duminică, 31 mai 2026

***

 „🏡 După ce tata a murit, am vrut să o iau pe mama la mine în București. Dar ea a refuzat categoric.

— Eu nu plec nicăieri.


Trei ani mai târziu, când am aflat adevăratul motiv pentru care nu voia să părăsească satul, am început să plâng chiar în mijlocul primăriei.”


După cincizeci și doi de ani de căsnicie, tata a murit într-o dimineață liniștită de august.


Mama a rămas singură.


Pentru prima dată în viața ei.


Avea șaptezeci și opt de ani.


Noi, copiii, am intrat imediat în panică.


— Nu poate să rămână singură.


— Dacă pățește ceva?


— Dacă cade?


Eu locuiam în București și aveam suficient loc pentru ea.


I-am pregătit camera.


I-am cumpărat un fotoliu nou.


I-am spus că poate veni oricând.


Dar mama refuza de fiecare dată.


— Eu nu plec nicăieri.


La început am crezut că este doar încăpățânată.


Apoi am început să mă enervez.


— Mamă, înțelege că nu mai ai douăzeci de ani!


— Înțeleg foarte bine.


— Atunci de ce refuzi?


Ea doar ridica din umeri.


— Am treabă aici.


Treabă.


Mereu aceeași explicație.


Dar eu nu vedeam nicio treabă.


Grădina era mică.


Animale nu mai avea.


Prietenele îi muriseră aproape toate.


Și totuși rămânea.


Anii au trecut.


Eu veneam cât puteam.


O găseam mereu ocupată.


Ba pleca undeva dimineața.


Ba lipsea câteva ore după-amiaza.


Dar când o întrebam unde a fost, răspundea vag:


— Prin sat.


Într-o iarnă a făcut pneumonie.


Doctorul mi-a spus clar:


— Nu mai poate trăi singură mult timp.


Am insistat din nou.


Ne-am certat.


Poate cea mai urâtă ceartă din viața noastră.


— De ce faci asta? am țipat. De ce ne obligi să trăim cu frica asta?


Mama a început să plângă.


Dar nici atunci nu mi-a spus adevărul.


Abia după încă doi ani l-am aflat.


Totul a început când am mers la primărie să rezolv niște acte pentru teren.


Primarul, un om care o cunoștea de zeci de ani, a zâmbit când a auzit numele ei.


— Mama dumneavoastră e un om extraordinar.


Am crezut că vorbește din politețe.


Dar apoi a continuat.


— Dacă n-ar fi fost ea, probabil jumătate dintre bătrânii singuri din sat n-ar fi avut cine să-i ajute.


Am rămas fără cuvinte.


— Cum adică?


Primarul s-a uitat surprins la mine.


— Nu știați?


Nu știam.


Nu știam nimic.


În următoarea oră am aflat o poveste pe care mama o ascunsese ani întregi.


După moartea tatălui meu, în loc să stea singură și să-și plângă de milă, începuse să meargă zilnic pe la bătrânii rămași fără familie.


Le făcea cumpărături.


Le plătea facturi.


Le citea scrisori.


Îi ducea la doctor.


Uneori le gătea.


Alteori doar stătea de vorbă cu ei.


În fiecare zi.


Ani la rând.


Fără să spună nimănui.


Fără fotografii.


Fără postări.


Fără să se laude.


Primarul mi-a arătat chiar și un dosar.


Erau peste douăzeci de persoane pe care le ajutase constant.


Unii nu mai aveau copii.


Alții aveau copii plecați în străinătate.


Unii nu mai aveau pe nimeni.


Și atunci am înțeles.


Mama nu rămăsese în sat pentru ea.


Rămăsese pentru ei.


În seara aceea am mers direct acasă la ea.


Stătea în bucătărie și curăța mere.


Ca întotdeauna.


M-am așezat în fața ei.


Și am început să plâng.


— De ce nu mi-ai spus?


Mama a zâmbit.


Un zâmbet liniștit.


— Pentru că nu făceam nimic special.


Mi-am șters lacrimile.


— Mamă... tu îți dedicai viața altor oameni.


A clătinat încet din cap.


— Nu. Eu doar încercam să fac pentru ei ce aș fi vrut să facă cineva pentru mine dacă rămâneam singură.


În clipa aceea am înțeles că bătrânețea nu înseamnă întotdeauna să aștepți ajutor.


Uneori înseamnă să devii ajutorul altora.


Iar oamenii care pa r cei mai singuri sunt, câteodată, cei care țin pe umeri o întreagă comunitate.


Tu ai lăsa totul în urmă și te-ai muta lângă copii... sau ai rămâne într-un loc unde știi că încă ești de folos?

&&_

 „🚪 Fratele meu nu a venit la înmormântarea mamei. Nici la parastas. Nici măcar nu a trimis o floare. Trei ani mai târziu, a apărut la ușa mea slab, bolnav și cu o mapă în mână.

— Înainte să mă judeci, citește asta.


Ce am găsit în mapă mi-a schimbat complet tot ce credeam despre el.”


Eu și fratele meu, Mihai, am fost foarte apropiați când eram copii.


Dormeam în aceeași cameră.


Mergeam împreună la școală.


Ne apăram unul pe altul.


După moartea tatălui nostru, am rămas doar noi doi și mama.


Ea a muncit enorm să ne crească.


Spăla scări de bloc dimineața.


Lucra la o fabrică după-amiaza.


Și seara cosea haine pentru vecine.


Totul pentru noi.


Poate de aceea am simțit că mi se rupe sufletul când Mihai a plecat.


Avea douăzeci și cinci de ani.


S-a certat rău cu mama.


Foarte rău.


Nici astăzi nu știu exact ce și-au spus.


Știu doar că a ieșit pe poartă și nu s-a mai întors.


La început mai suna.


Apoi din ce în ce mai rar.


Până când au trecut ani întregi fără niciun semn.


Mama suferea enorm.


În fiecare Crăciun punea o farfurie în plus.


În fiecare zi de naștere îi trimitea mesaje care rămâneau fără răspuns.


Și tot repeta aceeași propoziție:


— Într-o zi o să se întoarcă.


Dar nu s-a întors.


Când mama s-a îmbolnăvit de cancer, am încercat să-l găsesc.


L-am căutat peste tot.


Prieteni.


Cunoștințe.


Rețele sociale.


Nimic.


În ultimele zile de viață, mama încă îl aștepta.


Privea spre ușă de fiecare dată când se auzeau pași pe holul spitalului.


Dar Mihai nu a venit.


Nici la înmormântare.


Nici la pomeni.


Niciodată.


L-am urât.


Ani întregi.


Pentru mine era simplu.


Ne abandonase.


Pe noi.


Pe mama.


Pe toți.


Apoi au trecut trei ani.


Într-o seară de noiembrie am auzit soneria.


Când am deschis ușa, aproape că nu l-am recunoscut.


Era Mihai.


Dar nu Mihai pe care îl știam.


Era foarte slab.


Tras la față.


Îmbătrânit.


Avea o mapă sub braț și ochii plini de oboseală.


— Bună, soră.


Am simțit cum îmi urcă furia în piept.


— Ai avut trei ani să spui asta.


A dat încet din cap.


Ca și cum merita fiecare cuvânt.


— Știu.


Am vrut să-i închid ușa.


Jur că am vrut.


Dar apoi mi-a întins mapa.


— Înainte să mă judeci, citește asta.


Am luat-o fără să spun nimic.


Înăuntru erau analize medicale.


Internări.


Documente.


Scrisori.


Și un diagnostic.


Leucemie.


Veche de aproape șapte ani.


Mi s-au înmuiat picioarele.


Am continuat să citesc.


Spitale.


Tratamente.


Recidive.


Operații.


Ani întregi de luptă.


Singur.


Absolut singur.


— De ce nu ai spus nimic?


Vocea îmi tremura.


Mihai s-a uitat în podea.


— Pentru că mama își pierduse deja un soț. Nu voiam să-și piardă și liniștea.


Am început să plâng.


Dar nu înțelegeam încă tot.


Apoi am găsit o altă hârtie.


Transferuri bancare.


Sute.


Unele lunare.


Ani întregi.


Destinatar: mama.


Am ridicat privirea.


— Tu trimiteai banii?


A zâmbit trist.


Mama primise ani la rând plicuri și ajutoare anonime.


Crezusem că veneau de la o fundație.


Nu veneau.


Veneau de la el.


Mihai muncea când putea.


Trimitea bani.


Și dispărea iar prin spitale.


În ultima pagină era o scrisoare.


Adresată mamei.


Netrimisă niciodată.


„Mamă, dacă citești asta, înseamnă că n-am avut curajul să mă întorc. Nu pentru că nu te iubesc. Ci pentru că mi-a fost rușine să mă vezi distrus. Voiam să-ți amintești de mine sănătos.”


Nu am mai putut citi.


Plângeam amândoi.


Ani întregi îl judecasem.


Ani întregi îl urâsem.


Și poate că greșise.


Poate că ar fi trebuit să vină.


Poate că mama ar fi vrut să-l vadă indiferent de boală.


Dar adevărul era mult mai complicat decât povestea pe care mi-o construisem singură.


Uneori oamenii dispar nu pentru că nu iubesc.


Ci pentru că  le este rușine de ceea ce au devenit.


Iar cei rămași în urmă văd doar absența.


Nu și lupta dusă în tăcere.


Tu ai putea ierta pe cineva care a lipsit ani întregi din viața ta dacă ai afla că a făcut-o din suferință, nu din nepăsare?

***

 Doi tipi sună la uşa unei bătrâne:

– Cine este acolo? întreabă baba.

– Suntem de la primărie, doamnă, am venit să vă schimbăm pragurile de jos de la uşi.

– Să le schimbaţi? Păi cu ce?

– Cu borduri, fire şte…

&&&

 Două băbuțe într-o mașină se apropie de un semafor pe roșu și trec fără să oprească.

- Vai de mine, Marcelo, cred că am trecut pe roșu. Ne cam ramolim.

Mai merg ce mai merg și ajung la un alt semafor. Trec ca prin brânză.

- Să știi că și ăsta era roșu, Marcelo. Nu ne mai ține vederea ca pe vremuri.

După câteva minute, se apropie de un alt semafor pe roșu și trec în trombă.

- Auzi, Marcelo. Ai trecut de trei ori pe roșu. Vrei să ne omori?

- Aoleo, Despino! Eu c onduc?

$$&

 Trei prieteni mor in acelasi timp intr-un accident rutier. Tuturor, Sf.Petru le pune o aceeasi intrebare:

– O sa va ingroape in cateva zile. Ce sperati sa auziti de la rudele si prietenii adunati la mormint?

– Mie mi-ar placea sa aud ca sint cel mai mare medic de dupa Pasteur si un tata de familie exemplar.

– Mie mi-ar placea sa aud ca am fost un profesor universitar exceptional si sotul ideal pe care sotia mea il merita.

– Mie mi-ar placea sa aud: “priviti, mis ca!”

***

 Vine instalatorul şi începe să îşi facă treaba la client. În casă – doar soţia. La un moment dat, femeia:

– Ştiţi,… ar cam trebui să vă grăbiţi, nu de alta, dar soţul meu e foarte gelos…

– Păi doamnă, noi nu am făcut nimic … din punctul ăsta de vedere…

– Păi tocmai de aia, ar trebui să vă grăbi ţi!

$$&

 Intră un rus într-un bar din Germania.

Cere o bere, barmanul aşează pe bar un cartonaş – suport de pahar şi peste el aşează o halbă. Bea rusul berea, o cere pe a doua.

Barmanul se uită pe bar, nici urmă de cartonaş. Pune alt cartonaş pe bar şi halba deasupra. Rusul bea şi o cere pe a treia. Se uită barmanul pe bar, cartonaşul a dispărut. Se gândeşte puţin barmanul: “Ăsta mă lasă fără cartonaşe, îi pun berea direct pe bar.” Aşa şi face.

Bea rusul berea, se uită sub halba goală şi zice:

– Niet biscui t???

$$$

Un avocat își cumpără un BMW ultimul model și se duce la tribunal să se laude în fața colegilor săi.

Ajunge acolo, parchează, și când să iasă, trece un camion și ii smulge portiera.

Iese avocatul și incepe să blesteme, să injure, și continuă așa până vine Politia.

Politistul care era la fata locului se uită la avocatul care in continuare era foarte agitat și ii zice:

- Cum puteti fi atat de materialist? Nu v-ați dat seama că atunci când a trecut camionul și v-a smuls portiera, v-a rupt și mâna??

Avocatul se uită la mână și pe un ton foarte răstit zice:

-La naiba! Unde imi este Rol ex-ul?

$&&

 Două blonde sar de zor pe creanga unui copac. Un cetăţean trece pe acolo şi le zice:

– Nu mai săriţi, o să cădeţi cu creangă cu tot şi o să vă loviţi!

Blondele nu-l bagă în seamă şi continuă să sară. La câteva momente după aceea se rupe creanga cu ele şi cad. După ce îşi revin din şocul loviturii, fug după cetăţean:

– Nenea, nenea, dar în palmă ştiţi să ghici ţi?

$$$

 Un englez, un francez, un chinez şi un român au o dispută în legătură cu naţionalitatea lui Adam şi Eva.

Englezul:

– Au fost cu siguranţă englezi. Numai un gentlemen adevărat poate oferi jumătate din singurul măr doamnei sale!

Francezul:

– Nu, ei au fost cu siguranţă francezi – numai o franţuzoaică poate să se ofere pentru numai jumătate de măr!

Chinezul:

– Nu sunt de acord. Ei au fost cu siguranţă chinezi deoarece numai unei perechi de chinezi le stă în putere să populeze în aşa timp scurt tot Pământul!

Românul :

– Nu domnilor, greşiţi cu toţii, ei erau români: stăteau în fundul gol pe pietre, nu aveau decât un măr pe care şi pe acela trebuiau să-l împartă între ei, dar cu toate acestea credeau că sunt  în Rai.

&&&

 La un moment dat, Bula ajunge intr-o mare criza de bani. Se gandi sa mearga la vecinul lui , Itic si sa-i ceara 2 lei, ca imprumut pana la primavara.

Itic il asculta atent, apoi ii zise:

– Bine, iti dau 2 lei imprumut pana la primavara, dar imi lasi toporul

ca zalog, iar la primavara imi dai 4 lei inapoi, altfel nu ne invoim. E bine?

Mai de voie, mai de nevoie, intr-un final Bula se invoi. Lasa toporul ca zalog, lua banii si dadu sa plece. Insa Itic il striga:

– Bai Bula! Ia fii atent la mine, la ce m-am gandit. La primavara stiu ca o sa-ti fie greu sa-mi dai inapoi cei 4 lei, ca iarna e lunga si grea, asa ca stii ce? Ia da tu acum 2 lei inapoi, si la primavara iti mai raman de dat doar 2 lei, ce zici, o sa-ti fie mai usor?

Bula se gandi putin si recunoscu, in sinea lui, ca Itic are dreptate si ca uite, e un vecin adevarat, asa ca se invoi, ii dete inapoi cei 2 lei si pleca acasa ceva mai usurat.

Insa pe drum tot calcula:

– Hmmm! Bani nu am, topor nu am, insa m-am ales cu o datorie de 2 lei, si totusi nu a fost nimic in neregula…!

P.S. Azi, Itic si-a schimbat numele si acum se num este FMI!

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai 1594: În această zi, a murit Tintoretto, pictor italian.Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneţia) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai şcolii veneţiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renaşterii.În tinereţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire („in modo robusto”) porţile oraşului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie 2007. 

Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat (boiangiu = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menţinându-şi această preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale artistice. E posibil ca artistul să fi moştenit de la tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dinamic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuţia picturilor a fost supranumit şi Il Furioso, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc.Tintoretto şi-a dedicat artei toată energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă de o forţă dramatică unică.

Tintoretto s-a născut la 29 septembrie 1518 în Veneția, petrecându-și copilăria între vasele cu vopsele ale tatălui său. Nu se știe unde și-a făcut ucenicia artistică, dar primele sale lucrări sunt apropiate de manierismul lui Parmigianino (1503-1540) sau de stilul lui Andrea Schiavone (1510-1563). Tintoretto și-a format propriul stil, îndeosebi exersând cu perseverență desenul, studiind sculpturile, desenele și gravurile colecțiilor venețiene. În 1539 era deja un pictor independent, cum reiese dintr-un act elaborat de un notar public, în care regăsim numele lui Tintoretto. Acesta avea pe atunci 20 de ani și locuia în Campo San Cassiano, în apropierea podului care duce spre biserica Santa Maria Mater Domini. În 1550 se căsătorește cu Faustina de Vescovi, fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San Marco. Cu doi ani mai înainte executase pentru această instituție compoziția Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viața unui sclav („Miracolo dello schiavo”). Această operă, elaborată la vârsta de 30 de ani, entuziasmează pe contemporani, în ea se regăsește echilibrul ideal: cantitatea și calitatea, culoarea și forma sunt introduse în scenă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu concepția structurală a tabloului. Scuola refuză totuși această operă, considerându-o prea originală. Nu au lipsit și alte critici. Astfel scriitorul Pietro Aretino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează („fa presto") și - din această cauză - înclinația spre neglijență, care va dispărea o dată cu vârsta maturității.

De-a lungul vieții sale, Tintoretto lucrează pentru diferite scuole venețiene, care își pierduseră cu timpul caracterul religios, transformându-se în instituții laice de binefacere cu mari resurse financiare, ca urmare a donațiilor provenite din partea membrilor și a altor persoane caritabile. Calitatea de membru într-o asemenea instituție era o chestiune de prestigiu, fiind o dovadă a înaltului nivel social și financiar al unui cetățean al Veneției, și se obținea după o triere foarte severă. În 1564, Scuola Grande di San Rocco decide să fie aduse modificări ornamentelor de pe tavanul sălii de ședințe a comisiei de supraveghere din Albergo. Se instituie un concurs în vederea executării lucrării. Înainte ca alți pictori să-și fi depus propunerile, Tintoretto prezintă o pictură ovală elaborată într-un timp foarte scurt și obține comanda. În 1565, o dată cu finisarea primei părți a acestei comenzi, Tintoretto devine membru în Scuola Grande di San Rocco, contribuția lui constând în decorarea sediului acestei instituții. Până în anul 1587 realizează 58 de picturi pentru cele două nivele ale clădirii.

În sala Albergo, pe unul din pereți, se pot vedea trei tablouri înfățișând patimile Domnului: Drumul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca și în alte creații târzii, Tintoretto acordă o atenție tot mai sporită surprinderii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduiește să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor profunde și prin indicarea luminii în anumite părți ale arhitecturii. Tintoretto așează culorile constructiv, pictând spațiile și formele prin trăsături de penel îndrăznețe și lungi.Tabloul intitulat Răstignirea poate fi admirat și astăzi în Scuola di San Rocco, în locul lui orginal, pe zidul opus intrării principale. Printre cei, asupra cărora această pictură a avut un efect covârșitor, au fost și pictorii flamanzi Rubens și Van Dyck. În această adevărată dramă a luminii și a umbrei, Tintoretto ia poziție în mod evident în favoarea construcției bogate în detalii, care se deosebește de structura teatrală și geometrică a unor opere anterioare. El ne invită să participăm la evenimentele înfățișate de el.

Tintoretto a condus un atelier de creație, unde, alături de alți ucenici, i-a inițiat în arta picturii și pe proprii copii. Dintre aceștia, trei devin pictori: Marietta, Domenico și Marco. Situația lui financiară se îmbunătățește și își permite să cumpere o casă pe malul lui dei Mori, în preajma bisericii Madonna dell'Orto, pentru care realizează câteva picturi. În toamna anului 1579 Tintoretto primește o comandă din partea prințului Gonzaga de Mantova pentru pictarea a patru tablouri. După terminarea acestor lucrări este invitat la curtea din Mantua pentru a supraveghea personal amplasarea pânzelor. Probabil aceasta este singura lui călătorie în afara Veneției. Unii istorici de artă presupun că în tinerețe ar fi vizitat și Roma, lucru sugerat de influența evidentă exercitată de sculpturile lui Michelangelo asupra creației sale. Pe data de 30 martie 1594, Tintoretto își redactează testamentul în care își desemnează soția ca fiind principalul său moștenitor. Câteva luni mai târziu se îmbolnăvește în cursul epidemiei de ciumă și moare la 31 mai 1594 în Veneția, în vârstă de 75 de ani. Este înmormântat în biserica Madonna dell'Orto.

Surse:

Adolfo Venturi: Storia dell'arte italiana. Milano 1902-1929

Theodor Hetzer: Venezianische Malerei. Stuttgart 1985

https://www.settemuse.it/pittori_scultori_italiani/tintoretto.htm

http://www.jacopotintoretto.org

https://www.britannica.com/biography/Tintoretto

http://www.artnet.com/artists/tintoretto/

http://www.artnet.com/artist s/tintoretto/

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1859: În această zi, a fost inaugurat orologiul din turnul clădirii Parlamentului britanic (Big Ben) Big Ben (Marele Ben) este porecla marelui clopot al ceasului din turnul de nord al Palatului Westminster din Londra. Acest nume utilizat atât în cazul clopotului, cât şi al ceasului şi chiar al turnului cu ceas. Big Ben este cel mai mare ceas cu clopot şi patru feţe, şi al treilea turn cu ceas ca înălţime din lume.

Big Ben a fost cel mai mare ceas cu patru feţe din lume, fiind depăşit între timp de Turnul cu ceas Allen-Bradley din Milwaukee, Wisconsin. Acest ceas însă nu are clopot, deci ceasul din Westminster încă este cel mai mare ceas cu patru feţe şi clopot din lume.Ceasul şi feţele sale au fost proiectate de Augustus Pugin. Feţele sunt fixate într-un cadru de fier cu diametrul de 7 m, care susţine 312 bucăţi de sticlă de opal. Unele din bucăţile de sticlă pot fi înlăturate pentru inspectarea braţelor. Cadrul fiecărei feţe este aurit. La baza fiecărei feţe este gravată inscripţia în latină: „DOMINE SALVAM FAC REGINAM NOSTRAM VICTORIAM PRIMAM”care se traduce Doamne, apără pe a noastră regină Victoria Întâia. Orarul este de 2,7 metri lungime, iar minutarul are 4,3 metri lungime.

Când focul a mistuit Palatul Westminster în 1834, politicienii britanici au organizat un concurs în urma căruia să aleagă cel mai bun proiect pentru o nouă clădire a Parlamentului. Proiectul câştigător, realizat de sir Charles Barry, a fost al unui palat în stil gotic, bogat ornamentat, care avea un impresionant turn cu ceas. Orologiul urma să aibă câte un cadran pe cele patru laturi ale turnului. The Office of Works, o agenţie guvernamentală britanică, ceruse construirea „celui mai mare ceas din lume, un adevărat «Rege al ceasurilor»“. Acest ceas a devenit ulterior unul dintre simbolurile Londrei, sunetul distinct al clopotelor sale fiind renumit în lumea întreagă. El poartă numele Big Ben, deşi iniţial acest nume se referea doar la clopotul lui cel mare. 

Lucrările la turnul de 96 m au început în 1843.Trei ani mai târziu se căuta un meşter care să făurească un ceas a cărui eroare să nu depăşească o secundă pe oră. Sarcina era de-a dreptul covârşitoare. Situate pe feţele turnului, acele ceasornicului aveau să fie bătute de vânt, zăpadă şi gheaţă. Mai mult, ele aveau să fie locul de popas al porumbeilor. Toate acestea ar fi afectat mişcarea pendulului, de a cărui oscilaţie depindea buna funcţionare a orologiului. În timp ce specialiştii se gândeau cum să rezolve problema, orologierul Edmund Beckett Denison a venit cu un proiect corespunzător, iar un mare meşter ceasornicar a primit sarcina de a-l realiza. Deşi, după doar doi ani, ceasul era gata, el a zăcut în atelierul meşterului încă cinci ani, până când a fost terminat şi turnul.În acest timp, Denison a inventat un dispozitiv care ar fi protejat pendulul de factorii externi, asigurându-se astfel precizia ceasului.Odată finalizat mecanismul, următorul pas era realizarea clopotelor. La o turnătorie din nord-estul Angliei s-a turnat clopotul care avea să anunţe ora exactă. Era însă mult mai mare decât s-a anticipat, cântărind peste 16 tone! Clopotul a fost atât de greu, încât a rupt puntea corăbiei care îl aducea la Londra. Cu toate acestea, corabia a ajuns în cele din urmă la destinaţie. Odată debarcat, clopotul a fost transportat pe o platformă trasă de 16 cai albi până în faţa Parlamentului, unde a fost atârnat de o structură pentru a fi testat.

Respectându-se tradiţia, acestui clopot mare i s-a dat un nume: Big Ben (Marele Ben). Deşi nu se cunoaşte cu exactitate semnificaţia lui, unii susţin că clopotul a fost poreclit după Sir Benjamin Hall, un bărbat robust care lucra în cadrul Parlamentului. Alţii însă consideră că poartă numele boxerului de categorie grea Benjamin Caunt, celebru la acea vreme. Indiferent de originile ei, porecla Big Ben, la început dată doar clopotului care anunţa ora, se referă în prezent la întregul turn cu ceas. Crezându-se că primul ciocan al Big Ben-ului era prea uşor, acesta a fost înlocuit cu unul uriaş, de 660 kg. Dar după câteva luni de probe, clopotul a cedat: a crăpat atât de tare, încât nu a putut fi reparat, iar Big Ben a trebuit dat jos. Metalul a fost topit şi turnat din nou în formă, obţinându-se un clopot de 13,7 t. Şi de această dată, mulţimile s-au strâns pe străzi să vadă trecând noul clopot spre Palatul Parlamentului. Câteva luni mai târziu, odată încheiate şi lucrările la turn, mai multe echipe de bărbaţi au muncit din zori şi până-n seară ca să ridice clopotul cu vinciul în clopotniţă. Astfel, Big Ben s-a alăturat celor patru clopote mai mici care aveau să bată la fiecare sfert de oră. După ce a fost montat şi mecanismul orologiului, şi el destul de greu, în sfârşit „Regele ceasurilor“ era gata să-şi intre în drepturi.Sau cel puţin aşa se părea.

Ceasul a fost pus în funcţiune în ziua de 31 mai 1859. Big Ben a răsunat întâia oară în Londra în iulie 1859, anunţând ora exactă. Succesul însă a fost de scurtă durată. La începutul lui octombrie, clopotul cel mare a crăpat din nou. Şi, cum nu putea fi vorba să fie dat jos din turn, a fost rotit cu 45° pentru ca ciocanul să lovească în alt loc. În plus, ca să nu se repete astfel de incidente, s-a montat un ciocan mai uşor. Big Ben a spart tăcerea abia după trei ani. În pofida neajunsurilor create, tocmai fisura a fost cea care a dat clopotului sunetul inconfundabil de „gong“. În 1924, BBC-ul (British Broadcasting Corporation) a instalat un microfon în apropierea clopotelor şi de atunci transmite astfel ora exactă, ora oficială a Marii Britanii. Opt ani mai târziu, locuitorii ţărilor aparţinând Commonwealth-ului britanic au putut şi ei auzi la radio bătăile Big Ben-ului. Iar azi, sunetele lui melodioase răsună în întreaga lume prin BBC World Service. Deşi ceasul şi clopotele au supravieţuit bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1976 mecanismul de acţionare a clopotelor a căzut răpus de un alt duşman: oboseala metalelor. O mare parte din camera orologiului a fost distrusă. Clopotul cel mare însă nu a fost afectat şi în numai câteva săptămâni el a bătut din nou ora exactă. Totuşi, au trebuit să treacă nouă luni până când orologiul a putut funcţiona din nou bine.

Big Ben a fost o vreme cel mai mare ceas din lume şi încă este cel mai exact mecanism public de măsurare a timpului. Nu e de mirare, aşadar, că ceasuri mici şi mari, de pe toate meridianele lumii, reproduc sunetul caracteristic al acestui simbol englez şi londonez prin excelenţă. De trei ori pe săptămână, un tehnician urcă cele trei sute de trepte de piatră ale turnului, dispuse în spirală, ca să întoarcă manual ceasul. Cu alte cuvinte, rebobinează cablul greutăţii care acţionează mecanismul pendulului. El verifică şi exactitatea orologiului. Pendulul lung de patru metri bate o dată la două secunde. Deasupra lui se găseşte o stivă de monede vechi de un penny. Dacă ceasul rămâne în urmă, tehnicianul adaugă o monedă la stivă, iar dacă o ia înainte, el scoate o monedă...

Surse:

https://www.parliament.uk/bigben

https://www.britannica.com/topic/Big-Ben-clock-London

http://m.ziare.com/magazin/orologiul-din-turnul-cladirii-parlamentului-britanic-implineste-151-de-ani-1018829-font1

http://povestidecalatorie.ro/big-ben-turnul-cu-ceas-al-palatului-westminster-simbol-al-londrei/

https://blog.eurolines.ro/big-ben-povestea-turnului-cu-ceas-din-centrul-londrei/

http://www.descoperalocuri.ro/atractii-turistice /big-ben.html

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1883: În această zi, s-a născut Onisifor Ghibu, pedagog, considerat unul dintre fondatorii pedagogiei româneşti, şi om politic transilvănean, care a desfășurat o intensă activitate pentru înfăptuirea statului unitar român, membru corespondent al Academiei Române. Născut la Săliște, Sibiu, în 1883 și mort la Cluj, în 1972, Onisifor Ghibu este una dintre cele mai mari personalități ale Universității din Cluj, la a cărei înființare a fost unul dintre principalii contributori, în 1919.

Școala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat liceul la Sibiu și Brașov. A continuat cu studiile universitare la Institutul teologic andreian din Sibiu, pe care le-a desăvârșit, apoi, la Universitatea din București, Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală în anul 1909.După absolvire, a ocupat diferite posturi, precum cea de inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914) și cel de profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Pe perioada neutralității României, a fost refugiat în București unde a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru această activitate, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte, în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj. Refugiat la Iași în 1916, apoi la Chișinău, din martie 1917, Onisifor Ghibu s-a numărat printre cei care au sprijinit acțiunile revoluționare basarabene din 1917-1918, organizând învățământul în limba română, prin deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. 

A tipărit apoi „Ardealul”, prima „foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul „România Nouă” – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.În primul număr a publicat marea „Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Anul 1918 a înseamnat și începutul unei implicări de suflet în problemele noi ale Transilvaniei unite cu România, fiind numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Din această poziție, Onisifor Ghibu s-a implicat direct și hotărâtor în înființarea și deschiderea la Cluj a Universității Daciei Superioare, în 1919, fiind ajutat de alte nume mari ale culturii românești, precum Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga și Emil Racoviță, căruia i-a promis și i-a facilitat înființarea primului Institut de Speologie din lume. El însuși profesor al universității din Cluj, din 1919 și până în 1945, membru al Academiei Române, Onisifor Ghibu a fost un reputat pedagog, dar și militant constant pentru drepturile românilor sub toate regimurile politice.

Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România.A fost de la început „persona non grata”, cărțile lui fiind interzise. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor „epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană. A fost încarcerat la Caracal, unde a fost deținut, fără proces, peste jumătate de an, fiind rearestat la 10 decembrie 1956 și condamnat la doi ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. După eliberarea sa în 1958, marele profesor a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, lăsând la moartea sa, zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. În 1983, cu ocazia centenarului nașterii sale, pentru contribuțiile sale științifice și militante, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional, fiind readus în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc.

Opera:

Limba nouălor cărți bisericești (1905), O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei (1909), Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală, Despre educație (1911), Școala românească din Ungaria (1912), Din istoria literaturii didactice românești, Universitatea din Cluj și institutele ei de educație (1922), Universitatea românească a Daciei superioare (1924), Portrete pedagogice (1927), Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte (1934), Picu Pătruț din Săliște, Prolegomenă la o educație românească (1941). 

După dispariția sa, cei doi fii, Octavian și Mihai Ghibu au publicat, până în 2010, 33 de volume mari, din manuscrisele rămase după moartea tatălui lor. Între acestea: Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut (Dacia, 1974), Pentru o pedagogie românească (EDP, 1975), Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, Ziar de lagăr.Caracal 1945, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară 1917-1918, (1992), Chemare la judecata istoriei, În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Pagini de jurnal, Onisifor Ghibu în corespondență, Amintirile unui pedagog militant, Oameni între oameni etc.

Surse:

Fornade, Dan, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007

Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003

http://onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html

https://www.dacoromania-alba.ro/nr22/academicianul_onisifor.htm

https://www.rfi.ro/politica-103686-pagina-de-istorie-onisifor-ghibu-ardeleanul-luptat-unire-basarabia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/generatia-marii-uniri-episodul-3-onisifor-ghibu-doua-uniri-condamnare-1_5abf87f9df52022f75410de5/index.html

http://www.rador.ro/2014/10/31/onisifor-ghibu-ped agog-militant/

&&&

 S-a întâmplat în 31 mai1930: În această zi, s-a născut Clint Eastwood, actor, regizor şi producător de film american. Clinton Eastwood jr., câştigător a cinci premii Oscar ca regizor, actor şi producător. Ca erou de western-uri şi filme de acţiune, se numără din anii ’60 printre cele mai de succes star-uri ale lumii. Mai târziu devine un regizor şi producător de film renumit şi obţine în anii 1993 şi 2005 Oscarul pentru cea mai bună regie. În plus, a fost distins ca producător al acestor filme cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

Clint Eastwood este fiul contabilului Clinton Eastwood și al soției acestuia, Ruth.În timpul recesiunii economice, tatăl său a fost nevoit să lucreze ca vânzător într-o benzinărie și să pornească prin țară cu familia sa, în căutare de lucru. Clint locuia câteodată la bunica sa, care avea o crescătorie de găini în Sunol. În cele din urmă, familia sa s-a stabilit în Oakland. Eastwood, care trecea drept timid și introvertit, a frecventat zece școli diferite și a absolvit liceul în 1948. Printre altele, a lucrat ca tăietor de lemne, fochist, vânzător la benzinărie și magaziner. 

În anul 1951 a fost chemat la armată și repartizat la Fort Ord, unde a lucrat doi ani ca instructor de înot. În armată l-a cunoscut pe David Janssen, viitorul interpret al lui Richard Kimble din serialul „Fugitive”. Janssen i-a propus lui Eastwood să-și încerce, ca și el, norocul la Hollywood. În 1986, Eastwood a apărut pe primele pagini ale ziarelor, când a fost votat primar al locului său natal, Carmel. A deținut această funcție până în 1988. Eastwood este membru al Partidului Republican și a sprijinit printre altele candidatura la președinție a lui Richard Nixon și Ronald Reagan. Deoarece s-a împotrivit războiului din Irak și l-a considerat o mare greșeală, Clint Eastwood a fost de asemenea un hotărât oponent al conducerii Bush. Deși se știe că Eastwood are probleme mari cu auzul, el a refuzat constant să poarte în public vreun aparat auditiv.

Relativ recent, el a regizat drama apreciată de critică din 2008, „Gran Torino.” Eastwood a obținut premiul de interpretare din partea National Board of Review pentru rolul realizat de el în acest film, Walt Kowalski, singurul rol pe care l-a jucat de la „Million Dollar Baby” încoace. De asemenea, el a regizat și produs „Changeling,” cu Angelina Jolie. Filmul a fost nominalizat la Palme d’Or și a obținut premiul special, când a fost lansat la Festivalul de film de la Cannes, în 2008. Pelicula a mai primit încă trei nominalizări la Oscar, inclusiv cea de interpretare feminină pentru Jolie, iar Eastwood a primit nominalizări la premiile BAFTA și London Film Critics, la categoria cea mai bună regie. În 2007, Eastwood a obținut două nominalizări la premiul Academiei, la categoriile cel mai bun regizor și cel mai bun film, pentru drama de război „Letters from Iwo Jima,” care vorbește despre bătălia istorică a celui de-al Doilea război mondial, din perspectiva japonezilor. De asemenea, filmul a câștigat premiile Golden Globe și Critics Choice pentru cel mai bun film de limbă străină, și a obținut titlul de cel mai bun film din partea unor asociații de critici cum ar fi cele din Los Angeles, sau National Board of Review. „Letters from Iwo Jima” este un film care face parte din galeria filmelor de război ale lui Eastwood, după renumita dramă „Flags of Our Fathers,” care spune povestea americanilor care, în timp ce ridicau steagul pe Iwo Jima, au fost imortalizați în celebra fotografie.

În 2005, Eastwood a câștigat premiul Academiei pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, cel de-al doilea premiu la ambele categorii, pentru „Million Dollar Baby.” El a obținut de asemenea o nominalizare la categoria cel mai bun actor pentru interpretarea sa din acest film. De asemenea, Hilary Swank și Morgan Freeman au obținut Oscaruri, cel de-al doilea pentru cel mai bun actor dintr-un rol secundar, iar filmul a fost nominalizat la premiile pentru cel mai bun scenariu-adaptare și cel mai bun montaj. Drama extrem de apreciată realizată de Eastwood, „Mystic River”, a fost lansată în 2003 la Festivalul de film de la Cannes, aducându-i regizorului o nominalizare la Palme d’Or și un premiu Golden Coach (Trăsura de aur).„Mystic River” a mai obținut încă șase nominalizări la premiile Academiei, inclusiv două pentru cel mai bun regizor și cel mai bun film. Sean Penn și Tim Robbins au luat Oscaruri la categoriile cel mai bun actor și cel mai bun rol secundar, iar filmul a mai avut nominalizări și la categoriile cea mai bună actriță dintr-un rol secundar și cel mai bun scenariu.

În 1993, westernul lui Eastwood „Unforgiven” a primit nouă nominalizări la premiile Academiei, dintre care trei erau adresate chiar lui Eastwood, care a câștigat premiile pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, obținând și o nominalizare la categoria cel mai bun actor. Filmul a mai obținut Oscaruri la categoriile cel mai bun actor dintr-un rol secundar (Gene Hackman) și cel mai bun montaj, fiind de asemenea nominalizat la categoriile cel mai bun scenariu original, cea mai bună imagine, cel mai bun regizor artistic, cel mai bun montaj și cea mai bună coloană sonoră. Eastwood a fost răsplătit cu premiul Academy’s Irving Thalberg Memorial în 1995. La decernarea premiilor Golden Globe în 1971, Eastwood a primit premiul Henrietta de excelență internațională în cinematografie. În 1988, i s-a acordat premiul Cecil B. DeMille pentru întreaga sa activitate. În anul următor el a obținut primul său Glob de Aur pentru regie, pentru filmul „Bird,” iar în 1993, el a primit din nou premiul pentru cea mai bună regie, pentru „Unforgiven.” Nominalizat în 2004 la categoria cea mai bună regie pentru „Mystic River,” Eastwood a primit în anul următor Globul de aur pentru cea mai bună regie pentru filmul „Million Dollar Baby”. În 2005, el a primit și o nominalizare la categoria cea mai bună muzică, pentru același film.

Filmele lui Eastwood au primit și premii internaționale din partea criticilor sau la festivalurile de film, inclusiv cel de la Cannes, unde a fost chiar președintele juriului în 1994. De asemenea, s-a bucurat de nominalizări la Palme d’Or pentru „White Hunter Black Heart” în 1990; „ Bird,” a câștigat de asemenea premiul pentru cel mai bun actor și un premiu pentru cea mai bună coloană sonoră, la festivalul din 1988; iar „Pale Rider” a fost premiat în 1985. El a mai primit încă două distincții semnificative pentru contribuția sa la cinematografie: premiul Lumiere, la inaugurarea Marelui Festival de Film de la Lyon; și gradul de Comandor al Legiunii de Onoare, oferit de însuși președintele Franței, Nicolas Sarkozy.

În plan personal, Clint Eastwood a avut multe relații, din care au rezultat opt copii. Laurie este copilul nerecunoscut de el, rezultat dintr-o relație pe când era logodit cu actrița Maggie Johnson. Are o aventură cu dansatoarea Roxanne Tunis și devine tatăl lui Kymber Linn, care este primul lui copil. Cu Maggie se căsătorește în 1953, la 23 de ani și după 11 ani se despart. Au doi copii: Kyle și Alison. Dar în 1984 Clint și Maggie divorțează. În această perioadă a avut o relație cu actrița Sondra Locke (din 1975 până în 1989) pe care a obligat-o să facă două avorturi. Deși au fost apropiați, au locuit împreună și au colaborat în filme, cei doi nu s-au căsătorit niciodată. În schimb, Clint mai are cu actrița Frances Fisher pe fiica sa, Francesca și cu însoțitoarea de bord Jacelyn Reeves îl are pe Scott, care îi seamănă leit, și pe Katryn.  Din căsătoria cu jurnalista Dina Ruiz (1996-2014) a rezultat o fiică, Morgan. Din 2014, partenera sa de viață este Christina Sandera, mai mică cu 33 de ani ca el.

Surse:

http://www.clinteastwood.net/

https://agerpres.ro/documentare/2025/05/31/documentar-actorul-si-regizorul-clint-eastwood-implineste-95-de-ani-31-mai--1454934

https://www.biography.com/actor/clint-eastwood

https://www.britannica.com/biography/Clint-Eastwood

https://www.ro.biography.name/actori/109-sua/612-clint-eastwood-jr-1930

https://www.cinemagia.ro/actori/clint -eastwood-255/

&&&

 S-a întâmplat în  31 mai1954: În această zi, a murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu, fondator al învăţământului electrotehnic din România (a pus bazele primului laborator de electricitate din ţară, transformat apoi în Şcoala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi – prima şcoală de fizică experimentală); ctitor al radiofoniei româneşti: în 1927, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune (Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România), care, la 1.XI.1928, difuza în eter prima emisiune cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”, urmat de discursul preşedintelui Societăţii, Dragomir Hurmuzescu; era momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România; membru corespondent al Academiei Române din 1916. 

Dragomir Hurmuzescu s-a născut la 13 martie 1865, la Bucureşti, în familia lui Martin, funcţionar modest la poştă, şi a Profirei. În perioada 1873-1877, urmează şcoala primară de pe strada Polonă, iar la 1 septembrie 1877 este înscris la gimnaziul Matei Basarab. La 1 septembrie 1881, continuă pregătirea la Liceul Sf. Sava. Între timp, tatăl său a murit, el devenind capul familiei şi susţinător al celor doi fraţi mai mici. În această perioadă are ocazia să lectureze reviste ştiinţifice publicate la Paris. În anul 1884, după absolvirea ultimei clase de liceu şi obţinerea bacalaureatului, se înscrie voluntar în Batalionul 4 Vânători şi începe cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.

Un an mai târziu se mută la Şcoala normală superioară, unde obţinuse o bursă la fizică, iar în vara anului 1886 ia primul contact cu ideile socialiste şi cu o serie de membri ieşeni ai unor organizaţii aparţinând acestei ideologii.În octombrie 1887, Hurmuzescu obţine o bursă şi pleacă la Paris să îşi ia licenţa şi să îşi obţină doctoratul, la Sorbona, perioadă în care îl cunoaşte pe Constantin Miculescu, fizician român cu rezultate notabile în termodinamică şi optică, dar şi alte personalităţi ale fizicii europene ca Joseph Bertrand, Louis Pointcare şi Gabriel Lippman.În vara anului 1890, obţine licenţa în fizică-chimie, după care se înscrie la doctorat chiar la prof. Lippmann. Este momentul în care începe să publice lucrările pe care le realizează, în reviste precum „Bulletin de la Société Française de Physique” şi apoi în „Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances de l’Académie des Sciences”.

A descoperit, în această perioadă petrecută la Paris, dielectrina, în 9 aprilie 1894, un izolant alcătuit pe baza unui amestec de sulf şi parafină, folosit în construcţia electroscoapelor. Într-un moment în care Dragomir Hurmuzescu, aflat la studiu la Paris, în laboratorul lui Lippmann, era în căutarea unor subiecte de interes, observă experimentele pe care le face unul dintre colegi, norvegianul Birkeland. În cadrul acestor experimente se obţineau rezultate destul de diferite, fapt pus de Hurmuzescu pe seama calităţilor izolante slabe ale sticlei.Tot atunci, profesorul Edouard Branly promova parafina ca fiind cel mai bun izolant electric cunoscut la acea vreme.

Folosind rezultatele lui Branly, Hurmuzescu continuă experimentele şi reuşeşte să obţină un amestec cu proprietăţi superioare parafinei. El va face o prezentare în şedinţa Societăţii Franceze de Fizică din 19 ianuarie 1894, publicând concluziile în Buletinul Societăţii Franceze de Fizică din 19 februarie: „Sur un nouvel isolant, la diélectrine. Nouvel électroscope, nouveaux appareils électrique”.Imediat după descoperirea, în 1895, a razelor X de către Roentgen, Hurmuzescu anunţă, în premieră, împreună cu Louis Benoist, descoperirea efectului de ionizare produs de aceste radiaţii asupra gazelor şi corpurilor electrizate. Acest efect este pus în evidenţă şi măsurat cu un dispozitiv creat tot de Hurmuzescu – electroscopul ce îi poartă numele, care urma să fie utilizat în majoritatea laboratoarelor, de către mari fizicieni, inclusiv în măsurători asupra radioactivităţii care vor fi realizate cu acest dispozitiv de către Marie Curie. De menţionat este faptul că, în anul 1903, Henri Becquerel a utilizat electroscopul Hurmuzescu în cercetări de radioactivitate, distinse cu Premiul Nobel.

La 28 aprilie 1896, Hurmuzescu îşi susţine teza de doctorat, cu titlul „Sur une nouvelle détermination du rapport V entre les unités électrostatiques et électromagnétiques”, care descria una dintre cele mai precise măsurători a vitezei luminii. În acelaşi an, Hurmuzescu a revenit în ţară, iar la 10 iunie 1896, ca urmare a Conferinţei despre Razele X, ţinută de Hurmuzescu în Amfiteatrul Şcolii de poduri, doctorul C. Severeanu, părintele chirurgiei româneşti, a introdus pentru prima oară în serviciul său de chirurgie, tehnica radiografiei/radioscopiei. În august 1896, Hurmuzescu este delegat să reprezinte România la Congresul internaţional electrotehnic de la Geneva, iar la întoarcerea în ţară satisface o perioadă de concentrare de 1 lună, la Ploieşti, care îi oferă un nou prilej să ia contact cu mişcarea socialistă din ţară, reprezentată de C. Stere sau C. Dobrogeanu Gherea. La 1 octombrie 1896 este numit conferenţiar la catedra de matematică a Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Iaşi, iar o lună mai târziu primeşte şi postul de profesor de fizică la Liceul – Internat din Iaşi, un post interesant tocmai fiindcă punea într-o perspectivă deosebită necesitatea creării unei elite tehnice româneşti. Pe 15 februarie 1897, Hurmuzescu primeşte conducerea Liceului Internat din Iaşi, urmând să conducă acest liceu pe parcursul a trei ani.

În aprilie 1897, Hurmuzescu primeşte postul de profesor suplinitor la catedra nou înfiinţată, de căldură şi electricitate, la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, moment în care solicită şi obţine resurse financiare deosebite pentru construirea unui laborator, ceea ce marca importanţa ce începea să fie acordată învăţământului aplicativ, tehnic, acesta devenind un loc în care se formează o întreagă pleiadă de viitori fizicieni români de renume.Trei ani mai târziu, avea să se dedice exclusiv cercetărilor ştiinţifice. În anul 1901, Hurmuzescu înfiinţează Societatea de ştiinţe din Iaşi precum şi revista „Annales Scientifiques de l’Université de Jassy”. În acelaşi an repetă şi realizează, la Iaşi, experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Stepanovici Popov şi ale altora, din perioada 1895-1901.

În anul 1902, realizează primul său curs, de „Căldură şi electricitate”, iar în iunie 1902 are loc, la Iaşi, primul Congres al Societăţii pentru înaintarea ştiinţelor, ocazie cu care Hurmuzescu prezintă trei lucrări ştiinţifice şi susţine conferinţa „Telegrafia fără sârmă”. Congresul avea să se desfăşoare şi în perioada următoare la Bucureşti – 1903, Constanţa – 1904 şi Craiova – 1905.În decembrie 1904, Dragomir Hurmuzescu este numit secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, acceptând postul ca modalitate de a finanţa dezvoltarea învăţământului în domeniul ştiinţelor fizico-chimice într-o formă pe care el a adus-o din occident.

În anul 1906, cu ocazia implinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, a scris un scurt compendiu despre învăţământul din România în perioada anilor 1866 – 1906.În octombrie 1907, în urma răscoalelor ţărăneşti, guvernul îşi prezintă demisia, iar Hurmuzescu va reveni la preocupările sale anterioare, de la nivelul catedrei. La 1 noiembrie 1910, după pregătiri intense, se deschid cursurile Şcolii de electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi, prima şcoală de electrotehnică din ţară. În această perioadă, cercetătorul a susţinut şi publicat o serie de lucrări ştiinţifice referitoare la razele X, la cercetarea radioactivităţii petrolului şi apelor minerale din România şi la perfecţionarea galvanometrelor. În anul 1913, Şcoala de electricitate din Iaşi ia denumirea de Institutul Electrotehnic al Universităţii din Iaşi, iar la 1 aprilie, guvernul conservator-democrat prevede în bugetul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti sumele necesare creării unei catedre de Aplicaţiunile căldurii şi electricităţii, proiect care îi este atribuit lui Dragomir Hurmuzescu, în Casa Scarlat Kretzulescu, în care a funcţionat până de curând Muzeul Literaturii Române.

În toamna anului 1916, însă, aflat în faţa perspectivei ocupării capitalei de către trupele germane, Hurmuzescu se retrage cu familia la Iaşi, unde contribuie intens la activităţile Asociaţiei profesorilor universitari.Tot în 1916, Hurmuzescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În august 1917, Hurmuzescu şi familia sa, alături de alţi câţiva cunoscuţi profesori care s-au educat la Paris, au fost îndrumaţi spre Franţa pentru a promova interesele naţionale. La Paris, profesorul se ocupă de stabilirea principiilor pe baza cărora ar trebui să se dezvolte învăţământul de specialitate din ţară.

În martie 1919, după încheierea războiului, Hurmuzescu revine în ţară, iar în anul 1922 devine preşedinte al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România. În anul 1925, la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, care era condus de profesorul Dragomir Hurmuzescu, este construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic care face posibile primele audiţii publice, de două ori pe săptămână, joi şi sâmbătă, la ora 21:30. Referitor la acest moment profesorul Hurmuzescu afirma, în anul 1938, că: „La noi, primele recepţiuni au fost realizate cu mijloace experimentale şi prin personalul secţiunilor de radiotelegrafie ale Institutului Electrotehnic Universitar. În anexele laboratorului său (foste grajduri) din Str. Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă. La şedinţele acestea venea mulţimea curioşilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica şi cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din ţări depărtate la mii de kilometri. Şi lumea curioasă, doritoare de a cunoaşte acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar şi curtea din faţa laboratorului în serile destinate şedinţelor de recepţie.”

Pe 26 martie 1925 se constituie Asociaţia Prietenilor Radiotelefoniei, din iniţiativa Societăţii Române de Fizică conduse tot de Dragomir Hurmuzescu, asociaţie ce avea sediul în incinta Institutului Electrotehnic Universitar din Str. Victor Emanuel nr. 16, fosta clădire a Muzeului Literaturii Române din Bd. Dacia. În 1926, Dragomir Hurmuzescu a creat la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din ţară. În aceeaşi perioadă, el a făcut şi primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir. În anul 1927 se construiesc la Institutul Electrotehnic primele posturi româneşti de emisie, între care unul va funcţiona pe unde scurte, după un proiect al ing. Emil Petraşcu. În această perioadă, profesorul Dragomir Hurmuzescu emitea de două ori pe săptămână, pe lungimea de undă de 350 de metri, emisiuni pentru 2000 de abonaţi.

În 1928, el a fost ales preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România. La 1 noiembrie 1928 a  fost realizată prima transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,4 kW. S-a auzit „Alo, alo, aici Radio Bucureşti”. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie. În 1931, sub preşedinţia lui Hurmuzescu, ia fiinţă Asociaţia generală a Radioamatorilor, iar în 1932, devine membru de onoare al Societăţii Franceze a Electricienilor.În 1934, din iniţiativa lui Hurmuzescu, a fost posibilă organizarea la Bucureşti a primului Congres de ştiinţe din România.La 16 martie 1937, la vârsta de 72 de ani, Hurmuzescu părăsea viaţa politică, se încheiau perioadele de prelungire în învăţământ, iar printr-o reglementare forţată se legiferează concentrarea învăţământului superior tehnic/aplicativ. Drept urmare, Institutul Electrotehnic este desfiinţat, fiind împărţit între Politehnică şi secţia de radioelectricitate a Facultăţii de ştiinţe a Universităţii.În toamna anului 1937 se pensionează, iar în anul 1948 comuniştii decid eliminarea din rândul membrilor Academiei a profesorului Hurmuzescu.

A trecut la cele veşnice în timp ce îşi redacta memoriile, la  31 mai 1954, la Bucureşti, în condiţiile în care era aproape uitat şi desconsiderat de autorităţile staliniste ale vremii. În anul 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naştere, UNESCO l-a omagiat pe marele savant român printr-o sesiune ştiinţifică mondială. În anul 1990, Academia Română procedează la o reparaţie morală, astfel că Dragomir Hurmuzescu este reprimit, post-mortem, în rândul membrilor săi. Pentru a-i onora memoria, unul din premiile Academiei Române – cel în domeniul ştiinţelor fizice – îi poartă astăzi numele, iar anual are loc Concursul Naţional Studenţesc de Fizică „Dragomir Hurmuzescu”, eveniment care în acest an se va afla la ediţia a VI-a.

Surse:

http://www.mnt-leonida.ro/08GaleriaPersonalitatilor/DHurmuzescu.html

http://www.phys.uaic.ro/index.php/prezentare/personalitati-facultate/dragomir-m-hurmuzescu-1865-1954/

https://jurnalul.antena3.ro/it/stiinta/dragomir-hurmuzescu-315454.html

http://complexity.ro/personalitati/dragomir-hurmuzescu-fondatorul-invatamantului-electrotehnic-din-romania

https://www.academia.edu/29459643/DRAGOMIR_HURMUZESCU_INVEN%C8%9AII_%C8%98I_DESCOPERIRI

https://radioromaniacultural.ro/portret-dragomir-hurmuzescu-parintele-ra diofoniei-romanesti/

$$$

 31 mai - Ziua Geniştilor din Armata României. La 31 mai1859 lua fiinţă, în Moldova, primul batalion de geniu al oștirii române. La mulți ani tuturor geniștilor români, oriunde s-ar afla! Gânduri bune tuturor amicilor mei geniști!

Sărbătorită în fiecare an la 31 mai, Ziua Geniştilor aminteşte de data la care, în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a  „încuviinţat" Raportul nr. 1902, înaintat de Guvernul Moldovei, prin care se cerea aprobarea constituirii şi întreţinerii unui batalion de geniu, necesar pentru „naintarea lucrărilor publice". Acest moment marchează data  „naşterii'' primei unităţi de geniu din armata română - Batalionul 1 Geniu.

Un an mai târziu, s-a înfiinţat un al doilea batalion, de data aceasta în Ţara Românească, care, împreună cu cel din Moldova, urma să constituie întâiul regiment de geniu. Aceste prime batalioane de geniu ale oştirii române aveau un efectiv de o mie de militari fiecare, împărţiţi în patru companii, iar comandantul lor a fost numit căpitanul, ulterior maiorul Panait Donici, unul dintre organizatorii trupelor de geniu din ţara noastră, potrivit „Calendarului Tradiţiilor Militare”. Din cauza dificultăţilor financiare întâmpinate, în anul 1871, trupele au fost contopite într-o singură unitate de tip batalion. 

Înainte de Războiul de Independenţă, organizarea batalionului de geniu cuprindea un stat major, un pluton independent, o şcoală a trupei geniului şi cinci companii (patru de săpători minari şi una de pontonieri). Trupele de geniu au contribuit la executarea de lucrări la unităţi militare, la construirea de cazărmi, spitale, ateliere, depozite, remize, tabere pentru instrucţia întrunită a trupelor, iar în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, s-au remarcat prin misiuni specifice, cum ar fi lucrări de fortificaţii executate pe malul Dunării, întinderea podului de vase peste Dunăre, la Siliştioara-Măgura, între 14-31 august 1877, organizarea şi executarea lucrărilor de fortificaţii în zona Plevnei şi asigurarea comunicaţiilor pentru nevoile trupelor româneşti şi ruseşti din zonă, contribuind, astfel, la dobândirea victoriei de la Plevna împotriva Imperiului Otoman.

 De-a lungul timpului, arma geniului a trecut prin diferite schimbări, în vederea perfecţionării ei şi a înzestrării trupelor, astfel că, la începutul primului război mondial, trupele de geniu erau formate dintr-un regiment de pontonieri, un regiment de căi ferate, cinci batalioane de pionieri şi un batalion de specialităţi cu o companie aerostaţii. Misiunile îndeplinite în această perioadă cuprind construirea podului de pontoane în cadrul manevrei de la Flămânda (18-22 septembrie 1916), minarea regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi, precum şi a podului de la Cernavodă, pentru a nu fi folosite de inamic, şi lucrările de bază din zonele bătăliilor de la Mărăşti şi Oituz, din vara anului 1917.

În memoria eroilor armei geniului, în Bucureşti a fost ridicat monumentul „Leul'', pe soclul căruia se află inscripţia: „Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului'' - „Eroilor din arma geniului 1916-1919''. Pe lângă pregătirea militară, trupele de geniu au participat şi la executarea unor obiective economice, precum platforme industriale, modernizări portuare, irigaţii, Transfăgărăşanul şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, dezvoltarea sau întreţinerea reţelei de drumuri şi de căi ferate la nivel naţional etc. Din perioada interbelică, se remarcă contribuţia acestora la sistemul de fortificaţii de la graniţa de vest a ţării, acţiune demarată în anul 1936.

În conformitate cu Hotărârile Parlamentului nr. 23 şi 43/1995 şi Hotărârea de Guvern nr. 63 din 7 februarie 1996, începând cu 8 martie 1996, România a participat la misiunea IFOR/NATO din Bosnia şi Herţegovina, cu un batalion de geniu (Batalionul 96 Geniu), cu un efectiv de 200 de militari, misiunea de bază a acestuia constând în asigurarea libertăţii de mişcare a forţei militare internaţionale în teatrul de operaţii. Geniştii români au îndeplinit 124 de misiuni diverse, de amploare, complexitate şi durată diferite, pe întreg teritoriul Bosniei-Herţegovina, într-o arie deosebit de mare (peste 350 km de la Nord la Sud şi peste 300 Km de la Est la Vest), atât în Republica Srpska, cât şi în Federaţia Croato-Musulmană. După anul 2000, având în vedere stabilizarea păcii în Bosnia, Batalionul 96 Geniu a fost reorganizat, luând fiinţă Detaşamentul Naţional „Bosnia'', staţionat la Butmir, şi Detaşamentul Naţional „Olanda'', care a acţionat în cadrul contingentului olandez. Din august 2003 până în 2007, a fost dislocat un detaşament de geniu în teatrul de operaţii din Irak, iar un număr important de ofiţeri şi subofiţeri de geniu au îndeplinit funcţii în diferite comandamente ale NATO, fie în cadrul unora permanente, fie în cadrul celor dislocate în teatrele de operaţii din Afganistan. Având în vedere creşterea ameninţărilor specifice din teatrele de operaţii, a fost înfiinţată o nouă specialitate a armei geniu, EOD (Explosive Ordonance Disposal), care a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare impresionantă. 

Structurile de geniu sunt modernizate şi înzestrate cu tehnică şi materiale, pentru a putea asigura interoperabilitatea cu forţele din structurile NATO şi sprijinul genistic pentru acţiunile desfăşurate.

Surse:

http://www.mapn.ro/.

https://www.forter.ro/ro/calendar-militar

https://www.forter.ro/ministerul-apararii-nationale/31-mai-ziua-armei-geniu/19412

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/05/31/ziua-genistilor-mili tari--117538

&&&

 31 mai - „Ziua rezervistului militar”. Prin H.G. nr. 467 din 12 mai 2010, s-a instituit „Ziua Rezervistului Militar”, zi care se aniversează, în fiecare an, în ultima zi din luna mai. Conform acestui document legal, cu această ocazie, instituțiile publice din cadrul sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională pot sprijini, în condițiile legii, manifestările prilejuite de acest eveniment. 

Merită să ne amintim că, la data de 31 mai 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost adoptată „Legea asupra poziţiei ofiţerilor”, primul act normativ care a dat identitate, valoare şi sens corpului cadrelor militare în rezervă, în general. Ne place să credem că, în memoria acestui moment al istoriei şi în semn de respect pentru cei care au făcut din militărie profesia lor de o viaţă, Guvernul României, prin H.G. amintită anterior, a instituit această „Zi a Rezervistului militar”. În conformitate cu acest act normativ, „prin rezervist militar se înţelege orice persoană care deţine grad militar în rezervă sau în retragere.” Din păcate, mai pregnant cam de un deceniu și jumătate încoace, s-au derulat și se derulează virulente campanii mediatice împotriva cadrelor militare în rezervă și retragere, comandate ori dirijate de entități străine de acest neam și, din păcate, societatea s-a intoxicat de aceste campanii. Spun asta pentru că dac-ar fi din acest neam și și-ar prețui istoria și oamenii care participă la această istorie, nu ar face-o! Trebuie știut și conștientizat de către societatea noastră faptul că un militar semnează un contract cu statul punându-și viața chezășie, conform Jurământului militar depus, iar acest stat și-l asumă pe întreaga perioadă de viață a militarului, așa cum procedează toate statele lumii, iar la noi, începând cu primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național român, Alexandru Ioan Cuza. 

Aș continua prin a spune că rezerviştii aniversaţi în această zi sunt cei care au făcut, de-a lungul timpului, din militărie o profesiune de credinţă şi de vocaţie, care s-au pus necondiţionat în serviciul statului, au instruit forțele militare din sistemul național de apărare şi populaţia, au participat cu succes în teatrele de operații externe ori și-au făcut datoria în poligoane ori în lupta cu infracțiunile, dezastrele ori alte calamități umane sau naturale care ne-au încercat, au fost părtaşi la toate evenimentele istoriei care s-au produs în timpul vieţii lor, au suportat condiţii de existenţă austere şi periculoase, unii au muncit la ordin pe şantierele industriale şi în agricultură și multe altele. Ar trebui să nu se uite că mulţi dintre rezerviști pot fi incluşi în rândurile intelectualilor de elită ai ţării. Mă refer la intelectuali „pe bune” și nu la cei „de carton”! Unii sunt doctori în ştiinţe, ingineri ori medici renumiţi, mulţi au publicat cărţi valoroase sau fac parte din asociații ale oamenilor de ştiinţă ori de cultură, în diferite domenii. Nu sunt puţini cei care au absolvit mai multe facultăți sau vorbesc mai multe limbi de circulaţie internaţională ori operează cu mijloace tehnice dintre cele mai moderne. 

La mulți ani rezerviștilor milita ri!

&&&

 S-a întâmplat în  31 mai …

- „Ziua Geniştilor; la 31.V.1859 lua fiinţă, în Moldova, primul batalion de geniu; un an mai târziu, în Ţara Românească se constituia cel de-al doilea batalion, care „dimpreună cu cel din Moldova au constituit întâiul regiment de geniu" românesc

- „Ziua rezervistului militar”, instituită prin HG 467/12 mai 2010

– 1535: S-a născut Alessandro Allori, pictor italian (m. 1607)

- 1594: A murit Tintoretto, pictor italian. Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneţia) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai şcolii veneţiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renaşterii. În tinereţe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porţile oraşului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid şi făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie 2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat (boiangiu = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menţinându-şi această preocupare şi mai târziu de-a lungul activităţii sale artistice. E posibil ca artistul să fi moştenit de la tatăl său extraordinarul simţ al culorilor, stilul dinamic şi ferm. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuţia picturilor a fost supranumit şi Il Furioso, iar folosirea dramatică a perspectivei şi a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc.Tintoretto şi-a dedicat artei toată energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă de o forţă dramatică unică.

– 1656: S-a născut Marin Marais, violost şi compozitor francez (m. 1728)

– 1773: S-a născut scriitorul german Ludwig Tieck (m. 1853)

 -1809: A murit Joseph Haydn, compozitor austriac (n. 1732) 

- 1819: S-a născut poetul american Walt Whitman. Walt Whitman (m. 26 martie 1892) a fost un poet, eseist, jurnalist şi umanist american. Considerat „cel mai mare poet american” de către mulţi pe când trecuseră doar patru ani de la moartea sa, Whitman este văzut ca primul poet urban. El a fost unul dintre reprezentanţii tranziţiei de la transcendentalism la realism, opera sa arătându-se influenţată de ambele curente. Opera sa a fost tradusă în mai mult de douăzeci şi cinci de limbi străine. Scrierile sale au fost caracterizate drept un „rude shock” („şoc puternic”) şi drept „the most audacious and debatable contribution yet made to American literature” (cea mai îndrăzneaţă şi discutabilă contribuţie adusă până acum literaturii americane). Aşa cum scrie Walt Whitman în „Leaves of Grass (By Blue Ontario's Shore)”, „Rimele şi versificatorii pier... America îşi va justifica existenţa, daţi-i timp...”

- 1832: A murit (în urma unui duel) Évariste Galois, matematician francez; a pus bazele algebrei (n. 1811) 

- 1859: A fost inaugurat orologiul din turnul clădirii Parlamentului britanic (Big Ben).

- 1883: S-a născut Onisifor Ghibu, pedagog (considerat unul dintre fondatorii pedagogiei româneşti) şi om politic transilvănean (intensă activitate pentru înfăptuirea statului unitar român); membru corespondent al Academiei Române (m.31.X.1972)

- 1887: S-a născut Saint-John Perse, poet şi diplomat francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960 (m. 1975)

- 1902: Era semnat Tratatul de Pace de la Vereeniging, care a pus capăt celui de-al doilea război al burilor dintre Republica Africa de Sud şi Republica Orange (sau Statul Liber Orange, în prezent provincia Free State din Africa de Sud), pe de-o parte, şi Imperiul Britanic, pe de altă parte

- 1910: A murit Elizabeth Blackwell, prima femeie medic din Statele Unite; activistă pentru drepturile femeii; susţinătoare a mişcării aboliţioniste (n. 1821, în Anglia)

- 1911: Nava RMS Titanic era lansată la apă. Construcţia imensului vas durase doi ani şi două luni. RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinaţia New York, pe 10 aprilie 1912. La cinci zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg şi s-a scufundat la ora 2:20 în dimineaţa următoare, în urma căreia şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane din 2223 în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.Construcţia Titanicului, finanţată de J.P. Morgan şi compania sa, International Mercantile Marine, a început pe 31 martie, 1909.Nava a fost lansată pe 31 mai 1911 iar echiparea a fost finalizată pe 31 martie 1912. Lungimea Titanicului măsura 269,1 m, o lăţime de 28 m, un tonaj de 46.328 de tone şi o înălţime de la linia de plutire până la puntea principală de 18 m. Au fost montate 29 de cazane alimentate de 159 de furnale cu cărbune care îi puteau oferi o viteză maximă de 23 de noduri (43 km/h) şi o putere maximă de 59.000 CP. Numai trei din cele patru coşuri înalte de 19 metri erau funcţionale; al patrulea, folosit numai pentru ventilaţie, a fost adăugat pentru a face nava mai impresionantă. Nava putea transporta un număr maxim de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj.Pachebot din clasa Olympic, RMS Titanic a fost deţinut de White Star Line şi construit la şantierele Harland and Wolff din Belfast. 

- 1912: S-a născut contratenorul englez Alfred Deller (m. 1979) 

- 1913: Marea Moschee din Constanţa, cunoscută şi ca Moscheea Carol I, a fost inaugurată în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Moschea, proiectată de arhitectul Victor Ştefănescu, ajutat la construcţia cupolei şi a minaretului de inginerul şi inventatorul Gogu Constantinescu, a fost prima construcţie din beton armat din România; îmbinarea stilului egipteano-bizantin cu inserţii arhitecturale româneşti a făcut din acest edificiu un unicat architectonic

– 1913: S-a născut Constantin Silvestri, compozitor, dirijor şi pianist (m. 1969, la Londra)

- 1915: S-a născut medicul Voinea Marinescu; contribuţii în chirurgia experimentală a plămânilor, a aparatului circulator, a transplanturilor de ţesuturi şi organe, în chirurgia cardio-vasculară; membru corespondent al Academiei Române (m. 1973) 

- 1916: Primul război mondial: Flota germană şi cea engleză, 250 de nave de toate tipurile, se înfruntă în Bătălia Jutlandei, cea mai mare confruntare navală din timpul primului război mondial, terminată nedecis.Sir John Jellicoe şi Sir David Beatty, comandanţii flotei engleze se angajează în luptă împotriva flotei germane condusă de Reinhard Scheer şi Franz von Hipper. 

- 1921: S-a născut actriţa italiană de film Alida Valli (m. 2006)

- 1922: S-a născut sportivul Mihai Botez, primul campion naţional absolut la gimnastică (1948), părintele judo-ului din România şi primul antrenor român de arte marţiale; campion mondial la judo veterani, la 86 de ani (2008); avea două centuri negre, 8 Dan în judo şi 8 Dan în jiu-jitsu (m. 2011) 

- 1923: S-a născut Rainier III, prinţ de Monaco, din dinastia Grimaldi (la 9.V.1949 a preluat conducerea principatului de la bunicul său, Louis al II-lea) (m.6.IV.2005) 

- 1930: S-a născut Clint Eastwood, actor, regizor şi producător de film american.Clinton Eastwood jr., câştigător a cinci premii Oscar ca regizor, actor şi producător.Ca erou de western-uri şi filme de acţiune, se numără din anii ’60 printre cele mai de succes star-uri ale lumii. Mai târziu devine un regizor şi producător de film renumit şi obţine în anii 1993 şi 2005 Oscarul pentru cea mai bună regie. În plus, a fost distins ca producător al acestor filme cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film. 

– 1930: S-a născut actriţa americană Elaine Stewart (m. 2011)

- 1931: S-a născut John Robert Schrieffer, fizician american, laureat, împreună cu John Bardeen şi Leon Neil Cooper, în1972, al Premiului Nobel pentru Fizică pentru dezvoltarea teoriei BCS, prima teorie microscopică de succes a superconductivităţii. 

- 1931: S-a născut (la Braşov) Kaspar Teutsch, pictor, gravor, designer de tapiţerie şi textile, ilustrator de carte; trăieşte la München, Germania

- 1938: S-a născut Adriana Iliescu, istoric şi critic literar, prozatoare şi poetă 

- 1938: A murit prozatorul şi poetul Max Blecher (n.8.IX.1909)

- 1943: S-a născut Ioana Vlasiu, critic şi istoric de artă; fiica sculptorului Ion Vlasiu 

- 1945: S-a născut Rainer Werner Fassbinder, regizor, scenarist şi actor de film german (m. 1982). 

- 1946: S-a născut prozatoarea Adriana Bittel

- 1952: Generalul American Dwight D. Eisenhower se retrage din armată şi intră în politică.Dwight David Eisenhower (n. 14 octombrie 1890 - d. 28 martie 1969), cunoscut şi ca Ike, a fost un general şi om politic republican american. A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) şi în Vestul Europei (1944 - 1945).A fost primul comandant suprem al forţelor armate ale NATO (1949 - 1952) şi preşedinte al SUA între anii 1953 şi 1961. Doctrina sa, susţinând protecţia împotriva comunismului, a marcat profund politica internă şi externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 şi 1960.

–1954: S-a născut Nicu Alifantis, cantautor şi poet

–1954: A murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu; fondator al învăţământului electrotehnic din România (a pus bazele primului laborator de electricitate din ţară, transformat apoi în Şcoala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iaşi – prima şcoală de fizică experimentală); ctitor al radiofoniei româneşti.

- 1962: Adolf Eichmann este executat în Israel.Istoria îl consideră a fi arhitectul „soluţiei finale” adoptată de nazişti.După război, Eichmann a reuşit să se refugieze în Argentina folosind acte false, dar a fost capturat de Mossad în 1960. 

- 1962: S-a născut Børge Ousland, explorator polar, fotograf şi scriitor norvegian; la 18.I.1997 ajunge la baza neo-zeelandeză Scott, reuşind să traverseze pe jos, de unul singur, fără nici un ajutor, continentul antarctic (a plecat în expediţie la 14.XI.1996, din insula Berkner, şi a parcurs 2829 km, în două luni şi patru zile) 

- 1965: S-a născut actriţa de film americană Brooke Shields

- 1976: S-a născut actorul irlandez Collin Farrel 

- 1976: A murit biochimistul francez Jacques Monod, laureat la Premiului Nobel pentru Medicină în 1965 (împreună cu Andre Lwoff şi François Jacob) (n. 1910)

- 1986: A murit fizicianul american James Rainwater; contribuţii în spectroscopia nucleară şi la teoria nucleului atomic; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1975, împreună cu fizicienii danezi Benjamin Mottelson şi Aage Bohr (n. 1917)

- 1990: A murit Vasile Nicolescu, poet, eseist şi traducător (n. 1929) 

- 2006: A murit Raymond Davis, Jr. (n. 14 octombrie 1914, Washington), fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2002 împreună cu Masatoshi Koshiba pentru contribuţiile de pionierat în astrofizică, în special pentru detecţia neutrinilor cosmici. Koshiba şi Davis au împărţit jumătate din premiul Nobel, cealaltă jumătate fiind acordată lui Riccardo Giacconi.

- 2008: Lansarea navetei spaţiale americane Discovery.Zbor de aprovizionare şi rotaţie al echipajului Staţiei Spaţiale Internaţionale (a cărat şi asamblat modulul japonez Kibō)

– 2009: A murit britanica Millvina Dean (Elizabeth Gladys Dean), ultima supravieţuitoare a naufragiului transatlanticului „Titanic” (scufundat pe 15.IV.1912); pe atunci în vârstă de doar nouă săptămâni, a fost salvată într-o barcă pneumatică împreună cu mama şi fratele său (n. 1912)- 2010: A murit sculptoriţa americană de origine franceză Louise Bourgeois (n. 1911)

– 2010: A murit sculptoriţa americană  de origine franceză Louise Bourgeois (n. 1911)

Care este puterea mea secretă?

 

Sunt conștientă și perfect convinsă că sunt un om obișnuit și absolut banal. Și totuși visez enorm de mult… La ce anume? La posibilitatea de a fi un erou de poveste.

De la ce a pornit toată nebunia asta? Pe 5 iunie 2026 va fi lansat în cinematografele din România filmul de acțiune “Masters of the Universe” (Stăpânii universului) în care eroii principali sunt interpretați de Nicholas Galitzine, Camila Mendes, Idris Elba, Jared Leto, Alison Brie, Morena Baccarin, James Purefoy, Camila Mendes, Charlotte Rile, film distribuit de InterComFilm.

Este acel gen de filme ce combina acțiunea cu aventura, fantezia cu umorul și o mică doză de romantism.

Nu este primul film văzut care mă determina să mă transpun, folosind propria imaginație, în pielea personajului principal. Poate că toți copiii am făcut acest lucru. Țin și acum minte că în jocurile mele de copil de 9-10-11 ani poate eram rând pe rând fie Robin Hood fie Zorro. Poate că mă atrăgeau performanțele fizice ale protagoniștilor. Poate mă atrăgeau alte calități: umorul, romantismul, simțul dreptății. Poate mă atrăgea lupta lor pentru atingerea unui scop pe care atunci nu-l înțelegeam întru totul, dar pe care acum îl pot înțelege altfel, cu alți ochi și altă minte.

Recunosc că și acum aș vrea să intru în pielea unui astfel de personaj. Și nu numai să intru în pielea/rolul unui astfel de personaj, dar să am și puterile lor supraomenești sau supranaturale pe care să le pot folosi nu atât în interes propriu cât mai ales în interesul și în folosul celor care au nevoie cu adevărat de sprijin.

În primul rând aș vrea să am ceva mai multă forță fizică. Și nu doar ceva mai multă forță fizică ci și o agilitate mărită tocmai ca să pot face față provocărilor.

Nici calitățile psihice sporite nu sunt deloc de neglijat. O intuiție sporită… Să poți să fii, cu gândul, cu un pas sau mai mulți înaintea celorlalți. Să poți intui ceea ce gândesc cei din jur, care le sunt intențiile, care sunt pașii pe care vor să îi facă tocmai pentru a putea anticipa mișcarea sau mișcările următoare. O viteză de reacție cu mult mai mare decât ceea ce ar părea normal, obișnuit și, mai important, o viteză de reacție mai mare decât viteza de reacție a unui potențial rival/simplu adversar, pentru mai multe șanse de reușită de câștig într-o potențială confruntare.

În plus nu ar strica o rezistență sporită. Nu doar o rezistență fizică mărită ci și o rezistență psihica, emoțională mărită, un avantaj deloc de neglijat într-o potențială confruntare. Un calm sporit îți conferă de asemenea un avantaj, tocmai acel avantaj care te poate ajuta să gândești mai limpede în orice situație și să îți atragi toate atuurile de partea ta.

Toate aceste calități ar fi bine să existe, să le ai indiferent de vârstă, și nu la o vârstă tânără, abia ieșind din adolescență. Astfel se pot combina atât forța fizică considerabilă și experienta sporită caracteristice, poate, unei perioade de viață trecută, cumva, de prima tinerețe și rezistența fizică , psihică și agilitatea fizică și psihică ceva mai mare, caracteristice poate, ceva mai mult, unor vârste mai tinere.

Nu îți trebuie mult ca să fii un supererou în ochii tăi și în ochii celorlalți. Doar niște calități puțin mai speciale. Și ceva în plus: un suflet cu adevărat mare. Articol scris pentru proba extra-concurs InterComFilm lansată via SuperBlog


sâmbătă, 30 mai 2026

&&&

 La 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor de lângă cetatea Alba Iulia, 2.500 de iobagi români — câte trei tineri și trei bătrâni din fiecare sat răsculat — au fost aduși cu forța să asiste la execuție. Nu veniseră de bunăvoie. Fuseseră aduși de soldați, ca să vadă și să înveți. Și-au văzut conducătorii — Horea și Cloșca — trași pe roată. Cloșca a primit mai întâi douăzeci de lovituri. Trupul lui a fost tăiat în bucăți și dus prin sate ca avertisment. Și cu acel spectacol al groazei, Imperiul Habsburgic credea că a terminat cu problema. Nu terminase. La șase luni după execuție, la 22 august 1785, Iosif al II-lea a publicat patenta imperială care desființa iobăgia în Transilvania. Tot ceea ce ceruse răscoala se împlinise. Prin moartea celor doi conducători ai ei.


Vasile Ursu Nicola — Horea — s-a născut în jurul anului 1731 în Albac, Munții Apuseni, iobag al statului imperial. Era un om neobișnuit pentru un simplu iobag: vorbea germana, pe care o învățase în armata austriacă, știa să scrie, cunoștea legile imperiale și nu se temea să le invoce. Mersese de patru ori la Viena să prezinte plângerile moților împăratului. Prima dată în 1779. A doua oară. A treia oară. A patra oară — în aprilie 1784 — fusese primit chiar de Iosif al II-lea, căruia îi înmânase o petiție detaliată: iobagii sunt sufocați de taxe duble, lucrează patru zile pe săptămână pentru nobil fără plată, nu pot nici să se căsătorească fără aprobarea stăpânului, nu pot tăia lemn din pădurile care le aparținuseră lor de veacuri.


Împăratul promisese că va analiza. Guvernatorul Transilvaniei — Samuel von Brukenthal — nu a analizat nimic. Nobilimea maghiară nu voia reforme. Și în vara lui 1784, când un decret imperial a permis iobagilor să se înroleze în regimentele de grăniceri — cale spre libertate, pământ și statut de om liber — nobilii au blocat înrolările cu forța. Asta a aprins fitilul.


Pe 1 noiembrie 1784, la Curechiu, câteva sute de iobagi care mergeau la Alba Iulia să se înroleze au fost atacați de servitorii nobililor care voiau să îi oprească. Iobagii au ripostat. Și s-a aprins toată Transylvania. Ion Oargă — Cloșca, cel mai apropiat prieten și colaborator al lui Horea — conducea cetele de pe Valea Arieșului. Marcu Giurgiu — Crișan — comanda în Zarand. Horea coordona de ansamblu, deplasându-se dintr-un loc în altul, ținând legătura, dând ordine.


În două săptămâni, răscoala cuprinsese comitatul Zarand, comitatul Hunedoarei, o parte din comitatul Albei și comitatul Clujului. Zeci de castele și curți nobiliare fuseseră arse. Sute de nobili maghiari fugiseră în cetăți sau peste graniță. Iobagii unguri și sași se alăturaseră și ei — era o răscoală a tuturor celor săraci, nu doar a românilor. La 11 noiembrie, țăranii dăduseră un ultimatum nobililor asediați la Deva, cerând desfiinţarea nobilimii și împărțirea moșiilor.


Curtea de la Viena a oscilat — pe de o parte simpatiza cu reforma, pe de alta nu putea permite dezordinea. A trimis armată. Și a trimis și negociatori, semnând armistițiu pe opt zile cu Cloșca, pe care nobilii l-au refuzat. Crișan a bătut armata imperială la Lupșa pe 27 noiembrie. Dar forțele erau inegale pe termen lung. La începutul lui decembrie, armata a ocupat Câmpenii. Horea și Cloșca, refugiați în munți, au fost prinși pe 27 decembrie 1784 în pădurea Scorușet din Munții Gilăului — trădați de un om din sat, după unele surse. Au fost duși la Alba Iulia. Crișan a fost prins în ianuarie — și s-a spânzurat în celulă cu nojiţele de la opinci, înainte de execuție. Horea, conform legendei, a aruncat în foc un pachet de scrisori înainte de a fi prins — scrisori despre care le-a spus gardienilor că, dacă ar fi aflat lumea conținutul lor, „mulți ar fi căpătat nasuri roșii." Nu a explicat niciodată mai mult. Comisia imperială de anchetă a torturat și interogat luni întregi fără să afle răspunsul. A preferat să moară cu secretul lui.


Au fost purtați în lanțuri două săptămâni prin satele de pe Mureș — ca exponat, ca avertisment. Și pe 28 februarie 1785 au fost executați prin tragere pe roată. Cloșca mai întâi. Horea — în picioare, asistând la execuția prietenului lui, înainte să fie executat la rândul său.


Trupurile lor au fost tăiate în bucăți și duse prin sate — ritualul macabru al terorii medievale. Dar la șase luni după execuție, pe 22 august 1785, Iosif al II-lea a publicat patenta imperială care desființa legarea de glie a iobagilor și servitutea personală. Iobagii puteau acum să se mute, să învețe meserii, să se căsătorească fără aprobare. Nu era desfiinţarea completă a iobăgiei — asta a venit mai târziu — dar era prima spărtură în sistemul care ținuse în robie populația majoritară a Transilvaniei de secole.


Și o altă consecință: tragerea pe roată a fost interzisă ca pedeapsă în Austria după execuția lui Horea. Metoda de tortură pe care fuseseră uciși conducătorii răscoalei a dispărut din codul penal habsburgic tocmai pentru că fusese folosită împotriva lor.


Presa europeană a comentat larg răscoala. Jean Pierre Brissot, viitor conducător al grupării girondine în Revoluția Franceză, scria împăratului că românii „au avut dreptul să se revolte căci nu aveau nici proprietate, nici libertate." Schiller și Herder s-au referit la evenimente. Răscoala moților de la 1784 a intrat în istoria europeană nu ca o revoltă locală, ci ca un episod al marii lupte pentru drepturile omului care prefigura Revoluția Franceză din 1789.


Morala: Horea a mers de patru ori la Viena cu petiții pentru iobagii lui. A fost primit de împărat. Nu s-a schimbat nimic. A condus răscoala. A fost executat prin tragere pe roată. Și la șase luni după execuție, iobăgia a fost parțial desfiinţată. Tot ceea ce ceruse răscoala — prin petiții și prin arme — s-a împlinit prin moartea conducătorilor ei. Câteodată prețul schimbării este exact atât de greu pe cât p are la prima vedere.

&&&

 La 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național din București, în prezența Reginei Maria, s-a jucat pentru prima dată „O scrisoare pierdută." La final, autorul a fost chemat de două ori la rampă pentru aplauze. A ieșit, a salutat, și s-a întors în culise. Critica l-a atacat a doua zi. Academia Română i-a refuzat premiul de două ori. Liberalii — pe care îi satirizase în toate comediile — i-au blocat accesul în instituțiile culturale timp de decenii. A deschis patru berării ca să trăiască. Toate au dat faliment. A deschis o revistă umoristică — „Moftul Român" — pe care a vândut-o număr cu număr pe stradă personal. A fost acuzat de plagiat printr-o înscenare murdară. S-a exilat la Berlin scriind prietenilor că pune în gură „prima franzela a exilului." A murit acolo, la Berlin, la 60 de ani, în 1912. Iar personajele lui — Cetățeanul Turmentat, Cațavencu, Pristanda, Farfuridi, Trahanache — au supraviețuit tuturor celorlalți și sunt mai vii acum decât erau atunci. România s-a asemănat cu piesele lui mai mult după moartea lui decât în timpul vieții.


Ion Luca Caragiale s-a născut pe 30 ianuarie 1852 în Haimanale, județul Prahova — un sat care se numește astăzi Ion Luca Caragiale, județul Dâmbovița. Tatăl lui, Luca, era avocat fără mare succes. Unchiul, Costache Caragiali — dramaturg și director de teatru — era omul care l-a format. Copilăria la Ploiești, adolescența la București — la cursul de declamație și mimică al Conservatorului, sub îndrumarea unchiului. La 17 ani era la Conservator. La 18 ani — copist și al doilea sufleur la Teatrul Național. A văzut teatrul din toate unghiurile posibile — de pe scenă, de sub scenă, din culise, din sală — înainte să scrie o singură replică proprie.


A scris ziaristic obsesiv — pentru „Ghimpele," „Telegraful," „Asmodeu," „Alegatorul liber." A intrat în Junimea — cercul literar al lui Titu Maiorescu, cel mai exigent for cultural al epocii. Și acolo, în fața celor mai critici ochi literari din România, și-a citit piesele. Maiorescu l-a apreciat — poate singurul om cu autoritate din epoca lui care l-a apreciat cu adevărat și consecvent.


„O noapte furtunoasă" — 1879. „Conul Leonida față cu reacțiunea" — 1880. „O scrisoare pierdută" — 1884. „D-ale carnavalului" — 1885. Patru comedii în șase ani. Suficient pentru a construi cel mai complet portret al societății politice românești din toate timpurile. Personajele lui nu erau fictive în sensul complet — erau construite din oameni reali, pe care Caragiale îi observase cu o precizie de entomolog. Trahanache — politicianul care repetă „Ai puțintică răbdare" până când crezi că ai înnebunit. Cațavencu — demagogul care schimbă tabăra în funcție de interese și vorbește cu „distincție" despre principii pe care nu le are. Cetățeanul Turmentat — omul de rând buimăcit de politica pe care nu o înțelege și nu o poate controla. Toți existau în 1884. Toți există în 2024.


Liberalii — sistemul politic pe care îl criticase cu o consecvență care nu admitea compromisuri — i-au închis toate ușile. Premiul Academiei: refuzat de două ori, odată cu 20 de voturi contra și 3 pentru. Posturi academice: blocate. Mandat de deputat: imposibil. A deschis berăria, că altceva nu putea face. Berăria Caragiale, pe strada Gabroveni. Faliment. Berăria Academica Bene Bibenti, pe strada Sfântul Nicolae-Selari. Faliment. Berăria Gării Buzău. Faliment. Berăria Gambrinus, vizavi de Teatrul Național. Faliment.


Și atunci a venit înscenarea. Un gazetar obscur, Constantin Al. Ionescu — cunoscut ca „Caion" — l-a acuzat în 1901 că a plagiat drama „Năpasta" după un autor ungar fictiv, Istvan Kemeny. Procesul a durat doi ani. Caragiale a câștigat — Caion a fost condamnat. Dar nu a câștigat cu adevărat: scandalul dăduse roade, imaginea lui fusese murdărită, bârfa circulase, și oamenii care voiau să îl marginalizeze reușiseră.


În toamna lui 1904, Caragiale a plecat. Cu familia — soția Alexandrina și copiii — în Italia, Franța, Germania. S-a stabilit definitiv la Berlin în 1905. De la Berlin scria prietenilor cu același umor devastator cu care scrisese comediile: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzela a exilului." Nu era disperare — era Caragiale. Ironia era modul lui de a exista.


La Berlin a scris câteva din capodoperele lui narative: „Kir Ianulea," „Calul Dracului," „La hanul lui Mânjoală" — o lume fantastică, de basm negru, cu diavolul și iubiri imposibile, complet diferită de comediile satirice. Și a scris în 1907 cel mai lucid pamflet politic din istoria literaturii române — „1907: Din primăvară până-n toamnă" — despre marea răscoală a țăranilor și despre modul în care clasa politică românească a înecat-o în sânge și a uitat-o imediat.


Fiul lui nelegitim, Mateiu Caragiale — dintr-o relație anterioară căsătoriei — a devenit și el scriitor, cu „Craii de Curtea-Veche," una din marile cărți ale literaturii române interbelice. Tatăl și fiul nu s-au înțeles niciodată prea bine — doi oameni cu personalități la fel de puternice și la fel de dificile.


Pe 9 iunie 1912, la Berlin, Caragiale a murit de apoplexie — hemoragie cerebrală — la 60 de ani. A fost îngropat la Berlin. Trupul a fost adus în România în 1912 și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. Alături de Eminescu și de Creangă — cu care trăise și scrisese în aceeași epocă, la aceeași masă de la Junimea.


Morala: Ion Luca Caragiale a suflat la Teatrul Național, a primit premiul Academiei de două ori refuzat, a deschis patru berării și a dat cu ele de pământ, a câștigat un proces de plagiat și a pierdut tot scandalul, și s-a exilat la Berlin mâncând „franzela exilului." Și a lăsat în urmă comedii în care România se poate recunoaște astăzi cu aceeași precizie cu care se recunoștea în 1884. Cetățeanul Turmentat trăiește. Cațavencu trăiește. Pristanda trăiește. Câteodată cel mai mare portret al unui popor nu se face cu laudă, ci cu umorul  care nu iartă nimic.

$$$

 La 38 de ani, Eminescu l-a găsit la Iași — un diacon caterisit, dat afară din mănăstire, dat afară din învățământ, care vindea tutun la un debit ca să supraviețuiască și care stătea într-o bojdeucă de căsuță din mahalaua Țicăului. Eminescu l-a ascultat vorbind. A ascultat cum povestea, cum râdea, cum punea vorbele una după alta cu o naturalețe care nu semăna cu nimic din literatura română a epocii. Și l-a convins să scrie. Ion Creangă a scris opt ani — între 1875 și 1883 — și a lăsat în urmă „Amintiri din copilărie," basmele și poveștile, și limbajul cel mai viu și mai firesc pe care l-a produs vreodată literatura română. Cei doi s-au îmbolnăvit în același an, 1883. Au murit în același an, 1889 — Eminescu în iunie, Creangă în ultima zi a anului, pe 31 decembrie. Veronica Micle s-a sinucis în august al aceluiași an. Trei destine legate de același fir, rupte în același an.


Ion Creangă s-a născut pe 1 martie 1837 în Humulești, județul Neamț, fiul lui Ștefan a Petrei Ciubotarul și al Smarandei, fiica lui David Creangă din Pipirig. O familie de țărani moldoveni simpli, cu casă pe dealul de la marginea satului, cu o livadă, cu vaca, cu gâsca lui Bobiță — pe care copilul Nică a omorât-o odată din greșeală și de care povestea cu atâta detaliu că parcă tot mai simțea vina. Copilăria lui Nică a Petrei din Humulești — cu Smărăndița lui Ionel a Piraiei, cu dascălul Vasile a Ilioaei, cu moș Vasile a Ilioaei și cu balaurul lui Chiriac, cu sania de iarnă și cu pârâul Ozana — este în „Amintirile din copilărie." Nu e ficțiune — e memorie, transformată în artă cu o naturaleță care nu se poate învăța.


A urmat școala din sat, seminarul de la Fălticeni, cursurile Institutului Teologic din Iași. A ajuns diacon la Biserica Golia din Iași. Și s-a comportat ca un om care nu înțelegea ce sunt regulile bisericești în raport cu bucuriile lumii. A umblat la vânătoare, a frecventat teatrul, a mâncat de dulce în post. Biserica l-a mustrat. A continuat. În 1872, pentru că frecventase spectacolele Teatrului Național din Iași — lucru considerat incompatibil cu statutul de cleric — a fost suspendat de la slujire și dat afară din casa mănăstirii Golia unde locuia. Ministerul Instrucțiunii i-a retras și postul de institutor. La 35 de ani era fără casă, fără slujbă, fără venituri.


A găsit-o pe Tinca Vartic — nepoata unui diacon, o femeie cu suflet mare care l-a primit și l-a îngrijit tot restul vieții fără nicio pretenție și fără nicio recunoaștere oficială. Au locuit în bojdeuca din mahalaua Țicăului — o căsuță mică, cu tavan jos, cu uliță noroioasă iarna și prăfuită vara. Și-a cumpărat-o în 1879 cu 50 de galbeni, dar a trecut-o pe numele Tincăi — femeia care îl îngrijea merita să aibă ceva al ei.


Eminescu l-a descoperit în 1875 — venise la Iași ca revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. Au devenit prieteni imediați — tipuri umane diferite la suprafață: Eminescu grav, tăcut, cu privirea adâncă; Creangă hâtru, zgomotos, cu râsul lui de om care nu se ia prea în serios. Dar amândoi cu o inteligență care nu se potrivi în formele obișnuite. Eminescu l-a adus la Junimea — Maiorescu l-a ascultat citind din poveștile lui și l-a primit cu brațele deschise. „Câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv," nota Negruzzi, unul din membrii Junimii. Nu era condescendență — era uimire autentică în fața cuiva care nu semăna cu nimeni altcineva.


A debutat la 1 octombrie 1875 în „Convorbiri Literare" cu „Soacra cu trei nurori." Au urmat „Pungița cu doi bani," „Dănilă Prepeleac," „Povestea porcului," „Harap-Alb," „Ivan Turbincă," „Povestea unui om leneș." Și, în 1881-1882, primele trei părți din „Amintiri din copilărie" — a patra parte a apărut postum. Opt ani, scriere consecventă, opere care nu semănau cu nimic din literatura română a epocii — nici cu proza romantică a lui Alecsandri, nici cu jurnalele de călătorie ale lui Odobescu, nici cu romanele lui Slavici. Era o voce care venea din altă parte — din oralitate, din basm, din limba pământului.


La bojdeuca din Țicău venea Eminescu când trecea prin Iași. Venea Caragiale. Venea Slavici. Venea câteodată și Veronica Micle — femeia lui Eminescu. Emil Gârleanu, un elev al lui Creangă, a povestit ceva ce a auzit de la Tinca Vartic: „Eminescu veni abătut la Iași. Nu stătu mult și-i ceti lui Creangă „Doina," scrisă la București. Apoi când se puse să se odihnească, scoase din buzunar un revolver mic și-l așeză pe masă. La întrebarea lui Creangă de ce-l poartă, Eminescu răspunse că îi e frică să nu-l ucidă cineva. Acest lucru îl îndurerâ adânc pe Creangă." Povestit de o femeie care văzuse cu ochii ei, despre un moment care nu a intrat în nicio biografie oficială.


În 1883, amândoi s-au îmbolnăvit. Eminescu — colaps nervos, internat la sanatoriu. Creangă — primele crize de epilepsie. Niciuna din bolile lor nu a mai permis scriere importantă după acel an. Eminescu a murit pe 15 iunie 1889. Veronica Micle s-a sinucis pe 3 august 1889 la Mănăstirea Văratec. Creangă a mai trăit câteva luni, devastat — s-a stins pe 31 decembrie 1889, în ultima zi a anului, în bojdeuca din Țicău. A fost înmormântat pe 2 ianuarie 1890 la Cimitirul Eternitatea din Iași.


Casa lui — bojdeuca din mahalaua Țicăului — a fost primul muzeu memorial deschis în România, la 15 aprilie 1918. Și astăzi trece pragul ei 50.000 de vizitatori pe an.


Morala: Ion Creangă a scris opt ani, îndemnate de un prieten care l-a descoperit la 38 de ani vânzând tutun. A murit în ultima zi a anului în care muriseră și Eminescu și Veronica Micle. Nu a existat vreun an mai greu în literatura română decât 1889. Și totuși — ce a lăsat Creangă nu se poate distruge. Vocea lui e acolo, în fiecare frază din „Amintiri," un om care a știut să tranforme viața în poveste și povestea în viață. Câteodată cel mai mare dar al unui om este că știe să râdă de el însuși — și prin asta, să îți dea și ție perm isiunea să o faci.

&&&

 S-a întâmplat în 10 iunie 323 î. Hr.: La această dată, a murit Alexandru cel Mare. Alexandru cel Mare (356 – 323 î. Hr.) nu a pierdut nici ...