$$$

 Piesa Lipsă

Într-un tărâm tăcut și straniu, unde oamenii nu erau făcuți din carne și oase, ci din fragmente perfecte de puzzle care se îmbinau unele cu altele pentru a forma o viață întreagă, trăia un tânăr pe nume Eron, iar deși avea multe dintre piesele pe care ceilalți le considerau esențiale — inteligență, ambiție, curaj și puterea de a merge înainte chiar și atunci când drumul era greu — el simțea în fiecare zi că în interiorul său există un spațiu gol pe care nimic nu reușea să-l umple.

Oamenii din jurul lui vedeau acel gol și încercau să-l ajute, fiecare în felul său, oferindu-i bucăți de puzzle care păreau valoroase: unii îi dădeau cunoaștere, spunându-i că înțelepciunea va completa orice lipsă, alții îi aduceau bogății, promițându-i că aurul și succesul vor aduce liniștea inimii, iar alții îi vorbeau despre putere și realizări, asigurându-l că atunci când va avea totul lumea nu îi va mai părea incompletă.

Eron încerca fiecare piesă, așezând-o cu grijă în locul gol din pieptul său, dar de fiecare dată simțea același lucru: piesa nu se potrivea, iar golul rămânea acolo, ca o tăcere adâncă pe care niciun succes și nicio laudă nu o puteau umple.

Anii treceau, iar Eron continua să meargă prin acel tărâm al oamenilor-puzzle, privind cum alții păreau întregi, râdeau, iubeau și trăiau fără să simtă acea lipsă pe care el o purta în fiecare zi, până când într-o dimineață liniștită, când ceața se ridica ușor peste câmpuri, o mână necunoscută se apropie de el fără să spună un cuvânt.

În acea mână se afla o piesă mică, în formă de inimă, care strălucea cu o lumină caldă și liniștitoare, o lumină diferită de orice văzuse până atunci.

Eron o privi uimit, simțind că în acea piesă se afla ceva mai mult decât o simplă formă, iar când o luă în mâini, o căldură blândă îi străbătu întreaga ființă, ca și cum o lumină veche și uitată se aprindea în interiorul lui.

Când a așezat piesa în locul gol din pieptul său, aceasta s-a potrivit perfect, iar pentru prima dată în viața lui, Eron a simțit că este întreg.

Nu era o piesă a succesului, nici a puterii, nici a cunoașterii.

Era iubirea — acea legătură autentică dintre suflete, acea căldură care face ca toate celelalte piese ale vieții să capete sens.

În acel moment, Eron a înțeles că oamenii pot avea multe lucruri, dar fără acea piesă care le leagă inimile unele de altele, puzzle-ul vieții rămâne mereu incomplet.

Întrebare: care crezi că este piesa care completează cel mai mult viața unui om?

#PiesaLipsă

#SensulVieții

#Puzzle

#Iubire

#Căutare

$$$

 Anne Sullivan – femeia care i-a dăruit lumii vocea lui Helen Keller

Puțini oameni știu că în spatele uneia dintre cele mai impresionante povești din istoria educației se află o femeie care a trăit aproape toată viața în umbră: Anne Sullivan, profesoara care a reușit să deschidă pentru prima dată lumea limbajului pentru Helen Keller, copilul care trăia într-un univers complet lipsit de sunet și lumină.

O copilărie marcată de suferință

Anne Sullivan s-a născut în anul 1866 în statul american Massachusetts, într-o familie foarte săracă de imigranți irlandezi. Viața ei a fost încă de la început o luptă continuă cu suferința și lipsurile.

La doar cinci ani s-a îmbolnăvit de Trachoma, o infecție severă a ochilor care i-a afectat grav vederea. Familia nu își permitea tratament medical, iar boala i-a lăsat corneea cicatrizată, făcând-o aproape oarbă.

Când Anne avea opt ani, mama ei a murit de tuberculoză, iar tatăl, copleșit de situație și dependent de alcool, și-a abandonat copiii. Anne și fratele ei mai mic au fost trimiși la Tewksbury Almshouse, o instituție destinată celor mai săraci și marginalizați oameni ai societății.

Acolo, fratele ei a murit după doar câteva luni.

Anne avea zece ani, era aproape oarbă și complet singură.

Refuzul de a accepta destinul

Mulți copii aflați în acea situație nu reușeau să supraviețuiască sau rămâneau marcați pentru tot restul vieții, însă Anne avea o voință neobișnuit de puternică.

Ea a insistat să fie trimisă la școală, a protestat și a cerut o șansă la educație până când autoritățile au decis, în cele din urmă, să o trimită la Perkins School for the Blind din Boston.

Acolo a trecut prin mai multe operații dureroase la ochi, care i-au redat parțial vederea. Nu a fost o vindecare completă, dar suficientă pentru a putea citi și studia.

La Perkins, Anne a descoperit lumea limbajului, a literaturii și a educației — instrumentele care aveau să îi definească întreaga viață.

În 1886, la vârsta de 20 de ani, Anne Sullivan a absolvit școala ca cea mai bună elevă a generației.

Întâlnirea care a schimbat istoria

La scurt timp după absolvire, directorul școlii a primit o scrisoare de la Arthur H. Keller, un editor de ziar din statul american Alabama.

Fiica lui, Helen, se îmbolnăvise la 19 luni de o boală care o lăsase complet oarbă și surdă. Timp de ani de zile trăise într-o lume de întuneric și tăcere, comunicând doar prin gesturi primitive și izbucniri de furie.

Anne Sullivan a fost trimisă să o învețe.

Avea doar 20 de ani.

Momentul care a schimbat totul

Primele săptămâni au fost extrem de dificile. Helen era necontrolată, iar familia o răsfățase din milă, permițându-i orice comportament.

Anne a impus disciplină și reguli.

Ea a început să îi scrie cu degetele în palmă cuvinte asociate obiectelor din jur, însă pentru Helen acestea erau doar jocuri fără sens.

Până într-o zi memorabilă: 5 aprilie 1887.

În fața unei pompe de apă, Anne a lăsat apa să curgă peste mâna lui Helen și a scris repetat în palma ei cuvântul W-A-T-E-R.

În acel moment, Helen a înțeles.

Pentru prima dată a realizat că semnele din palmă erau cuvinte care denumesc lucruri reale.

Helen avea să descrie mai târziu acel moment drept „ziua de naștere a sufletului meu”.

În aceeași zi a învățat 30 de cuvinte.

În câteva luni învățase sute.

O viață întreagă dedicată educației

Anne Sullivan a rămas alături de Helen Keller 49 de ani.

Când Helen a studiat la Radcliffe College, Anne i-a tradus fiecare curs în palmă, ore întregi în fiecare zi.

Când Helen scria cărți sau ținea discursuri, Anne era acolo, traducând și ghidând.

Helen Keller avea să devină prima persoană surdo-orbă din lume care a obținut o diplomă universitară, autor a numeroase cărți și activist pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.

Dar în spatele tuturor acestor realizări a stat mereu Anne Sullivan.

O eroină uitată

Anne Sullivan a murit în 1936, iar cenușa ei a fost depusă în Washington National Cathedral.

Când Helen Keller a murit în 1968, a fost înmormântată lângă ea.

Deși lumea își amintește numele lui Helen Keller, mult mai puțini își amintesc de femeia care a făcut posibilă întreaga poveste.

Anne Sullivan nu a fost doar o profesoară.

A fost lumina care a deschis o lume întreagă pentru un copil care trăia în întuneric și tăcere.

Întrebare: crezi că adevărații eroi ai istoriei sunt uneori cei care rămân în umbră, dar schimbă destinul altora?

#AnneSullivan

#HelenKeller

#Educație

#Istorie

#EroiUitați

#PutereaEducației

$$$

 Regina încrederii și jocul orgoliului

Ea nu semăna deloc cu imaginea pe care oamenii și-o făceau despre o escroacă, nu era nici fragilă, nici misterioasă, nici frumoasă în sensul convențional al epocii, ci o femeie obișnuită, solidă, cu trăsături simple și cu o prezență care nu promitea nimic spectaculos, însă în spatele acestei aparențe trăia o siguranță de sine atât de puternică încât devenea aproape o armă, mai ascuțită decât farmecul sau seducția.

Născută în Prusia, într-o lume rigidă și plină de prejudecăți, a ajuns în America sfârșitului de secol XIX, un loc unde visurile se amestecau cu ambițiile și unde bogăția părea la îndemâna celor îndrăzneți, iar ea a înțeles repede ceva ce mulți nu aveau să priceapă niciodată: oamenii cred ceea ce își doresc să fie adevărat, mai ales cei care sunt convinși că inteligența lor îi face imposibil de păcălit.

Așa a început să intre în hoteluri luxoase cu aerul unei femei obișnuite cu rafinamentul, însoțită de bagaje, de servitori împrumutați și de povești atent construite despre moșteniri uriașe, proprietăți vaste și bani temporar inaccesibili, iar bărbații pe care îi întâlnea, flatați de ideea că pot deveni salvatorii unei văduve bogate aflate într-o situație dificilă, ajungeau să îi ofere economiile lor fără să-și dea seama că nu ajutau o victimă, ci hrăneau un plan elaborat.

Ea nu căuta oamenii slabi sau naivi, ci pe cei aroganți, pe cei convinși că experiența și statutul îi protejează de înșelăciune, iar tocmai această convingere devenea pentru ea cheia succesului, pentru că orgoliul lor era o ușă deschisă prin care putea păși fără să forțeze nimic, lăsându-i să creadă că ei conduc jocul, când de fapt erau deja parte dintr-o poveste scrisă de altcineva.

Chiar și atunci când a fost prinsă și condamnată, când viața părea să îi impună o oprire definitivă, ea nu și-a schimbat modul de a fi, continuând să seducă prin cuvinte și promisiuni chiar și din spatele gratiilor, demonstrând că pentru ea realitatea nu era un obstacol, ci doar un decor schimbător în teatrul pe care îl juca fără remușcări.

Ani mai târziu, destinul a dus-o pe scene improvizate, în spectacole stranii unde oamenii veneau nu pentru talentul ei artistic, ci pentru legenda pe care o întruchipa, iar ea a transformat această curiozitate într-un nou mod de a exista, luptând, jucând, conducând teatre și trăind fiecare rol cu aceeași intensitate cu care își construise viața.

Nu și-a cerut niciodată iertare și nu a arătat regret, fiind convinsă că lumea este un loc în care supraviețuiesc cei care înțeleg slăbiciunile celorlalți, iar povestea ei a rămas peste timp nu doar ca o cronică a înșelăciunii, ci ca o reflecție asupra orgoliului uman și asupra ușurinței cu care oamenii pot fi conduși de propriile iluzii atunci când cineva are curajul să le ofere exact ceea ce vor să audă.

Astfel, între succes și cădere, între fascinație și condamnare, viața ei a devenit o lecție tăcută despre natura umană, despre dorință, aparență și puterea convingerii, o poveste care continuă să amintească faptul că uneori cea mai mare slăbiciune nu este lipsa inteligenței, ci credința oarbă în propria invulnerabilitate.

#povestidinhistorie

#destinecontroversate

#lecțiidespreoameni

#curajșiiluzie

#amintiricareinvață

Tu crezi că oamenii sunt mai ușor de cucerit prin adevăr sau prin visul pe care aleg să-l creadă?

$$$

 Rochia din parașută și respirația care a învins întunericul

În iarna anului 1944, Gena Goldfinger a fost condusă într-o încăpere din care nu credea că va mai ieși vreodată, o încăpere rece, din beton umed, cu uși grele de fier care s-au închis în urma ei cu un sunet surd, lăsând în urmă doar liniștea apăsătoare a femeilor care înțelegeau prea bine ce urma să se întâmple. Era o tânără evreică din Cracovia, un oraș care fusese cândva acasă și devenise între timp doar o amintire sfâșiată de ani de ghetou, deportare și pierdere, iar până în acel moment văzuse deja mai multă suferință decât ar putea duce un om într-o viață întreagă. Lumea în care crescuse fusese distrusă metodic, om cu om, până când aproape nimeni din cei dragi nu mai rămăsese.

Acolo, în acea încăpere, Gena aștepta sfârșitul, dar sfârșitul nu a venit, pentru că valvele au rămas închise din motive pe care nu le-a înțeles niciodată pe deplin, poate un defect tehnic, poate haosul unei mașinării a morții, poate ceea ce avea să numească mai târziu, cu o credință liniștită, o intervenție divină. Când ușile s-au deschis din nou, iar gardienii au descoperit uluiți că prizonierii încă respirau, Gena a pășit afară ca o ființă care primise viața înapoi dintr-un gol fără margini.

Războiul nu se încheiase, iar supraviețuirea nu era o victorie unică, ci o luptă zilnică purtată între dorința de a trăi și povara tuturor lucrurilor pierdute, astfel că a fost transferată la Bergen-Belsen, unde boala și foametea transformaseră locul într-un peisaj al disperării. Acolo a întâlnit o fată atât de slăbită de tifos și lipsuri, încât abia mai păstra urmele persoanei pline de viață care fusese cândva, iar Gena i-a adus apă, s-a așezat lângă ea și i-a oferit ceea ce lagărul nu putea da oficial – o prezență umană caldă, răbdarea de a rămâne. Acea fată, avea să creadă Gena toată viața, fusese Anne Frank, iar amintirea ochilor ei, febrili și totuși plini de o blândețe sfâșietoare, a rămas o rană și o promisiune în același timp.

Anne a murit la începutul anului 1945, dar Gena a supraviețuit și a fost eliberată în aprilie, când trupele britanice au ajuns la Bergen-Belsen, printre ele aflându-se și Norman Turgel, un ofițer evreu britanic de informații care a văzut în acea femeie slăbită nu doar o victimă a istoriei, ci o prezență vie, hotărâtă să nu se lase definită de întuneric. Au început să vorbească, apoi să se întâlnească, iar într-un mod care pare imposibil pentru cei care nu au privit niciodată prăpastia, s-au îndrăgostit, ca și cum ar fi știut instinctiv că viața trebuie prinsă cu ambele mâini atunci când îți este redată.

La doar șase luni după eliberare s-au căsătorit, iar rochia de mireasă a Genei a fost cusută din mătasea unui parașut britanic, același material care coborâse din cer odată cu salvarea, transformând simbolul supraviețuirii într-o sărbătoare a începutului. Au construit împreună o familie, copii și nepoți care există pentru că într-o zi de iarnă o supapă a rămas închisă și pentru că o femeie a ales să nu lase trecutul să-i răpească viitorul.

A trăit până la 95 de ani și a petrecut decenii mergând în școli, vorbind copiilor nu cu furie, ci cu o sinceritate profundă despre ce înseamnă să pierzi totul și totuși să alegi viața, spunându-și povestea nu pentru a-și expune suferința, ci pentru a-și ține promisiunea făcută celor care nu mai puteau vorbi. A purtat în ea ochii Annei Frank, amintirea unei camere de beton și imaginea unei iubiri regăsite printre ruine, transformând totul într-o mărturie despre curajul tăcut de a continua să respiri atunci când respirația însăși devine o victorie.

Rochia ei se află astăzi într-un muzeu, dar adevărata ei moștenire trăiește în fiecare om care a ascultat-o și a învățat că viața nu se măsoară în ceea ce ți s-a luat, ci în ceea ce alegi să duci mai departe.

#memorie #curaj #istorievie #supraviețuire #umanitate

Crezi că puterea de a continua după cele mai întunecate experiențe este cea mai profundă formă de eroism pe care o poate avea un om?

$$$

 HECTOR BERLIOZ

Hector Berlioz (1803-1869) a fost principalul compozitor francez de muzică romantică , cunoscut mai ales pentru Simfonia sa inovatoare, fantastică , și pentru utilizarea orchestrelor și corurilor de mari dimensiuni în lucrări precum opera Troienii . Stilul inovator al lui Berlioz a adus succese și eșecuri în egală măsură, dar moștenirea sa durabilă este că a schimbat dramatic ceea ce se credea posibil în muzica orchestrală.

Viața timpurie și influențele

Louis-Hector Berlioz (de obicei cunoscut sub numele de Hector Berlioz) s-a născut pe 11 decembrie 1803 în La-Côte-Saint-André, lângă Grenoble, în sud-estul Franței. Tatăl lui Hector era medic și își dorea ca fiul său să-i calce pe urme. Cu toate acestea, după ce a urmat facultatea de medicină la Paris , Hector nu a putut suporta aspectele mai macabre ale medicinei din secolul al XIX-lea . A părăsit studiile după doi ani, după cum spunea el, „ferm hotărât să moară decât să urmeze cariera care îmi fusese impusă” (Schonberg, 160). Și-a schimbat în consecință cariera și a decis să urmeze muzica.

Hector învățase doar chitara și flautul în copilărie, dar trimisese câteva dintre propriile compoziții unui editor din Paris. Acum se întorsese la adevărata sa pasiune. A luat lecții particulare de compoziție cu Jean-François Le Sueur (1760-1837) și Antoine Reicha, care lucraseră cândva alături de Ludwig van Beethoven (1770-1827). Berlioz a urmărit nenumărate opere, strigând adesea de pe locul său liber de student atunci când credea că ceva nu este în regulă cu orchestrația. Berlioz a continuat apoi să studieze la Conservatorul din Paris din 1826 până în 1830.

Berlioz a stăpânit chitara și flautul doar ca interpret. Spre deosebire de marea majoritate a marilor compozitori, el nu putea cânta la pian, dar a văzut acest lucru ca pe un avantaj. Berlioz a afirmat odată că lipsa sa de cunoaștere a instrumentului obișnuit al compozitorului „m-a eliberat de tirania degetelor” și, prin urmare, a fost „recunoscător fericitei șanse care m-a obligat să compun liber și în tăcere” (Schonberg, 158).

Berlioz și-a câștigat existența modest predând chitară și canto într-un teatru .

Abilitățile lui Berlioz în compoziție și orchestrație erau însă evidente. Era un fan al lui Carl Maria von Weber (1786-1826), descriind odată reacția sa la muzica romanticului german în acești termeni: „Weber, care pare să-mi șoptească la ureche ca un spirit familiar, locuind într-o sferă fericită unde așteaptă să mă consoleze” (Wade-Matthews, 352). Berlioz a orchestrat chiar și Invitația la dans ( Aufforderung zum Tanz ) de Weber, o piesă pentru pian. O altă influență timpurie a fost Christoph Willibald Gluck (1714-1787), iar una mai durabilă Beethoven. Berlioz a fost, însă, ceva nou în lumea muzicii. El a creat orchestra modernă, extinsă. El „a fost primul care s-a exprimat autobiografic în muzică, aducând o nouă dimensiune psihologiei artei”. Mai mult, el „s-a desprins de regulile clasice ale armoniei pentru a explora progresii de acorduri interzise până atunci și un tip complet nou de melodie” (Schonberg, 158-9).

Berlioz și-a câștigat existența modest predând chitară studenților privați și cântând într-un cor de teatru din Paris (acesta făcea parte dintr-o trupă de vodevil și a fost o lovitură atât de mare pentru aspirațiile sale muzicale înalte încât nu le-a spus prietenilor săi despre asta). Cariera lui Berlioz a început în 1830, când a câștigat, după patru încercări anterioare, prestigiosul Prix de Rome cu o cantată. Premiul includea o bursă de cinci ani, dintre care doi ani urmau să studieze la Academia Franceză din Roma. Tânărul compozitor a petrecut 15 luni în Italia înainte de a se întoarce la Paris, ignorând stipulația premiului de a studia un al treilea an în Germania. Mai presus de toate, Berlioz dorea să se dovedească la Paris.

Personaj și familie

Berlioz avea o frunte înaltă, un nas ca de șoim și o masă de păr pe care un contemporan a descris-o ca fiind „ca o umbrelă enormă” (Schonberg, 162). Sensibil, pasionat și impulsiv din fire, Berlioz era predispus la emoții violente” (Wade-Matthews, 356). Un alt istoric muzical oferă un portret similar:

„A fost un entuziast, un revoluționar din fire, primul dintre avangardiștii conștienți... Dezinhibat, extrem de emoțional, spiritual, schimbător, pitoresc, era foarte conștient de romantismul său. Iubea însăși ideea romantismului: nevoia de auto-exprimare și bizarul, spre deosebire de idealurile clasice de ordine și reținere.”

(Schönberg, 159)

În 1827, Berlioz s-a îndrăgostit de actrița irlandeză Harriet Smithson, pe care a văzut-o într-o reprezentație a piesei Hamlet la Paris. Complet îndrăgostit, deși nu a întâlnit-o niciodată în afara scenei, Berlioz a numit-o pe celebra actriță „ la Belle Irlandaise ”. La început, Harriet a mustrat avansurile compozitorului, ignorându-i scrisorile și evitând interpretările muzicii sale, dar insistența sa a dat roade și, în cele din urmă, s-au căsătorit în octombrie 1833. Cuplul a locuit în Montmartre, dar căsătoria nu a fost un succes. Harriet bea excesiv, iar Berlioz a fost în mare parte absent din viața de acasă și din fiul său mic, Louis. Din 1841, Berlioz a luat o amantă, cântăreața Marie Recto. Din 1844, Berlioz și Harriet nu au mai locuit împreună. În urma unei serii de accidente vasculare cerebrale invalidante, Harriet a murit în 1854; Berlioz s-a căsătorit apoi cu Marie.

Simfonia fantastică

Capodopera Simfonia fantastică a fost compusă în 1830. Berlioz le-a explicat ascultătorilor săi în cuvinte ce înseamnă muzica sa inovatoare. Simfonia fantastică este o simfonie în cinci mișcări, căreia compozitorul i-a dat subtitlul „Episoade din viața unui artist”. Berlioz a dorit ca întreaga sa muzică să fie înțeleasă și, prin urmare, a dat fiecărei mișcări titluri sugestive. De exemplu, a patra mișcare, o extravaganță de instrumente de suflat și tobe, se numește Marș spre eșafod și reflectă imaginația unui artist dependent de opiu care, într-un vis indus de droguri, crede că și-a ucis iubita și este pe cale să fie condus la ghilotină pentru crima sa. Motivul melodic sau idée fixe care se aude pe tot parcursul simfoniei, dar cel mai distinct în primele trei mișcări, reprezintă „iubita” artistului. Mișcarea finală reprezintă un Sabat al Vrăjitoarelor, iar „iubita” este transformată într-o femeie în vârstă, reprezentată muzical prin distorsiunea temei sale melodice. Relația tumultoasă dintre protagoniști reflectă probabil obsesia din viața reală a lui Berlioz pentru Harriet Smithson. Simfonia fantastică a avut premiera pe 5 decembrie 1830 la Paris, la Salles des Concerts du Conservatoire. Berlioz avea programe care explicau povestea, distribuite publicului pe măsură ce acesta intra. Acesta nu a fost probabil primul exemplu de „muzică program” (unde muzicii i se atribuie o poveste specifică), dar a fost cel mai îndrăzneț.

Instrumente inovatoare

Berlioz a fost un compozitor ambițios, iar orchestra sa perfectă ar fi cuprins 465 de instrumentiști, dar acest lucru nu s-a realizat niciodată în practică. Majoritatea orchestrelor vremii aveau 60 de instrumentiști, în timp ce Berlioz aduna adesea 150 de muzicieni. Requiemul său include necesitatea a 16 timpane (cunoscute și sub numele de tobe) pentru a suna un clopoțel, în timp ce Grande Messe des Morts conține un pasaj care folosește zece talere. Simfonia fantastică a fost prima simfonie care a inclus harpa. Berlioz a preferat uneori și instrumente mai neglijate; a scris, de exemplu, Harold en Italie, care era o simfonie cu viola obbligata. Inspirată de perioada petrecută în Italia, simfonia a fost comandată de virtuosul Niccolò Paganini (1782-1840), deși, în cele din urmă, a considerat că nu utilizează suficient întregul repertoriu al talentelor sale.

Berlioz era un fan atât al flautului, cât și al trompetei, considerând ambele instrumente ca având o calitate sonoră deosebită. Noile sunete create de noile instrumente l-au intrigat pe Berlioz. Când tubele orchestrale au fost inventate în 1835, Berlioz le-a cerut editorilor săi să le înlocuiască oficleidele din Simfonia fantastică . Imaginația lui Berlioz se putea întinde și în direcția opusă și putea căuta instrumente acum pierdute. Pentru simfonia sa Romeo și Julieta , a comandat o pereche de talmvale bazate pe cele găsite în anticul oraș roman Pompei . Înclinația lui Berlioz pentru instrumente exotice și orchestre mari a fost adesea parodiată în presa populară pariziană.

Reacție critică

Unii critici (de atunci și de acum) consideră originalitatea lui Berlioz doar ca o reflectare a lipsei sale de abilități compoziționale. Fredéric Chopin (1810-1849), deși prieten, nu a fost impresionat de stilul lui Berlioz, remarcând odată acid: „Berlioz compune stropind manuscrisul cu penița și lăsând rezultatul la voia întâmplării” (Wade-Matthews, 356). Alții nu au fost de acord. Felix Mendelssohn (1809-1847) și Franz Liszt (1811-1886) au fost amândoi susținători fervenți ai lui Berlioz. Cu siguranță, „stilul său idiosincratic, care îmbrățișează ritmuri și fraze neregulate, texturi contrapunctice și orchestrație imaginativă, nu a fost apreciat” de toată lumea (Schonberg, 160).

Berlioz a plătit prețul pentru inovația sa și s-a străduit să-și câștige existența doar din compozițiile sale. Au existat și unele succese și eșecuri, adesea în funcție de locație. De exemplu, La damnation de Faust, asemănătoare unei cantate , nu a fost apreciată la Paris, dar a primit mari laude în Rusia. Chiar și părți ale unei singure piese au primit reacții mixte. Opera sa din 1838, Benvenuto Cellini , când a fost pusă în scenă la Paris, a fost un eșec, dar publicul a iubit (și încă o iubește) uvertura antrenantă Le carnaval romain ( Carnavalul Roman ). Ca o consecință a eșecurilor financiare ale operei sale, Berlioz a fost obligat să scrie recenzii muzicale; putea fi un critic spiritual, dar disprețuitor. Compozitorului nu i-a plăcut latura jurnalistică a carierei sale, dar renumitul istoric muzical și specialist în Berlioz, H. MacDonald, remarcă faptul că „a fost unul dintre cei mai perspicace și vitali scriitori ai timpului său” (Arnold, 213).

Berlioz a făcut, de asemenea, turnee ca dirijor, susținând concerte între 1842 și 1862 în Austria, Belgia, Anglia , Germania și Rusia. Berlioz a fost un dirijor fizic, „o figură volatilă și extravagantă pe podium, unul dintre primii dirijori coregrafici” (Schonberg, 174). Reputația compozitorului a fost întotdeauna mai mare în afara Parisului, în special ca dirijor.

Compozitorul a continuat să compună și nu a renunțat niciodată la Paris, în ciuda opiniei sale că „parizienii au devenit un popor barbar” (Steen, 323). Credința sa a fost răsplătită cu succesul trilogiei sale corale L'enfance du Christ în 1854 și cu o comandă prestigioasă pentru muzică la Expoziția Universală din 1855, Te Deum- ul său . Publicul francez a rămas însă capricios, iar el a fost deosebit de afectat de lipsa de succes a operei sale epice de cinci ore Troienii , pusă în scenă abia în 1863, și apoi doar a unei a doua părți măcelărite, Les Troyens à Carthage . Opera era bazată pe opera autorului roman antic Virgil (70-19 î.Hr.), iar compunerea ei durase câțiva ani. Încă o dată, adevăratul succes a venit în străinătate, de data aceasta odată cu o producție a operei comice Béatrice et Bénédict de Berlioz , pusă în scenă la Baden-Baden, în Germania, în 1862. Opera a continuat atracția de-o viață a compozitorului pentru operele lui William Shakespeare (1564-1616), deoarece era bazată pe Much Ado About Nothing (Mult zgomot pentru nimic) .

Operele majore ale lui Berlioz

Printre cele mai faimoase lucrări ale lui Hector Berlioz se numără:

Symphonie fantastique (1830)

Le corsaire ( Piratul ) – uvertură (1831)

Harold en Italie – simfonie (1834)

Benvenuto Cellini – operă (1834-8)

Grande messe des morts (1837)

Roméo et Juliette – simfonie corală (1839)

Granda distracție pentru bandă și triomfă militară (1840)

Les nuits d'été ( Nopțile de vară ) – ciclu de cântece (1841)

Le carnaval romain ( Carnavalul roman ) – uvertură (1844)

La damnation de Faust – opera corală și operă (1846)

Te Deum (1849)

L'enfance du Christ ( Copilăria lui Hristos ) –

4 oratoriu Trojan ( Operă) (1856-8)

Béatrice et Bénédict – operă comică (1862)

Berlioz a scris, de asemenea, un important tratat despre orchestrație în 1843, tradus în engleză în 1855, și un manual despre dirijat, publicat în 1855.

Moarte și moștenire

Berlioz a suferit de depresie și alte probleme de sănătate în ultimii ani, în special nevralgie intestinală acută, care l-a obligat să ia opiu. În iunie 1867, singurul său fiu a murit. Berlioz îl plătise pe Louis să se antreneze pentru marină, dar această profesie era una periculoasă și a murit de febră în Cuba. De cele mai multe ori imobilizat în casă, Berlioz își numea micul apartament Peștera lui Caliban, referindu-se la personajul pe jumătate monstru, pe jumătate om cu acest nume din Furtuna lui Shakespeare . Și-a continuat pasiunea pentru lectură, preferatele sale fiind Byron, Virgil și Shakespeare. El a spus odată: „Mi-am petrecut viața cu această rasă de semizei; îi cunosc atât de bine încât simt că trebuie să mă fi cunoscut” (Schonberg, 172). Hector Berlioz a murit la Paris pe 8 martie 1869. Berlioz, practic, și-a scris propria biografie, publicată sub titlul Mémoires în 1870, deși este departe de a fi o relatare complet obiectivă în care adevărul este uneori sacrificat în favoarea divertismentului.

Berlioz a avut un stil muzical deosebit de individual, dar probabil l-a influențat cel mai direct pe compozitorul ceh Bedrich Smetana (1824-1884). Inovațiile lui Berlioz au fost cu siguranță studiate de alții, în special Franz Liszt, Richard Wagner (1813-1883), Richard Strauss (1864-1949) și Gustav Mahler (1860-1911), printre alții. După cum notează istoricul HC Schonberg despre Berlioz:

Nu a avut adepți direcți, deoarece ideile sale erau prea neortodoxe pentru contemporanii săi imediați; dar compozitorii de mai târziu i-au absorbit mesajul, iar influența sa s-a extins în fiecare sector al avangardei muzicale. (159)

Uverturile de concert ale lui Berlioz rămân populare în rândul publicului și astăzi, în timp ce cea mai faimoasă lucrare a sa este Simfonia fantastică, care a fost înregistrată de unii dintre cei mai importanți dirijori ai secolului XX. Una dintre problemele punerii în scenă a altor lucrări este costul enorm al formării orchestrei, în mod necesar, de dimensiuni mari. Muzica sa este folosită ocazional în filme, în special în sinistrul său Dies irae din mișcarea a 5-a a Simfoniei fantastice, care apare în scenele de deschidere ale filmului Strălucirea (1980) cu Stanley Kubrick .

Berlioz rămâne o figură controversată pentru critici, dar poziția sa printre marii compozitori este asigurată, deoarece „interesul său pentru moduri de exprimare noi și variate și simțul său pasionat al culorii și dramei au întruchipat idealul romantic” (Sadie, 214). Schonberg merge mai departe: „Aproape de unul singur a distrus establishmentul muzical european. După el, muzica nu va mai fi niciodată la fel” (160).

$$$

 HENRI COANDĂ

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 – d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele.

Biografie

Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania. Încă din copilărie viitorul inginer şi fizician era fascinat de miracolul vântului, după îşi va şi aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii Petrache Poenaru din Bucureşti, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iaşi 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major şi îşi continuă studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti. Detaşat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice şi mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construieşte un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, şi la Institutul tehnic Montefiore.

În 1908 se întoarce în ţară şi e încadrat ofiţer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale şi spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut şi obţinut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâştigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcere pleacă în Franţa şi se înscrie la Şcoala superioară de aeronautică şi construcţii, nou înfiinţată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca şef al primei promoţii de ingineri aeronautici. Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel şi savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obţină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile şi a construit în atelierul de carosaj al lui [Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacţie, fără elice, numit convenţional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris 1910. În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima şi câteva contuzii minore pe faţă şi pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului şi savanţilor vremii. Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani se întoarce în Franţa, unde a construit un avion de recunoaştere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume şi altele. În 1934 obţine un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentaţia aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet şi altele. Henri Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

Invenţii şi descoperiri

-Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Astfel a putut face determinări cantitative aeronautice, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale avioane.

-1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un avion dublu motor cu o singură elice.

-1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează câteva avioane „clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare din Anglia.

-1914-1916: Henri Coandă lucrează la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Aici proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.

-Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)

-1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.

-În Golful Persic inventatorul român construieşte un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.

-Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

$$$

 HENRI H. STAHL

Henri H. Stahl (cunoscut și sub numele de Henry H. Stahl sau HH Stahl ; 1901 – 9 septembrie 1991) a fost un antropolog cultural , etnograf , sociolog și istoric social marxist român .

Născut la București într-o familie de origine alsaciană și franco - elvețiană , a fost fiul lui Henri Stahl (un promotor al stenografiei ), precum și fratele mai mic al sociologului și activistului Partidului Social Democrat Șerban Voinea  [ nu ] și al romancierei Henriette Yvonne Stahl .  A fost căsătorit cu Margareta, o pictoriță cunoscută.

După ce a urmat studiile liceale locale , a finalizat studiile de drept și a obținut un doctorat . Stahl a devenit interesat de opera lui Dimitrie Gusti și, prin urmare, a fost unul dintre cei mai importanți colaboratori ai săi. Alăturându-se personalului Departamentului de Sociologie, Etică, Politică și Estetică din cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (unde a devenit ulterior profesor emerit ), Stahl i-a asistat mai întâi pe Gusti și Gheorghe Vlădescu-Răcoasa în vasta întreprindere interdisciplinară de creare a unor monografii dedicate satelor românești. În 1936, Gusti și Stahl, împreună cu Victor Ion Popa , au înființat Muzeul Satului București .

Membru al societății Criterion , s-a făcut cunoscut pentru susținerea pozițiilor austromarxiste și, în jurul anului 1932, a fost implicat într-o polemică cu leninistul Lucrețiu Pătrășcanu .  În 1934, alături de Alexandru Cristian Tell , Mircea Eliade , Mircea Vulcănescu și Petru Comarnescu , a făcut parte din consiliul de administrație al revistei Criterion (care susținea că nu are nicio legătură cu prima societate). A contribuit la Dreapta , o revistă naționalistă , dar a părăsit-o după ce aceasta din urmă l-a atacat pe Nicolae Iorga și a invocat un conflict de opinii politice.  Până în 1938, contrar alegerilor predominante ale generației sale, Stahl s-a declarat antifascist . 

După al Doilea Război Mondial și instalarea regimului comunist , Stahl a fost implicat în proiecte de revitalizare a domeniului sociologiei; a avut succes abia după 1960, când a început să lucreze în echipa lui Miron Constantinescu la Biblioteca Historica Romaniae a Academiei Române . 

În 1990, a fost ales membru al Academiei Române.

Lucrări:

Tehnica monografiei sociologice (1934)

Nerej, un village d'une région archaïque , 3 vol. (1939)

Sociologia satului devălmaș românesc (1946)

Contribuții la studiul satelor devălmașe românești , 3 vol. (1950-1965)

Les anciennes communautés villageoises roumaines; asservissement et pénétration capitaliste (1966)

Sociologia concretă" și istorie , în Teorie și următoare în științele sociale, Vol. VII: Filozofia istoriei. Studii , Editura Politică, Bucarest (1969)

Teoria și practica investigațiilor sociale , 2 vol. (1975)

Comunități sătești tradiționale românești: Tranziția de la modul de producție comunal la cel capitalist în regiunea Dunării , Cambridge University Press , 1979

Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale , 1980

Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice , 1981

Eseuri critice. Despre cultura populară românească , 1983

Dimitrie Gusti. Studii critice , 1986

Probleme confuze în istoria socială a României , 1992

Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (interviuri), 2000