*×*

 De parcă se răscoală-n cer frunzișuri

Gabriel Cristea 

Se-aude-un tropot de copite tot venind;

Și din zenitul clar un punct se vede;

Fărâme de azur  prind forme de argint;

Poiana-și unduiește coama verde. 

Ca niște lovituri de tobă se ascut

Răscolitoare valuri și îmi pare

Că se frământă-un iaz pe fildeși de mamut;

Și tropotul se simte tot mai tare! 

Înfricoșatele coroane văluresc

De parcă se răscoală-n cer frunzișuri;

Reverberează mori  - E-un timp neomenesc

Și simt cum potopesc în mine crișuri… 

O iederă-și încolăcește,-n ritm latent, 

Tentacule de  plantă migratoare;

Privesc, din visul unui plop indiferent, 

Cum fulgii albi se mistuie să zboare…

Se-apropie de lungul genelor un murg;

Argintifera-i coamă levitează

Ca frunzele vibrând, purtate spre amurg, 

Ce-și alungesc copacii. Și nechează! 

Mă iscodesc priviri adânci de magnetit 

- Desprinse par din steaua rătăcindă;

Și-l simt - e sufletu-mi de vânturi zdrențuit, 

 Cernându-mă pe-a apelor oglindă…