duminică, 2 septembrie 2018

Oportunitatea numita Superblog

Cam asa ar fi putut arata masuta de la capatul patului din dormitorul meu, plasata pe post de noptiera. Exagerez, desigur nu sunt atat de multe carti stivuite intr-un mod mai mult sau mai putin (dez)ordonat. Dar tot sunt destul de multe carti stivuite intr-un echilibru mai mult sau mai putin (in)stabil. Nu ca nu ar avea loc in biblioteca. Nici pe departe, desi si pe unele rafturi incep sa se formeze gramezi de carti stivuite aparent aiurea, carti ce isi schimba periodic locul pe masura ce sunt citite si (ras)citite. Explicatia ar fi ca de ceva vreme m-am pus serios pe citit. Si daca tot am de regula ceva mai mult timp liber in cursul verii, trag tare sa citesc cat mai mult in perioada vacantelor lungi de vara.
  Cineva mi-a spus ca as avea excesiv de mult timp liber. Cu alte cuvinte ca nu as avea aproape nimic de facut in afara de citit. Mai ales ca in ultimele saptamani citesc preponderent noaptea. Exista insa cateva explicatii logice. De ce noaptea? Simplu: pentru ca este mai multa liniste. Si tocmai de aceea pentru ca nu ma intrerupe nimeni. Asa ca pot citi in liniste si pace neintrerupt. Si asta se vede in numarul cartilor citite (pe bune!) si in numarul sutelor (chiar miilor!) de pagini parcurse cu privirea de-a lungul timpului.
De ce totusi ma incapatanez sa citesc atat de mult? Nu pentru ca nu as avea altceva de facut. Nu! As putea gasi multe alte lucruri de facut in timpul liber. Povestea este ceva mai lunga. Poate ca v-am povestit ca am inceput sa citesc inca inainte de a merge la scoala. Copil cu ceva probleme de sanatate de la varste fragede, nu prea ma atragea zbantuiala pe afara. Nu ca as fi stat doar in casa, stateam destul de mult in aer liber, dar duceam o viata mai linistita, ca sa nu spun mai sedentara.Asa ca principala mea preocupare era lectura. Citeam cartile din biblioteca personala, dar eram si "abonata" bibliotcii publice municipale. Cat timp am fost eleva, am citit in disperare. Cum citeam mereu predominant cartile corespunzatoare varstei  dar si carti pentru varste ceva mai "avansate" cu cativa ani, dar nu prea multi, adesea epuizam stocul de carti de la un moment dat. Cum in ceea ce priveste cartile de acasa nu ma avantam prea mult la carti pe care (inca!) nu le puteam "digera" suficient si deci nu aveam rabdare sa le citesc, ajungeam destul de des sa imprumut de la biblioteca publica. Initial la sectia pentru copii, unde dupa 2-3 ani cel mult bietele bibliotecare aproape ca nu stiau ce sa-mi mai dea de citit, asa ca la un moment dat mi-au spus politicos: "De acum ia muta-te tu la sectia pentru adulti!". Zis si facut: m-am inscris la sectia de adulti, unde, ce-i drept, cartile erau ceva mai multe. Asa ca m-am avantat in lectura. Dupa 2-3 ani insa am simtit ca aproape nu prea mai aveam ce citi, asa ca incepuse "vanatoarea" de carti inca necitite. Norocul meu a fost ca a trebuit sa recitesc si cartile din programa scolara obligatorie, asa ca imi ocupam timpul, din ce in ce mai redus, destinat lecturii de placere; asta si pentru ca intrasem la un liceu cu profil real/tehnic, si trebuia sa ma ocup mai intens de studierea matematicii, fizicii, chimiei si disciplinelor tehnice. Dupa absolvirea liceului, am rupt-o cu biblioteca publica. Ma saturasem de lecturile obligatorii si in plus vizam intrarea la facultatea de medicina si aveam destul de mult de invatat.
  Intr-un final am intrat la facultatea de medicina. Se schimbase si statutul meu: eram studenta la o facultate grea, unde trebuia sa asimilez o cantitate enorma de informatii intr-un ritm infernal. Dar pentru inceput am incercat sa citesc cat mai mult si de placere. Mai ales ca piata de carte incepea sa ia avant si incepusem sa cumpar carti in disperare pe masura ce aveam suficienti bani. Asa ca biblioteca personala s-a marit considerabil.Dar curand cititul de placere a inceput sa cunoasca un declin din ce in ce mai mare, caci aveam de citit multa literatura de specialitate. Dar tot gaseam timp si bani sa cumpar carti, atat de specialitate cat si beletristica.
Atat in timpul facultatii, cat mai ales dupa absolvirea ei, am inceput sa invat sa imi reorganizez timpul astfel incat sa pot citi mai eficient. Atat literatura de specialitate cat si din alte domenii, mai ales beletristica, unde ramasesem mult in urma. Ramanerea in urma s-a accentuat la un moment dat din cauza unor probleme de sanatate... Stresul profesional si personal a dus la epuizare. Astfel incat la un moment dat am clacat. Si de aceea, pentru a "economisi" rezervele de energie ale organismului, din ce in ce mai reduse, aproape ca am renuntat la lectura. Si asta a durat multe luni... chiar ani... La un moment dat mi-am zis ca nu se mai poate si trebuie sa fac ceva. Intai din punctul de vedere al sanatatii: am incercat sa remediez problemele mai "zgomotoase" si mai deranjate, apoi problemele de fond, asa ca am inceput sa imi revin fizic. Numa ca am realizat ca de ceva vreme nu mai citisem aproape deloc. Am realizat si ca, desi nu uitasem alfabetul si citeam absolut corect tehnic, textul nu mai avea aproape nici o semnificatie pentru mine. In vremurile bune, in timp ce ciiteam cartile, aproape ca lectura nu era... propriu zis lectura. Era ca si cum nu as fi citit o carte ci as fi vazut un film. Mai mult chiar... Parca actiunea se desfasura aievea in jurul meu, personajele pareau reale. Si aproape ca ma puneam eu insami rand pe rand in pielea si in viata personajelor. Lectura se facea intr-un stil aparte, ca intr-o viziune cinematografica. Acum insa (adica acum cativa ani) viziunea cinematografica a lecturii disparuse in neant. Aproape ca alunecam spre un analfabetism functional. Asa ca am hotarat sa iau masuri.
  Am intrat aproape cu frica cu privirea pe rafturile bibliotecii. Acum biblioteca personala era formata din "ramasitele" a doua biblioteci. Unele carti mai vechi, de stricta specialitate fusesera donate; oricum nu erau prea mari sanse sa le voi fi citit vreodata. Altele fusesera vandute, date cadou sau imprumutate altora si neaduse inapoi. Incepusem sa cumpar carti noi, la pret mai accesibil (cum ar veni la reduceri), sau incercasem sa le castig la diferite concursuri online, dar erau mult prea putine corespunzator cu dorintele si necesitatile mele de a citi. Asa ca biblioteca mea personala arata in proportie destul de mare ca un anticariat destul de bine asortat cu carti, dar carti aparute cu destul de multi ani in urma. Nici cartile clasice nu se gaseau in cantitate suficienta in biblioteca, desi erau destul de multe, iar cartile de aparitie recenta erau inca aproape inexistente. Asa ca scopul meu era format din cel putin doua parti: sa citesc cat mai mult din ceea ce aveam deja pe rafturi si sa achizitionez si sa citesc cat mai multe carti noi.
Am inceput sa citesc cate o carte. La inceput cam cu teama. Nu stiam cum voi reactiona la lectura. Primele carti le-am citit ca un robot. Corect, dar aproape fara sa inteleg nimic. Mi-a trecut prin minte ca trebuia sa schimb tactica. Asa ca am luat rand pe rand cateva carti pe care le citisem cu placere... in adolescenta... Si le-am citit nu in ritmul meu normal de pe vremuri, ci mai pe indelete. In timp perseverenta a inceput sa isi faca efectul: acum, dupa cateva rafturi de carti citite deja, am inceput sa revin la stilul aproape cinematografic de lectura. Si la ritmul alert de citit din vremurile bune.
  Acum consider ca farmecul personal nu iti este dat doar de aspectul exterior, ci si de aspectul mintii. De comportamentul format prin lectura. De modul de exprimare...
Acum mi-am indreptat gandurile si la altceva: daca pe langa citit m-as apuca si de scris. Informatiile nu trebuie asimilate si stocate, ci si impartasite si cu ceilalti. M-am gandit la un moment dat sa accept provocarea scrierii unei carti publicabile. Dar inca parca nu am curajul de a scrie. Inca nu am indrazneala si impulsul necesat trecerii peste pragul scrierii primelor pagini. Si aici cred ca trebuie adoptata o strategie aparte prin care sa "pacalesc" creierul sa inceapa sa lucreze asa cum as vrea. Competitia Superblog pare sa poata face parte dintr-o astfel de strategie. Am mai participat si la cateva dintre editiile precedente si stiu ce presupune o astfel de participare: obligatoriu un ritm anume de scris, dupa anumite cerinte si totusi stimuland imaginatia sa creeze. Daca voi raspunde cu brio provocarii poate ca as putea spune: "Pot sa scriu candva si o carte! Pot sa imi impun acest lucru!" Asa ca astept cu mare bucurie provocarea Superblog.

joi, 2 august 2018

Tabu...?!?

Si apropo de lectura... Sa fac o paranteza... Sau o paralela.. Sau ambele? Sa incercam sa vedem ce va iesi  Decideti voi.
In urma cu cativa ani am acceptat provocarea de a posta (si) pe un blog colectiv. Dupa mine si alaturi de blog au mai venit si altii. Adusi de mine si nu numai... Din pacate lucrurile au degenerat si blogul a fost inchis de cel care il pornise. Ceea ce era frumos initial se pierduse de ceva vreme Unii veniti nu s-au implicat (mai) deloc. Poate si din lipsa de timp; pe unii (putini!) pe care ii mai intalnisem prin blogosfera erau prinsi in proiecte personale, fie ca era vorba de blogul propriu, fie ca era vorba (si) de altceva (cu siguranta!)... Pe masura ce si unii din cei care mai postau relativ constant se retrageau treptat din lipsa de timp si energie, cei ramasi au monopolizat oarecum postarile. Din pacate incurajati si de mine, caci vroiam totusi sa mentin blogul activ. Aparusera disensiunile, retragerile in umbra... Si totul a pierit pana la urma. Astazi nu m-as mai implica in ceva comun, mai ales pe durata lunga. Este greu sa controlezi reactiile unui conglomerat de personalitati diferite; de aceea ceea ce fac prefer sa fac de una singura. Macar boacanele mi le asum si mi le rezolv singura pe cat se poate.
Dar nu asta ar fi ideea.... Sa ma explic oarecum... In timp ce activam pe acel blog colectiv am discutat in privat si cu o parte dintre cei de pe acolo. In special cu cei cooptati de mine. Si care scriau (totusi!) bine spre exceptional. Printre ei: un absolvent de filologie (romana-franceza), profesor in Pascani, un (ulterior) absolvent de liceu si (aici vreau sa ajung!) un "boboc" de clasa a noua, proaspat licean.Care scria totusi bine spre foarte bine. Cand am intrat in vorba cu el, primul soc l-am avut cand am aflat ca era inca doar un copil. Clasa a noua spre a zecea.Al doilea soc a fost dupa ce am aflat ca este ahtiat dupa citit. Si nu propriu zis pasiunea sa pentru lectura a fost socul pentru mine ci genul de carti citite. Daca mai toti tinerii de azi citesc cartile "la moda", gen "Harry Potter", carti despre vampiri si varcolaci, el incepuse sa citeasca cartile altor autori: Balzac, Kafka, Proust... ca sa enumar doar cativa. Nu spun ca m-ar oripila cartile despre vrajitori, vampiri, varcolaci si hobbiti, dar cred ca le-as citi doar in clipele de relaxare si doar de dragul povestii propriu-zise. Mai degraba as accepta provocarea unor carti clasice; si aici clar ca as avea de unde alege pe saturate. Aici chiar ca m-as potrivi cu pustiul. Dar ceea ce mi-a atras atentia au fost cel putin doua lucruri:
- atractia lui pentru carti "grele", nu atat ca dificultate, desi dificultatea unora nu este de neglijat, ci ca importanta. Marturisesc ca si eu, desi sunt amatoare de asemenea carti, nu m-as fi repezit la ele intotdeauna din prima, ci as fi ales oarecum momentul sa ma apuc de lectura acestor carti: adicatelea sa fiu cat de cat odihnita si cu mintea limpede, dar si cu o stare de spirit potrivita pentru a ma concentra in intelegerea acestor carti
- dorinta lui de a incadra cartea si scriitorul intr-un anumit curent literar, trecand deci dincolo de simpla lectura a cartilor respective...
Momentul acesta a fost acum vreo... zece ani. Marturisesc ca uneori si uit de el, desi ramane totusi pe undeva in mintea mea. Mi l-am reamintit acum cand am intalnit pe o retea de socializare un alt personaj. Probabil copil, probabil ceva mai mic ca celalalt. Pusese omul o intrebare de genul: "Va rog sa imi recomandati noi titluri de carti pe care le pot citi"... I-am recomandat un titlu la intamplare; mi-a raspuns ca nu a auzit de carte si mi-a sugerat sa ii spun despre ce e vorba. I-am raspuns vag in 2-3 cuvinte, in mesaj privat. Am simtit o usoara dezamagire in raspunsul lui (totusi politicos!) de multumire si m-am gandit ca s-ar putea sa fie vorba totusi despre un copil, asa ca recomandarea mea era putin cam deplasata, tinand cont de varsta. I-am mai sugerat mai multe titluri pe care le citisem in gimnaziu si in liceu. Raspunsul lui? Desi politicos, simteam o usoara respingere de genul: "Tineti cont ca am totusi o varsta. Cartile clasice inca nu sunt genul meu. Probabil ca vor fi candva, dar acum nu." "Ok", i-am raspuns. "Sa inteleg ca acum preferi genul fantasy. Cand eram eu cam de varsta ta nu existau (inca!) aceste carti. Dar aveam altele: fantasy, de aventuri, politiste (si i-am exemplificat cu autori, chiar titluri de carti), La randul lor, parintii nostri aveau alte carti din aceeasi categorie. Ai putea sa incerci sa le abordezi fara probleme, daca nu acum, cel mult peste cativa ani". In final m-a respins oarecum brutal, neacceptand alte sugestii de acest gen.
Acum stau si ma gandesc. E adevarat ca fiecare dintre noi este obisnuit la un moment dat sa citeasca unul sau mai multe genuri de carti. Genuri care se pot schimba in timp, in functie de dispozitie si de obisnuinta fiecaruia dintre noi cu un anumit mod de a gandi. Si cu functionarea intr-un anumit mod al circuitelor noastre neuronale. Dar ca sa ramai oarecum "blocat" in starea prezenta si sa nu accepti ca, peste un timp, sa fii provocat de un alt gen de carti si sa accepti aceasta provocare, inseamna sa ramai "blocat" pe ideea ca esti acum inca mic si vei ramane mic in continuare si nu vei mai creste, asa ca trebuie sa te comporti ca atare.Inseamna ca, fiind "blocat" in prezent, sa nu admiti ca au existat si in trecut carti pe care sa le poti citi cu placere. Inseamna ca, fiind "blocat" in prezent, sa nu admiti ca peste cativa ani, mai multi sau mai putini, sa apara alte genuri de carti sau sa revina in atentia publicului cartile mai vechi, Iar cartile pe care le citesti acum "in draci", cu mare placere si spor, sa treaca usor pe un plan secund. Inseamna ca nu ai incredere in modul de a gandi al unuia mai mare ca varsta decat tine, care a trecut candva prin acelasi sistem de gandire ca si tine si care iti intelege modul de a gandi si de a reactiona, dar mai stie si cum a evoluat mai departe in viata.
Cred ca in asemenea situatii este bine sa avem cu totii rabdare sa comunicam si sa ne intelegem. Si sa nu ne incapatanam sa insistam in propriile pareri. Cine stie? Poate are dreptate si celalalt de langa noi...

miercuri, 1 august 2018

Ahtiat dupa lectura... Si nu numai...

Inainte de a pleca in vacanta m-am apucat de (re)citit cartile din biblioteca. Si asta inca cu mult inainte, poate sa fie si un an si mai bine. Motivul? Multa vreme am avut probleme de sanatate. Neglijate ani de zile, voit sau nu... Timp in care am tras de mine pana la limita epuizarii. Rezultatul? Aproape ca nu mai puteam face mare lucru... De parca acum as fi mai breaza...
Cand mi-am dat seama ca eram pe marginea prapastiei cu propria-mi sanatate, am intrat in actiune. De fapt iincepusem sa imi rezolv problemele de ceva ani, dar cumva anapoda, de la coada la cap. Adicatelea am inceput sa imi temperez sistemul nervos care zbarnaia ca o struna intinsa la maximum pana aproape de punctul de rupere. Si partial am incercat cat de cat sa incerc sa imi inlatur starile de dezechilibru, care partial stateau undeva la baza problemelor. Ulterior am trecut la suplimente alimentare (vitamine si minerale), incepand cu fier si continuand cu altele, care aveau drept scop marirea capacitatii organismului de a se oxigena, hrani si de a-si repara eventualele leziuni produse.
Cum in anii cat stateam fleasca, in suc propriu, sau cum vreti sa spuneti, nu prea apucat sa imi tin creierul in activitate (aproape ca nu citeam mai deloc, mai mult ma "jucam" cu rebusul), ajunsesem sa ma intreb daca cumva mai stiu sa citesc. Exagerez nitel; literene nu le-am uitat. Dar aproape ca dadusem intr-un soi de analfabetism functional: imi dadeam seama ca stiam sa citesc corect textele, dar daca intelegeam ceva sau retineam cele citite sau eram capabila ra seproduc ceva fie si doar in mintea si imaginatia mea... slabe sperante. Poate ca nu ajunsesem chiar in asemenea stadiu, dar... Candva eram capabila sa citesc orice text intr-o maniera oarecum cinematografica, adica nu doar citeam textele ca atare, ci in timp ce citeam parca nu vedeam textul propriu zis al cartii, ci ecranizarea sa. Totul parea un film 3D in care personajele se miscau in jurul meu, vorbeau, intr-un cuvant traiau. Si nu doar personajele, ci traia toata actiunea. In ultimul timp eram aproape incapabila de a citi intr-o asemenea maniera. Simteam ca ma cretinizez pe zi ce trece. Asa ca am hotarat sa pun capat acestei situatii.
De indata ce am simtit ca organismul incepe sa se inzdraveneasca, am inceput sa incerc sa citesc carti. Am citit o carte... doua... mai multe... Parca citeam un nonsens de texte, desi simteam ca citesc corect. Treptat am incercat sa citesc intr-un ritm mai lent, incercand sa inteleg si sa retin ceva. Aproape nici o schimbare, chiar daca reluam aceeasi pagina, iar si iar si iar.
Atunci am schimbat tactica. Imi trebuiam carti mai usoare si oarecum cunoscute. Am inceput sa reiau cartile copilariei si adolescentei mele. Am inceput cu "Toate panzele sus!". Citita intr-un ritm mai lent, mai pe indelete. Mi-a trebuit ceva rabdare, dar nu m-am lasat. Si a mers. Oarecum. "Perfect!" mi-am zis. Am luat alta carte: "Singur pe lume". In 3-4 zile si nopti am terminat-o. A mers si asta. Am luat apoi cateva din romanele lui Dickens. Le-am digerat rand pe rand.Si am vazut ca incepuse sa mearga.
Au urmat alte si alte carti. Merge parca din ce in ce mai bine, desi simt ca nu e perfect. Dar pana ce termin de citit, recitit si rascitit toate cartile pe care le am acum in biblioteca mai este cale lunga.
Posibilitati sau intentii de a ma opri? Nici o sansa. In fond am destule carti in casa. Si se mai pot achizitiona si altele: exista librarii, anticariate. Exista carti in format electronic de descarcat gratuit de pe internett. Exista concursuri cu premii in carti; nu castig eu la toate, dar sanse de noroc sunt. Exista publicatii online ce se actualizeaza zilnic. Asa ca pot citi nonstop. Si cand ma plictisesc de citit in anumite momente promit ca ma apuc eu de scris. Fie si pentru a reciti candva cele scrise.

Vacanta la munte...

  Imi era dor sa ies din casa pe timpul verii. Cu atat mai mult cu cat as da cu cea mai mare placere starea de mormant inert a pietrelor si betonului din oras pe parfumul pamantului, vegetatiei si aerului proaspat al naturii. Poate ca nu intamplator verdele este culoarea mea preferata: tocmai acea nuanta schimbatoare de verde tipica vegetatiei bogate in clorofila. tocmai verdele proaspat al naturii, sunetele padurii sau ale unui parc si mirosul pamantului, al plantelor, al apei proaspete de izvor imi incarca bateriile si imi dau puterea sa merg mai departe, mereu mai departe.
Cineva ma intrebase: Vatra Dornei... Ce se poate vizita acolo? Ce ai de vazut? Ei bine... Nu ai de vazut ceva anume. Doar natura si climatul de munte, padurile amestecate de foioase si conifere, aerul curat, Dorna curgand cand lin cand vijelios, un parc populat de veverite prietenoase care se apropie atat de mult de tine uneori incat parca ar vrea sa iti manance cateva nuci din palma. Este o statiune linistita, dar si aglomerata uneori, in care iti satisfaci nevoia de a sta, pur si simplu, de a te plimba agale de ici pana colo, de a te detasa de alergatura cumplita din timpul anului.
  Am plecat cu trenul. Da, domnilor si doamnelor, din fericire inca mai exista si mai circula trenuri in Romania.Acele trenuri care, in ciuda dotarilor inca la limita, iti trezesc nostalgii cu zgomotul rotilor in miscare care parca iti canta in ureche si in tot corpul, ritmic, acelasi refren: "Te duc, te-aduc..." Nu a fost tren direct (am schimbat in Pascani), dar in decursul a catorva ore am avut timp sa admiram peisajul.
Pe masura ce inaintam spre munte parca pamantul se ridica luand in cap verdele padurilor, Sa nu credeti ca padurile acopera muntii chiar peste tot; au mai ramas petice goale ("ca de pecingine", cum ar spune tata), in care muntele este ca si dezbracat de protectia padurii care are rolul ei, tinand pamantul in loc sa nu alunece la vale dupa prima ploaie mai zdravana. Si la munte ploua, nu gluma.Si nu numai ca padurea, cu radacinile ei puternic infipte in sol, tine pamantul bine sa nu alunece la vale, ci si retine pentru o vreme, prin ramurile sale bogate in frunze, mai toate picaturile de ploaie ce se scurg din cerul plin de nori.
  Ici si colo... Cate o gospodarie. De pe pamantul ce nu poate fi cultivat eficient se strange fanul folosit in hrana animalelor. Dupa prima recolta de fan cosita se strange a doua recolta (otava), mai fina si mai delicata, uneori chiar si a treia coasa, deci al doilea rand de otava.Toata recolta de fan este depozitata, pentru a ajunge pana in primavara, cand animalele sunt urcate din nou pe munte la pascut.
La un moment dat simt ca tata imi da un ghiont, aratandu-mi ceva pe geam. Imi apar in vedere doua piscuri alaturate, aproape gemene. Zambesc... "Adam si Eva!"... "Ia spune, care este Adam si care este Eva? Repede...". " Pai sa cercetam putin Adam ar trebui sa aiba vreo coasta ciuntita."...
In fine, ajungem la Vatra Dornei. Iesim din gara, traversam strada si ne repezim la primul hotel. Aveam la dispozitie un teanc de vouchere de vacanta, pe acelea ne bazam sa le cheltuim pentru cazare si masa. "Raman eu aici cu bagajele, urca tu la receptie si vezi care-i treaba", ii spusei tatei. Taca s-a urcat pe niste trepte spre receptie, eu am ramas cu o valiza si o sacosa, grele ca naiba pentru mine. Zgribulita, caci incepuse sa picure, am incercat sa ma trag cumva spre perete, langa niste ghivece cu arbusti decorativi. De parca as fi putut reusi sa ma apar de ploaie.Nu trecee mult si coboara tata... "E plin..." Mai intra alaturi, la o agentie de informare de turism... Iese la fel de nalamurit. Traverseaza apoi strada la o mica (aparent!) pensiune de patru stele. De unde iese la fel de dezamagit... "Nu primesc vouchere"... Norocul nostru face sa treaca pe langa noi o doamna cu o coala de hartie in mana, intr-o folie de plastic. "Sunteti tot cu vouchere ca si mine?" intra in vorba amabila. "Da..."... "Asa nu aveti spor. Ducetiva ceva mai incolo, este o agentie de turism. Desi nu prea sunt locuri, statiunea este cam plina acum (urma sa aflam mai tarziu ca erau zilele orasului, cu tot felul de manifestari organizate de municipalitate, plus copii care venisera in grupuri organizate), aveti mai multe sanse sa gasiti un loc."
"Unde este agentia?" "In directia aceea", ne arata strada paralela cu gara si calea ferata. "Nu sunt mai mult de 500 de metri pana acolo". "Fugi, raman eu cu bagajele. Te astept"... Ma trage cu tot cu bagaje spre zid si pleaca. Iar eu astept... si astept... si astept... Ce era in gandul meu... Numai nervi si ganduri negre... "Cine m-a pus sa accept voucherele?" Dar stiti cum e o vorba... "No news, good news" (Nici o stire inseamna ca sunt stiri bune). Cum trageam cu ochiul spre strada, lungindu-mi gatul ca o girafa, il vad venind. Cum reuseste si el sa ma vada, ridica mainile in sus, parand bucuros. Intr-o mana avea o foaie de hartie A4 invelita intr-o folie de plastic. Ajunge aproape de trecerea de pietoni din coltul strazii ca sa vina spre mine, aratand spre pensiunea de alaturi. "Am reusit. Aici...". Ajuns spre mine mi spune: "Intr-adevar, statiunea e cam plina, nu prea sunt locuri. Dar era o doamna draguta care a incercat sa ma serveasca, dand telefoane pe unde se putea. Aici alaturi erau ultimele doua camere llibere. Avem opt nopti cazare si masa in bonuri valorice de 500 de lei"...
Zis si facut. Ne-am cazat si in seara aceea am stat in camera. Spalat, mancat, desfacut bagajele, putin televizor si apoi somn. Pana dimineata.
A doua zi am coborat la masa si, dupa o prima orientare, am luat micul dejun. Apoi am luat-o la picior prin oras. Un tur rapid prin centru, apoi am virat spre parc.
Dupa ce am trecut peste calea ferata, am trecut peste podul de peste Dorna. "Ia uite-acolo", zice tata. Ce sa vezi... Pe Dorna, la scaldat, mai multe carduri de rate salbatice. Aceasta imagine am admirat-o in toate zilele.
Am traversat apoi inca o strada si am urcat putin, intrand in parc. Nu ne-am dus prea mult inainte si ne-am asezat pe o bamca. Nu trece prea mult timp si au aparut veveritele jucause dintre copaci. Probabil simtisera oportunitatea capatuirii cu ceva mancare. Atata mi-a trebuit. "Sa mor daca nu le fac cateva poze", am zis. Si am alergat mai rau ca un copil cu telefonul setat pe facut poze dupa ele.
  Si prinde in obiectiv pe una care se catara intr-un copac...
Mai prinde una pe pamantul gol de langa copac... Ce mai, ma invarteam ca un titirez sa le prind in imagine.
  Si numai bine ce apare una langa mine pe trotuar. "Buna, Mariana... Hai, fa pe vedeta si zambeste, sa dai bine in poza"..
M-am linistit apoi pe banca, sa vad ce am reusit sa prind... Am mai sters din poze si am prelucrat pe cat se poate ce mai ramasese. Si mi-a ramas cate ceva.
Intr-o dimineata ne-am luat picioarele la spinare si am pornit, tot cu trenul, spre Vama. Aveam niste veri la Vatra Moldovitei, mai precis in Paltinu. Tot cu trenui pana la Vama, de unde ne-a luat varul tatei cu masina lui. L-am cunoscut personal, ca nu il vazusem pana acum. Am stat la taclale pana dupa amiaza, apoi ne-am intors la Vatra Dornei. De a doua zi ne-am reluat programul obisnuit. Plimbarea pe centru, apoi in parc.
Nu am plecat acasa pana nu am mai facut cateva poze. Catedrala ortodoxa din parc...
  ...Si inca cateva imagini ale copacilor...
La un moment dat "La comedia e finito...". Ne-am intors acasa tot cu trenul. Si cu aceleasi imagini admirate pe geam...
... Nu fara a-i saluta din mers pe Adam si pe Eva, care stateau la taclate impietriti intru vesnicie.
La revedere, Vatra Dornei! Ne revedem curand...

sâmbătă, 16 iunie 2018

Jurnalul 25 de ani... Poveste: Ce eram acum 25 de ani si ce sunt in prezent

Acum o luna am acceptat urmatoarea provocare de la Jurnalul: sa povestesc despre ce eram acum 25 de ani si ceea ce sunt in prezent. Am acceptat provocarea si am incropit pe loc urmatoarea poveste:
Nu stiu ce as fi raspuns, copil fiind, ce as fi dorit sa devin cand voi fi devenit mare. Daca memoria nu ma inseala, poate ca as fi raspuns ca as fi vrut sa ma fac "doctorita de copii". De mica am fost un copil cu probleme... medicale, probleme pe care le-am depasit in cea mai mare parte. Poate ca in mintea mea era sa invat cum sa pot ajuta alti copii sau oameni maturi cu probleme de sanatate sa isi depaseasca problemele si sa devina oameni normali si sanatosi.
Si viata mi-a dat oportunitatea sa imi indeplinesc visul... Eleva fiind, mi-a placut mult sa citesc. Asta m-a ajutat mult in viitoarea cariera. Plus ca m-au atras stiintele naturii, asa ca pasul spre cariera de medic era aproape facut.
Proaspata absolventa de liceu am dat examen la facultatea de medicina din Iasi. Cu cea mai mare hotarare... O data... de doua ori... de mai multe ori... Pana cand am intrat...
Nu prea multi oameni din familia mea au fost medici. Majoritatea au lucrat in invatamant. Cei din generatia mea au devenit ingineri; asa erau tendintele pe atunci. Reactiile rudelor au fost diferite. Parintii mei m-au lasat sa imi urmez calea, sprijinindu-ma cat s-a putut de mult. Unii dintre verisori m-au privit cu uluire; vedeau cariera de medic ca pe cariera unui tocilar. "Cariera de tampiti" ar fi spus unii; e drept ca medicina este o facultate grea, solicitand foarte mult memoria. Dar nu am dus lipsa de memorie; mai greu era cu toceala, caci invatam mai mult pe logica. Asta m-a ajutat insa foarte mult, caci medicina nu este o cariera de "tocilari" ci de oameni care gandesc logic despre cum functioneaza organismul uman in conditie de perfecta normalitate dar si in conditie de boala.
O matusa mi-a spus odata: "Eu nu as fi putut sa ma fac medic". Era profesoara. Replica mea a venit imediat: "Nici eu nu as putea sa ma fac profesoara"
In fine... Acum 25 de ani eram proaspata studenta la medicina. Primul pas in indeplinirea visului era facut. Dar pana la a deveni "doctorita de copii" mai era ceva drum de parcurs...
In primii doi ani am studiat structura si functionarea organismului uman. La toate nivelurile (macroscopic si microscopic) si din toate unghiurile, pe bucatele si pe de-a-ntregul. Din anul trei am intrat in studierea bolilor ce macina organismul. La inceput semnele si simptomele bolilor, apoi completarea cu examene de laborator, continuand cu stabilirea diagnosticului si aplicarea unui tratament. Am trecut prin mai toate specializarile in decursul anului... Asa ca prin anul cinci am ajuns la pediatrie... Adica la studiul bolilor copiilor. Acolo... SOC... Ceva mai multa "toceala", ceea ce la inceput m-a cam speriat. Mi-am zis atunci ca, deocamdata, in toata viata vietii mele nu m-as gandi din prima sa fac pediatrie. Doar daca as fi gasit in timp o logica de a invata si acest domeniu. Asa ca ideea de a deveni "doctorita de copii" s-a cam indepartat de mine.
In fine... Am terminat facultatea. Am lucrat un an ca stagiar in spital, urmand apoi sa iau "cap-compas" spre un loc de munca: specializare sau ramanerea ca generalist. Mi-am incercat sansele la examenul de rezidentiat; dupa prima incercare nu am reusit sa intru la o specializare, dar mi-am dobandit in fine dreptul de a lucra ca si medic generalist.
"Acum ce ganduri ai?" m-au intrebat parintii... "Pai de ce sa las vrabia de mana pentru cioara din par? incerc sa ocup un post asa, ca generalist. Daca va fi sa fie sa intru ulterior la o specializare, bine de bine, daca nu, raman asa...''
Zis si facut. M-am repezit la primul post scos la concurs. Dar de ce fugisem nu am scapat. Nu imi surasese cariera de profesoara sau de medic pediatru si... am ocupat un post de medic scolar. Adicatelea munca in scoala cu copii de toate varstele.
In timp am mai incercat sa intru la specializare, dar fara succes. La un moment dat am spus STOP. Doar nu aveam sa fiu candidatul etern pentru un post de specialist. Asa ca am ramas medic scolar in orasul meu natal.
Acum, dupa 25 de ani sunt tot medic scolar. Singurul din oras in momentul de fata. Imi convine si m-am obisnuit cu situatia si cu ideea asta, buna sau rea asa cum e ea. Si nu am sa uit intrebarea unul coleg specialist psihiatru si raspunsul pe care i l-am dat acum cativa ani: "De ce nu dati examen pentru a deveni medic specialist?" "De ce sa dau? Sunt singura deocamdata in sectorul acesta de activitate. Nu am concurent pe post, nu ma simt amenintata in nici un fel din punct de vedere profesional. In conditiile acestea pot sa imi organizez activitatea proprie asa cum consider de cuviinta, in limitele profesionalismului si al bunului simt"...

Nu stiam in acel moment daca a iesit ceva bun. Am scris ceea ce am simtit in acel moment. Si nu simt asta doar in momentul de fata. S-ar putea sa fi iesit ceva bun... Sau poate... Voi ce spuneti?

luni, 4 iunie 2018

Liiceanu, la Bookfest: Îmi vine să urlu!

03 Iun 2018 - 16:43
Liiceanu, la Bookfest: Îmi vine să urlu!


Filosoful Gabriel Liiceanu s-a declarat revoltat, duminică, la Bookfest, de faptul că românii nu citesc, în condiţiile în care cartea este un bun la îndemâna tuturor, în România fiind înregistraţi 42% de analfabeţi funcţionali.

"Noi nu suntem conştienţi de lucrurile pe care le trăim zi de zi, pentru că intră în rutina traiului nostru. Nu suntem conştienţi de faptul că mâncăm şi avem ce mânca, nu suntem conştienţi de faptul că ne putem cumpăra o haină sau că putem citi o carte. Nu suntem conştienţi absolut deloc. Asta intră în firescul vieţii. Acum suntem într-un loc care oferă, bănuiesc, cam 100.000 - 200.000 de cărţi. Ne mişcă treaba asta? Privim, ne plimbăm, ne bucurăm, luăm cărţi, citim. Luăm mult mai multe decât putem citi, cărţile nu se vând şi cu timpul necesar pentru lectură la pachet, dar le luăm. Le luăm şi înotăm în ele. E un dezmăţ, târgul ăsta de carte e un dezmăţ. De ce un dezmăţ? Pentru că după ce citeşti capitolul 'Lectura', îţi dai seama în ce risipă spirituală trăim. Ce bucurie, evident. Ce lucru minunat să poţi să plonjezi în oceanul cărţilor şi să ieşi de acolo transfigurat", a spus Liiceanu, duminică, la lansarea volumului "China în zece cuvinte" de Yu Hua, desfăşurată la standul Editurii Humanitas de la Bookfest.
El a prezentat drama din timpul Revoluţiei Culturale din China lui Mao, relatată în paginile cărţii scriitorului chinez, în care "un popor de 900 de milioane de oameni nu citeau nicio carte", pentru că "lectura se suprimase, nu se citea", copiii de 14-15 ani copiind noaptea cărţi scăpate de prigoana regimului.
"Citeau Cărticica roşie şi dacă voiau mai mult, aveau, în patru volume, Operele lui Mao, pe care nu le deschidea nimeni. Autorul spune că atunci când, de disperare, nemaiavând ce să citească şi înnebunit să vadă litere sub ochi, a luat cele patru volume, n-a putut citi niciun rând pentru că i se făcea rău, dar a profitat de note, care dădeau mici informaţii istorice şi s-a hrănit cu ele, aşa cum am mânca noi oasele unui pui, nu puiul. Şi-apoi e o poveste absolut fabuloasă. Copii de 14-15 ani se întrebau unii pe alţii: 'Ai mă cumva o carte, rătăcită, rămasă din scăpările istoriei?' Şi unii mai aveau ceva, dar niciodată o carte cu început şi sfârşit, pentru că fusese citită de atâtea sute de persoane încât îşi pierduse din grosime. Şi când apărea o asemenea carte, ea era copiată de mână. În cât timp trebuie să o copiezi de mână? Într-o noapte. De ce? Pentru că se dădea de la unul la altul", a dezvăluit scriitorul.
Filosoful a relatat cum, după sfârşitul Revoluţiei Culturale, cei care nu mai apucau să-şi procure o carte livrată pe bonuri aşteptau în faţa librăriei pentru a mângâia cărţile celor care avuseseră şansa de a şi le lua.
"Şi, după ce Revoluţia Culturală s-a încheiat şi s-au dat unele bonuri de cărţi, bonuri - 50 de bonuri pe zi - şi oamenii veneau noaptea să le ia, veneau la 2,00 - 3,00 noaptea, cum stăteam noi la iaurt sau la lapte şi puneau mâna pe un bon pentru o carte. Şi veneau a doua zi şi cu bonul în mână veneau la rând. Şi credeau majoritatea că dacă vin la 5,00 - 6,00 fac parte din primii 50 care au câte un bon pentru câte o carte.Şi constatau că veniseră alţii la 2,00 - 3,00 noaptea. Drept care, ieşeau, când librăria se deschidea, la 9,00, 50 de oameni cu câte un exemplar din cărţile care începuseră să se traducă şi să apară. Cei care rămâneau afară, mofluzi, ştiind că nu vor obţine cartea, îi înconjurau şi le cereau voie să mângâie cartea şi s-o vadă", a spus Liiceanu.
El s-a declarat revoltat de faptul că lectura nu a devenit o deprindere a românilor.
"Vă spun toate astea ca să ştiţi ce avem aici şi ca să vă spun revolta mea împotriva oamenilor care nu citesc. Îmi vine să urlu gândindu-mă că o experienţă de genul ăsta ar face poate dintru noi un popor care ar avea mai puţin decât 42% de analfabeţi funcţionali şi un prim-ministru care ar putea să pună laolaltă două-trei cuvinte într-o propoziţie. Ei bine, aici suntem. Bucuraţi-vă de acest târg de carte! Vă rog foarte mult!", a mai spus Gabriel Liiceanu.
Apărută în traducerea sinologului Mugur Zlotea, cartea bine-cunoscutului scriitor chinez Yu Hua, autor al bestsellerurilor "În viaţă" şi "Cronica unui negustor de sânge", "China în zece cuvinte" oferă, potrivit Humanitas, "pornind de la zece cuvinte-cheie, o perspectivă curajoasă asupra Chinei din ultima jumătate de secol, de la Revoluţia Culturală şi cultul pentru preşedintele Mao la protestele din Piaţa Tian'anmen şi boomul economic din zilele noastre".
Yu Hua s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului fiindcă "nu-i plăcea să se uite în gura oamenilor toată ziua". Este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002), mai multe premii, titluri şi distincţii naţionale şi internaţionale fiindu-i acordate de-a lungul timpului. Cărţile lui au fost traduse în peste treizeci de limbi. În prezent, Yu Hua trăieşte la Beijing, iar articole semnate de el apar în "The New York Times". AGERPRES

Geo Bogza acum 50 de ani