vineri, 22 martie 2019

De ce, încotro și cu cine? Dilemă în relația de cuplu - între mitul literar și realitatea cotidiană

M-ai „agățat” pe neașteptate undeva în mediul online. A fost ușor pentru tine: sunt o fire singuratică, dar prietenoasă. Până într-un anumit punct. Căci trebuie să recunoaștem amândoi că prietenia oferită de mine nu exclude o oarecare (mare, extraordinar de mare!) spirit de independență: ofer cu cea mai mare plăcere orice și oricât de mult... atunci când îmi doresc acest lucru din tot sufletul.
Nu pot să spun că am făcut planuri pentru mai târziu. Poate, cel mult, scenarii... Oare ne vom întâlni cândva în viața reală? Știi tu... Viața din afara rețelei și de dincolo de monitoarele de după care ne ascundeam. Tu vroiai din tot sufletul... Eu nu îmi făceam iluzii. Distanța dintre noi, atât cea geografică ci și cea ca și diferență de vârstă, era destul de mare. Nu insurmontabilă, ci destul de mare.
Oare ne vom plăcea în viața reală la fel de mult pe cât ne simțeam bine în timpul pe care îl petreceam împreună pălăvrăgind online și apoi și telefonic? Iarăși nu îmi făceam iluzii,,, Mai avusesem astfel de experiențe: nu erai primul partener de discuții online. Mai fuseseră și alții: unii dispăruseră în neant înainte de a deveni realitate, alții fugiseră cât îi țineau picioarele după primele (chiar prima!) întâlniri în viața reală, fără să se finalizeze tot ceea ce se petrecuse până atunci în ceva concret. benefic și plăcut pentru ambele părți în altceva decât o despărțire fără măcar un cuvânt de rămas bun.
Cu tine aș fi putut spera să fie altfel. Mă cam săturasem de tatonări sterile. Nu erai bărbatul perfect, asta mi-am dat seama pe parcurs. Dar cine este perfect pentru sine sau/și pentru ceilalți. Nu cred că rentează vreodată să aștepți zadarnic să vină cavalerul visurilor tale călare pe un cal alb atunci când ai prefera să am pe cineva alături la nevoie... Cu atât mai mult cu cât timpul trece în defavoarea ambelor părți.
Nu m-am cramponat de această potențială legătură, așa cum nu m-am cramponat nici de cele de dinainte și cum nu m-aș fi cramponat nici de următoarele ocazii, indiferent dacă există sau nu și indiferent de numărul lor. Dar viața merge înainte și noi împreună cu ea. Iar noi doi încercam să mergem cu aceeași mașină, pe care eu încercam s-o mențin în viteza a-ntâia, iar tu încercai s-o bagi dincolo de viteza a doua.
Ca atare ai încercat să te apropii de mine și să încerci să îmi captezi atenția. Și sufletul. Ce ar face un bărbat ca să cucerească o femeie? Îi face curte, oferindu-i printre altele și mici atenții: flori și mici cadouri. Din păcate florile s-ar fi ofilit până ar fi ajuns la mine. Sau te-ar fi costat mult prea mult dacă ai fi plătit un curier care să îmi aducă flori. Și din păcate florile se ofilesc mult prea repede. Așa că, vulpoi bătrân și șiret ce ești, ai recurs la varianta cadourilor. Și ce oare mi-ar fi făcut mai mare plăcere, cucerindu-mi atenția și sufletul, decât un pachet mare de cărți. Desigur, pentru o hamesită de lectură așa cum sunt eu, nu m-ai fi putut sătura nici cu toate cărțile din lume, dar un pachet mai mult sau mai puțin consistent de cărți ar fi fost un început bun.
Ca atare, cărțile au început să curgă dinspre tine spre mine o vreme. Doar în acest sens. Nu puteam avea pretenție la mai mult decât atât, mai ales că vroiam să nu-mi creez o obligație pentru tine și să mă leg definitiv de ceea ce mi se părea, cel puțin atunci, o iluzie. Si poate nu doar atunci...
A trecut timpul și „relația” dintre noi doi, încă neconcretizată în viața reală în stabilirea a ceea ce s-ar putea numi o relație de cuplu, începea să scârțâie din aproape toate balamalele. Dacă la început a fost frumos, poate prea frumos ca să fie adevărat, ceea ce se înfiripa în timp între noi, de la distanță, nu ducea nicidecum la o apropiere și în viața reală. Erau deja niște bariere între noi peste care nu puteam trece nici unul dintre noi. Pentru mine era dificil să ignor distanța dintre noi, ca și element geografic. În plus devenise o problemă, în mintea mea, și diferența de vărstă. Și o sănătate mai precară: a mea... Ceea ce nu prea îmi permitea să țin pasul cu cerințele tale.
Te-aș fi înlocuit oricând cu altul. Oricare s-ar fi ivit în viața mea ulterior momentului în care ne-am cunoscut ar fi fost, în mintea mea, o oportunitate de schimbare. Dar cu cine? Și cum să aleg? Aceste întrebări păreau a nu avea nici un răspuns posibil până nu am primit o carte cadou ce aborda, în cuprinsul ei, tocmai problema numită „relația de cuplu”.
Este vorba de romanul „Jurnalul Aurorei Serafim” al mai puțin cunoscutei (momentan!) autoare a anilor 50-70 Sidonia Drăgușanu. Am început să citesc cartea și, pe măsură ce citeam, ceva mă atrăgea să citesc tot mai mult și mai mult. Parcă, pe undeva, în paginile cărții nu trăiau personajele ca atare, ci îmi trăiam eu însămi propria viață. Este adevărat, adesea atunci când citesc o carte, orice carte, prin fața mea se perindă nu șiruri de litere, cuvinte, propoziții, fraze, într-un cuvânt texte, ci, tocmai ca într-un film, tocmai personajele cărții. În cazul acesta parcă era altfel. Mă vedeam în rolul Aurorei Serafim. Ca și ea, lucrez cu copiii la servici. Ca și ea, poate, am un suflet „amputat” de lipsa unui suflet pereche care să-și împletească destinul cu al meu. Pe tine te vedeam în rolul inginerului Runcan. Ca și el, ai pregătire tehnică. Ca și el, ai doi copii. Diferența ar fi că propriii tăi copii sunt oameni maturi deja, cu propriile familii întemeiate. Ca și în cazul lui, ai o viață „amputată” de lipsa soției în viața ta. Cu deosebirea că soția ta nu a murit pe patul de spital, ci încă trăiește, dar din cine știe ce motiv viețile voastre s-au despărțit. Amândoi trăim încă într-o lume plină de prejudecăți, în care etichetarea celui din preajmă este literă de lege, ca și dirijarea destinelor personale de către altcineva decât cel care ar trebui să fie răspunzător să-și ia viața în piept. Ca și Aurora simt că, pe undeva, ți-aș fi putut îmblănzi sufletul. Dar nu aș fi putut să mă îmblânzesc suficient ți pe mine pentru a reuși să merg împreună cu tine pe același drum. Așa că aș fi tentată oricând să fac altă alegere în ceea ce privește partenerul de viață.
Probabil că, spre deosebire de ea, aș putea fi tentată să îmi trag câteva palme și să te plesnesc și pe tine suficient de zdravăn ca să ne trezim amândoi suficient de bine la realitate tocmai ca să ne reînnodăm firul vieții din locul de unde s-a rupt și să pornim amândoi împreună pe calea vieții. Repet... Împreună... Tocmai pentru că începutul a fost cândva făcut și viața poate fi mai ușoară dacă este continuată în loc să fie luată de la capăt. Iar sufletele amputate se pot uni exact pe locul unde s-a produs ruptura tocmai pentru a se reuni într-un suflet mai mare și mai puternic, „doftoricindu-se” reciproc.
Nu știu dacă viața bate cartea. Mi-as dori să fie așa. În fond cărțile sunt inspiirate din viață și ne influențează viața. Așa că am putea să ne scriem viețile ca pe cărți, iar noi să jucăm rolurile personajelor.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

miercuri, 20 martie 2019

Schimbări mici cu efecte mari pentru locuința mea!

Sunt o singuratică; deşi aşa îmi este felul, pot să jur cu mâna pe inimă că mi-aș schimba oricând năravul de dragul dorinței de a avea în jurul și prin preajma mea prieteni dragi care să-mi sară oricând în ajutor la nevoie. Dar pentru asta trebuie să îmi schimb oarecum felul de a fi sau, mai precis, să mă adaptez la alt stil de viață.
Am spus că sunt o singuratică? Impropriu spus: nu sunt o singuratică în sine. Mai degrabă sunt o fire independentă, care are nevoie pentru a se simți bine și confortabil, de foarte multă independență, de extrem de multă independență. Sunt un om care nu se simte bine în momentul în care trebuie să-i adapteze programul după programul altora, după cerințele altora. după cum sunt solicitările altora, după cum se impune din exterior și nu după cum dictează propriul suflet și propriile nevoi. Dacă în viața dictată de obligațiile de servici trebuie făcute unele concesii, mai mari sau mai mici, timpul liber de dincolo de orele de program ar trebui organizat în așa fel încât să compenseze frustrările și extenuarea dată de efortul de adaptare la solicitările exterioare.
Și totuși uneori simt nevoia să am în jurul meu prieteni dragi. Puțini, dar buni. Prieteni care să vină la mine și la care să mă duc, chiar dacă asta ar însemna să fac efortul de a găsi resurse de timp liber care să fie folosit în acest sens.
Până acum (și probabil și in viitor, dacă nu se schimbă mare lucru în ritmul de viață al meu și al nostru. al tuturor), singura (sau aproape singura!) modalitate de a sta lejer la taclale între noi prietenii în afara programului de serviciu (și desigur și în afara locațiilor unde ne desfășurăm activitatea în acest timp) ar fi să ne oprim undeva în drum spre casă: într-un părculeț pe o bancă sau la o terasă la o cafea. Asta în perioada relativ caldă a anului. Numai că nu este o soluție potrivită mereu pentru toți sau, cel puțin, pentru o parte dintre noi, alternativ pentru fiecare. Sunt zile când măcar câte unul simte nevoia să se ducă direct acasă, să adopte o ținută lejeră și să-și primească prietenii acasă la el pentru o oră sau două doar pentru a sta la discuții amicale sau cu scopul de a adopta împreună anumite strategii pentru viitor.
Sincer vorbind, aproape că urăsc visceral obiceiurile de altădată de a organiza acasă la câte o familie o petrecere legată de un anumit eveniment: o aniversare, zi de naștere sau onomastică sau aniversarea trecerii unui anumit timp de la un eveniment (căsătorie, de pildă). Sau, în alte cazuri, legată de o anumită sărbătoare: Crăciun, Paște, revelion... Erau acele petreceri în care se adunau mai toate neamurile la o anumită familie, care se oferea să fie gazdă; de multe ori se umplea sufrageria de oameni adunați la aceeași masă, înghesuiți aproape până la refuz, plus că. dacă mai erau și destul de mulți copii, aceștia aveau propria masă într-unul din dormitoarele gazdei. Aproape că nu mai era loc de mișcare liberă decât, eventual, pe hol sau în balcon, dacă vremea permitea asta. Nu zic că nu era ceva frumos sau nu erau momente cand să nu te simți bine alături de cei dragi din familie, dar aglomerația asta de lume acasă la una și, de multe ori, aceeași familie, putea fi destul de obositoare și de lipsită, uneori, de momente de întimitate. Distracția putea fi maximă, dar ți oboseala la fel. Plus că toată munca de curățenie de după petrecere sau chiar din timpul acesteia, legată de spălatul vaselor, de măturat și dereticat, fie și numai pentru a înlătura „grosul” mizeriei și deranjului, presupunea ceva efort și timp... Și oboseală...
Din păcate, locuința mai păstrează amprenta vremurilor de demult: mobilă multă și greoaie, dacă e să luăm în considerare doar masa, scaunele și dulapurile în care sunt depozitate vasele și tacâmurile necesare organizării unui asemenea festin. Și tot din păcate nu se poate renunța la toată această dotare aparent excesivă în cazul unei simple întâlniri amicale în cerc restrâns. Masa și scaunele pot fi folosite, de pildă, în perioadele de studiu, de veselă cu toții putem avea nevoie dacă, la un moment dat, suntem nevoiți să facem și să depozităm mâncarea ca atare pentru câteva zile în frigider sau într-o cămară mai răcoroasă.
Din fericire, pentru un număr mai mic de oameni reuniți la o agapă poate fi amenajat, cel puțin temporar, un colț cu o masă mai mult sau mai puțin pliabilă și un număr variabil de scaune: un set de masă de living și scaune de living se pot amenaja într-un colț care poate fi eliberat de mobila mai greoaie purtată în mod obișnuit. La fel se poate proceda în cazul sufrageriei sau bucătăriei.
Pentru un număr mai mic de persoane adunate într-un loc se poate amenaja, dintr-o masă și un număr mai mic de scaune, un colțișor mai restrâns într-un hol sau pe o terasă.
Și uite-așa o masă mai mult sau mai puțin festivă poate fi amenajată cu un minim de cheltuieli si într-un spațiu mai restrâns, dar și mai aerisit, mai luminos și mai lejer.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

luni, 18 martie 2019

Peripeții (cool) pe 4 roți

Ne apropiem de vară. Vremea se încălzeşte pe zi ce trece,chiar dacă vremea rece, cu ploaie și vânt, mai are câte-o răbufnire de orgoliu. Cum mai toți dintre noi suntem obosiți, chiar extenuați după trecerea iernii, oricât de blândă sau de aspră ar fi fost ea, și după mai multe luni de activitate continuă la servici, ăncepem să visăm la vacanță și să ne facem planuri pentru ea.
Într-o zi ne strânsesem mai mulți colegi de serviciu în aceeași locație, pentru a discuta niscaiva probleme de serviciu legate de ultimele luni de activitate de dinaintea vacanței de vară. Eram mai toți stresați și nervoși, ca să nu mai vorbim de oboseala absolut firească dar și extraordinar de intensă. Cum eram de ceva ani buni în aceeași gașcă ce își petrecea vacanțele an de an de aiurea pe drumurile patriei, numai ca să evadăm din stresul cotidian, ne gândeam la vacanța care urma s-o petrecem împreună încă cu câteva luni înainte de a intra în concediu. Ne coordonam oarecum zilele libere luate de la servici doar ca să fim împreună departe de lumea dezlănțuită a orașului, chiar mic, șters și prăpădit cum e el.
- Ce ziceți, oameni buni? După ce terminăm cu toată nebunia asta evadăm din cotidian undeva afară din mediul acesta legat de obligațiile de serviciu? întrebai într-o doară.
- Da... Vacanță... Ar fi o idee... Nu mai este mult până ne putem lua concediu. Câteva luni. Trec repede.Apropo... Cum ne organizăm?
- Tot cu mașina. Transportul este asigurat, nu depindem de alții, nu suntem legați de o oră sau un traseu...
- Cazarea?
- Vă mai puneți problema asta? Cu un simplu cârlig de remorcare atașăm rulota. Nu avem în rulotă toate dotările necesare? Campăm undeva, lăsăm mașina și din locul de popas plecăm în diferite direcții.
- Pe jos? Ai înnebunit?
- Cum pe jos? Luăm și bicicletele cu noi. Montăm un suport pentru biciclete pe mașină și așa avem un al doilea mijloc de transport. O bicicletă bună merge și prin oraș, și pe drumuri de țară... Și pe un drum forestier sau o potecă prin pădure... Noi să fim bine antrenați, că bicicletele ne poartă peste tot.
- Ar fi bun de montat și un scut motor metalic. Să nu avem probleme dacă nimerim prin cine știe ce hârtoape. E mai bună și mai ieftină prevederea decât repararea mașinii după ce am nenorocit-o pe cine știe unde...
- Excelentă idee. Deci, în principiu, rămâne să evadăm pe coclauri în vara asta... Ar fi frumos într-o zonă de munte, de pădure. Eventual într-o zonă turistică, cu multe obiective spre care să putem merge rapid cu bicicletele sau chiar pe jos. Nu ne trebuie bagaje multe. Hrană ne putem procura la fața locului, nu ne încărcăm cu bagaje multe și inutile. Doar să avem echipament adecvat, materiale de prim ajutor atât pentru noi cât și pentru mașină. Pentru orice eventualitate... Cu asemenea odihnă activă ne încărcăm bateriile cu energie, plămânii cu oxigen, mintea cu informații utile. Plus că ne întoarcem acasă cu un bagaj mult mai mare... de experiență...
Planurile generale fuseseră făcute. Detaliile urmau să se stabilească pe parcurs. Deja eram plini de speranța că vom avea câteva zile de vacanță de vis..
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

vineri, 15 martie 2019

Construcţii inteligente cu produse premium

Într-o zi splendidă de primăvară parcă eram mai fericită ca oricând. Era ca o presimțire plăcută că mi se putea întâmpla ceva extraordinar de plăcut. Dar nu știam ce anume. Și acel „ce anume” tocmai s-a întâmplat când în drum spre casă mă întâlnesc cu un bun prieten pe care nu-l mai văzusem de ani buni.
După primele clipe de bucurie extremă a revederii am început să povestim... Ca să avem mai mult timp de răgaz pentru noi ne-am oprit într-un părculeț pe o bancă.
- Tot în orașul copilăriei noastre te-am lăsat, tot aici te regăsesc, spuse el.
- Da, tot aici îmi duc viața. Deși la un moment dat îmi doream ceva mai mult, parcă acum începe să îmi placă. Nu zic că este extraordinar de bine, dar măcar pot să trec relativ ușor peste zilele mai puțin bune. Dar tu pe unde ai dispărut?
- O vreme am lucrat printre străini, cum se spune. Am prins o oportunitate extraordinara care mi-a permis să lucrez pentru o companie mare. Am câștigat destul de bine pe plan financiar, ceea ce mi-a permis să pun ceva bani deoparte. Dar mai ales am câștigat experiență profesională, învățând meserie la cote înalte, cum s-ar spune. La un moment dat îmi venea să plec de la ei, căci începea să-mi vină greu să stau departe de familie. Am rude și prieteni aici pe care nu pot să-i las de izbeliște. Până acum am reușit să țin legătura cu ei de la distanță, dar pe măsură ce trecea timpul îmi venea tot mai greu să îi ajut așa cum aș fi dorit. Dar aproape în ultimul moment s-a ivit ocazia să revin și să mă stabilesc din nou aici. Compania a făcut ceva imvestiții mai substanțiale în zonă și, cum aveau nevoie de oameni ca mine care să lucreze pentru ei pe aici am profitat de ocazie și mi-am oferit serviciile. Cu banii strânși mi-am construit o casă în oraș. Așa că am un loc confortabil unde să revin după ce vin de la muncă.
- Lucrezi în oraș?
- Mai mult în afara orașului, dar pot circula relativ ușor, am mașină de serviciu.
- Cred că toată construcția casei te-a costat o avere. Dar sunt convinsă că merită.
- Ca să fiu sincer, m-a costat mult mai puțin decât m-aș fi așteptat. Un prieten lucrează în construcții pe cont propriu. Are ceva experiență, are și renume bun, așa că m-am lăsat pe mâna lui cu toate lucrările de construcție. El m-a ajutat și cu proiectul, și cu toate avizele, dar și mi-a deschis ochii cu privire la sursa de materiale de construcții.
- Și conectarea la utilități?
- Practic doar la apă, canalizare și gaze. Ca sursă de energie electrică am optat pentru panouri solare pentru casă. Este o investiție mai mare la început, dar ținând cont că nu îti vine factura de plată pentru consum ci te costă doar lucrările de mentenanță, de întreținere și reparații, care se fac doar la anumite intervale de timp, costurile se amortizează într-un timp destul de scurt.
- Dar ca să nu te „ardă” la costurile legate de încălzire, cred că ar fi trebuit să îți pui la punct un sistem de izolare bun.
- Așa este. Am izolat bine pereții, tocmai ca să mențin o temperatura relativ constantă în casă fără prea mari eforturi. Și în plus m-am asigurat să nu mă afecteze prea mult ploaia, să nu am probleme cu infiltrațiile și igrasia: acoperiș de țiglă metalică PuralMat Viking Pruszynski și un sistem pluvial Niagara Viking Pruszynski pentru scurgerea eficientă a apei de ploaie.
- Toate materialele de construcție le-ai luat de la aceeași firmă?
- Da. Am ieșit cu mult mai ieftin. Dacă luam materialele de construcție direct de la furnizor, era un fals avantaj. M-ar fi considerat un client ocazional și m-ar fi taxat ca atare. Firma care mi-a furnizat materialele de construcție, atât pentru interior cât și pentru exterior, mă considera un client fidel atîta vreme cât iau de la ei articole multe și diverse. Cu furnizorii de materiale se descurcă ei. Cumpărând în cantități mari negociază prețurile și calitatea „la sânge”, obținând cel mai bun raport preț-calitate. În fond interesul lor este să vândă rapid produsele, nu-i așa? În plus, având un rulaj rapid al produselor, marfa se livrează direct de la producător, fiind ambalată corespunzător, ajunge la client în cele mai bune condiții, nefiind stocată prin depozite și manipulată de mai multe ori, ceea ce se reflectă atât îîn calitatea produselor, cât și în prețul final către client (costurile de manipulare, depozitare și transport fiind, altminteri, incluse în adaosul comercial aferent produsului). Deci este o economie fantastică reflectată în costul final al lucrării: cel puțin o economie de 10-20% la achiziții, la un necesar ce include produse din mai multe categorii.
- Și efectul final este incredibil, nu-i așa?
  - După cum vezi, îmi spuse el, arătându-mi câteva poze. Înăuntru arată cel puțin la fel de bine. Pare mică, dar este spațioasă, luminoasă și extrem de funcțională.
- Toate materialele sunt de la același furnizor?
- Nu neapărat. Dar sunt toate de o calitate excepțională. Și în plus poți alege exact ceea ce ai nevoie ca și articole, cantitate, model și culoare.
- Mi-ai captat atenția. Sigur vin să-ți fac o vizită.
- Te aștept. Și îți povestesc mai multe la fața locului.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

miercuri, 13 martie 2019

Întâlnindu-ne la o pizza!

Nu sunt în mod superspecial fan informare profesională prin intermediul congreselor, simpozioanelor, conferințelor de specialitate și altor asemenea tipuri de informare live, directă și prin întâlniri față în față cu colegii de breaslă. Prefer să citesc cât de mult se poate atât din cărți și publicații de specialitate cât și prin intermediul internetului. Citesc enorm oricând am un dram de timp liber, la orice oră din zi sau chiar din noapte, fără a fi legată de un program fie propriu fie al altora. Astfel programul meu de informare devine foarte flexibil și mult mai eficient. Numai că, din când în când mai trebuie și o participare la un eveniment de amploare mai mare sau mai mica, pentru aflarea noutăților de ultimă oră. Acest lucru se întâmplă, poate la un an distanță, uneori mai des sau, cel mai frecvent, chiar la un interval mai mare de timp. Avantajul acestor întâlniri este, pe lângă aflarea ultimelor noutăți, greu de aflat pe alte căi, cât și stabilirea de relații interumane noi și, eventual, reîntâlnirea cu mai vechii colegi de școală.
După câțiva ani buni de gestionare „la sânge” a tuturor resurselor de care dispuneam, tocmai în ideea acumulării de cât mai multe resurse ce ar fi putut fi investite în ceva folositor pentru mine ca om și ca profesionist, se ivește la un moment dat posibilitatea de a participa la un eveniment de mai mare amploare în Capitală. Ce mi-am spus? Mă informez, stabilesc întâlniri cu colegii, stabilesc potențiale contacte cu oameni mult mai bine informați decât mine tocmai în ideea de a obține mai ușor cu mult mai multe informații de specialitate decât până acum. Plus că, jonglând puțin cu resursele de timp și cu cele financiare, ca și cu oportunitățile ivite la fața locului, puteam să mă întorc acasă cu un bagaj extrem de voluminos de cărți și alte materiale, cât și cu posibilitatea de a achiziționa în viitor și alte materiale informative de orice fel cu costri cât mai reduse posibil.
Odată ajunsă și instalată la fața locului, m-am orientat bine atât cât se putea în acel moment asupra locației și programului imediat. Privind mai atent în jurul meu, văd câțiva colegi de facultate veniți și ei, ca și mine, în același loc și cu același scop.
Primul impuls a fost să ne adunăm cu toții într-un colț și să începem să depănăm amintiri. La un moment dat, discutând, ne dăm seama că eram cazați pe toată perioada în același loc, așa că ne puteam aduna după program să depănăm amintiri.
- Văd că nu prea avem acum prea mult timp să vorbim de-ale noastre, am spus. Ce-ar fi să ne adunăm la sfârșitul programului, în același loc, să cinăm sau măcar să stam de vorbă la o cafea, un ceai sau ceva de băut?
- Ai înnebunit? În fiecare seară?
- Nu am înnebunit deloc. Uite că ne-am întâlnit aici absolut întâmplător. Nu ne-am văzut de atâția ani. Și cine știe când ne vom mai vedea și cum vom reuși să ținem legătura unul cu altul. Fiți serioși, oameni buni... Suntem prinși în treburi până peste cap. Trăim și lucrăm în locații depărtate unii de ceilalți. Chiar dacă stabilim legături la distanță, cine știe când și cum vom avea timp să ne auzim măcar. De ce să neu profităm de aceste zile ca să reușim să mai stăm de vorbă, măcar cât să mâncăm ceva în afară de ceea ce reușim aici?
- Să nu crezi că avem bani de restaurant zilnic. Fiecare dintre noi ar prefera să nu se întoarcă cu bagajul gol de pe aici. Și dealtfel nu știm dacă nu cumva vom fi prea obosiți ca să mergem prea departe pentru a sta căteva ore măcar împreună.
- Atunci uite cum facem. Stăm în același hotel, nu-i așa? Putem rămâne in camerele noastre, pe rând în camera unuia dintre noi, și să facem comandă de pizza. Sau dacă nu vreți în cameră, putem sta pe terasa hotelului. Apă minerală, cafea... Găsim noi...
- Pizza?
- De ce nu? Este destul de sățioasă, nu prea scumpă, așa că nu e nevoie de prea multe cheltuieli pentru a ne petrece câteva ore pentru o cină improvizată. Nu murim din cauza asta timp de câteva zile.
Zis și făcut. În prima seară după program am hotărât unde ne așezăm să petrecem împreună cu câteva cutii de pizza în față. Unii au adus ceva de băut, să aibă pe ce aluneca feliile de pizza până în stomac. Am contactat firma Dodo Pizza telefonic pentru a comanda pizza, după ce am văzut ofertele și promoțiile firmei, și am hotărât ce să comandăm și cât, precum și unde să ni se facă operațiunea de livrare pizza în locația în care ne stabilisem.
Comanda a venit destul de repede.Simplă și pe placul nostru...
... Și ne-am pus pe ospătat...
- De unde știai de firma asta cu pizza?
- Știam de ceva timp de ei. Este o companie IT care... face pizza. Destul de atipic, nu? dar foarte eficient. Au o activitate transparentă, sunt foarte prompți în livrarea comenzilor,și poate că tocmai de aceea timp de 7 ani a ajuns o companie internațională cu peste 450 de pizzerii in 12 țări, între care și România. Bucătăria este deschisă: oricine și oricând poate intra în bucătăria noastră pentru a verifica ingredientele, termenele de valabilitate, igiena și standardele de funcționare. Faci comanda? În același timp urmărești pe internet cum este preparată pizza comandată, căci au camere web instalate în bucătărie. Iar în 45 de minute de la preluarea comenzii ai deja pizza în față.
- Și dacă întârzie comanda? Se poate întâmpla oricând. Și oricui...
- Atunci ți se mai dă o pizza gratis. Întârzierea se plătește...😄
Și uite așa ne-am petrecut seară de seară discutând în timp ce ne umpleam stomacurile cu pizza. A fost bine. A fost plăcut... pentru posibilitățile noastre de atunci.
- Mai repetăm experiența? am întrebat când ne-am despărțit la finalul celor câteva zile...
- De ce nu? Tot așa... Sau altfel.. Cum se nimerește...
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

luni, 11 martie 2019

Casa viitorului se proiectează acum

Îmi amintesc de vremea copilăriei cu o nostalgie aparte. Sunt amintiri estompate, dar şi amintiri vii. Amintiri estompate, pentru că a trecut ceva vreme de când am fost copil, fizic şi biologic vorbind; deşi corpul începe să resimtă efectele trecerii timpului, sufletul este de multe ori încă de copil. Amintiri încă vii pentru că încă îmi duc viaţa în cartierul unde am copilărit.
Îmi amintesc ca prin vis de casa veche a bunicilor. O casă relativ simplă, obişnuită, fără un confort deosebit. Cu apă rece curentă, dar fără apă caldă la robinet şi fără acces la canalizare. Încălzirea de la sobe cu lemne. La bucătărie se gătea la o plită simplă alimentată de la o butelie. O casă ce necesita permanent reparații și întreținere destul de costisitoare, fără a oferi un confort deosebit în ceea ce privește utilitățile. Farmecul era doar accesul la curtea plină de vegetație verde, flori și pomi. Un spațiu prielnic pentru joacă în aer liber printre flori multicolore și pline de parfum.
Tocmai dorința de confort sporit le-a alinat durerea despărțirii de casa vieîii lor tihnite direct pe pământ, de unde puteau ieși in curte, la aer curat. Viața la bloc, presupuneau bunicii, putea însemna o întreținere cu cheltuieli ceva mai reduse, accesul la apă curentă, atât rece cât și caldă, accesul la canalizare, fără grija golirii periodice a fosei septice unde se adunau dejecțiile de la baie și apa reziduală, putea însemna lipsa cheltuielilor de reparație a acoperișului și lipsa grijii de a cumpăra lemne de foc, posibilitatea unei băi generale săptămânale acasă la ei și nu printre străini... Și multe alte lucruri legate de confortul vieții de zi cu zi.
Acum, după patru decenii împlinite de la acea mutare de la casă la bloc, casa veche nu mai există. A fost demolată împreună cu multe alte case de pe stradă, făcând loc unor blocuri mai moderne, unde puteau locui cu mult mai multe familii. Nici bunicii nu mai sunt în viață de mult; în locul lor, în acel apartament rămas de la ei locuiesc acum eu. Desigur, apartamentul a fost îmbunătățit in decursul anilor în ceea ce privește confortul, în primul rând în ceea ce privește izolația termică, tocmai pentru a reduce cheltuielile privind încălzirea locuinței, care pot fi considerabile în timpul unei ierni geroase și lungi.
În cazul unei locuințe mai vechi, reamenajarea sa pentru îmbunătățirea confortului și reducerea consumului de energie este mai dificilă și oarecum limitată de structura preexistentă a clădirii. Totul poate fi mai ușor și cu mult mai eficient în cazul construcției „de la zero” a unei clădiri eficiente din punct de vedere energetic. Astfel, casa eficientă energetic pe care ne-o dorim fiecare dintre noi pornește de la un proiect de casă extraordinar de bine gândit în toate detaliile.
Primele detalii luate în seamă sunt cele legate de detaliile zonei în care urmează a fi efectuată construcția: detaliile urbanistice, structura terenului, accesul la utilități. Urmează alcătuirea unui proiect de casă care să satisfacă pe deplin necesitățile viitorului locatar: spațioasă și extrem de bine împărțită. Nu trebuie pusă mai prejos importanța calității materialelor de construcție care să asigure o izolație termică bună și de a reduce astfel pierderile de energie, implicit consumul și eficiența energetică.
Sursa de energie pentru locuință? Ideal este să fie o sursă de energie ieftină, nepoluantă și din abundență: ca exemplu, energia fotovoltaică sau un generator eolian, asta în funcție și de disponibilitatea acestei resurse de energie în zona în care locuim. Astfel, din consumatori de energie ne putem transforma în producători de energie la scară redusă. Nu numai că un asemenea sistem de generare a energiei poate asigura întreaga cantitate de energie necesară gospodăriei, la costuri reduse, iar surplusul de energie produsă în anumite perioade poate fi livrat în sistemul energetic național.
Vorbim aici despre casa viitorului? Se prea poate. Dar viitorul este așa cum ni-l facem noi în prezent prin propriile forțe. Și tot acest viitor poate fi adus extrem de ușor în prezent.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

vineri, 8 martie 2019

Mulţumesc, iubită mamă!

M-ai născut într-o zi de iarnă. Eram un copil dorit, se pare, de aceea m-ai primit în viața ta și dincolo de ea atât de ușor, deși știu că nu a fost o naștere tocmai ușoară. Tot tu, se pare, mi-ai pus numele pe care îl port de-o viață. Și nu știu cum s-a potrivit că onomasțica o sărbătoresc de Crăciun, deși m-am născut spre finele iernii. A fost o coincidență fericită, se pare, pentru că sărbătoarea mea preferată de peste an este tocmai Crăciunul, acea zi magică în care, într-un decor dantelat, alb, rece și totuși plin de căldură, sărbătorim, creștini fiind, nașterea tainică și miraculoasă a unui alt copil ce a marcat, la un moment dat, existența omenirii.
M-ai crescut ca pe un copil fericit, căruia nu i-a lipsit nimic niciodată; poate doar compania unui frate sau a unei surori, pe care însă i-am recunoscut în toți prietenii și colegii mei de atunci, de acum și dintotdeauna.
M-ai crescut cu grijă, atenție și foarte multă dragoste, însă fără să simt că mă răsfeți in mod excesiv. M-ai sprijinit întotdeauna în tot ceea ce făceam în viața mea, chiar dacă mi-ai oferit foarte multă libertate în luarea oricărei decizii referitoare la ceea ce aș fi urmat să fac în viață. Asta nu înseamnă că m-ai privat de supravegherea și îndrumarea ta. Numai că această libertate a adus cu ea și foarte multă responsabilitate din partea mea.
Mi-ai arătat cât s-a putut de mult din munca pe care o făceai, fără însă să-mi impui o obligație din partea mea să-ți urmez în carieră. Doar mi-ai arătat ceea ce este esențial în viață: să las mereu o ușă deschisă spre sufletul meu și spre ceilalți, să las mereu loc de „Bună ziua!”, să-i respect pe toți cei din jurul meu căci așa mă respect și pe mine însămi.
Nu am vrut să urmez aceeași carieră ca și tine, aceea de dascăl. M-am îndreptat spre cariera de medic: extrem de grea, dar extrem de frumoasă și de nobilă. Singura legătură dintre meseriile practicate din fiecare dintre noi două este aceea că amândouă profesiile necesită vocație și devotament. Și munca cu oamenii...
Dacă cineva mi-ar fi spus că la un moment dat cercul carierelor noastre se va închide, oarecum, într-un punct comun, nu aș fi crezut asta. Am ales, paradoxal, să lucrez ca medic școlar. Adică tot cu copiii, tot oarecum în sistemul educațional. Ca și tine am rămas să formez oameni și caractere, deși din cu totul altă perspectivă, cea a educației pentru sănătate și viață. Și a început să-mi placă, chiar dacă nu mi-aș fi imaginat că s-ar fi întâmplat acest lucru vreodată.
Acum nu mai ești lângă mine, fizic vorbind. Ai acceptat la un moment dat, cu resemnarea că nu se putea altfel, să pleci spre o altă lume, cea a veșniciei. Și asta nu pentru că nu ai vrut să lupți pentru viață și pentru a mai rămâne măcar puțin aici lângă mine, ci pentru că ai înțeles că drumul te purta în acel moment, inevitabil, spre acea direcție. Și cu toate acestea simt că nu ne-am despărțit definitiv, ci că, de undeva, de departe, îmi veghezi viața și drumul în continuare.
Aș fi vrut să fi fost posibil ca, într-o zi magică de Crăciun, să îți ofer la rândul meu un cadou simbolic. Poate un set de instrumente de scris, stilou și pix, elegante și de calitate, de care să te folosești pentru a nota, pe mai departe, câte ceva în cartea vieții noastre, a amândorura, capitol după capitol. Deși cred că dintr-un anumit punct de vedere chiar facem amândouă acest lucru: să scriem în continuare în cartea vieții, capitol după capitol, eu de aici, de pe pământ, iar tu din lumea astrelor.
Articol  scris pentru Spring SuperBlog 2019

De ce, încotro și cu cine? Dilemă în relația de cuplu - între mitul literar și realitatea cotidiană

M-ai „agățat” pe neașteptate undeva în mediul online. A fost ușor pentru tine: sunt o fire singuratică, dar prietenoasă. Până într-un anumit...