$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1816: În această zi, a murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780).

Gheorghe Şincai (n. 28 februarie 1754, Şincai, judeţul Mureş - d. 2 noiembrie 1816, lângă Košice, Slovacia) a fost preot român greco-catolic, director al şcolilor din Transilvania, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, istoric, filolog, traducător, reprezentant al Şcolii Ardelene. S-a născut în satul Râciu de Câmpie, azi redenumit Şincai, în amintirea sa. A primit o bursă de studii la Roma, unde datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la De Propaganda Fide. El l-a numit pe Şincai custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina. Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci, lucru pe care puţini alţii l-au primit înaintea lui. Borgia i-a indicat cărţile în care se vorbea despre români. La Viena, Gheorghe Şincai s-a împrietenit cu Samuil Micu, nepotul lui Inochentie Micu Klein. Cei doi au scris împreună, Şincai definitivând ulterior lucrarea intitulată „Dialogul despre originea limbii române".Aceasta a fost însă oprită de cenzură şi s-a pierdut.

La Blaj, Şincai a stat doisprezece ani. Pe durata cât a fost director al şcolilor din Transilvania a deschis mai mult de trei sute de şcoli noi. În acest timp nu numai că s-a ocupat de inspectarea şcolilor, dar a adunat orice document care făcea referire la români. A început să scrie „Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese", dar a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Din cauza acestei lucrări şi acuzaţiilor care i se aduceau a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, iar după ce a fost eliberat din temniţă a rămas şi fără slujbă. Cu ajutorul episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, a plecat la Viena pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, dar fără rezultat. Fără nici un venit, s-a aciuit la moşia contelui Vass, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia. 

În anul 1803, Şincai pleacă de la Oradea la Buda, unde împreună cu Samuil Micu lucrează febril, adunând documente şi interpretând faptele descrise în ele, dar S. Micu moare, iar Gheorghe Şincai rămâne să continue munca de unul singur. A tipărit astfel Calendarul de la Buda, la sfârşitul căruia a publicat, în anul 1807, „Istoria românilor". În anii care au urmat a publicat în acelaşi calendar şi în acelaşi mod fragmente din „Hronica românilor ...", până când în final aceasta a fost interzisă de cenzură. După această interzicere a operei sale, s-a refugiat pe moşia contelui Vass unde, după cum scria el însuşi „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea".Din această bucată a vieţii sale se cunosc puţine, lipsind informaţii despre el pentru diferite perioade de timp.

În 1811, Şincai apare la Oradea, unde este bine primit de Samuil Vulcan. Aici va lucra cu sârg la „Hronica Românilor ...", scriind numai despre perioada de până la 1739, moment la care se opreşte, de frică de a nu supăra autorităţile şi de a nu-i stârni pe duşmani. În 1812 pleacă pe jos la Blaj, ducând în spinare saci cu documente şi manuscrise. A fost primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizaţia de publicare a „Hronicii românilor ...". Cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând ulterior că "opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci". Şincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a „Hronicii ...". Totuşi, după ce a terminat lucrarea, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă şi când a murit.

S-a aflat doar târziu că Gheorghe Şincai a murit pe moşia contelui Vass, lângă Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816. Multe dintre lucrările sale sunt cunoscute numai după titlu, ele pierzându-se. Printre acestea se numără „Dialogul", o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.O copie manuscris a „Hronicii ...", pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan în 1811 la Oradea, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie în 1833 de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş. În 1844 se tipăreşte la Iaşi partea din „Hronică ... " ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000. În 1845 se tipăreşte la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383. 

În 1853, organizându-se comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii ..." şi lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian.Acesta a spus despre „Hronica românilor ..." a lui Şincai: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie".

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

http://www.e-communio.ro/stire5291-gheorghe-incai-reprezentant-de-seama-al-colii-ardelene

http://www.dozadebine.ro/gheorghe-sincai-reprezentant-marcant-al-scolii-ardelene/

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-sincai/

http://www.rador.ro/2019/02/28/portret-gheorghe-sincai-reprezentant-de-marca-al-scolii-ardelene/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1854: La această dată, a murit Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor. Anton Pann (născut Antonache Petrov, ulterior Petroveanu sau Anton Pantoleon, n. 1794 - 1797?, Sliven, Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, Bucureşti) a fost poet, publicist, traducător, compozitor şi profesor de muzică religioasă, presupus compozitor al muzicii Imnului Naţional al României.

Anton Pann s-a născut într-o familie de aromâni din Sliven, Bulgaria, pe atunci localitatea aflându-se în Imperiul Otoman. Tatăl său a fost Pantoleon Petrov, de meserie căldărar, iar mama sa s-a numit Tomaida. Tatăl lui Anton Pann a murit înainte de vreme, lăsând-o pe Tomaida văduvă, cu trei copii de crescut. În anul 1806, ca urmare a izbucnirii războiului ruso-turc, familia se mută la nord de Dunăre şi ajunge la Chişinău. Cei doi fraţi ai lui Anton se înrolează în armata ţaristă şi mor amândoi ca soldaţi la asediul Brăilei în anul 1809.

Anton Pann s-a căsătorit în anul 1820 cu o fata săracă, fără zestre, pe nume Zamfira Agurezean. Din această căsătorie va rezulta un fiu, Lazăr. El va fi dezmoştenit de tatăl său în anul 1849, pentru că îl defăima oricând avea ocazia. A. Pann îl va repune totuşi în drepturi prin testamentul său definitiv, iar Lazăr va moşteni tipografia tatăl său. Căsătoria cu Zamfira se va termina prin divorţ, după cca şapte ani. În anul 1826, el se îndrăgosteşte de Anica, nepoata Platonidei, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn. Aceasta era măritată şi a fugit cu Anton Pann peste munţi, la Braşov. Soţul ei a repudiat-o public. Anton Pann a trăit cu ea în concubinaj şi a avut doi copii cu Anica: pe Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă, şi pe Ţinea. După zece ani de trai în comun, şi această relaţie s-a destrămat. La 10 februarie 1840, el s-a căsătorit cu Ecaterina, o tânără de 18 ani, tot fată săracă, fără zestre. După moartea lui Anton Pann, deşi era desemnată de acesta ca executor al testamentului său, nu şi-a îndeplinit nici una dintre obligaţiile prevăzute (înmormântarea decedatului la schitul Roşioara, ridicarea unui monument de marmură în amintirea lui, călugărirea ei) şi s-a măritat foarte repede cu un fost ucenic al soţului.

Se presupune că Anton Pann a învăţat a vorbi româneşte în perioada 1806-1812, atunci când familia sa a locuit în Basarabia. În această perioadă el a intrat corist la biserica mare din Chişinău. În anul 1812, Anton Pann se mută la Bucureşti. Aici devine paracliser la Biserica Olari şi cântăreţ la Biserica Sfinţilor. Între 1816-1819, Pann studiază la şcoala lui Petru Efesiul. În tipografia acestuia va încerca să deprindă meşteşugul tipografiei. Nu este foarte sigur dacă Anton Pann a avut ocazia să audieze cursurile lui Gheorghe Lazăr, după cum informează unele surse. În jurul anilor 1826, a învăţat la Braşov, de la Ion Barac, „a compune versuri mai potrivite".

Înainte de anul 1821, împreună cu ieromonahul Macarie şi cu protopsaltul Grigorie de la Mitrolopie, face parte din comisia care avea scopul de a traduce în limba română cântările liturgice. Ceilalţi doi membri ai comisiei îl înșală pe Pann, tipărind la Viena o seamă de lucrări traduse în comun, dar fără a preciza şi numele său. În anul 1821, el se refugiază la Braşov, din cauza izbucnirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. În anul 1826, el este dascăl la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea. Predă lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea dintr-un Lemn, de lângă Govora. De aici fuge la Braşov, ca urmare a unei aventuri amoroase cu nepoata stareţei mănăstirii. În perioada cât a stat la Braşov, a cântat la biserica Sf. Nicolae. În anul 1830, Pann se afla din nou în Ţara Românească, fiind învăţător de muzică pentru copii, la şcoala de la Podul Mogoşoaiei. În această perioadă a purtat numele de Anton Pantoleon.

În anul 1842, la 27 iunie, primeşte catedra de cântări bisericeşti de la Seminarul Mitropoliei, în urma decesului titularului de până atunci. În 1843 devine proprietar de tipografie. Cărţile pe care le va edita vor purta în partea de jos a coperţii inscripţia „În tipografia lui Anton Pann". În 1854 tipografia va deţine „două teascuri, unul de fier şi altul de lemn, cu cinci rânduri de slove, şi anume: tertia, tiţero, garmond, note orientale şi note europene, toate cu căştile lor; cum şi patru rânduri de ştempi şi matriţe, dimpreună cu un instrument de turnatul slovelor, două instrumente mai mici şi o maşină de tăiatul slovelor".În 1847 încearcă să îşi vândă, fără succes, publicaţiile religioase către „monastirile de peste Olt".

În 1848, el conduce corul Bisericii Creţulescu. În timpul acestui an va părăsi Bucureştiul, din cauza izbucnirii epidemiei de holeră. Se presupune că după 11 iunie, data izbucnirii revoluţiei paşoptiste din Muntenia, ar fi compus melodia „Un răsunet", pe versurile lui Andrei Mureşanu, care va deveni ulterior Imnul Naţional al României. Presupunerea nu are suport real chiar dacă aceasta a rămas cunoscută drept veridică în spaţiul public… Practic, el nu mai fusese demult la Brașov pentru a-l contacta pe Mureșanu și nu-i știa poezia! 

Unii cercetători cred, cu argumente solide, că melodia era deja cunoscută în epocă, fiind cântată pe texte religioase precum „Din sânul maicii mele”, iar alții susțin că Mureșanu însuși ar fi contribuit la linia melodică. Alte surse bibliografice aflate în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Brașov spun clar că melodia a fost aranjată de către Gheorghe Ucenescu, dascăl la Școala Românească de pe lângă această biserică și fost ucenic al lui Anton Pann.

Documentele vremii, în speță raportul comisarului de Vâlcea, D. Zăgănescu, confirmă că manifestanții au cântat atunci un imn, dar nu rezultă clar că acesta ar fi fost „Deșteaptă-te, române!”... Este vorba despre Raportul nr. 10 prin care acesta informa ministrul Trebilor din Lăuntru al Ţărilor Româneşti că la data de 29 iulie 1848 cetăţenii oraşului, adunaţi în grădina Zăvoiului de la poalele Capelei, au cântat „o muzică vocală”... Datat în 30 iulie 1848, documentul anunţa că „ieri, joi 29 ale curgătoarei luni”, cetăţenii din Râmnicu Vâlcea au manifestat „într-o câmpie înconjurată cu arbori ce este la marginea cetăţii pentru constituţie, iar garda naţională a răspuns printr-un număr însemnat de arme cu salve detunătoare”. Aflându-se în acest „pompos constituţiu şi d-lui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor românilor”. Personal, am mari rezerve faţă de localizarea la Râmnicu Vâlcea a locului unde s-ar fi cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”, asta cu atât mai mult cu cât Anton Pann nu a consemnat niciodată faptul că ar fi interpretat acest cântec, în acel an, în acea localitate! Din toate izvoarele palpabile și corecte reiese indubitabil că Braşovul a fost locul unde s-a născut şi a fost cântat prima oară acest imn. Poate că viitorul va limpezi această dilemă. 

La 30 iulie 1848, Pann jură pe Constituţie, alături de cetăţenii din Râmnicu Vâlcea. În 1851, notorietatea lui Anton Pann atinge apogeul. Eforii Bisericii Sf. Nicolae din Braşov îi pun la dispoziţie elevi care doresc să înveţe arta muzicală. În acest an reuşeşte să vândă din ce în ce mai bine publicaţiile pe care le scotea la tipografia sa. În 1854 îşi scrie testamentul, cu propria sa mână.

A murit la 2 noiembrie 1854, de tifos, în casa sa din Bucureşti, de pe strada Taurului, numărul 12 (azi strada Anton Pann, numărul 20). A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, din apropierea locuinţei sale, din Bucureşti.Epitaful de pe crucea sa spune: „Aici s-a mutat cu jale/În cel din urmă an/Care în cărţile sale/Se citeşte Anton Pann./Acum mâna-i încetează,/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talantul ne-ngropând,/Ş-a făcut călătoria,/Dând în lume altor rând."

Surse:

Pr. dr. Zaharia Matei, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann, Editura Basilica, 2014

Constantin Mohanu, Anton Pann – între spiritul balcanic și mirajul Europei, Editura Ager, București, 2005

Petre Anghel, 100 cei mai mari scriitori români: Anton Pann, Editura Lider, 2003

Foarţă, Ştefan (text, note, glosar, bibliografie) - Anton Pann - Povestea Vorbii, Editura Litera, Chişinău, 1998

http://www.clasic.radio/articol/anton-pann/2072581/5331/2

https://www.antonpann.ro

https://www.crestinortodox.ro/parinti/anton-pann-119001.html

https://editiadedimineata.ro/164-de-ani-de-la-moartea-celebrului-anton-pann-finul-pepelei-cel-istet-ca-un-proverb/

https://muzeulmuresenilor.ro/povestea-imnului-national/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1950: În această zi, a murit George Bernard Shaw, dramaturg. George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.

George Bernard Shaw s-a născut la Dublin în Irlanda, în familia unui mic funcționar. Întrucât resursele materiale ale părinților erau foarte limitate, Shaw n-a putut merge la universitate, lucru pe care, de altfel, nu l-a regretat, socotind că „nu prea avea ce să învețe acolo". La vârsta de 20 de ani pleacă la Londra și își încearcă forțele în gazetărie și literatură. Primul său roman „Lipsă de maturitate" (Immaturity) i-a fost respins de editura „Chapman and Hall". Atras de mișcarea socialistă, devine în 1884 unul dintre fondatorii „Societății fabienilor" (Fabian Society), din care s-a format mai târziu partidul laburist englez. Scrie un mare număr de articole și pamflete pe teme sociale și politice, remarcându-se ca publicist cu un stil caustic și combativ. Continuă și activitatea literară și reușește să publice primele romane: „Un socialist individualist" (An Unsocial Socialist, 1884), „Profesiunea lui Cashel Byron" (Cashel Byron's Profession, 1885), „Dragoste printre artiști" (Love Among Artists, 1887).

Shaw este atras de teatrul realist al scriitorului norvegian Henrik Ibsen și scrie eseul „Chintesența Ibsenismului" (The Quintessence of Ibsenism, 1891), devine admirator al muzicii lui Richard Wagner, pe care îl apără împotriva publicului englez refractar în cartea „Wagnerianul perfect" (The Perfect Wagnerite, 1898). Încă din 1885 Shaw a început să scrie o piesă de teatru în colaborare cu William Archer, dar ei nu s-au putut înțelege și piesa a fost abandonată. Shaw a extras schițele inițiale și, dezvoltându-le, a creat prima sa piesă „Casele văduvilor" (Widowers' Houses), reprezentată în 1892. Această piesă și cele ce au urmat au provocat o adevărată controversă în lumea teatrală și literară.Popularitatea lui a crescut însă cu fiecare nouă piesă, iar la sfârșitul secolului Shaw era deja cunoscut ca cel mai de seamă dramaturg al timpului. 

Devenit celebru, a continuat până la sfârșitul vieții să participe la viața social-politică. Poziția lui era ambiguă, salută revoluția socialistă din Rusia și se declară entuziast după vizita făcută în Uniunea Sovietică în anii 30, anii marilor epurări staliniste, în același timp condamnă regimurile totalitare și este adept al democrației. A murit în 1950 la vârsta de 94 de ani în reședința sa din Ayot Saint Lawrence.

În opoziție cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeștri ai artei realiste. Dar spre deosebire de Ibsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor și satiră, creând situații care uimesc la început prin caracterul lor neobișnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conțin, în fond, conflicte din viața reală, redate de autor cu multă finețe. Shaw smulge măștile, dezvăluind contradicțiile flagrante ale vieții. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă și rezolvată nu prin acțiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viața societății. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.

Pe lângă schimbul de scrisori cu personalități ale epocii sale, în special literați sau oameni politici, corespondența lui Bernard Shaw cu actrițele Ellen Terry și Mrs. Parick Cambell a rămas ca exemplu al genului epistolar, dezvăluind și multe întâmplări inedite petrecute în timpul îndelungatei sale vieți.

Surse:

https://biblacad.ro/UPC-Shaw.html

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1925/shaw/biographical/

https://www.biography.com/writer/george-bernard-shaw

https://www.biographyonline.net/writers/george-bernard-shaw.html

https://www.famousauthors.org/george-bernard-shaw

https://iubescsacitesc.ro/profildescriitor-george-bernard-shaw-simbol-al-dramaturgiei-in-limba-engleza/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie…

- 998: Sfântul Odilon, abatele de Cluny a celebrat pentru prima oară o comemorare a tuturor răposaţilor ordinului său. Această zi a devenit mai apoi în Biserica Catolică data la care sunt comemoraţi toţi credincioşii răposaţi. 

- 1639: Cu sprijinul marelui vizir, Vasile Lupu obţine mazilirea lui Matei Basarab, intră în Ţara Românească şi se intitulează, în documentele emise, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti.

- 1659: S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Ţara Moldovei (3.03.1658 - 2.11.1659) 

- 1699: S-a născut Jean Baptiste Siméon Chardin, pictor francez. Jean (Baptiste) Siméon Chardin (n. Paris - d. 6 decembrie 1779, Paris), a fost un pictor francez, considerat ca unul din cei mai mari artişti ai secolului al XVIII-lea. Este în special cunoscut ca maestru al naturilor moarte, al scenelor de viaţă şi al portretelor, domenii în care talentul artistului s-a desfăşurat în toată splendoarea lui. Stilul lui Chardin este atât de personal, încât nu poate fi asociat unei anumite perioade strict delimitate. Artistul activează în Franţa în epoca rococo-ului, în acelaşi timp cu Watteau, Boucher şi Fragonard, opera lui însă se caracterizează prin simplitate şi realism subtil, care va iniţia un curent burghez în pictura franceză.

- 1721: Petru cel Mare s-a autoproclamat împărat (țar) al Rusiei.

- 1739: S-a născut Carl Ditters von Dittersdorf, compozitor şi violonist austriac (m. 1799)

- 1755: S-a născut (la Viena) regina Maria Antoaneta, soţia regelui francez Ludovic al XVI-lea; fiică a împăratului Francisc I şi a împărătesei Maria Tereza; nepopulară în Franţa din cauza frivolităţii şi a respingerii oricăror iniţiative de reformă (m.16.X.1793, ghilotinată, în timpul Revoluţiei franceze, după doi ani de temniţă)

- 1765: Împărăteasa Maria Tereza a ridicat Transilvania la statutul de „mare principat", provincie nesupusă altui regat. 

- 1784: A izbucnit marea Răscoală Ţărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan 

- 1785: Prima barca de salvare, construită de Lionel Lukin, a fost brevetată la Londra.

- 1815: S-a născut George Boole, matematician britanic, creatorul logicii matematice moderne. George Boole (d. 8 decembrie 1864) a fost matematician, logician şi filozof britanic. A fost creatorul logicii matematice moderne, al algebrei booleene, care, mai târziu, va sta la baza informaticii şi a realizării computerului.Biblioteca instituţiei University College Cork îi poartă numele.Există şi un crater lunar care este numit Boole.

- 1816: A murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780) (n.28.02.1754)

 - 1854: A murit Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor (n.~1796, la Sliven/Bulgaria). Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data naşterii incertă, între 1793-1797, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. Bucureşti) a fost un poet, compozitor de muzică religioasă, profesor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, de origine aromân, presupus greşit ca fiind compozitor al muzicii imnului naţional al României.A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie şi românizare va fi numit Anton Pann.

- 1864: Decret privind înfiinţarea Şcolii de Belle Arte din Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa artiştilor Gheorghe Tattarascu şi Teodor Aman, a funcţionat în clădirea Monetăriei Statului până în 1912, când aceasta a fost demolată. 

- 1869, 2/14: S-a născut Iulia Hasdeu, poetă română de limbă franceză; fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu; a publicat în timpul vieţii doar patru poezii; creaţia sa, scurtă, dar densă, scrisă în limba franceză, a fost publicată postum de tatăl său (m. 1888). A fost un copil supradotat; la opt ani neîmpliniţi Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare.La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti, a plecat la studii la Paris. A studiat la Sorbona, începând de la vârsta de 16 ani, uimindu-şi profesorii cu talentul său.La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, la vârsta de 19 ani, şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

- 1873: S-a născut Dimitrie Paciurea, sculptor român. Dimitrie Paciurea (n. Bucureşti - d. 14 iulie 1932, Bucureşti) a fost un sculptor român. Stilul său simbolic şi reprezentaţional contrastează puternic cu stilul simplificat până la esenţa pură al contemporanului şi conaţionalului său Constantin Brâncuşi.Născut în Bucureşti, a studiat aici între 1890 şi 1894, apoi la Paris (între 1896 şi 1900). Debutează în 1894 la Expoziţia artiştilor în viaţă, fiind apoi prezent la Saloanele Oficiale, la manifestările „Cercului artistic" şi ale „Tinerimii artistice".În 1919 se află printre membrii fondatori ai Societăţii „Arta română".Operele îi sunt prezentate în expoziţii personale în Bucureşti, în 1907, 1922 (împreună cu Cornel Medrea), 1930.A participat la expoziţii de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) şi la Bienala de la Veneţia (1924).Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.

- 1880: S-a născut istoricul american Theodor Riker; s-a aplecat asupra istoriei moderne a României: bun cunoscător al perioadei de dinaintea unirii Principatelor Române, precum şi al domniei lui Alexandru Ioan Cuza; membru corespondent străin al Academiei Române (1933) (m. 1952) 

- 1881: A aparut primul numar al revistei „Contemporanul”, una dintre cele mai vechi reviste ale spiritualitatii românesti

- 1892: S-a născut Paul Abraham, compozitor ungar (m. 1960)  

- 1894: Încoronarea ultimului ţar rus (1894–1917), Nikolai al II–lea Romanov (1868–1918). A sfârşit tragic, fiind executat, împreună cu familia sa, la 17 iulie 1918 

- 1900: A avut loc, la Teatrul Naţional Bucureşti, premiera operei „Petru Rareş” de Eduard Caudella, după o nuvela de N.Gane.Acţiunea se petrece în Moldova anului 1529. 

- 1901: In Piaţa Unirii din Iaşi a avut loc Tricentenarul morţii lui Mihai Viteazul, eveniment la care au participat delegaţii din toate provinciile româneşti. 

- 1906: S-a născut Luchino Visconti, regizor italian de film, reprezentant al neorealismului în cinematografie („Rocco şi fraţii săi”, „Nopţi albe”) (d.17.03.1976) 

- 1908: S-a născut Dimitrie Berea, pictor român (d. 1975) 

- 1911: S-a născut Odysseas Elytis, poet grec(„Orientări”, „Maria Nefeli”, „Soarele întâiul”). Odysseas Elytis (pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis) (n.Heraklion, Creta - d. 18 martie 1996, Atena) este un scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979.

- 1912: Se înfiinţează Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte din Federaţia Română a Societăţilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federaţiei Române de Atletism, a 19-a federaţie pe lista mondială 

- 1912: S-a născut lingvistul Gheorghe Ivănescu; specialist în istoria limbii române şi în lingvistica generală; membru corespondent al Academiei Române din 1965 (m. 1987)

 - 1913: S-a născut Burt Lancaster, actor american. A primit Premiul Oscar în 1960.Numele său întreg este Burton Stephen „Burt" Lancaster. S-a născut pe 2 noiembrie 1913 şi a decedat pe 20 octombrie 1994.Este binecunoscut publicului pentru fizicul său atletic şi zâmbetul cuceritor care l-au transformat într-un adevărat Don Juan al marelui ecran.I se spunea „Domnul muşchi şi dinţi", într-un sens ironic, pentru frumuseţea corporală şi a zâmbetului. Pe parcursul carierei sale însă a acceptat roluri care au contrazis imaginea sa de băiat frumos. În anii '50 şi-a abandonat imaginea sa de cuceritor şi a fost privit drept cel mai bun actor al generaţiei sale.

- 1916: S-a născut prozatorul Laurenţiu Fulga (pseudonimul lui Laurenţiu Ionescu) (m. 1984)

- 1917: S-a născut actriţa americano-canadiană Ann Rutherford (m. 2012) 

- 1920: S-a înfiinţat Societatea Compozitorilor Români; primul preşedinte - compozitorul George Enescu; în 1949 aceasta s-a transformat în Uniunea Compozitorilor din România. 

- 1928: S-a născut Liviu Ionescu, compozitor şi dirijor (m. 2000)

-1929:S-a născut Richard Taylor, fizician american de origine canadiană.Richard Edward Taylor (n. Medicine Hat, Alberta, Canada) este un fizician american de origine canadiană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1990, împreună cu Henry Way Kendall şi Jerome Friedman, pentru cercetările de pionierat privind împrăştierea inelastică în profunzime a electronilor pe protoni şi neutroni legaţi, cercetări esenţiale pentru dezvoltarea modelului quarkurilor din fizica particulelor.

- 1930: Cel mai mare avion din lume, DO-X, a decolat din Germania spre Amsterdam într-un zbor de probă.

- 1932: S-a născut Melvin Schwartz, fizician american. Melvin Schwartz (n. New York, SUA — 28 august 2006, Twin Falls, Idaho, SUA) a fost un fizician evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1988, împreună cu Leon Max Lederman şi Jack Steinberger, pentru metoda razei de neutrini şi demonstrarea structurii de dublet a leptonilor prin descoperirea neutrinului miuonic.

- 1937: Pe cele cinci turnuri al Kremlinului se aprind stele din rubin. 

- 1941: Postul Radio Iaşi a emis pentru prima oară la această dată, sub numele de Radio Moldova

- 1942: S-a născut Stefanie Powers, actriţă americană

- 1946: S-a născut dirijorul italian Giuseppe Sinopoli (m. 2001)

- 1946: A murit compozitorul Francisc Hubic (n. 1883)

- 1947:Ziaristul Howard Hughes face zborul de probă a celui mai mare hidroavion din lume, „Hercules", proprietatea şi realizarea lui. A fost unicul zbor al acestui gigantic hidroavion. 

- 1950:A murit George Bernard Shaw, dramaturg şi critic literar irlandez („Pygmalion”, „Sfânta Ioana”, „Candida”) ; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1925. George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin - d. Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanţi dramaturgi delimbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât şi în calitate de critic de artă şi publicist politic.În opoziţie cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeştri ai artei realiste. Dar spre deosebire deIbsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor şi satiră, creând situaţii care uimesc la început prin caracterul lor neobişnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conţin, în fond, conflicte din viaţa reală, redate de autor cu multă fineţe.Shaw smulge măştile, dezvăluind contradicţiile flagrante ale vieţii. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă şi rezolvată nu prin acţiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viaţa societăţii. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.

 - 1955: S-a născut actorul Răzvan Ionescu

- 1955:Cercetătorii americani Carlton-Schwerdt şi Schaffer obţin în formă cristalină virusul care provoacă poliomielita. 

-1956:URSS: Armata roşie (sovietică) reprimă sângeros protestul budapestanilor început în octombrie. Imre Nagy este arestat.

- 1960: A murit Dimitri Mitropoulos, dirijor, pianist şi compozitor american de origine greacă (n. 1896) 

- 1964: S-a născut chitaristul Valter Popa, membru al formaţiei „Iris"

-1966: A murit Peter Debye, fizician şi chimist olandez stabilit în SUA; contribuţii în fizica cristalelor; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1936 (n. 1884)  

- 1967: Preşedintele american Lyndon B. Johnson ţine o reuniune secretă cu cei mai de seamă lideri naţionali (Bărbaţii Înţelepţi) cărora le cere sfatul în privinţa atitudinii de adoptat faţă de refuzul tinerilor de a se mai înrola, protestând astfel împotriva războiului din Vietnam. Cei prezenţi au ajuns la concluzia că opinia publică trebuie să primească rapoarte optimiste despre desfăşurarea războiului. 

- 1975: A murit Pier Paolo Pasolini, regizor, scenarist, scriitor, ziarist, teoretician şi critic de film italian (n. 1922)

- 1983: Martin Luther King Day: În Grădina Trandafirilor de la Casa Albă, preşedintele Ronald Reagan semnează legea care instituie o sărbătoare federală, care să fie celebrată an de an în a treia luni din ianuarie pentru comemorarea lui Martin Luther King 

- 1988: Prima propagare de worm pe Internet. 

- 1989: Jaguar este cumpărată de societatea Ford.

- 1991: Bartolomeu I devine Patriarh al Constantinopolului

- 1992: A murit Hal Roach, producător american de film, realizatorul celebrului cuplu „Stan şi Bran” (Stan Laurel şi Oliver Hardy) (n.1892)

- 1993: Camera Reprezentanţilor a SUA a votat în unanimitate pentru a acorda României clauza naţiunii celei mai favorizate (la 12.10.1993). Senatul american aproba şi el clauza (22.10.1993). La 2.11.1993, preşedintele SUA, Bill Clinton, a semnat textul Rezoluţiei comune a Camerei Reprezentanţilor şi a Senatului SUA privind ratificarea Acordului comercial între SUA şi România pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate 

- 1995: Adunarea Generală a ONU a adoptat, cu o largă majoritate de voturi, Rezoluţia privind asigurarea respectării egalităţii limbilor oficiale la Naţiunile Unite şi combaterea supremaţiei limbii engleze; Rezoluţia, care prevede respectarea multilingvismului la ONU, precizează că engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa sunt atât limbi oficiale, cât şi limbi de lucru ale Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate ale ONU, iar franceza şi engleza sunt limbi de lucru ale Secretariatului Organizaţiei 

- 1998: A murit istoricul Ştefan Pascu; bogată şi variată activitate în domeniul istoriei medievale şi moderne a României; membru al Academiei Române (n. 1914)

- 2000: Primul echipaj de trei astronomi (2 ruşi şi un american) ajunge la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.

- 2004: A murit, asasinat, Theo van Gogh, cineast şi scriitor olandez, realizatorul mai multor pelicule controversate (documentarul „0605") (n. 1957) 

- 2005: A murit Lena (Elena) Constante, artistă plastică (artă decorativă şi ilustraţie de carte) şi scriitoare (memorialistică de detenţie); arestată în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, în „lotul Pătrăşcanu" (împreună cu Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, cu soţul său, folcloristul Harry Brauner, cu filosoful Bellu Zilber ş.a.) (n. 1909) 

- 2007: A murit coregraful rus Igor Moiseev, fondatorul companiei de balet care îi poartă numele (n. 1906)

- 2009: A murit actorul spaniol José López Vázquez, considerat un simbol al cinematografiei iberice (n. 1922)

$$$

 S-a întâmplat în 3 noiembrie1919: La această dată, istoricul Vasile Pârvan îşi inaugurează cursul de istorie la nou înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj cu prelegerea: „Datoria vieţii noastre", în care a adus şi un omagiu jertfei depuse de tinerii ostaşi români la înfăptuirea unităţii naţionale a statului.

Eseist, istoric şi filosof al culturii, Vasile Pârvan s-a născut la Huruieşti, judeţul Bacău, la 28 septembrie 1882. Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre cei mai de seamă oameni de cultură de la începutul secolului al XX-lea din ţara noastră, prin prelegerile sale exercitând în epocă o mare atracţie asupra intelectualităţii tinere, creând o şcoală istorică proprie, cu discipoli iluştri.A urmat secţia clasică a Liceului „Gh. Roşca Codreanu'' din Bârlad (1893-1900), unde a fost premiat de două ori la concursurile de istorie ale Societăţii „Tinerimea Română'' şi a absolvit secţia de istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1904).

La recomandarea lui Nicolae Iorga şi a lui Alexandru Sturdza a fost primit, ca bursier, la Universitatea din Jena (1904). După doi ani s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a studiat filosofia. Şi-a luat diploma de doctor în filosofie, la 9 ianuarie 1909, la Universitatea din Breslau, susţinând o teză despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman. A debutat în publicistică la „Noua revistă română'' (1900). Din 1902 a început să colaboreze la „Convorbiri literare'', şi din 1903 la „Voinţa naţională'', „Tribuna poporului'' (unde semna uneori cu pseudonimul V. Andrei), „Luceafărul'' etc. În 1906 a aderat la Frăţia Bunilor Români, organizaţie creată de Nicolae Iorga, începând să colaboreze la „Sămănătorul'' şi „Neamul românesc''. Din 1907 a început să scrie şi pentru „Viaţa românească'' şi „Gazeta generală a învăţământului''.

A conferenţiat în cadrul Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, al Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor, a întreprins călătorii de studii în străinătate şi excursii ştiinţifice cu studenţii în Transilvania. A scos împreună cu Virgil Arion şi G. Bogdan-Duică, în 1913-1914, publicaţia „Românismul''. Vasile Pârvan a lucrat ca funcţionar la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903). A fost, apoi, profesor secundar la Bacău şi Iaşi (1904-1909), profesor suplinitor (din 1909) la Catedra de Istorie Veche, Epigrafie şi Antichităţi Greco-Romane a Universităţii din Bucureşti; director al Muzeului Naţional de Antichităţi (din 1910); director al Şcolii române din Roma (din 1921).A fost unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1913), în cadrul căruia a susţinut o serie de prelegeri.

Vasile Pârvan, considerat „părinte al arheologiei româneşti'', a conceput un important plan naţional de cercetări arheologice. În cadrul acestuia, Vasile Pârvan a efectuat săpături arheologice în aşezări şi cetăţi din Dobrogea şi Muntenia: la Histria (cetate descoperită de Vasile Pârvan în urma săpăturilor începute în 1914), la Callatis, la Ulmetum, la complexul dacic din Munţii Orăştiei, în aşezările neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.În timpul primului război mondial şi-a continuat munca în refugiul de la Dobrovăţ, judeţul Iaşi, apoi la Odessa şi la Focşani. Reîntors la Bucureşti, şi-a reluat activitatea didactică, colaborând la „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială'' a lui D. Gusti, în care a formulat un întreg program de culturalizare, a participat hotărâtor la organizarea Universităţii din Cluj, precum şi la constituirea, în acelaşi an, a Institutului de Antichităţi şi de Studii Clasice în capitala Transilvaniei.I-a fost propusă, în 1918, preşedinţia Partidului Ţărănesc, însă a aderat la Partidul Muncii, alături de Paul Bujor, C. I. Parhon ş.a.

Profesor de istoria antică şi la Universitatea din Cluj, Vasile Pârvan a rostit prelegerea inaugurală „Datoria vieţii noastre'' (1919), a prezentat la Universitatea din Bucureşti dialogul platonic „Anaxandros'' (1920) dedicat tragediei greceşti, şi prelegerea despre „Ritmul istoric'' (1920). Alături de cursuri de istorie antică, a predat despre istoria religiilor: „Doctrinele salvării'' (1919), „Originea dramei antice'' (1920) şi „Istoria gândului liric în lumea mediteraneană'' (1922).A colaborat cu Academie des Inscriptions (Franţa) şi cu Academia dei Lincei (Italia), a redactat regulamentul şcolilor române din Roma şi Paris, a fondat cu Aristide Blank, D. Gusti şi Marin Simionescu-Râmniceanu, Editura Cultura Naţională (1920) şi a formulat inscripţiile pentru Arcul de Triumf din Bucureşti. De asemenea, a ţinut cursuri, a conferenţiat în ţară şi străinătate, a colaborat la publicaţii ştiinţifice, a întreţinut o permanentă corespondenţă cu oamenii de ştiinţă români şi străini, a participat la congrese ştiinţifice internaţionale.

A studiat îndeaproape istoria geto-dacilor, concepând şi realizând o operă monumentală „Getica. O protoistorie a Daciei în mileniul I a. Hr.'', în care, pentru prima dată, s-au găsit adunate la un loc şi interpretate istoric descoperirile arheologice şi numismatice din Dacia preromană. De asemenea, este autorul unor lucrări de referinţă, între care: volumul „M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus. „Studiu istoric'' (1909); „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman'' (1911);„Cetatea Tropaeum. Consideraţii istorice'' (1911); „Ştiri noi despre Dacia Malvensis'' (1913-1914); „Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane'' (1919), „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării'' (1923); „Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene'' (1937) ş.a. În afara lucrărilor de strictă specialitate, Vasile Pârvan a publicat eseuri de filosofia culturii şi estetică, prelegeri şi discursuri comemorative.

Concepţia sa despre istorie a expus-o în lucrarea „Idei şi forme istorice'' (1920). A mai lăsat un volum de „Memoriale'' (1923). A iniţiat, pe când era director al Şcolii Române din Roma (1923), apariţia a două anuare ale acesteia: „Ephemeris Dacoromana'' şi „Diplomatarium italicum''.Personalitate de frunte a ştiinţei istorice româneşti, Vasile Pârvan a fost delegat permanent şi secretar al Uniunii Academice Internaţionale (din 1920) şi membru fondator al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice şi profesor agregat la Sorbona (1926), precum şi membru al unor organisme de prestigiu: Comisia Monumentelor Istorice, Institutul Arheologic German (din 1914), Academia Pontificale din Roma (de Arheologie), Academia dei Lincei (1927).

Membru corespondent (18 mai 1911) şi membru titular (18 mai 1913); vicepreşedinte (12 iun. 1920- 6 iun. 1923) şi secretar general (6 iun. 1923-8 iun. 1927) al Academiei Române. A fost secretar al PEN-Clubului român (1923). S-a stins din viaţă la 26 iunie 1927. Prin testament, şi-a lăsat averea Academiei Române, iar biblioteca a donat-o Şcolii Române de la Roma.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Parvan_Vasile_-_Datoria_vietii_noastre

http://www.autorii.com/scriitori/vasile-parvan/index.php

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/06/26/documentar-90-de-ani-de-la-moartea-istoricului-vasile-parvan-intemeietor-al-arheologiei-romanesti-04-02-00

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/716/6/Anca_Sarghie_Radu_Stanca_si_obsesia_Thalie_prefata.pdf

http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Vasile+P%E2rvan&d=Datoria+vie%FEii+noastre

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Alma_Mater_Napocensis_–_Idealul_Universităţii_moderne:_prelegeri_inaugurale_la_Universitatea_din_Cluj_în_perioada_interbelică_%281919-1940%29_/_ediţie%2C_studiu_introductiv_şi_note:_Vasile_Puşcaş._-_Bucureşti:_Editura_Fundaţiei_Culturale_Române.

$$$

 S-a întâmplat în 3 noiembrie1927: În această zi, s-a născut actorul polonez Zbigniew Cybulski, figură emblematică a cinematografului polonez al anilor '50-'60. Zbigniew Cybulski a fost una dintre cele mai proeminente figuri ale generației sale și unul dintre cei mai populari actori polonezi din secolul al XX-lea.

Zbigniew Cybulski se naște în Kniaze, un mic sătuc polonez de lângă Stanislawow (acum Ivano-Frankivsk, Ucraina). După terminarea celui de-al doilea război mondial, este admis la Școala Superioară de Teatru din Cracovia (Panstwowa Wyzsza Szkola Teatralna im. Ludwika Solskiego). Pe durata studiilor, joacă la Teatrul Academic din Cracovia. După absolvire, în 1953, se mută la Gdansk, unde se angajează la Teatrul Wybrzeze, a cărui director era Leon Schiller - unul dintre cei mai influenți regizori polonezi din acea perioadă.

La Wybrzeze, Cybulski îl întâlnește pe Bogumil Kobiela, și între cei doi actori se leagă o prietenie strânsă. Anume cu Kobiela Cybulski fondează Teatrul Studențesc Bim-Bom, care în scurt timp devine faimos.În 1954 debutează pe marele ecran - în „Kariera", unde primește un rol minor. Primul rol principal în primește în 1958, în fimul „Krzyz Walecznych" de Kaziemierz Kutz. Tot în acest an mai apar două filme cu Zbigniew Cybulski în rol principal: „Osmy dzien tygodnia" (A opta zi a săptămânii) de Aleksander Ford și „Popiol i diament" (Cenușă și diamant) de Andrzey Wajda. Prestația din „Popiol i diament" îi aduce aprecierea criticilor și a publicului. Însuși marele Andrzey Wajda l-a numit „cel mai bun tânăr actor" și „actorul cu care am avut cea mai mare plăcere de a lucra împreună".Este apreciat și în Occident - în 1960, primește o nominalizare la premiile BAFTA, la categoria „Cel mai bun actor străin".

Pe lângă jocul actoricesc, Cybulski mai impresionează cu ceva în „Popiol i diament" și anume prin stilul lui vestimentar revoluționar pentru un stat socialist: hainele de piele și ochelarii de soare mari șochează publicul conservator și oficialii de partid, în schimb tinerii îl adulează. Toate acestea, combinate cu caracterul dezinvolt și carisma proprie, îi consolidează renumele de rebel nonconformist, iar în Occident este numit „James Dean al Poloniei". Din păcate, comparația nu a fost foarte inspirată, căci ca și marele actor american, Cybulski va muri foarte tânăr, în plină expansiune artistică.

La începutul anilor '60, el se mută la Varșovia, unde se alătură Teatrului Experimental Wagabonda. De asemenea, apare și pe scena Teatrului Ateneus.Cel mai faimos film al său (alături de „Cenușă și diamant") este „Recopis znaleziony w Saragossie" (Manuscrisul din Saragosa, 1965) de Wojciech Has.Pe 8 ianuarie 1967, pe când se întorcea de la filmările unui nou film, aflându-se pe peronul 3 al gării din Wroclaw, Cybulski a încercat să sară în trenul deja în mișcare (ceea ce făcea destul de des), a alunecat de pe scara vagonului și a căzut sub tren. După o oră, se stinge în spitalul orășenesc din Wroclaw.A fost îngropat cu onoruri la Katowice. Ca fapt divers, în trenul care l-a strivit călătorea Marlene Dietrich, o veche prietenă a actorului. Cybulski își luase rămas bun de la marea actriță germană doar cu câteva minute înainte de accidentul fatal...

Moartea prematură a lui Zbigniew Cybulski a șocat lumea artistică a Poloniei, printre cei mai afectați fiind regizorul Andrzey Wajda, pentru care Cybulski a fost o sursă permanentă de inspirație. După o perioadă lungă de depresie provocată de moartea actorului, în 1969, Wajda regizează „Wszystko na sprzedaz" („Totul este la vânzare") - o cvasibiografie a vieții actorului și un semn de omagiu și nostalgie din partea lui Wajda. În 1996, cititorii ziarului „Time" l-au ales Cel mai bun actor polonez din toate timpurile. Câțiva ani mai târziu i-a fost conferită o stea personală pe Aleea Starurilor din Lodz.Un amănunt interesant din viața actorului - a fost verișor primar cu viitorul general Wojciech Jaruzelski, care în anii '80 a fost ultimul lider al Poloniei socialiste.

Filmografia sa cuprinde:

1953-1954 O noapte de amintiri (Celuloza), regia Jerzy Kawalerowicz

1954 Generație (Pokolenie), regia Andrzej Wajda

1954 Kariera, regia Jan Koecher

1954 Sub steaua frigiană (Pod gwiazdą frygijską), r. Jerzy Kawalerowicz

1955 Trzy starty, regia Ewa și Czesław Petelscy, Stanisław Lenartowicz

1956 Koniec nocy, r. Paweł Komorowski și Julian Dziedzina

1956 Tajemnica dzikiego szybu, r. Wadim Berestowski

1957 Wraki, r. Ewa și Czesław Petelscy

1958 Ósmy dzień tygodnia, r. Aleksander Ford

1958 Cenușă și diamant (Popiół i diament), r. Andrzej Wajda

1958 Krzyż Walecznych, r. Kazimierz Kutz

1959 Trenul de noapte (Pociąg), r. Jerzy Kawalerowicz

1960 Do widzenia, do jutra, r. Janusz Morgenstern

1960 Inocenții fermecători (Niewinni czarodzieje), r, Andrzej Wajda

1961 Rozstanie, r. Wojciech Has

1961 Le thé à la menthe, r. Pierre Kafian

1962 Dragoste neîmplinită/Arta de a fi iubit (Jak być kochaną), r. Wojciech Has

1962 Păpușa (La Poupée), r. Jacques Baratier

1962 Dragostea la 20 de ani (L’amour à vingt ans), scheciul V, r. Andrzej Wajda

1963 Ich dzień powszedni, r. Aleksander Ścibor-Rylski

1963 Milczenie, r. Kazimierz Kutz

1963 Nu vor fi divorțuri (Rozwodów nie będzie), r. Jerzy Stefan Stawiński

1963 Ucigașul și fata (Zbrodniarz i panna), r. Janusz Nasfeter

1964 Att alska, r. Jörn Donner

1964 Giuseppe la Varșovia (Giuseppe w Warszawie), r. Stanisław Lenartowicz

1964 Pinguinul (Pingwin), r. Jerzy Stefan Stawiński

1964 Manuscrisul de la Saragossa (Rękopis znaleziony w Saragossie), r. Wojciech Has

1965 Jutro Meksyk, r. Aleksander Ścibor-Rylski

1965 Salto, r. Tadeusz Konwicki

1965 Sam pośród miasta, r. Halina Bielińska

1966 Mâine Mexicul (Jutro Meksyk), r. Aleksander Ścibor-Rylski

1966 Przedświąteczny wieczór, r. Jerzy Stefan Stawiński

1966 Szyfry, r. Wojciech Has

1967 Cu toată viteza înainte (Cała naprzód), regia Stanisław Lenartowicz

1967 Criminalul lasă urme (Morderca zostawia ślad), r. Aleksander Ścibor-Rylski

1967 Jowita, r. Janusz Morgenstern

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/zbigniew-cybulski-4738/

http://www.cinemarx.ro/persoane/Zbigniew-Cybulski-123877.html?biografie

https://ro.sparklyword.com/zibulsky-zbigniew

https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cenusa-si-diamant

https://tribuna-magazine.com/andrzej-wajda-ultimul-mohican-al-filmului-european-din-secolul-trecut/

$$$

 S-a întâmplat în 3 noiembrie1954: În această zi, a murit Henri Matisse, pictor, decorator şi sculptor francez, reprezentant de seamă al fovismului. Născut pe 31 decembrie 1869, fiu al unui negustor de grâne, ambiționându-se, înainte de toate, pentru rolul de avocat, a intrat în lumea desenului, descoperind, astfel, universul artei.

Plecat la Paris şi înscris la Academia „Julian”, experienţele sale artistice au fost legate de „École des Beaux-Arts”; prietenii i-au fost aproape, dar mai mult a contat faptul că, în 1899, Matisse a început să studieze pictura în atelierul lui Eugène Carrière. Anul 1904 reprezentase un punct de cotitură în creaţia lui Matisse; după prima expoziţie pe care i-a organizat-o Ambroise Vollard, în galeria sa din Paris, pictorul a plecat la Saint-Tropez, acolo unde îl aştepta Paul Signac, cel care îl iniţia în stilistica divizionismului.

Matisse și-a petrecut vara anului 1905 la Collioure; acolo a sosit şi André Derain, artiştii adunându-și ideile.Octombrie 1905 aducea, la Paris, „al III-lea Salon de Toamnă”; în „sala nr. VII” au fost grupate tablourile lui Matisse, Marquet, Derain, de Vlaminck, Dufy. Explozia culorilor puternic contrastante şi modernitatea tablourilor au trezit furia criticilor oficiali. În 1908, Matisse deschidea o şcoală de pictură în atelierul său din Paris; începuse să fie cunoscut, călătorea şi era așteptat cu expoziții în străinătate. Petrecându-și o mare parte din timp la Nisa, unde se dedicase, aproape în totalitate, efortului creator, dând naştere unui univers artistic inedit, ajunge în Parisul anului 1939 și al noului său atelier. Cel de-al doilea război mondial l-a convins, nu numai ca experiență traumatizantă, să renunțe la suprafeţe mari, folosindu-și acumulările în lucrări cu format de şevalet; sub ocupaţia nazistă, Matisse era considerat de autorităţi un pictor „degenerat”/doar în zona liberă din sudul Franţei avea posibilitatea să picteze cu sentimentul libertății, plecarea în orașul Nisa fiind consecința directă.

În 1941, bolnav de cancer și operat într-o clinică din Lyon, a început să utilizeze tehnica hârtiei decupate („collages”), iniţia seria „Jazz”. După eliberarea Franței de sub ocupație nazistă, s-a organizat expoziţia retrospectivă la „Salonul de Toamnă” din Paris (1945).În perioada 1946-1951, realiza lucrarea monumentală de decorare a capelei „Rosaire”. În 1952, avea loc înaugurarea muzeului „Matisse” din Le Cateau-Cambrésis, oraşul său natal. Deși greutatea anilor a început să-i pună întrebări legate de sfârșitul vieții, a creat o serie de colaje în „guaşă”; „La tristesse du roi” („Tristeţea regelui”) îmbina culori asociate cu ritmul muzicii şi oferea impresia unui portret/ultimul său autoportret. La 3 noiembrie 1954, în Nisa, a suferit un atac de inimă şi a murit înconjurat de prieteni.

Surse:

https://www.henrimatisse.org

https://www.britannica.com/biography/Henri-Matisse

https://www.sothebys.com/en/articles/21-facts-about-henri-matisse

https://www.moma.org/artists/3832

https://radioromaniacultural.ro/portret-henri-matisse-creativitatea-cere-curaj/