𝐏𝐞 𝐮𝐫𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐏𝐚𝐬̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐏𝐨𝐞𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐁𝐨𝐭𝐨𝐬̦𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐚𝐥 𝐗𝐈𝐗-𝐥𝐞𝐚, 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐚, 𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐮𝐬, 𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐩𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧𝐝𝐫𝐚̆𝐠𝐨𝐬𝐭𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐀𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐄𝐦𝐢𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮, 𝐒𝐩𝐢𝐫𝐮 𝐕𝐞𝐫𝐠𝐮𝐥𝐞𝐬𝐜𝐮 – 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐫𝐭𝐚̆ 𝐚𝐟𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐏𝐚𝐭𝐫𝐢𝐦𝐨𝐧𝐢𝐮𝐥 𝐌𝐞𝐦𝐨𝐫𝐢𝐚𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐈𝐩𝐨𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢
În 1840, Gheorghe Eminovici (născut la Călinești, în 1812), se căsătorește cu Raluca Iurașcu (născută la Joldești, în 1816). Raluca aduce o zestre destul de frumoasă, care părea să fie de bun augur pentru tânăra familie. Astfel, în 1842, ea cumpără, de la Soltana Cheșcu, casele de pe Calea Națională nr. 179, scoase la mezat. Casele erau situate în plin centru comercial al orașului Botoșani, în apropierea Bisericii Uspenia (ctitorie a Elenei Rareș din anul 1552). În iarna anului 1850, pe 15 ianuarie, în aceste case se va naște al șaptelea copil al familiei Eminovici, Mihai.
Pe 21 ianuarie, copilul este botezat la Biserica Uspenia, naș fiindu-i bunicul după mamă, stolnicul Vasile Iurașcu. Cristelnița în care a fost botezat viitorul poet se păstrează astăzi în biserica familiei Eminovici de la Ipotești.
Familia Eminovici locuiește în casele din Botoșani, cu intermitențe, din 1842 până în 1855, când se mută definitiv la Ipotești, vânzând proprietățile de la Botoșani. Așadar, Mihai se stabilește împreună cu familia la Ipotești, de unde, în 1858, va merge la studii la Cernăuți.
În 1863, elevul Eminovici părăsește școala de la Cernăuți și revine la Ipotești, unde va rămâne până în februarie 1864, când face o cerere de bursă către Ministerul Instrucțiunii pentru a putea continua gimnaziul la Botoșani. Cererea fiindu-i respinsă, se întoarce la Cernăuți.
În luna septembrie a aceluiași an, ajunge din nou la Botoșani, cu trupa Fanny Tardini-Vlădicescu. În octombrie, înaintează o cerere către Tribunalul din Botoșani, prin care solicită să fie angajat ca practicant. „Cererea fu aprobată”, scrie G. Călinescu, „și Eminescu cunoscu pentru întâia oară colbul dosarelor și pe pletosul trubadur Grigore Lazu, care lucra la aceeași masă cu el și de care începu a-și râde zicând că talentul lui poetic stă mai mult în plete”. Datorită caligrafiei frumoase, tânărul practicant este numit în scurt timp copist la Comitetul permanent al județului Botoșani, cu leafa de 250 de lei lunar. În clădirea Tribunalului (construită de Enache Codrescu în jurul anului 1800; în prezent, sediul Primăriei Botoșani), apoi în Casa ,,Petrache Cristea” (fostul sediul al Consiliului Judeţean), unde a lucrat ca secretar, muncește până în martie 1865, când își dă demisia pentru a-și continua studiile. Astăzi, vizavi de clădirea fostului Tribunal, se află Teatrul „Mihai Eminescu” (construit la începutul secolului al XX-lea), în fața căruia este bustul în bronz al lui Mihai Eminescu, realizat în 1968 de Ovidiu Maitec.
După lungi peregrinări, individuale sau cu trupe de teatru, în primăvara anului 1869, Mihai Eminescu însoțește trupa Pascaly într-un turneu prin Iași, Cernăuți și Botoșani. În Botoșani, reprezentațiile trupei conduse de Mihail Pascali, în care tânărul Eminescu era sufleur, au avut loc în Casa Sommer, clădire ridicată de negustorul evreu Hirsch Sommer la mijlocul secolului al XIX-lea, situată pe Calea Națională, vizavi de actuala Bibliotecă Județeană. Aici, Gheorghe Eminovici izbutește să pună mâna pe fugarul Mihai și îl duce la Ipotești, unde-l ține până când trupa teatrală părăsește orașul. Astfel, menționează G. Călinescu, „se sfârșește scurta carieră de sufleur a lui Eminescu, cel mai strălucit literat care a intrat vreodată, înainte de Caragiale, în cușca în formă de pâlnie a unui teatru român”.
Eminescu revine la Botoșani pentru o perioadă mai îndelungată, în 1887, în circumstanțe nefericite. Pe 10 aprilie, părăsește bolnița Mănăstirii Neamț, unde a fost internat cinci luni, și vine la Botoșani, unde va locui la sora sa Harieta, care va avea grijă de el. Harieta închiria, de la un Frangolea, rudă cu Samson Bodnărescu, o casă cu două camere și cu o curte cu tei pe strada Sf. Nicolae (azi Puşkin), nr. 8, lângă Viserica Sf. Nicolae.
Pe 15 aprilie, Eminescu este internat la Spitalul Sf. Spiridon (astăzi, spitalul ,,Mavromati”), unde un consiliu de medici recomandă trimiterea lui la Viena. Revine la Botoșani la sfârșitul lui august. Încearcă să scrie. Îi solicită lui Maiorescu trimiterea la Botoșani a manuscriselor proprii, rămase în păstrare la București, însă acesta nu dă curs cererii. Este văzut plimbându-se prin Parcul „Vârnav” (astăzi, parcul „Mihai Eminescu”). La solicitarea unui grup de elevi ai Liceului „Matei Basarab” din Botoșani, care doreau înființarea unei societăți cu numele său, Eminescu face cea de-a patra și ultima fotografie, la Jean Bielig, care avea atelierul la parterul casei „Petrache Cristea”.
Pe 6 aprilie 1888, îi scrie Veronicăi (mutată, între timp, la București), rugând-o să-l viziteze. Veronica vine, pe 14 aprilie, la Botoșani și determină mutarea poetului la București.
În Botoșani mai păstrează urmele poetului: casele mătușii sale, Maria Mavrodin, la care a stat întreaga familie Eminovici; Hotelul Moldova din Botoşani, unde participase la o agapă cu Toma Micheriu și sora acestuia, Nataliţa; poşta din Botoşani, de unde expedia scrisori; Casa de Economii Botoşani, de unde își ridica banii; Gara din Botoşani, unde poposea pe 30 august 1871 (după manifestările de la Putna) sau 13 august 1876 (când vine la înmormântarea mamei sale), sau 10 aprilie 1887 (când se externează de la Mănăstirea Neamț). Unele dintre aceste locuri există și acum, altele, au dispărut între timp. Ele rețin însă evenimente și oameni, întâmplări din biografia poetului, fiind repere pentru a-l situa într-un anume timp, într-un anume spațiu, cunoscută fiind discreția lui Eminescu în privința vieții sale private, care a impus, într-un fel, un punct de vedere din afară asupra biografiei sale reconstituite din amintirile celor care l-au cunoscut sau l-au văzut în aceste sau alte locuri.
Iată cum evocă Ion Păun-Pincio figura lui Eminescu, în timpul aflării poetului la Botoșani: „Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoșani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la Mănăstirea Neamțului și că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut și eu pentru întâia oară într-un colț de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic și vioi. /.../ Câteodată se plimba pe stradă întovărășit de biata lui soră /.../ Dânsa era bolnavă de picioare și mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el... Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet și rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoțească nimeni. Se furișa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc și asculta cântecu l păsărilor”.
