşi clipă, l-a lovit cu o bâtă în cap, iar el a căzut în apă; imediat după aceea ei au intrat în apă şi l-au ţinut sub apă timp de câteva minute, apoi l-au scos pe stânci şi l-au dat cu capul de ele de mai multe ori; aşa că nu există nici cea mai mică îndoială că şi-a dat duhul repede.“

Surse:

http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/cook_captain_james.shtml

http://adb.anu.edu.au/biography/cook-james-1917

https://www.britannica.com/biography/James-Cook

https://www.ro.biography.name/exploratori/140-anglia-uk/383-james-cook-1728-1779

https://momenteistorice.ro/james-cook/

https://evz.ro/povestea-navigatorului-james-cook-cel-mai-vestit-explorator.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie 1821: În această zi, a încetat din viaţă, la Budapesta, Petru Maior, ilustru cărturar iluminist, filolog şi istoric român, unul dintre „corifeii Şcolii Ardelene”, militant de seamă pentru drepturile culturale şi politice ale românilor din Transilvania. Lucrările sale fundamentale sunt cele cu caracter istoric şi filologic: Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), Istoria bisericii românilor atât acesto de coace, precum şi a celor din acolo de Dunăre (1813), Ortographia română sive latino-valachica (1819). 

Şi-a adus contribuţia la elaborarea Lexiconului de la Buda (1825), primul dicţionar etimologic al limbii române. Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureş) a fost un istoric, filolog şi scriitor român transilvănean, protopop greco-catolicde Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită şi argumentată a primului, a fost înaintat Curţii din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiţia era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae. Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanţelor laicilor şi clericilor români:

- „ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ (reintegrarea românilor ca naţiune de drept în Transilvania)

- „naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)

- „clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)

- „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (reprezentare proporţională în dietă şi funcţionărime)

Doamna Mária Berényi, o neobosită cercetătoare româncă din Ungaria spunea, într-un interviu acordat Agerpres: „Ultimii ani ai vieţii scriitorului se leagă de redactarea vestitutului Dicţionar de la Buda, cu litere latine, operă la care a contribuit cu o mare parte a materialului. Sfârşitul l-a surprins la 14 februarie 1821, înainte ca dicţionarul să fie tipărit. Două dintre cele trei mari personalităţi ale Şcolii Ardelene, Samuil Micu-Clain şi Petru Maior, colaboratori români ai Tipografiei Universitare din Buda, îşi dorm somnul de veci în Biserica Romano-Catolică din Tabán (Budapesta). Cu timpul, mormintele lor au dispărut, la fel ca şi vechiul cartier Tabán. Istoricul arădean Glück Jenő, în decursul cercetărilor făcute în 1991, a găsit în arhivele Bisericii Romano-Catolice din Tabán, la pagina 701 a volumului al IV-lea al Registrului parohial, o adnotare privind înmormântarea lui Samuil Micu-Clain, la data de 15 mai 1806, de către episcopul Martin Görgey Marin.

Rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cripta din biserică. Despre ceremonia de înmormântare a lui Petru Maior, care a avut loc pe data de 16 februarie 1821, în prezenţa episcopului-vicar Sztojkovics, găsim însemnări la pagina 110 a celui de-al V-lea volum din Registrul de decese. Nu se cunoaşte locul exact unde se află mormântul lui, dar se ştie că cimitirul din Tabán se afla pe vremuri lângă biserică”. Potrivit istoricului, Petru Maior, numit cenzor şi corector al cărţilor româneşti, îşi începe activitatea la Tipografia din Buda în data de 9 martie 1809 şi că, din acest moment până la sfârşitul vieţii, se va dedica editării cărţilor în limba română.

Surse:

http://prodiasporaromana.org/wp-content/uploads/2014/01/Berenyi-2013-Personalit%C4%83%C8%9Bi-marcante-%C3%AEn-istoria-%C8%99i-cultura-rom%C3%A2nilor-din-Ungaria-Secolul-XIX.pdf

Ioan Chindriș, Petru Maior și epoca sa, în vol. Naționalismul modern, Cluj-Napoca, 1996,

Melinte Șerban, Cultura mureșeană în memoria cărților, Ed. Ardealul, Târgu-Mureș, 2006

https://www.artline.ro/Petru-Maior-30232-1-n.html

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/Petru-Maior

http://www.autorii.com/scriitori/petru-maior/

http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/petru-maior.html

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A113/pdf

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1888, 14/26: La 14 februarie 1888, la ora 20:30, se inaugura, printr-un ciclu de conferinţe, Ateneul Român (prima conferinţă a fost ţinută de scriitorul Alexandru Odobescu); clădirea a fost construită între anii 1886 şi 1888, prin stăruinţa lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, pe bază de subscripţie publică, desfăşurată sub sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu".

Adevărat templu al culturii româneşti, Ateneul Român a fost, de-a lungul anilor, gazda conferinţelor marilor personalităţi şi savanţi ai României, aici au concertat toţi artiştii consacraţi ai ţării, aici au urcat pe podium multe formaţii şi solişti de nivel mondial, aici s-au lansat „în primă audiţie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici au prins viaţă primele expoziţii ample de pictură şi sculptură ale maeştrilor artei plastice naţionale, aici au venit regi şi regine, oameni politici şi oaspeţi de seamă de peste hotare, aici au avut loc evenimente de notorietate universală.De aceea, Ateneul Român a devenit exponentul arhitectonic şi spiritual al unei întregi naţiuni.

Ateneul Român este o clădire situată pe Calea Victoriei în Piaţa George Enescu (partea nordică a Pieţei Palatului). Tot aici se află sediul Filarmonicii „George Enescu”. În anul 1884, un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei – numit odinioară „Livada Văcăreştilor” pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuţă lăsată în metoh episcopului de Râmnic – iar pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie – 500.000 de bilete în valoare de un leu – , a cărei reclamă a devenit extrem de populară: „daţi un leu pentru Ateneu”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecţie fantastică de unitate, de trezire a conştiinţei naţionale, prin această subscripţie publică urmând să ia naştere un edificiu cu adevărat impresionant. După obţinerea autorizaţiei de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron (care realizase deja două anteproiecte conform directivelor lui Esarcu, după cercetările ştiinţifice şi indicaţiile lui Alexandru Odobescu, revizuite şi completate de specialişti români precum Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez sau Cucu Starostescu), semnat din partea română de N. Kretulescu, C. Esarcu şi C. Stăncescu. 

Conform ideilor lui Esarcu edificiul Ateneului va fi „monumental dar simplu, înlăturându-se orice decoraţiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferinţe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice, etc, iar sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului, iar la începutul anului 1888 ciclul de conferinţe se deschidea în noul local, deşi acesta nu era încă finalizat. Trebuie să amintim şi faptul că destinaţia iniţială a terenului, pe care se ridicase deja şi o fundaţie, era ridicarea un circ…Clădirea principală a edificiului a fost finalizată în anul 1889, iar extinderea sa a început în anul 1893.Abia în iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul şi pentru inaugurarea clădirii anexe a Ateneului pe care Ministerul Instrucţiunii, care preluase terminarea clădirii, o destina pinacotecii si gliptotecii.Beneficiind de acest edificiu, Societatea „Ateneul Român” şi-a diversificat activitatea, în sălile Ateneului având loc conferinţe, concerte simfonice ale Societăţii Filarmonice Române (înfiinţată încă din 1868 de către Eduard Wachmann), precum şi expoziţii de pictură – începând din anul 1894 saloanele oficiale de belle-arte s-au desfăşurat în această sală. Dealtfel, Orchestra Filarmonicii va concerta permanent din ziua dării în folosinţă a sălii în 1888, până astăzi, excepţie făcând perioada de consolidare-restaurare din anii 2000-2004.

Din punct de vedere arhitectonic, Ateneul Român a fost conceput în stil neoclasic, dar are şi caracteristicile unui stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin trei mari uşi de lemn. Deasupra uşilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab şi Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire şi cununi şi se află la 41 de metri înălţime faţă de sol. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor. În interior, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susţinere a sălii de concerte, iar de aici se ajunge la sala de sus prin patru scări de marmură de carara construite în spirală.

Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape o mie de locuri (trei zone de parter şi două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colţ şi o acustică impecabilă, datorată imensei cupole care „absoarbe” fondul instrumental şi vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberaţie către auditori, cu întreaga gamă de armonici până la cele mai fine culori timbrale şi nuanţe. Pe acest considerent, sala Ateneului Român are un sunet excepţional ce o plasează printre cele mai reuşite construcţii de gen din întreaga lume.Fresca de aici evocă istoria poporului român în 25 de episoade, fiind realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu. Orga instalată în anul 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătăţiri tehnice produse după cutremure şi bombardamentele din cel de-al doilea război mondial, dar mai ales modificările din perioada 1966-1967 – introducerea aerului condiţionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor – au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural unicat aflat în centrul Capitalei. Să mai adăugăm că, de circa șase decenii, edificiul a devenit sediul Filarmonicii „George Enescu”, iar din anul 1958 este gazda Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, eveniment cultural de înaltă ţinută, organizat de ţara noastră. În anul 2011, Ateneul Român a fost înscris pe lista Locurilor din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Surse:

Cândea, Virgil - Ateneul Român. Monografie, Editura Didactică şi Ştiinţifică, Bucureşti, 1976

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ateneul-roman-povestea-unui-edificiu-simbol

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/02/14/documentar-130-de-ani-de-la-inaugurarea-ateneului-roman--54440

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ateneul_Rom%C3%A2n