Cine a fost de fapt ANA, nevasta Meşterului MANOLE, femeia zidită de soţ în pereţii MĂNĂSTIRII ARGEȘ.
Ce legătură a avut ea cu domnitorul NEAGOE BASARAB !
Legenda Meşterului MANOLE, cu impresionanta sa baladă asociată zămislirii MĂNĂSTIRII CURTEA de ARGEȘ – ctitorie a domnitorului NEAGOE BASARAB, aparţinând secolului al XVI-lea – face trimitere la unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, acela că nimic nu se poate cladi şi nimic nu poate dăinui dacă nu are la bază un sacrificiu. În spatele acestei legende stau o serie de adevăruri istorice.
Cea mai populară dintre variantele legendei MĂNĂSTIRII ARGEŞULUI înmagazinează câteva realităţi istorice în cunoscutele sale versuri „Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manole – zece,/ Care-i şi întrece/ Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/ Loc de monastire/ Şi de pomenire“.
În primul rând, legendarul MANOLE este un personaj cu totul şi cu totul autentic, pe care istoria îl consemnează alături de NEAGOE BASARAB. “NEAGOE BASARAB, ctitorul Mănăstirii, studiase în Italia, dar şi la CONSTANTINOPOL, unde sultanul BAIAZID al II-lea îi încredinţase administrarea construcţiei unei moschei, al cărei constructorul-şef era MANOLI din NIAESIA. MANOLI, pe care îl regăsim şi în baladă, era, cel mai probabil, armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii”, explică, pentru ADEVĂRUL, ŞTEFAN DUMITRACHE, directorul Muzeului CURTEA de ARGEŞ.
Sutele de variante în care Legenda Meşterului MANOLE este răspândită au în comun mitul jertfei pentru creaţie şi nevoia înfăptuirii unui sacrificiu pentru trăinicia lucrării, alfel zadarnică, fiindcă, aşa cum spune cunoscuta baladă, “Dar orice lucra, Noaptea se surpa! A două zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar/ Lucra în zadar!”.
Soluţia sacrificiului, aceea de a zidi între pereţii mănăstirii prima femeie care va veni să aducă bucate „la soţ/ ori la frate” i se arată lui MANOLE însuşi şi, în ciuda rugilor acestuia către Dumnezeu, pe care-l imploră s-o oprească din drum pe soţia sa, cea dintâi care soseşte este chiar Ana.
- O variantă: Ana, sora de lapte a lui Neagoe Basarab
Dacă istoria îl plasează pe Manole sau Manoli alături de Neagoe Basarab, izvoarele nescrise o plasează, în sute de variante, pe Ana alături de celebrul meşter. “Legenda culeasă de Vasile Alecsandri nu este singura care vorbeşte despre Meşterul Manole şi sacrificiul său suprem pentru ridicarea Mănăstirii. Există multe alte variante ale baladei Mănăstirii Curtea de Argeş care, puse cap, creează o imagine mai detaliată a Anei lui Manole. Ştim că personajul acesta a existat. Ana a fost sora de lapte a lui Neagoe şi fiica din flori a lui Pârvu Craiovescu şi se pare că a fost soţia acestui Manoli”, spune istoricul Ştefan Dumitrache.
- „Ana şi-a găsit sfârşitul în timpul unei revolte a meşterilor”
Potrivit legendei, Manole îşi sacrifică soţia, zidirea Anei fiind, prin emoţia şi durerea pe care le transmite, cel mai memorabil moment al baladei: ”Zidul se suia/ Şi o cuprindea/ Pân’ la gleznişoare,/ Pân’ la pulpişoare./ Iar ea, vai de ea,/ Nici că mai râdea,/ Ci mereu zicea:/ – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Agiunga-ţi de saga,/ Că nu-i bună, dragă./ Manoli, Manoli,/ Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Trupusoru-mi frânge!”.
Sacrificând-o pe Ana, Manoli face „Mănăstirea naltă/ Cum n-a mai fost altă” , aşa cum işi dorise Neagoe Basarab. Ambiţia acestuia din urmă de a ridica la Argeş o mănăstire fără asemănare părea a fi punctul de plecare al dramaticului deznodământ, iar explicăţiile legate de zădărnicia lucrării până la momentul zidirii Anei sunt mai mult decât plauzibile. “Neagoe a vrut cei mai buni meşteri la construirea acestei mănăstiri. Aşa l-a adus aici pe Manoli, a cărui prezenţă a stârnit invidii de partea celorlaţi meşteri, intrigaţi de faptul că domnitorul a chemat un străin că să ridice mănăstirea. Faptul că ceea ce ziua se ridica, noaptea se năruia este pus tocmai pe seama acestor invidii şi neînţelegeri care au apărut. Dimensiunile, planurile lui Manole erau sabotate de unii dintre ceilalţi meşteri. Nu de toţi, fiindcă Manoli a avut şi aliaţi care i-au recunoscut geniul. Unul dintre aceşţia din urmă este Vitus Stots, meşterul pietrar care a realizat ornamentele mănăstirii Curtea de Argeş, care, la rândul lui, studiase, ca şi Manoli, în Imperiul Otoman, tot pe lângă un arhitect armean”, explică Ştefan Dumitrache, care arată că tocmai din cauza acestor neînţelegeri, ridicarea mănăstirii a durat cinci ani.
“Sigur, nouă, celor de azi, cei cinci ani ni se pot părea puţini, dar pentru acele vremuri însemna destul de mult dat fiind faptul că, pe atunci, o biserica se construia în câteva luni”, mai spune istoricul.
Pe fondul amintitelor neînţelegeri sunt contruite şi explicaţiile legate de moartea Anei. “Ana şi-a pierdut viaţa în urma unei revolte a meşterilor şi a fost zidită în zidurile bisericii, iar acest lucru are legătură cu o veche tradiţie românească, << zidirea umbrei>>. Potrivit unui vechi obicei, unei persoane care stătea la soare şi căreia i se profila bine umbra, i se măsura, pe furiş, cu ajutorul unui bâte, înalţimea acestui profil. Jalonul se rupea la dimensiunea umbrei şi, ulterior, se îngropa în zidurile clădirilor. Legat de această practică străveche, se credea că cei care constatau că li s-a <> umbra, înnebuneau, de aceea întregul obicei trebuia să se facă pe ascuns”, mai spune istoricul Ştefan Dumitrache.
Mitul fundamental potrivit căruia nimic nu se poate clădi şi nimic nu poate rezista dacă nu are la bază un sacrificiu se adevereşte în unele din variantele legendei nu doar prin moartea Anei, ci şi prin cea a pruncului din pântecul femeii, deşi în folclor există versiuni potrivit cărora fiul avea să-şi găsească sfârşitul mai târziu:
”Iar bietul Manoli,/ Meşterul Manoli,/ Când se încerca/ De-a se aruncă,/ Iată c-auzea/ Din zid că ieşea/ Un glas năduşit,/ Un glas mult iubit,/ Care greu gemea/ Şi mereu zicea:/ – Manoli, Manoli, Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Ţâţişoară-mi plânge,/ Copilasu-mi frânge”.
- Sacrificiul, redat în arhitectura mănăstirii
“De altfel, cele două turle de deasupra pronaosului răsucite din exterior spre interior, de jos în sus, simbolizează ascensiunea, prin sacrificiul Anei şi al copilului, de la pământ la cer”, argumentează directorul Muzeului Curtea de Argeş. Despre Ana şi dragostea pe care Manole i-a purtat-o vorbesc nu doar memorabilele versuri ale cunoscutei balade, ci şi versiuni mai puţin ştiute ale legendei Mănăstirii Argeşului. Potrivit uneia dintre acestea, de Manole a fost îndrăgostită cu patimă şi fiica unui negustor din Câmpulung, Zorza, iubită, la rândul sau, de un mare logofăt – Harvat. Legenda ne spune că fata îl iubea fără scăpare pe acest Manoli, care însă nu avea ochi decât pentru legendara sa Ana.
Revenind la paralela dintre ficţiune şi istorie, ştim că legendarul Manole, rămas pe acoperiş, moare şi el încercând să coboare, în zbor, cu aripi frânte de şindrilă. În locul unde meşterul piere, legenda indică Izvorul lui Manole. Şi încă o dată, balada are echivalent în realitate, pentru că înaintea actualei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş, susură un izvor care astăzi nu mai este şi despre care nu multă lume ştie. Este vorba despre “Izvorul lui Manole”, aflat în curtea Mânăstirii, care însă a secat. Fântâna pe care o vedem astăzi, construită peste drum de Mănăstire, cunoscută sub numele de Fântâna lui Manole, e făurită mult mai târziu, la iniţiativa Episcopului Argeşului, P.S. Iosif.
- Ce ascund zidurile mănăstirii
Inscripţia în slavonă de pe zidurile impunătorului lăcaş de cult de la Curtea de Argeş, despre care mulţi cred că ar localiza punctul în care Ana lui Manole ar fi fost zidită, nu are nimic de-a face cu acest lucru. Explicaţia este simplă, fiindcă legenda vorbeşte despre edificiul dinaintea actualei structuri a mănăstirii Curtea de Argeş – care datează abia de la 1886 (anul finalizării construcţiei pe care o vedem astăzi). “Este vorba doar despre o inscripţie în limba slavonă care aminteşte de donaţiile pe care un mare negustor al acelor vremuri le-a făcut mănăstirii”, explică istoricul Ştefan Dumitrache.
De amintit că mănăstirea cu care Oraşul Basarabilor se mândreşte astăzi a fost construită pe locul fostei Catedrale Mitropolitane, ridicată în sec. al XV-lea şi sfinţită la 1439, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Cutremurele din 1444 şi 1446 au afectat grav această catedrală iar Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara. Ctitoria domnitorului Neagoe Basarab, aparţine însă secolului al XVI-lea, dar lăcaşul a fost restaurat începând cu 1875 de către arhitectul francez Lecomte du Noüy, cunoscut pentru controversatele sale tehnici care presupuneau demolarea completă a edificiilor şi refacerea lor din temelii, context în care mănăstirea Curtea de Argeş a pierdut nu doar vechile ziduri, ci şi frescele originale.
Sursa: Adevarul.ro.
