***

 Poetul Nicolae Labiș (1935 - 1956) este autorul unui singur volum de poezii, întrucât existența sa a fost curmată timpuriu de un absurd accident. Criticul Eugen Simion l-a numit “Buzduganul generației șaizeciste”, el precedând generația lui Nichita Stănescu, Nicolae Beniuc, Ana Blandiana, Adrian Păunescu.

Creația sa de o valoare incomensurabilă, 

capodopera liricii lui Labiș,  rămâne poemul „Moartea căprioarei”, cu o mare încărcătură de dramatism. Titlul poeziei este considerat metaforă a sfârșitului copilăriei, moartea căprioarei fiind moartea inocenței, sfârșitul unei perioade pline de naivitate și începutul adaptării la realitatea socială, spre o devenire a copilului în bărbat, asumându-și responsabilitatea pentru acțiunile sale, care nu mai sunt de o factură emoțională, ci mai degrabă rațională. 

Nicolae Labiș

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit și a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte și gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târșuri,

Și brazii mă zgârie, răi și uscați.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munții Carpați.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cișmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în șirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.

Amețitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!

Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,

Și stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Și nările-i subțiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Știam că va muri și c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Își ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Și viața căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis

Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,

Și-am tresărit tăcut și alb când tata

Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.

Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege și de datini...

Dar legea ni-i deșartă și străină

Când viața-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina și mila sunt deșarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalță tata foc înfricoșat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să știu

Un clopoțel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi f ocul! Și codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

Foto: internet