sâmbătă, 16 iunie 2018

Jurnalul 25 de ani... Poveste: Ce eram acum 25 de ani si ce sunt in prezent

Acum o luna am acceptat urmatoarea provocare de la Jurnalul: sa povestesc despre ce eram acum 25 de ani si ceea ce sunt in prezent. Am acceptat provocarea si am incropit pe loc urmatoarea poveste:
Nu stiu ce as fi raspuns, copil fiind, ce as fi dorit sa devin cand voi fi devenit mare. Daca memoria nu ma inseala, poate ca as fi raspuns ca as fi vrut sa ma fac "doctorita de copii". De mica am fost un copil cu probleme... medicale, probleme pe care le-am depasit in cea mai mare parte. Poate ca in mintea mea era sa invat cum sa pot ajuta alti copii sau oameni maturi cu probleme de sanatate sa isi depaseasca problemele si sa devina oameni normali si sanatosi.
Si viata mi-a dat oportunitatea sa imi indeplinesc visul... Eleva fiind, mi-a placut mult sa citesc. Asta m-a ajutat mult in viitoarea cariera. Plus ca m-au atras stiintele naturii, asa ca pasul spre cariera de medic era aproape facut.
Proaspata absolventa de liceu am dat examen la facultatea de medicina din Iasi. Cu cea mai mare hotarare... O data... de doua ori... de mai multe ori... Pana cand am intrat...
Nu prea multi oameni din familia mea au fost medici. Majoritatea au lucrat in invatamant. Cei din generatia mea au devenit ingineri; asa erau tendintele pe atunci. Reactiile rudelor au fost diferite. Parintii mei m-au lasat sa imi urmez calea, sprijinindu-ma cat s-a putut de mult. Unii dintre verisori m-au privit cu uluire; vedeau cariera de medic ca pe cariera unui tocilar. "Cariera de tampiti" ar fi spus unii; e drept ca medicina este o facultate grea, solicitand foarte mult memoria. Dar nu am dus lipsa de memorie; mai greu era cu toceala, caci invatam mai mult pe logica. Asta m-a ajutat insa foarte mult, caci medicina nu este o cariera de "tocilari" ci de oameni care gandesc logic despre cum functioneaza organismul uman in conditie de perfecta normalitate dar si in conditie de boala.
O matusa mi-a spus odata: "Eu nu as fi putut sa ma fac medic". Era profesoara. Replica mea a venit imediat: "Nici eu nu as putea sa ma fac profesoara"
In fine... Acum 25 de ani eram proaspata studenta la medicina. Primul pas in indeplinirea visului era facut. Dar pana la a deveni "doctorita de copii" mai era ceva drum de parcurs...
In primii doi ani am studiat structura si functionarea organismului uman. La toate nivelurile (macroscopic si microscopic) si din toate unghiurile, pe bucatele si pe de-a-ntregul. Din anul trei am intrat in studierea bolilor ce macina organismul. La inceput semnele si simptomele bolilor, apoi completarea cu examene de laborator, continuand cu stabilirea diagnosticului si aplicarea unui tratament. Am trecut prin mai toate specializarile in decursul anului... Asa ca prin anul cinci am ajuns la pediatrie... Adica la studiul bolilor copiilor. Acolo... SOC... Ceva mai multa "toceala", ceea ce la inceput m-a cam speriat. Mi-am zis atunci ca, deocamdata, in toata viata vietii mele nu m-as gandi din prima sa fac pediatrie. Doar daca as fi gasit in timp o logica de a invata si acest domeniu. Asa ca ideea de a deveni "doctorita de copii" s-a cam indepartat de mine.
In fine... Am terminat facultatea. Am lucrat un an ca stagiar in spital, urmand apoi sa iau "cap-compas" spre un loc de munca: specializare sau ramanerea ca generalist. Mi-am incercat sansele la examenul de rezidentiat; dupa prima incercare nu am reusit sa intru la o specializare, dar mi-am dobandit in fine dreptul de a lucra ca si medic generalist.
"Acum ce ganduri ai?" m-au intrebat parintii... "Pai de ce sa las vrabia de mana pentru cioara din par? incerc sa ocup un post asa, ca generalist. Daca va fi sa fie sa intru ulterior la o specializare, bine de bine, daca nu, raman asa...''
Zis si facut. M-am repezit la primul post scos la concurs. Dar de ce fugisem nu am scapat. Nu imi surasese cariera de profesoara sau de medic pediatru si... am ocupat un post de medic scolar. Adicatelea munca in scoala cu copii de toate varstele.
In timp am mai incercat sa intru la specializare, dar fara succes. La un moment dat am spus STOP. Doar nu aveam sa fiu candidatul etern pentru un post de specialist. Asa ca am ramas medic scolar in orasul meu natal.
Acum, dupa 25 de ani sunt tot medic scolar. Singurul din oras in momentul de fata. Imi convine si m-am obisnuit cu situatia si cu ideea asta, buna sau rea asa cum e ea. Si nu am sa uit intrebarea unul coleg specialist psihiatru si raspunsul pe care i l-am dat acum cativa ani: "De ce nu dati examen pentru a deveni medic specialist?" "De ce sa dau? Sunt singura deocamdata in sectorul acesta de activitate. Nu am concurent pe post, nu ma simt amenintata in nici un fel din punct de vedere profesional. In conditiile acestea pot sa imi organizez activitatea proprie asa cum consider de cuviinta, in limitele profesionalismului si al bunului simt"...

Nu stiam in acel moment daca a iesit ceva bun. Am scris ceea ce am simtit in acel moment. Si nu simt asta doar in momentul de fata. S-ar putea sa fi iesit ceva bun... Sau poate... Voi ce spuneti?

luni, 4 iunie 2018

Liiceanu, la Bookfest: Îmi vine să urlu!

03 Iun 2018 - 16:43
Liiceanu, la Bookfest: Îmi vine să urlu!


Filosoful Gabriel Liiceanu s-a declarat revoltat, duminică, la Bookfest, de faptul că românii nu citesc, în condiţiile în care cartea este un bun la îndemâna tuturor, în România fiind înregistraţi 42% de analfabeţi funcţionali.

"Noi nu suntem conştienţi de lucrurile pe care le trăim zi de zi, pentru că intră în rutina traiului nostru. Nu suntem conştienţi de faptul că mâncăm şi avem ce mânca, nu suntem conştienţi de faptul că ne putem cumpăra o haină sau că putem citi o carte. Nu suntem conştienţi absolut deloc. Asta intră în firescul vieţii. Acum suntem într-un loc care oferă, bănuiesc, cam 100.000 - 200.000 de cărţi. Ne mişcă treaba asta? Privim, ne plimbăm, ne bucurăm, luăm cărţi, citim. Luăm mult mai multe decât putem citi, cărţile nu se vând şi cu timpul necesar pentru lectură la pachet, dar le luăm. Le luăm şi înotăm în ele. E un dezmăţ, târgul ăsta de carte e un dezmăţ. De ce un dezmăţ? Pentru că după ce citeşti capitolul 'Lectura', îţi dai seama în ce risipă spirituală trăim. Ce bucurie, evident. Ce lucru minunat să poţi să plonjezi în oceanul cărţilor şi să ieşi de acolo transfigurat", a spus Liiceanu, duminică, la lansarea volumului "China în zece cuvinte" de Yu Hua, desfăşurată la standul Editurii Humanitas de la Bookfest.
El a prezentat drama din timpul Revoluţiei Culturale din China lui Mao, relatată în paginile cărţii scriitorului chinez, în care "un popor de 900 de milioane de oameni nu citeau nicio carte", pentru că "lectura se suprimase, nu se citea", copiii de 14-15 ani copiind noaptea cărţi scăpate de prigoana regimului.
"Citeau Cărticica roşie şi dacă voiau mai mult, aveau, în patru volume, Operele lui Mao, pe care nu le deschidea nimeni. Autorul spune că atunci când, de disperare, nemaiavând ce să citească şi înnebunit să vadă litere sub ochi, a luat cele patru volume, n-a putut citi niciun rând pentru că i se făcea rău, dar a profitat de note, care dădeau mici informaţii istorice şi s-a hrănit cu ele, aşa cum am mânca noi oasele unui pui, nu puiul. Şi-apoi e o poveste absolut fabuloasă. Copii de 14-15 ani se întrebau unii pe alţii: 'Ai mă cumva o carte, rătăcită, rămasă din scăpările istoriei?' Şi unii mai aveau ceva, dar niciodată o carte cu început şi sfârşit, pentru că fusese citită de atâtea sute de persoane încât îşi pierduse din grosime. Şi când apărea o asemenea carte, ea era copiată de mână. În cât timp trebuie să o copiezi de mână? Într-o noapte. De ce? Pentru că se dădea de la unul la altul", a dezvăluit scriitorul.
Filosoful a relatat cum, după sfârşitul Revoluţiei Culturale, cei care nu mai apucau să-şi procure o carte livrată pe bonuri aşteptau în faţa librăriei pentru a mângâia cărţile celor care avuseseră şansa de a şi le lua.
"Şi, după ce Revoluţia Culturală s-a încheiat şi s-au dat unele bonuri de cărţi, bonuri - 50 de bonuri pe zi - şi oamenii veneau noaptea să le ia, veneau la 2,00 - 3,00 noaptea, cum stăteam noi la iaurt sau la lapte şi puneau mâna pe un bon pentru o carte. Şi veneau a doua zi şi cu bonul în mână veneau la rând. Şi credeau majoritatea că dacă vin la 5,00 - 6,00 fac parte din primii 50 care au câte un bon pentru câte o carte.Şi constatau că veniseră alţii la 2,00 - 3,00 noaptea. Drept care, ieşeau, când librăria se deschidea, la 9,00, 50 de oameni cu câte un exemplar din cărţile care începuseră să se traducă şi să apară. Cei care rămâneau afară, mofluzi, ştiind că nu vor obţine cartea, îi înconjurau şi le cereau voie să mângâie cartea şi s-o vadă", a spus Liiceanu.
El s-a declarat revoltat de faptul că lectura nu a devenit o deprindere a românilor.
"Vă spun toate astea ca să ştiţi ce avem aici şi ca să vă spun revolta mea împotriva oamenilor care nu citesc. Îmi vine să urlu gândindu-mă că o experienţă de genul ăsta ar face poate dintru noi un popor care ar avea mai puţin decât 42% de analfabeţi funcţionali şi un prim-ministru care ar putea să pună laolaltă două-trei cuvinte într-o propoziţie. Ei bine, aici suntem. Bucuraţi-vă de acest târg de carte! Vă rog foarte mult!", a mai spus Gabriel Liiceanu.
Apărută în traducerea sinologului Mugur Zlotea, cartea bine-cunoscutului scriitor chinez Yu Hua, autor al bestsellerurilor "În viaţă" şi "Cronica unui negustor de sânge", "China în zece cuvinte" oferă, potrivit Humanitas, "pornind de la zece cuvinte-cheie, o perspectivă curajoasă asupra Chinei din ultima jumătate de secol, de la Revoluţia Culturală şi cultul pentru preşedintele Mao la protestele din Piaţa Tian'anmen şi boomul economic din zilele noastre".
Yu Hua s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului fiindcă "nu-i plăcea să se uite în gura oamenilor toată ziua". Este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002), mai multe premii, titluri şi distincţii naţionale şi internaţionale fiindu-i acordate de-a lungul timpului. Cărţile lui au fost traduse în peste treizeci de limbi. În prezent, Yu Hua trăieşte la Beijing, iar articole semnate de el apar în "The New York Times". AGERPRES

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârst...