$$$

 S-a întâmplat în 9 iunie1848, 9/21: Avea loc adunarea populară de la Islaz (azi comună în judeţul Teleorman), ocazie cu care s-a citit „Proclamaţia de la Islaz", programul Revoluţiei din Ţara Românească, şi s-a constituit primul guvern provizoriu (Ion Heliade Rădulescu, maiorul Christian Tell, Ştefan Golescu, preotul Radu Şapcă şi căpitanul Nicolae Pleşoianu). Câteva zile mai târziu, la 11/23 iunie 1848, se va declanşa Revoluţia paşoptistă la Bucureşti; domnitorul Gheorghe Bibescu este silit să semneze Constituţia şi să recunoască noul guvern format.

Proclamaţia de la Islaz, dată pe Câmpia Libertăţii, la data de 9/21 iunie 1848, a fost programul constituţional întocmit de Comitetul revoluţionar din Muntenia în timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Proclamaţia cuprinde douăzeci şi două de articole, redactate eliptic, în prealabil explică celor cărora le era adresat documentul sensul declaraţiilor, iar apoi expune întregul program de emancipare şi reformă. Prin Proclamaţia de la Islaz se renunţă la Regulamentul Organic, punându-se bazele unei noi ordini constituţionale, declarându-se egalitatea politică a cetăţenilor, supunerea tuturor la contribuţie, libertatea tiparului, desfiinţarea rangurilor nobiliare, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, cu despăgubire, eliberarea ţiganilor robi, tot cu despăgubire, desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi cu moartea, îmbunătăţirea sistemului penitenciar.Tot Proclamaţia dă drepturi politice locuitorilor ţării de altă credinţă religioasă decât cea a românilor, evreii erau şi ei emancipaţi.

Prin Proclamaţia de la Islaz se preluau de către stat averile mănăstirilor închinate, se prevedea accesul la învăţătură a întregii populaţii, se stipula înfiinţarea Universităţilor la Bucureşti şi la Craiova, a unei Politehnici la Bucureşti, se dorea înfiinţarea de licee şi pensionate în fiecare judeţ, şcoli normale în fiecare plasă şi şcoli în fiecare sat. De asemenea, se anunţa introducerea alfabetului latin în administraţie. Se mai prevedea că în fruntea statului rămânea un domn, ales pe cinci ani de către toate clasele sociale, iar Adunarea legislativă nu mai era formată doar din boieri, ci din reprezentanţi ai tuturor păturilor societăţii. De asemenea, se crea un sistem de autonomie locală, se înfiinţa garda naţională, iar Constituanta care era prevăzut a se înfiinţa urma să transforme programul constituţional într-o lege fundamentală.Textul Proclamaţiei suna aşa:

PROCLAMAŢIA ŞI PROGRAMUL REVOLUŢIONAR ÎN CARE "POPOLUL ROMÂN" ESTE RIDICAT LA LUPTĂ REVOLUŢIONARĂ, ÎNFĂŢIŞÂNDU-SE OBIECTIVELE REVOLUŢIEI, SINTETIZATE ÎN 22 PUNCTE, COMENTATE ŞI EXPLICATE.

În numele poporului român „Dumnezeu e Domnul şi s-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului" Respect pentru proprietate. Respect către persoane

Fraţilor români,

Timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său de suveran.Pace vouă, pentru că vi se vesteşte libertate vouă!

Popolul român se scoală, se armează şi nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relaţii din afară, ci ca să ţie în frâu şi respect pe voitorii de rău ai fericirii publice.Strigarea românilor e strigare de pace, strigare de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; sătean, meserian, neguţător, preot, soldat, student, boier, domn, e fiu al patriei şi, după sfânta noastră credinţă, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu.Toţi avem acelaşi nume de român. Aceasta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!

Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tutulor stărilor soţietăţii, fără paguba vreuneia, fără paguba însăşi a nici unei persoane.Nu se cuvine a perde cei mai mulţi pentru cei mai puţini, căci este nedrept; nu se cuvine iară a perde cei mai puţini pentru cei mai mulţi, căci este silnic.

Popolul român, în cât către cele din afară nu supără pe nimeni, respectă toate puterile şi cere a respecta şi ele drepturile stipulate prin tractaturile lui Mircea şi Vlad V, recunoscute de toate tractatele încheiate între Î. Poartă şi Rusia şi protestă asupra oricărei fapte ce s-a făcut în protiva acestor tractate. Popolul român voieşte cu o voinţă tare a-şi păstra neatârnarea administraţiei sale, neatârnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din năuntru şi rămâne în aceleaşi legături, şi mai strânse prin luminile veacului, cu Î. Poartă.Această voinţă e legală, e pe credinţa tractatelor şi nu e în paguba nimului.

Popolul român leapădă un Regulament care este în protiva drepturilor sale legislative şi în protiva tractatelor ce recunosc autonomia. Această lepădare este însuşi în folosul Înaltei Porţi, ce va fi arbitrară dimpreună cu Franţa, Germania şi Englitera, cărora românii le reclamă judecată şi ajutor la orice asuprire li s-ar face.

Popolul român decretă şi hotărăşte responsabilitatea miniştrilor şi cu un cuvânt a tutulor foncţionarilor publici şi fiindcă neresponsabilitatea nu este drept al nimului nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare nimeni nu perde nimic şi hotărârea popolului e sfântă.Popolul român voieşte o patrie tare, unită în dragoste, compusă de fraţi, iar nu de vrăjmaşi, prin urmare decretă, după vechile sale datine, aceleaşi drepturi civile şi politice pentru tot românul.Cine nu voieşte aceasta e vrăjmaş al fericirii publice, e un alt Cain ucigător de frate în sânul mamei noastre patrii.

Popolul român va să dea dreptate şi dreptatea e a lui Dumnezeu. Dreptatea nu sufere a purta numai sărăcii sarcinele ţării şi bogaţii să fie scutiţi.Prin urmare decretă contribuţie generală după venitul fiecăruia.Aceasta înavuţeşte patria şi o patrie avută e în folosul tutulor şi, prin urmare, în paguba nimului. Aceasta cheamă pe toţi la aceleaşi drepturi şi datorii într-o patrie dreaptă, înfloritoare şi care cu tot dreptul nu va mai putea suferi control străin.Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul cel vechi de a avea reprezentanţi în Generala Adunare, decretă de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să-i dea dreptul de a fi ales.Aceasta pe cei buni, pe cei drepţi nu-i păgubeşte întru nimic şi românii au fost totdauna buni. O ştiu străinii şi o ştie proverbul cel vechiu: „Bună ţeară, rea tocmeală". Această decretare nu e în paguba nimului, va să schimbe numai tocmeala.

Popolul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul. Adevărul, ideile, cunoştinţele vin de la Dumnezeu în folosul general al oamenilor, ca soarele, ca aerul, ca apa şi, prin urmare, sunt proprietate universală şi dacă se cuvine a fi respectată însăşi proprietatea particulară, cu atât mai vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împedeca foloasele prin împedecarea tiparului este o vânzare către patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunerecului.

Popolul român voieşte pace, voieşte tărie, voieşte garanţia averilor sale materiale, morale şi politice; decretă dar gvardie naţională, în care tot românul se naşte al ei soldat, tot românul e un gvardian al fericirii publice, un garant al libertăţilor publice. Aceasta nu păgubeşte pe nimeni decât pe conspiratorii asupra drepturilor patriei.

Popolul român cheamă toate stările la fericire, recunoaşte facerile de bine ale comerciului, ştie că sufletul lui este creditul, care niciodată n-a vrut să i-l înlesnească sistema trecută. Decretă dar o bancă naţională, însă cu fonduri naţionale.

Popolul român, în generozitatea şi evlavia sa, se închină locurilor sfinte şi va trimite de acum înainte la Sfântul Mormânt şi la alte aşezăminte religioase untdelemn, tămâie, făclii şi însuşi bani spre ţinerea de şcoale, de preoţi, spre lauda lui Dumnezeu şi tot spre adevărata laudă a celui ce s-a răstignit spre desrobirea celor săraci decretă ca prisosul veniturilor mânăstireşti să fie al ţării, spre desrobirea şi ajutorul celor săraci şi reclamă moşiile mânăstirilor închinate a le scoate de sub orice mâncătorie. Popolul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi ia de la farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului.Aceasta nu e în paguba românilor, ci spre mântuirea lor şi lauda Sfintelor Locuri.

Popolul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci.Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevăraţi ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de român, ce au purtat toate greutăţile ţării, prin munca lor de atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le-au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea geenrozităţii proprietarilor, înaintea dreptăţii patriei şi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le-o dă şi patria iară, ca o mumă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după inima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii în totdeauna, necum fraţii lor, hrănitorii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează, lucrarea la lucrul drumurilor se desfiinţează, săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi în folosul tutulor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi.

Popolul român, după vechile sale drepturi, voieşte ca Domnul, în care este personificată suveranitatea acestui popol, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei, bărbat întreg şi, ca să-l poată afla la alegere astfel, decretă, după vechile sale drepturi, a-l căuta în toate stările soţietăţii, în toată naţia, iar nu într-un număr mărginit de oameni. Domnia nu e drept de moştenire a nici unei familii, domnia este a patriei. Ea o dă celui ce va socoti de cuviinţă dintre fiii săi. O asemenea alegere strânge şi mai mult legăturile noastre cu Î. Poartă, pentru că per puţinele persoane ce se pot înfluenţa în paguba Î. Porţi şi a popolului român.

Puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţeara se află undeva.În Ţeara română este în popolul român, ce are dreptul de a numi pe capul cel mai înalt al patriei. Prin urmare, popolul, având dreptul suveran, poate revesti cu dânsul pe oricine va socoti de cuviinţă şi pe câţi ani i se va părea că-i este mai de folos. Aşadar, decretă ca domnia să se dea celui ales numai pe cinci ani, spre a se tăia rivalităţile şi urile îndelungate şi spre a pune o emulaţie între cetăţeni a fi buni, întregi şi folositori patriei ca să tragă încrederea publică.

Popolul român leapădă de la sine orice titlu ce i s-a introdus prin corupţie de la străini în protiva vechilor sale datine. Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie remâne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării.Asta e titlul cunoscut de toţi românii. Vorba de prinţ e cunoscută numai de cei ce ştiu din limbile Europei.Vorbele de preaînălţat, prealuminat sunt nişte traducţii din limbagiul fanarioţilor, iubitori de titluri.

La multe trebuinţe ce are patria acum pentru despăgubire şi atâtea cheltuieli spre înaintarea patriei, popolul român nu mai poate da domnului o listă civilă atât de mare li mai vârtos că, şi fără aceasta, vede că este de neapărată nevoie ca domnul să dea exemplu mai întâi de simplitate şi de vieaţă cumpătată.

Vorbele nobil, nobilitate sunt necunoscute între popolul român.Fapta asemenea e şi mai necunoscută, căci nimic n-a fost de moştenire în ţara aceasta, nici rang, nici titluri, decât proprietatea şi numele familiei. Popolul român decretă dar desfiinţarea tutulor rangurilor titulare ce nu au foncţii şi al căror nume nu aduc aminte decât nişte timpi de barbarie şi de servilitate.

Popolul, protestând asupra măsurilor arbitrare şi nelegiuite de a se pune taxă la învăţătură, de la care săracul, orfanul, fiul văduvei e scos afară, protestând asupra relei cugetări de a degrada şi de a ucide naţionalitatea prin scoaterea limbii naţionale din şcoale, decretă o învăţătură pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă, după facultăţile fiecăruia şi fără nici o plată; decretă în Bucureşti o şcoală politehnică, câte o universitate în Bucureşti şi Craiova şi câte un liceu, cum şi pensionate pentru amândouă sexele, câte un liceu, asemenea şi un pensionat în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi câte o şcoală începătoare bine tocmită în fiecare sat; decretă ştiinţele, ca şi până acum, în limba patriei şi cultura şi înflorirea acestei limbi după natură şi după originea ei, cu literele sale, atât în cărţile profane, cât şi în cele sacre, cum şi introducerea literelor în toate cancelariile.

Despre acest capitol al învăţăturii, guvernul va fi dator sub a sa răspundere, a pune cea mai activă stăruinţă spre a se înfiinţa aşezămintele de educaţie publică şi, precum nu se poate lăsa nici un creştin a se naşte şi a muri nebotezat, asemenea nici un fiu de cetăţean din câţi se află în vârstă de doisprezece ani şi câţi se vor naşte de acum înainte să nu rămâie neîmpărtăşit de învăţătură, căci pe dânsa se întemeiază viitorul ţării şi punerea în lucrare, cum şi garanţia cea adevărată a aşezămintelor patriei.

Popolul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de popolul român, iar patria ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească.

Popolul, decretând odată drepturile civile şi politice ce le-a avut totdeauna tot cetăţeanul, declară că tot românul e liber, tot românul e nobil, tot românul e un domn. Prin urmare, de azi înainte desfiinţează orice pedeapsă cu bătaia şi rumpe în obrazul gâzilor orice biciu şi orice vargă ce degradă demnitatea cetăţeanului. Bătaia dar se aridică de la orice dregătorie şi cu atâta mai vârtos din rândurile soldaţilor.

Popolul român, deşi nu cunoaşte fiinţa pedepsei cu moarte, însă pentru că adesea prin judecătoriile criminale judecătorii de sistema cea mai veche au cutezat a da afară nişte sentinţe de moarte fără să fi putut a se pune în lucrare, popolul decretă desfiinţarea cu totul a pedepsei cu moartea, atât în lucrare, cât şi în sentinţe.

Popolul român, vâzând întreruperile sale de relaţii cu Î. Poartă mai vârtos de la 1828 încoa, văzând că reprezentantul său la Constantinopole e un străin, reclamă a-şi avea relaţiile de-a dreptul cu Î. Poartă şi reprezentant al său la Constantinopole însuşi dintre români.

Pe scurt, popolul român, recapitulând, decretă:

1.Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările soţietăţii.

6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.

10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a-şi alege domnul.

11. Gvardie naţională.

12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.

18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.

20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.

22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.

Această Adunanţă va lăsa în moştenire viitorimii Constituţia aceasta şi va fi datoare încă a o încheia printr-o legiuire, prin care neapărat la fiecare 15 ani, din dreptul său, să-şi aleagă popolul deputaţi estraordinari, cari, venind în Adunanţă estraordinară, să introducă reformele cerute de spiritul epohei. Cu aceasta se împedică d-acum înainte vrednica de plâns nevoie de a se face reforme cu mâna armată şi vor fi feriţi copiii şi strănepoţii noştri de necesitatea în care s-a aflat astăzi popolul român.

Aceste decretări vin din glasul general al ţării, sunt drepturi vechi ale ei, sunt după legi, sunt după tractate. Î. Poartă atât în generozitatea, cât şi în interesul său, le primeşte. Rolul Rusiei este de a ne asigura drepturile când ar fi călcate din afară şi mai vârtos când voim a ne reîntregi într-însele. Când ea ni se va împotrivi, va dovedi lumii întregi că a avut gând rău asupra noastră şi asupra Turciei. Arhipăstorul ţării le va binecuvânta dacă este păstor după legea lui Christos; va subscrie decretul acesta în capul tutulor de va voi să ne mai păstorească şi de va fi pătruns de duhul Evangheliei. Domnul ţării nu poate sta contră, pentru că este alesul ei şi nu poate împedeca această faptă fără a-şi trage numele de trădător al ţării şi rebel către Î. Poartă.

Boierii n-au nici un cuvânt a nu primi pentru că nu perd nimic şi mai vârtos că prin învoirea lor vor da lumii o dovadă de frumosul suflet ce caracterisă totdeauna pe cei mai mari ai ţării.Strămoşii noştri ne-au asigurat cu sângele lor o patrie.Misiunea boierilor este a statornici dreptatea cerului, dreptatea Evangheliei într-însa; misiunea lor de astăzi are şi mai mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Neguţătorii, meseriaşii, sătenii binecuvântează decretele acestea, le reclamă, le cer; deşi n-au avut până acum glas, le-au cerut cu ochii, cu mâinile, cu toate mişcările fără a scoate o vorbă, după cum cere mutul ars de sete apa, după cum cere cel astupat, cel înecat aerul.

Fraţi români, soldaţi, cari sunteţi fiii şi fraţii noştri, priveghiaţi a ţine bună orânduială, pentru că datoria voastră aceasta este. Nu ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de rău vă vor porunci a da în fraţii voştri şi a vă întina mânile în cei ce se scoală pentru binele vostru şi al părinţilor voştri. Punerile la cale, legiuirile cele nouă ale popolului român vă înalţă la treapta de om, desfiinţează vergele de pe spatele voastre cu cari eraţi socotiţi în starea vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă face ofiţeri când veţi merita şi uşurează, dau drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce vă vor da porunci a face foc asupra fraţilor voştri însemnaţi-i, că aceia nu sunt români, sau, de vor fi, sunt vânduţi şi vă vând şi pe voi, ca să mergeţi a umple şanţurile cu trupurile voastre, bătându-vă în protiva voitorilor de bine ai omenirii.

Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v-au dat esemplu. Europa luminată e cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine buna orânduială şi a vă lupta asupra vrăjmaşilor patriei.Ţineţi buna orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţi-le să lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Eată, calea cea mai glorioasă în analele patriei vi se deschide vouă. Fericiţi-vă că v-aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare ce a venit de la Dumnezeu şi care, intrând în eternitate, se va înfăţişa iar înaintea lui Dumnezeu cu misiunea sa împlinită şi cu fruntea încoronată de numele voastre ca de nişte stele de mântuire popolului român. Iar dacă capii voştri vă vor comanda asupra fraţilor voştri, n-aveţi să ascultaţi decât glasul popolului suveran: frângeţi-vă săbiile înaintea oricărei comande vărsătoare de sânge.Nişte asemenea comandanţi vor fi însuflaţi de duhul lui Satan. Şi el asemenea a fost un căpitan în cetele cereşti şi îngerii păcii şi ai dragostei smulseră aripele. Smulgeţi şi voi asemenea spaletele din umerii oricărui căpitan trădător ce va comanda să se verse cea mai mică picătură de sânge.

Cuvioşi egumeni, protopopi, preoţi, voi împliniţi locul apostolilor şi astăzi se proclamă nişte legi pe temeiul Evangheliei. Este sarcina voastră, datoria voastră a ieşi cu crucea în mână şi a pecetlui cu dânsa tunurile şi ţevile purtătoare de moarte. Hristos a înviat şi s-a doborât moartea şi robia. Voi trebuie să spuneţi lumii că este Antichrist tot omul ce face moarte asupra fratelui său, tot omul ce mai voieşte robia, tot omul ce n-are milă de sărac, de văduvă şi de orfan.Luaţi vestmintele voastre, armaţi-vă cu crucea şi cântaţi psalmul 108 în protiva oricărui vânzător al patriei.

Boieri, voi aţi fost generoşi cu străinii, i-aţi primit, i-aţi hrănit, i-aţi avuţit, i-aţi chemat a se împărtăşi de drepturile voastre şi nu veţi fi voitori de rău pământenilor, fraţilor voştri, nu veţi face ruşine patriei noastre în străinătate, nu veţi suferi a se pune o pată pe numele vostru, nu veţi lăsa un blestem peste copiii voştri, nu-i veţi osândi a se ruşina de numele ce le veţi lăsa moştenire. Daţi din frumosul vostru suflet fericirea fraţilor voştri fără paguba voastră, căci Dumnezeu vă va da însutit şi aşezămintele cele nouă şi drepte peste curând vor înzeci veniturile voastre. Cu toţi întindeţi mâna a închega toate clasele soţietăţii într-un singur corp, pe care să-l putem numi fără ruşine naţie.

Cetăţeni în general, preoţi, boieri, ostaşi, neguţători, meseriaşi de orice treaptă, de orice naţie, de orice religie ce vă aflaţi în capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, israeliţi, armaţi-vă spre a ţine buna orânduială şi a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră şi a voastră. Vouă vă place a şede într-însa şi ea vă primeşte.Sistema cea veche nu v-a chemat şi pe voi la masa de obşte. De azi înainte o masă avem cu toţii, un ospăţ de frăţie ni se întinde, aceleaşi drepturi vom avea cu toţii.

Şi voi, o binecuvântaţi săteni, fraţi ai lui Hristos, munca voastră, pâinea şi vinul se prefac în trupul şi în sângele Domnului: voi sunteţi fiii cerului, fiii păcii şi ai tăriei; voi sunteţi hrănitorii noştri; voi aţi plâns şi vă veţi bucura; voi aţi însetoşat de dreptate şi vă veţi răcori: pe voi v-a fericit Mântuitorul lumii. Fericiţi sunteţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă! Staţi dar la locul vostru, că ziua a venit; cătaţi-vă de câmpurile voastre ce vi le dăruieşte astăzi patria, care râde înaintea voastră şi vă cheamă la fericire. Iar pentru că duhul răului, Satana, poate să mai aţâţe oarecari vrăjmaşi ce vă pizmuiesc şi fericirea, trimiteţi din fiecare sat câte un preot cuvios şi câte trei inşi împuterniciţi a vă cere dreptatea ce vi se cuvine.Dreptatea v-o dă toată lumea cu mâni pline şi cu lacrimile în ochi. Iar preoţii vor ceti blestemele sfântului Vasile, spre a goni duhul răului din ţeară-

Măria Ta, domnule ales al ţării!

Plânge popolul român cu durere că te pomeneşte în urma tutulor şi este la Măria Ta să te pui în cap. Patria te-a ales, te-a avut fiul ei cel mai scump; guvernarea ţi-a fost problematică; te-ai arătat în ochii patriei şi ai lumii ca fiul risipitor din Evanghelie. Vino înapoi şi va pune patria inel în dreapta ta şi va înjunghia viţelul cel gras.Noi nu-ţi cerem cuvânt, pentru că eşti fratele nostru, eşti român. Cuvântul îl vei da înaintea conştiinţei Măriei Tale, înaintea lui Dumnezeu. Nu ştim dacă câte ai făcut le-ai făcut de bunăvoie ori silit. Acum e timpul să arăţi lumii că ai fost şi eşti român; acum e timpul să faci să se spele cele trecute şi să nu laşi fiilor un nume veştejit. Patria te reclamă de fiu, ea îşi rumpe vestmintele, îşi bate peptul şi aleargă şi într-o parte şi într-alta, cerând să nu piară nici unul dintre fiii săi, să nu se verse nici o picătură de sânge de român. Patria uită tot: fii dar al ei, după cum voieşte să te aibă în cap la această mare faptă.Fă o pagină frumoasă istoriei române. Nu-ţi face copiii a se ruşina în sânul Franţei de tatăl lor; nu lăsa ţeara fără cap în asemenea împregiurări, în prada intrigii ce ar putea aduce anarhie, căci atunci vai nouă şi de trei ori vai Măriei Tale!

Fraţi români! Nu vă temeţi de nici o putere nepravilnică din afară, căci s-au dus timpii silei şi ai dreptului celui mai tare.Ţineţi numai buna orândueală în întru.Întramaţi-vă în gvardie naţională spre asigurarea drepturilor voastre şi spre a forma cruciata înfrăţirii claselor în întru, cum şi a face parte în cruciata naţiilor în afară. Adunaţi-vă cu toţii sub steagurile patriei. Cele trei culori naţionale vă sunt curcubeul speranţelor. Crucea ce e de-asupra lor va aduce aminte Rusiei că e creştină. Crucea se va pune pe hotarul nostru şi rusul nu va călca ţeara noastră, fără să calce mai întâiu crucea la care se închină. De nu se va sfii de semnul acesta, vom trimite înainte-i nu arme ce nu le avem, ci preoţii noştri, bătrânii noştri, mumele noastre, pruncii noştri, cari însoţiţi de îngerul Domnului, ce păzesc pe cei ce se scoală în numele lui, vor ţipa şi se va auzi până la marginea pământului, că românii nu le-au luat nimic, că ei nu-i vor în ţeara lor. Vor pune preoţii Evanghelia, pe care se întemeiază legile noastre, o vor pune în calea lor ca să calce pe dânsa şi să vie să robească un popor ce totdeauna i-a fost voitor de bine, făcător de bine în războaiele lui. Rusia până acum s-a zis că este chezaşă drepturilor noastre. Noi în strigarea noastră nu cerem decât drepturile noastre şi protestăm mai dinainte la Î. Poartă, la Franţa, la Germania şi Englitera asupra oricărei invasii în pământul nostru ce ne va pismui fericirea şi ne va cutropi independenţa noastră.

Apoi popolul român declară astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că, dacă proclamaţia sa se vede pretutideni însuflată de spiritul păcii, dacă ei nu vorbesc într-un ton ameninţător şi se ţin pe drumul legilor şi al tractatelor, aceasta învederează caracterul lor cel pravilnic şi sufletul lor ce deopotrivă adoară libertatea şi a lor şi a altor naţii ce voind a se reîntregi în drepturile lor ştie a respecta pe ale altor naţii. Aceasta îi face a vorbi astfel, iar nu frica; căci sunt o naţie mai mult de 8 milioane suflete şi, la orice invazie din afară ce le va ameninţa libertăţile, fiecare va şti a-şi apăra vetrele, şi străinul, în cele după urmă, la orice nenorocire, va putea cutropi pământul dacă va dormi Dumnezeu, iar nu şi oamenii. Nici un român nu va mai trăi după moartea independenţei patriei sale.

Fraţi români!Respectaţi proprietatea şi persoanele, adunaţi-vă cât de mulţi, armaţi-vă cu toţi, însă imitaţi pe fraţii voştri transilvani. Vedeţi cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. N-aveţi nici o temere decât temerea de Dumnezeu şi atunci vouă cu adevărat vi se va cuveni a striga fără ruşine: „Că cu noi este Dumnezeu!".

Cu noi este Dumnezeu, fraţilor! În numele lui sculaţi-vă îngerul răzbunării dumnezeieşti va stinge pe tot vrăjmaşul şi va doborî şi cal şi călăreţ, carele şi armele lui vor fi risipite ca pulberea şi planurile lui împrăştiate ca fumul.

La arme, români! La armele mântuirii!

Surse:

Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre.Ediția a III-a. Ed. Humanitas, București, 1992

Berindei, Dan - Revoluţia română din 1848-1849, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998

Focșeneanu, Eleodor: Istoria constituțională a României 1859-1991, p. 16, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1992.

https://www.independentaromana.ro/read-offline/7504/proclamatia-de-la-islaz.print

https://jurnalul.antena3.ro/campaniile-jurnalul/croaziera-jurnal ul/pe-urmele-pasoptistilor-9089.html

http://mariannazat.ro/ziua-islazului/

&&&

 S-a întâmplat în 9 iunie1856: În această zi, Vasile Alecsandri a publicat, în revista „Steaua Dunării", poezia „Hora Unirii"; în scurt timp a devenit imnul de luptă pentru Unirea Principatelor, imnul unităţii naţionale româneşti.

„Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inimă română / Să-nvârtim hora frăției / Pe pământul României!” sunt versuri pe care le-am auzit și poate chiar fredonat cu toții. Publicată pe 9 iunie 1856, în gazeta „Steaua Dunării”, poezia lui Vasile Alecsandri, ale cărei versuri au fost puse pe muzică de către Alexandru Flechtenmacher, s-a transformat într-un veritabil simbol al înfrățirii românilor de pretutindeni. An de an, la 24 ianuarie, românii aniversează Unirea Principatelor, iar Hora Unirii asigură, încă din 1859, „coloana sonoră” pentru aceste sărbători. 

Cântată și jucată de ambele părți ale Milcovului cu ocazia dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Hora Unirii a fost descrisă de Mihai Eminescu drept „cea mai frumoasă horă a neamului românesc”.Asta pentru că a fost scrisă cu multă dragoste și convingere, autorul ei fiind unul dintre cei mai însuflețiți luptători pentru Unire. După perioada caracterizată de avântul pașoptist, atenția „bardului din Mircești” s-a îndreptat către un obiectiv asemănat de Mihail Kolgălniceanu cu o „cheie de boltă”, și anume, Unirea Principatelor. Mișcarea unionistă, din rândul căreia făcea parte, a dobândit treptat un caracter de masă. Se simțea însă nevoia de propagandă, iar revistele, foile, gazetele au reprezentat cele mai potrivite mijloace. Astfel, la 1 ianuarie 1855, sub direcția lui Vasile Alecsandri a apărut la Iași România literară. Revista a fost suprimată în același an, pe 3 decembrie, nu înainte însă de a publica un supliment de 48 de pagini, cuprinzând cântece populare ale românilor culese din Moldova, Transilvania, Banat și Valahia.Mesajul era unul clar.

Tot astfel s-a întâmplat și cu „Steaua Dunării”. Gazeta, înființată de omniprezentul Kogălniceanu, a servit aceluiași scop și a avut o ediție franceză, „L”Etoile du Danube”. În 1856, la momentul constituirii „divanurilor ad-hoc”, pentru consultarea voinței populare în privința Unirii, ca urmare a Convenției de la Paris, Alecsandri a publicat poezia ce avea să facă senzație, Hora Unirii. Cu puțin timp înainte ca visul său să devină realitate, și-a rugat prietenul, Alexandru Flechtenmacher, un sas originar din Brașov, să compună muzica pentru ceea ce avea să devină Imnul Unirii. Se spune că acesta a compus melodia într-o singură zi.

Unirea s-a înfăptuit după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca unic domn al Moldovei și al Ţării Românești. Vasile Alecsandri a avut un rol esențial, atât în ceea ce privește propaganda, cât și prin directa sa implicare politică. S-a aflat chiar printre candidații propuși la domnie. A fost ministru de externe al Moldovei și apoi cel dintâi ministru de externe al Principatelor Unite. Una dintre cele mai importante misiuni, dacă nu cea mai importantă din cariera sa de diplomat, a fost cea în care a ajuns la Londra, Paris și Torino, cu scopul de a obține recunoașterea puterilor occidentale pentru dubla alegere a lui Cuza.

Vasile Alecsandri a fost un poet care a luminat epoca în care a trăit, prin talentul literar, grija față de creația autentică, implicarea în problemele societății și preocuparea față de binele național. Trupul său se odihnește azi la la conacul de la Mircești, însă spiritul veghează asupra țării și oamenilor pe care i-a îndrăgit atât de mult. Chiar dacă vremurile se schimbă, valorile adevărate traversează timpul și își transmit mesajul peste generații.Vasile Alecsandri nu a fost uitat și contribuția adusă la formarea statului național, dar și la zestrea literaturii române sunt omagiate chiar și în era digitală.

Surse:

https://www.rri.ro/ro_ro/unirea_ca_o_hora-2593007

https://glasul.info/2015/06/09/la-9-iunie-1856-vasile-alecsandri-publica-in-revista-steaua-dunarii-poezia-hora-unirii/

https://stirinationale.eu/la-9-iunie-1856-vasile-alecsandri-publica-in-revista-steaua-dunarii-poezia-hora-unirii/

https://www.istorie-pe-scurt.ro/povestea-poeziei-hora-unirii/

&&&

 S-a întâmplat în 9 iunie1870: În această zi a plecat în eternitate scriitorul englez Charles Dickens (n. 7 februarie 1812). „Marile speranţe”, „Oliver Twist” sau „David Copperfield” sunt doar câteva dintre operele unuia dintre cei mai mari romancieri englezi: Charles Dickens. 

Charles Dickens a fost un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum Marile speranțe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice). Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822 mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. 

Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding.Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor. La vârsta de 12 ani, Dickens este destul de matur ca să muncească zece ore pe zi în fabrica de cremă de ghete a lui Warren (aflată în apropiere de stația de cale ferată Charing Cross), pentru șase șilingi pe săptămână. Cu acești bani trebuie să-și achite cazarea și să încerce să-și ajute familia.

După o perioadă de timp, situația familiei se îmbunătățește în urma unei moșteniri venite din partea familiei tatălui. Familia Dickens iese din închisoarea săracilor, dar mama îl lasă pe Charles să lucreze în continuare la fabrica de cremă de ghete. Dickens n-o va ierta niciodată și acest resentiment, precum și situația grea a clasei în mijlocul căreia și-a trăit o parte din copilărie vor deveni teme majore ale operei sale. Avea să-i spună mai târziu biografului său: „Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc, așa că, ajută-mă, Doamne!”.

Din 1827 a început să lucreze ca funcționar într-un birou de avocatură, având șansa să ajungă avocat. Nu i-a plăcut însă această profesie și după o scurtă perioadă de timp, în care a lucrat ca stenograf la tribunal, a devenit ziarist, relatând dezbaterile parlamentare și călătorind prin Anglia cu poștalionul, ca să scrie despre campaniile electorale. Reportajele sale vor fi publicate sub titlul „Schițe de Boz” (în engleză Sketches by Boz), Boz fiind pseudonimul său literar.Va continua să publice în ziare cea mai mare parte a vieții.În acești ani publică primul său roman, The Pickwick Papers.

Prima sa povestire a fost publicată în Monthly Magazine, în anul 1833, cu pseudonimul Boz. Cu același pseudonim a publicat și în Morning Chronicle și London Evening Chronicle. Povestirile au devenit foarte populare și în 1836 au fost reunite în volumul Sketches by Boz. Tot în anul 1836, Dickens a acceptat postul de editor la revista Bentley's Miscellany, o poziție pe care a detinut-o timp de trei ani, perioada în care editorul William Hall se angaja să îi publice The Pickwick Papers în 20 de numere lunare, apoi Oliver Twist în 1838 și The Life and Adventures of Nicholas Nickleby în 1839, de asemenea, publicate lunar în Bentley's Miscellany.

Pe 2 aprilie 1836 se căsătorește cu Catherine Hogarth, împreună cu care va avea zece copii. În acest an acceptă un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va rămâne până în 1839. Alte două ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words și All the Year Round. În 1842, în timp ce vizita Statele Unite, a incriminat sclavia. A investit o parte a drepturilor sale de autor într-un ziar radical nou, Daily News. A devenit astfel editor și în primul număr, în ianuarie 1846, a scris un articol în care pleda pentru educație, libertate religioasă, egalitate în fața legii. Ziarul n-a avut succes și a demisionat din funcția de editor iar în 1850 începea să editeze revista săptămânală Household Words. 

Tot în 1850 a apărut celebrul roman David Copperfield. A publicat în Household Words, sub formă de foileton, romanul său social Hard Times (1854). În 1859 a scos o altă revistă, All the Year Round, în care a publicat romane ale unor scriitori britanici ai momentului, precum și propriile scrieri: A Tale of Two Cities (1859) și Great Expectations (1860-1861). A continuat să publice în această revistă până la moartea sa. În 1868 divorțeaza de soția sa, dar aceasta va locui la Gad’s Hill până la moarte. Dickens continuă să lucreze și să facă turnee de promovare a romanelor sale, iar în 1868 face a doua călătorie în SUA, unde remarcă schimbările survenite în urma Războiului de secesiune. Revenit în Anglia, de asemenea își continuă turneele în Scoția și Irlanda. În timpul unui astfel de turneu suferă un prim infarct în anul 1869 după care urmează o perioadă de odihnă. Deși la început au fost fericiți, Catherine era acum obosită și nu-i mai putea oferi lui Dickens energia de care avea nevoie. Primele semne de insatisfacție apăruseră în 1855, când mersese să se întâlnească cu prima lui iubire, Maria Beadnell, care era de asemenea căsătorită.

Pe 9 iunie 1865, în timp ce se întorcea din Franța, unde fusese să o vadă pe Ellen Ternan (o actriță pe care o cunoscuse în 1857), Dickens este implicat într-un accident de cale ferată în care șase vagoane ale trenului în care se afla alunecă de pe podul peste care acesta trecea. Singurul vagon de clasa întâi care rămâne pe șine este cel în care se află Dickens, împreună cu Ellen și mama acesteia. Petrece un timp între viață și moarte, până când vin ajutoare și când pleacă în sfârșit, își amintește de manuscrisul neterminat al romanului Our Mutual Friend (Prietenul nostru comun) și se întoarce la vagon. Reușește să evite un posibil scandal, cauzat de prezența Ellenei și a mamei acesteia, dar incidentul lasă urmări grave în starea lui de spirit. Ellen va continua să-i fie prietenă și, probabil, amantă, tot restul vieții.

Petrece mult timp în întâlniri cu publicul cititor, unde citește din cele mai bune romane ale sale. Fascinația sa pentru teatru ca mijloc de evadare din real este reflectată în romanul Nicholas Nickleby. Fără îndoială, cel mai cunoscut roman al lui Charles Dickens este „Marile speranțe” (1860), care urmărește destinul orfanului Pip, nepot al unui fierar, care vine la Londra cu visul de a deveni gentleman. Pe 2 decembrie 1867 are prima întâlnire cu cititorii în Statele Unite, la New York. Aceste întâlniri cer însă mult efort și vor contribui la deteriorarea stării lui de sănătate. Se stinge din viață la 9 iunie 1870, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.

Surse:

https://www.charlesdickensinfo.com/

https://www.britannica.com/biography/Charles-Dickens-British-novelist

http://www.dickens-online.info/charles-dickens-biography.htm

https://www.dickensfellowship.org/life-charles-dickens

https://www.ro.biography.name/scriitori/9-anglia-uk/366-charles-di ckens-1812-1870

&&&

 S-a întâmplat în 9 iunie1912: În această zi, a murit, la Berlin, unde se stabilise, scriitorul și marele „hâtru” Ion Luca Caragiale, membru post-mortem al Academiei Române din 1948. Printre altele, eu mi l-am  ales drept „tătuc spiritual”. Cred că nu e greu de ghicit motivul!

Ion Luca Caragiale (n. 30 ianuarie1852 Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. Berlin) a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. 

Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Creatorul limbajului dramatic românesc, I.L. Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române, alături de M. Eminescu și I. Creangă, ne-a lăsat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii naționale, dar și universale, în care a ilustrat magistral, prin comicul de situații și al personajelor care vorbesc o limbă aparte, specificul și mecanismele parvenirii. 

Născut în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), județul Dâmbovița, a urmat Gimnaziul Petru și Pavel din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințele Junimii (1877-1878), în revista căreia, „Convorbiri literare”, își va publica principalele piese de teatru.De-a lungul timpului a ocupat diferite funcții: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București, redactor la revista Ghimpele (1873-1875), la ziarul Timpu' (1878-1881), revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular Sf. Gheorghe din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).

A editat revista de umor în format de buzunar Claponul (mai-iun. 1877), un Calendar al Claponului (1878), apoi ziarul Moftul român (1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), Vatra (1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc).În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa Năpasta. După debutul în gazetărie de la 21 de ani, în revista Ghimpele, unde a susținut rubricile Varietăți și Una-alta (1873-1875), a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri:'Albina Carpaților, Convorbiri literare, Epoca, Literatura și arta română, Noua revistă română, Românul, elegraful, Tribuna, Universul literar, Viața nouă. 

De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detașează articolul-pamflet „Din primăvară până-n toamnă”, publicat în revista vieneză Die Zeit (1907).În scrierile sale (piese de teatru, schițe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei și provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, afirmând că „nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul”.S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte „O noapte furtunoasă” (1878, premiera la 18 ianuarie 1879 la Teatrul Național din București, publicată în Convorbiri literare în oct.-nov. 1879) — capodoperă a dramaturgiei românești, farsa într-un act „Conul Leonida față cu Reacțiunea” (1880, publicată la 1 februarie, premiera la 16 aprilie 1912 la Teatrul Național din București), comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” (1884, premiera la 13/25 noiembrie 1884 la același teatru), comedia în trei acte „D-ale carnavalului” (1885, jucată la 8 aprilie și publicată la 1 mai); drama „Năpasta” (1890, premiera în același an, la 3 februarie), alături de câteva piese de mai mică valoare.

A mai lăsat studiul teatral „Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri Roma învinsă, de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Național din București la 21 mai 1878; La Camaraderie, de E. Scribe).Primul volum al lui Caragiale, Teatru, prefațat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, Comediile d-lui I. L. Caragiale, a apărut în cursul anului 1889. Creator al schiței în literatura română, a scris numeroase Momente și Schițe, asemănătoare teatrului, prin fondul lor dramatic și comic: Domnul Goe, Vizită, Bubico, Tren de plăcere, Petițiune, Căldură mare, Un pedagog de școală nouă, Ultima oră, Inspecțiune,High-life, Telegrame, Justiție etc. Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observație psihologică și naturalistă (O făclie de Paști, Păcat, Două loturi, În vreme de război) și fantastică (La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea). 

A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi. La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viață la Berlin. Trupul său neînsufleţit a fost depus la capela cimitirului Erster Schoneberger Friedhof, în cavoul familiei. După cinci luni de zile, la data de 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămăşiţele scriitorului au fost aduse la Bucureşti, acesta fiind înmormântat patru zile mai târziu la cimitirul Şerban Vodă - Bellu. Mii de oameni au format un cortegiu funerar, printre aceştia aflându-se mai marii scriitori ai timpului: Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ovid Densuşianu, Sandu Aldea şi alţii.

Și acum voi reaminti o „epopee” mai puțin cunoscută despre „aventura” sa post mortem! Nu foarte multă lume ştie că aducerea acasă a sicriului marelui dramaturg pare a fi o scenă desprinsă din comediile sale. Rămăşiţele pământești ale lui Caragiale au fost aproape de a fi pierdute într-un tren care venea de la Berlin, după ce foaia de expediţie a dispărut de pe sicriu. „Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri (17 noiembrie stil vechi), pe neaşteptate, într-un vagon special, în gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (...) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinuieşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul (foaia de expediţie) s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară domnul Zlatro, o rudă apropiată”, aşa au explicat jurnaliştii de la ziarul „Universul”, în ediţia din 19 noiembrie 1912, aducerea sicriului lui Caragiale în ţară. 

„Nenea Iancu” a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiștilor și ale militanților pentru cauza națională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care Vasile Goldiș i-a trimis-o, la 26 februarie 1911, în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poți să-ți dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naționale.Să ne ajuți acum cu puterea de leu a d-tale la biruință. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiță literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieșit din sufletul lui Caragiale și să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie și învingerea noastră e sigură.”

În acest timp, la Brașov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică și în manifestările anuale ale Societății de lectură a studenților. Printre militanții societăților culturale românești din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale, s-au aflat și Valeriu Braniște, George Moroianu și Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar și un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecțiune din partea publicului, mai ales în țara românească unde munca scriitorilor e răsplătită așa de ingrat”. În Gazeta Transilvaniei de la Brașov au apărut articole și informații despre sărbătorirea lui Caragiale la București. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA a fost reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociațiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 - 30 august 1911). Au fost prezenți Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 - 17 august1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniți din toate județele țării. Printre delegații trimiși de organizațiile culturale de la București s-au aflat și scriitorii: N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziții, conferințe și alte acțiuni, a fost prevăzut și un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci”.Au mai fost prezenți la manifestări Sextil Pușcariu și J. Urban Jarnic.

Având în vedere mai multe mesaje pe care le-am primit în anii precedenţi referitoare la date EXACTĂ a naşterii lui Caragiale, am a vă spune, stimabili monşeri şi monşeriţe că...nimeni nu ştie exact!...Crede fiecare ce vrea! Eu tind să dau crezare celui care a fost, de netăgăduit, criticul şi biograful său. Aşa cum despre Eminescu cele mai bune pagini aparţin lui G. Călinescu, aşa şi „călăuza” cea mai bună pentru a-l cunoaşte pe I.L. Caragiale este Şerban Cioculescu, cel care a scris una dintre cărţile fundamentale despre maestru, „Viaţa lui I.L. Caragiale". Prima ediţie a fost în 1940, reeditată mult mai târziu, aflată acum la a treia ediţie. După această carte au învăţat generaţii de studenţi şi aproape e de nedespărţit de biografia pitorească a marelui dramaturg. 

Ţin să vă aduc în atenţie faptul că depoziţiile „împricinatului” Caragiale însuşi sunt, de multe ori, contradictorii. În privinţa datei naşterii lui Ion Luca Caragiale, într-adevăr, au fost vehiculate mai multe date: „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” (Şerban Cioculescu), bazate pe amintirile lui Caragiale. Păi, dacă în memoriile lui Caragiale scrie aşa, noi de ce am spune altfel? Iată cum rezumă criticul Şerban Cioculescu: „Era iarnă, într-adevăr, poate cea mai aspră iarnă, după blândul climat local, în noaptea de 29-30 ianuarie 1852, şi pruncul a văzut lumina zilei în zori. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi de naştere 1 februarie, desigur nu din rea-credinţă, dar din zăpăceală”. Certificatul de botez, descoperit la Arhivele Statului, menţionează, pe de altă parte: „La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ a nume Dl Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului". 

Către apusul vieţii sale, Caragiale îi livrează lui Horia Petra-Petrescu, un exeget al său, câteva date biografice care vor fi utilizate de destinatar în scopuri ştiinţifice, adică tânărul doctorand în litere al Universităţii din Leipzig îşi pregătea în acea vreme teza de doctorat consacrată vieţii şi operei maestrului, „Ion Luca Caragiales Leben und Werke”, pe care o va publica în „XVII, Jahresbericht des Institutes füe rumänische Sprache, Leipzig, 1911”. Pe de altă parte, tot după declaraţiile sale, în Albumul Societăţii Junimea, Caragiale figura însă ca născut „în 1853 ianuar 29, Mărgineni – Prahova”. În mai 1894, la naşterea fiicei Ecaterina, viitoare Logadi, Caragiale figurează în actul notarial de succesiune cu vârsta declarată de 41 de ani, ceea ce prezumă că s-ar fi născut în 1853. Acelaşi an rezultă şi din schiţa cu vădite inflexiuni autobiografice Boborul! a cărei acţiune este plasată în 1870, în timpul celebrei republici de la Ploieşti când, după cum autorul precizează fără echivoc, „Eram de şaptesprezece ani...”. Toate bune şi frumoase, numai că în Registrul stării civile pentru morţi din 1896 (anul decesului arhitectului Gaetan Burelly, socrul său) este menţionată o altă declaraţie a ginerului, adică a domnului I.L. Caragiale personal, precum că are vârsta de 42 ani, un calcul aritmetic simplu omologând ca an de naştere 1854 (!?). Iar pentru ca încurcătura să fie completă, într-o scrisoare către Horia Petra-Petrescu din februarie 1908, acelaşi Caragiale schimbă calimera şi dă, manu propria, o asigurare fermă: „M-am născut în anul 1852, la 30 ian. (Trei Ierarchi), st. v. dis de dimineaţă...”.

Ca să concluzionez, ceea ce cred eu, dându-i credit lui Şerban Cioculescu, este că Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Şt. Caragiale, s-a născut la 30 ianuarie 1852, dinspre ziuă, în satul Haimanale, judeţul Dâmboviţa, ţinând de Mânăstirea Mărgineni. Mama sa, braşoveanca Ecaterina Chiriac Caraboas, a ţinut să-i dea copilului său numele de Ion, pentru că a venit pe lume în ziua sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi...Şi poate contează mai puţin ceea ce cred eu şi data exactă a naşterii ci faptul că s-a născut şi a creat! La mulți ani în nemurire, nene Iancule!

Surse:

Papadima, Liviu (1999).Caragiale,firește. București: Editura Fundației Culturale Române. 

Maiorescu, Titu (1885). Comediile domnului Caragiale

Cioculescu, Șerban (1940). Viața lui Ion Luca Caragiale

Genoiu, George & Cezar Alexandru Genoiu (2001). I. L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document. București: Editura Rampa și Ecranul. 

Iorgulescu, Mircea (2002). Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale. București: Editura Compania. 

Pârvulescu, Ioana (2011).Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE. București: Editura 

Amintiri despre Caragiale, Ștefan Cazimir, Editura Humanitas, 2013 - volum ce reunește cele mai importante mărturii despre Caragiale relatate de contemporani

http://www.ilcaragiale.eu/

http://adevarul.ro/…/cum-s-a-pierdut -sicriul-ion…/index.html

&&&

 S-a întâmplat în 9 iunie 1974: În această zi, a murit Miguel Ángel Asturias, cel mai important scriitor din Guatemala, creaţia sa literară fiind răsplătită cu un Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1967. Motivaţia Juriului Nobel: „pentru creaţia lui literară plină de viaţă, adânc înrădăcinată în modul de viaţă şi tradiţiile indigenilor din America Latină." 

S-a născut la 19 octombrie 1899, în Ciudad de Guatemala. Pentru a scăpa de persecuţiile dictatorului Estrada Cabrera, părinţii săi se refugiază la ţară, în provincia Baja Veracruz. Astfel, Asturias şi-a petrecut o mare parte din copilărie în atmosfera încărcată cu miturile indiene, care aveau să-i influenţeze în mare măsură operele literare. Mai târziu se întoarce cu părinţii săi în capitală, unde va urma cursurile liceale, iar apoi se va înscrie la Facultatea de drept.În 1920 participă împreună cu ceilalţi studenţi la revolta care a răsturnat regimul lui Cabrera. Peste trei ani este însă silit să fugă din ţară din cauza loviturii militare din 1921 şi a prigoanei la care erau supuşi cei cu vederi progresiste.Între 1923 şi 1933 locuieşte în Paris, aceasta reprezentând o perioadă importantă pentru formarea viitorului scriitor. Traduce în limba spaniolă Popol Vuh, epopeea indienilor quiches şi publică volumul Legendele Guatemalei. Succesul traducerii în franceză a acestui volum îl integrează societăţii artistice din Paris. 

Îi cunoaşte pe Henri Barbusse, Pablo Picasso, Jean Cocteau, Tristan Tzara şi întreţine o strânsă prietenie cu latino-americanii Cesar Vallejo, Alejo Carpentier, Arturo Uslar Pietri. Are o bogată activitate politică şi publicistică, publicând peste 2000 de articole în ziarele şi revistele din Guatemala, Mexic, Argentina.În 1933, Miguel Ángel Asturias se întoarce în Guatemala, scrie sonete şi alte poeme (reunite mai târziu într-o antologie publicată la Buenos Aires). După căderea dictatorului Ubico(1944), se implică în viaţa politică a ţării sale, reprezentând Guatemala ca ministru consilier la Buenos Aires şi Paris, şi ca ambasador în El Salvador. Tot în această perioadă se impune ca un mare romancier de limbă spaniolă, publicând romanele Domnul Preşedinte şi Oameni de porumb. Miguel Ángel Asturias primeşte Premiul Lenin pentru pace în 1966 şi Premiul Nobel pentru Literatură în 1967. Şi-a petrecut ultima perioadă a vieţii la Madrid, trecând la cele veşnice pe 9 iunie 1974. Este înmormântat în cimitirul Père Lachaise, din Paris.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1967/asturias/biographical/

https://www.britannica.com/biography/Miguel-Angel-Asturias

https://www.goodreads.com/author/show/39087.Miguel_ngel_Asturias

https://www.biografiasyvidas.com/biografia/a/astur ias.htm

&&&

 S-a întâmplat în 9 iunie 1978: În această zi, a murit prinţul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României. Alteţa Sa Regală Nicolae, principe al României, principe de Hohenzollern, a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria (n. 15 august 1903, Sinaia — d. Lausanne) a fost fratele mai mic al regelui Carol al II-lea şi unchi, după tată, al regelui Mihai I al României. 

El şi-a petrecut întreaga existenţă princiară în umbra Coroanei Regale a României, jucând un rol mai activ doar între anii 1927 – 1930 când a făcut parte din Consiliul de Regenţă ce conducea ţara in locul regelui minor Mihai I. A murit la vârsta de 75 de ani, departe de ţară, după patru decenii de exil forţat. Prinţul Nicolae, Nicky cum îl alinta familia regală, s-a născut la Sinaia în Castelul Pelişor, pe data de 5 august 1903, fiind al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand şi Maria. La naşterea sa, fratele mai mare, Carol, avea 10 ani, iar surorile sale - Elisabeta şi Mărioara - nouă şi, respectiv, trei ani. A mai avut o soră - Ileana, născută în 1909, şi un frate - Mircea, născut în 1913 şi mort prematur, în 1916. 

Copilul a fost botezat de însuşi ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, cel care peste 15 ani avea să fie ucis împreună cu întreaga familie de către bolşevici. În Povestea vieţii mele, Regina Maria l-a prezentat în cele mai frumoase culori pe Nicolae. Era „un băieţel frumos, cu nasul cam lung... ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasă.” Un copil „independent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil”, dar „seducător, direct, cu o fire deschisă”. Regina mai nota: „Unchiul însuşi (Carol I) nu rezista acestei mici fiinţe impulsive, ale cărei ştrengării şi veselii spontane îl amuzau şi îl destindeau.El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcuşor, care cucerise inimă austeră a regelui.”  

Nicolae îşi petrece copilăria la Sinaia în Castelul Pelişor – reşedinţa familiei princiare. Partenerii de joacă ai micuţului erau în special fraţii săi mai mari, preferata lui fiind sora sa Mărioara. Cei doi erau nedespărţiţi şi timp îndelungat prinţesa a fost pentru Nicky tovarăşul de joacă ideal. Încă dinaintea Primului Război Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu britanic Eton, în pofida pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar. În timpul colegiului, prinţul şi-a uitat slăbiciunea pentru medicină şi, aidoma viitorului său nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviaţiei şi al sportului în general. 

De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sângelui său, şi-a dovedit şi abilităţile tehnice, asamblând singur câteva automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri şi concursuri internaţionale.Sfârşitul anului 1914, aduce o schimbare în viaţa tânărului prinţ. Moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a tatălui său Ferdinand I face ca întreaga familie să-şi mute reşedinţa în Bucureşti, la Palatul Cotroceni. Nicolae îşi întrerupe studiile şi se întoarce în ţară deoarece în Europa izbucnise războiul. Adolescenţa liniştită a prinţului se sfârşeşte în vara anul 1916 când România intră în Primul Război Mondial. 

În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae îşi aminteşte cum Regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet înaintea Consiliului de Coroană din 14 august 1916 şi i-a spus: „Dinastiile sunt ţinute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn şi strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijenţa sau, şi mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere şi o călcare de contract. Înseamnă o înşelăciune ce trebuie aspru sancţionată de partea lezatǎ în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliatii de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligaţiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român". 

A două zi ţara intra în război împotrivă Puterilor Centrale pentru a înfăptui România Mare. La sfârşitul aceluiaşi an, familia regală împreună cu guvernul sunt forţaţi să se retragă la Iaşi, Bucureştiul căzând sub ocupaţia nemţilor.Sfârşitul războiului aduce victoria românilor alături de Antanta precum şi înfăptuirea României Mari, dar în familia regală se declanşează un nou scandal. Principele Carol renunţă în septembrie 1918 la la prerogativele de moştenitor al tronului, ca urmare a căsătoriei sale cu Zizi Lambrino.În această perioadă unele personalităţi politice cer proclamarea prinţului Nicolae ca succesor. Principele, fiind al doilea bărbat din familia regală era exclus, conform Constituţiei româneşti din acea perioadă, de la succesiunea la tron.Ținând seama de toate aceste prevederi legale, Nicolae a primit o educaţie deosebită, dar nu una destinată viitorului rege. Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, i-a declarat regelui Ferdinand: „Prinţul Carol trebuie decăzut din prerogativele sale; prinţul Nicolae, proclamat în locul său şi pentru el făcută educaţie severă şi serioasă". Propunerea nu a fost acceptată, nici de suveran, nici de ceilalţi lideri politici. Ea şi-a pierdut rostul deoarece, în noiembrie 1918, Carol a acceptat desfacerea căsătoriei sale cu Zizi Lambrino, anulată ulterior în ianuarie 1919.Imediat după terminarea războiului, Nicolae îşi continuă studiile întorcându-se în Marea Britanie la Eton.Următorii ani şi petrece în afara ţării, revenind în România doar pe perioada vacanţelor.După terminarea studiilor prinţul face un stagiu militar în flota britanică. 

Revenit definitiv în ţară, Nicolae îşi dedică timpului liber preocupărilor sale preferate: sportul şi viaţa mondenă. Iarna, pe dealurile din apropierea Castelului Pelişor, aveau loc adevărate concursuri de ski ce îl aveau în prim plan pe Nicolae. Mai târziu prinţul avea să publice şi o carte despre acest curajos sport. În luna februarie a anului 1921 sora sa cea mare, Elisabeta se căsătoreşte cu prinţul moştenitor al Greciei. Tot în 1921 are loc şi căsătoria lui Carol cu princepesa Elena, fiica regelui Greciei, iar în 1922 tovarăşa sa de distracţii Mignon se mărită cu regele Alexandru I al Iugoslaviei. Rămas acasă numai cu sora sa mai mică, Ileana, prinţul descoperă în ea un bun camarad cei doi petrecând din ce în ce mai mult timp împreună.

În anul 1920 regina Maria primeşte în dar din partea oraşului Braşov Castelul Bran. Nicolae şi Ileana îndrăgesc din prima clipă locul, prinţul având propria sa cameră în Bran. După ce regina termină de amenajat locuinţa, cei trei îşi vor petrece aici câteva săptămâni din vară în fiecare an. Tot în această perioadă apar şi unele mici zvonuri în legătură cu viaţa deloc disciplinată pe care o ducea prinţul. Regina Maria este hotărâtă de această dată să taie răul de la rădăcină, nevrând să se mai ajungă şi acum în situaţia creată de Carol. Ea îi atrage atenţia fiului său să fie mai cumpătat cu distracţiile. Ca membru al familiei regale, participa la diferite festivităţi, prezida unele societăţi şi asociaţii sportive sau de caritate. Nu-l interesau problemele politice şi nici nu dorea să se implice în activităţi care impuneau exprimarea unei opţiuni politice. La 20 iulie 1927, a devenit regent al României şi a exercitat direcţia Consiliului de Regenţă până la 8 iunie 1930, când fratele lui, Carol al II-lea, a fost proclamat rege. După venirea pe Tron a fratelui său, Principele Nicolae a primit funcţii onorifice, precum acelea de inspector general al armatei şi de preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii.

S-a căsătorit, la 28 octombrie 1931, cu Ioana Dumitrescu-Doletti. Căsătoria nu a fost recunoscută de regele Carol al II-lea, care a hotărât să-l trimită pe fratele său în două călătorii succesive, în Europa şi Statele Unite. Relaţiile dintre fraţi au devenit tot mai tensionate, Nicolae neacceptând să îi fie anulată căsătoria. La 9 aprilie 1937, Carol al II-lea l-a exclus din familia regală, i-a suprimat titlurile şi drepturile dinastice şi l-a autorizat să poarte numele de Nicolae Brana. Și-a recâștigat dreptul de a se numi Nicolae de Hohenzollern începând cu 10 iulie 1942, prin decizia regelui Mihai I.

Principele Nicolae a părăsit România, plecând în Spania, apoi în Elveţia. După instaurarea regimului comunist în România, a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Institutul Român de la Freiburg (şi biblioteca), revistele Libertatea Românească şi Fapta, tipărite la Madrid, şi Editura Factum. A înfiinţat, la Paris, Centrul Român de Cercetări, iar în 1954, Uniunea Asociaţiilor Române din Germania. După moartea soţiei sale, în 1963, s-a căsătorit, a doua oară, în 1967, cu Thereza Figueira de Mello, originară din Venezuela.

Principele Nicolae s-a întâlnit, în exil, cu regele Mihai o singură dată, în Elveția. Spre sfârşitul vieţii, a început să-şi scrie memoriile, dar nu a apucat să finalizeze decât o mică parte din vastul plan pe care şi-l făcuse. A murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, și a fost înmormântat la Lausanne, alături de prima sa soție.

Surse:

Ioan Scurtu - Principele Nicolae (1903-1978), Magazin Istoric, București, 2000

https://www.romaniaregala.ro/jurnal/115-ani-de-la-nasterea-principelui-nicolae-al-romaniei/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dosare-declasificate-averea-principelui-nicolae-3860666/

https://www.cotidianul.ro/nicolae-printul/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/printul-nicolae-despre-fratele-lui-carol-al-ii-lea-ar-merita-sa-fie-la-ghilotina-nu-pe-tron

http://istorie-si-destin.blogspot.com/2011/08/ nicolae-brana.html

$$&

 S-a întâmplat în 9 iunie…

- 68: A murit (s-a sinucis) împăratul roman Nero (pe adevăratul nume, Lucius Domitius Claudius Nero); a domnit între anii 54 şi 68. d. Hr., fiind ultimul din dinastia iulio-claudică; a instituit o guvernare autoritară şi crudă, soldată cu asasinate celebre (mama sa - Agrippina, fratele său - Britannicus, soţia sa - Octavia şi Seneca, profesorul şi mentorul său); în anul 64 un uriaş incendiu a mistuit Roma; bănuit de declanşarea acestuia, Nero a dat vina pe primii creştini şi a început persecuţiile împotriva lor (n. 37 d. Hr.)

-1361: A murit compozitorul francez Philippe de Vitry (n. 1291)

-1781:S-a născut inginerul englez George Stephenson, considerat întemeietorul transportului feroviar; începând din 1814 a construit mai multe tipuri de locomotive, iar în 1823 a condus lucrările primei căi ferate publice şi a întemeiat prima uzină de locomotive (la Newcastle) (m. 1848) 

- 1810: S-a născut compozitorul german Otto Nicolai (m. 1849)

- 1843: S-a născut Bertha von Suttner, scriitoare austriacă, laureată a Premiului Nobel. Baronesa Bertha von Suttner (1843 - 1914) a fost o scriitoare austriacă, cunoscută militantă pacifistă şi prima femeie Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1905). S-a născut în influenta familie princiară austriacă Kinsky (este fiica general-feldmareşalului Kinsky, principe von Wchinitz und Tettau şi mătuşa actualei principese-consoarte a Liechtensteinului). După ce s-a căsătorit cu baronul german von Suttner a locuit timp de 10 ani la Tbilisi (pe atunci în Rusia). A devenit cunoscută după publicarea (la o editură din Dresda) romanului Jos armele! („Die Waffen Nieder!") în 1889. A mai scris romanele Manuscrisul („Ein Manuskript”, Leipzig, 1885), Daniela Dormes (Munchen, 1886) ş.a. Concepţiile ei l-au influenţat puternic pe Alfred Nobel a cărui prietenă apropiată a fost (ei i-ar aparţine ideea instituirii Premiilor Nobel), precum şi pe Herbert Spencer şi Charles Darwin, cu care a întreţinut, de asemenea, o relaţie de prietenie.

- 1848, 9/21: A avut loc Adunarea populară de la Islaz (azi comună în judeţul Teleorman), ocazie cu care s-a citit „Proclamaţia de la Islaz" (programul Revoluţiei din Ţara Românească) şi s-a constituit primul Guvern provizoriu (Ion Heliade Rădulescu, maiorul Christian Tell, Ştefan Golescu, preotul Radu Şapcă şi căpitanul Nicolae Pleşoianu). Câteva zile mai târziu, la 11/23 iunie 1848, se va declanşa Revoluţia paşoptistă la Bucureşti; domnitorul Gheorghe Bibescu este silit să semneze Constituţia şi să recunoască noul guvern format

- 1856: Vasile Alecsandri a publicat, în revista „Steaua Dunării", poezia „Hora Unirii"; în scurt timp a devenit imnul de luptă pentru Unirea Principatelor, imnul unităţii naţionale româneşti

- 1865: S-a născut Carl Nielsen, compozitor, dirijor şi violonist danez (m. 1931) 

- 1870: A murit scriitorul englez Charles Dickens (n. 1812) 

- 1877: S-a născut baritonul italian Titta Ruffo (m. 1953) 

- 1891: A murit Ludvig Lorenz, fizician şi matematician danez (n. 1829) 

- 1891: S-a născut compozitorul american Cole Porter (m. 1964)

- 1909: S-a născut Marius Mircu, până în toamna anului 2008 decanul de vârstă al scriitorilor şi ziariştilor din Israel născuţi în România; frate cu prozatorul Marcel Marcian şi cu matematicianul Solomon Marcus (m. 2008)

- 1912: A murit (la Berlin, unde se stabilise) scriitorul Ion Luca Caragiale; membru post-mortem al Academiei Române din 1948 (n. 1852) 

- 1939: S-a născut soprana Ileana Cotrubaş, stabilită în Franţa

- 1939: S-a născut compozitorul Sorin Vulcu (m. 1995)

- 1944: A murit Ludovic Mrazec, geolog, mineralog şi petrograf; a întocmit primul curs de mineralogie şi petrografie din România; a fost fondator şi director (1906-1928) al Institutului Geologic al României; membru al Academiei Române, vicepreşedinte (1913-1916) şi preşedinte al acestui for (1932-1935) (n. 1867)

- 1948: Apare Decretul privind reorganizarea Academiei Române (devenită Academia Republicii Populare Române, din 1965 - Academia Republicii Socialiste România, iar din 1990 - Academia Română); Academia reorganizată a primit în rândurile ei numeroşi membri la indicaţia autorităţilor comuniste şi nu doar ca urmare a unor deosebite merite ştiinţifice sau artistice; cu acest prilej li s-a retras calitatea de membri ai Academiei unui număr de 98 de personalităţi din domeniile ştiinţei, artei şi culturii (Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, Iuliu Maniu, Nicodim Munteanu, patriarhul BOR, generalul Radu R. Rosetti, episcopul Iuliu Hossu sunt doar câteva exemple); de asemenea, Academia a fost lipsită de patrimoniul său material, constituit în timp, prin donaţii, în majoritate testamentare

- 1952: A murit Adolf Busch, violonist, dirijor şi compozitor german (n. 1891) 

- 1959: Este lansat la apă „George Washington", primul submarin dotat cu rachete balistice. La 20 iulie 1960, submersibilul USS George Washington, aflat in apropiere de Cape Canaveral, a executat prima lansare de testare a unei perechi de rachete Polaris, dintr-un submarin în mare.Obiectivul de atins se afla la peste 1.100 de mile distanţă. Rachetele Polaris au o rază de acţiune de 1.500 mile marine si sunt capabile de a fi lansate când submarinul este în imersiune. Submarinul George Washington a fost primul submarin balistic al flotei americane. Submarinul a inceput să fie folosit la 30 decembrie 1959 si scos din uz la 24 ianuarie 1985. In cariera sa de 25 de ani, submarinul şi echipajul sau au avut parte de 55 de misiuni de patrulare in oceanele Atlantic si Pacific.

- 1963: S-a născut actorul american de film Johnny Depp

- 1963: A murit Jacques Villon (pseudonimul lui Gaston Duchamp), pictor cubist şi gravor francez; fratele pictorului Marcel Duchamp (n. 1875)

- 1972: A murit medicul Grigore Alexandru Benetato; contribuţii la studiul rolului sistemului nervos central în imunologie; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1905, la Chişinău, azi în R. Moldova) 

- 1974: A murit Miguel Ángel Asturias, cel mai important scriitor din Guatemala, creaţia sa literară fiind răsplătită cu un Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1967.

- 1978: A murit Prinţul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României (n. 1903)

- 1981: S-a născut actriţa americană de origine israeliană Natalie Portman (născută Natalie Hershlag); în 2011 a câştigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal („Black Swan")

- 1987: A murit pianista franceză Monique Haas (n. 1909) 

- 1990: Prima întrunire a Parlamentului României rezultat în urma alegerilor de la 20 mai 1990 (primele alegeri libere şi democratice în România de după al II-lea Război Mondial; electoratul s-a pronunţat asupra preşedintelui ţării, prin vot direct, şi a celor două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul, prin vot proporţional) 

- 1991: A murit pianistul chilian Claudio Arrau (n. 1903)

- 1996: A murit publicistul Radu Pascal, membru fondator al revistei de politică externă „Lumea"/1963 (n. 1941)

- 1997: A murit George Manoliu, violonist şi pedagog (n. 1911) 

- 1998: A murit Lois Mailou Jones, considerată o pionieră printre pictorii afro-americani (n. 1905)

- 2005: Muzeul Memorial de la Sighet inaugurează o nouă sală ce va face cunoscută vizitatorilor „poezia din închis ori" compusă de detinuţii politic