***

 Mi-e sufletul cavou 

 Constantin Oprişan

Mi-e sufletul cavou de gheață,

În care doarme-ntins un mire

Ucis în fapt de dimineață,

În ochi c-o altă amintire.

În jur, fecioarele nebune

Mai poartă candelele stinse;

Le arde-n pieptul de cărbune

Misterul vieții necuprinse.

O noapte grea, materială,

De nepătruns, încet se lasă,

Prinzându-și aripa reală

În părul moale de mătasă.

Se lasă ceața prin unghere,

Mai neagră negura se cerne

Pe frunți de marmoră-n tăcere,

Simbol al liniștii eterne.

Le va-mpietri sub lespezi plânsul,

În boabe mari cât diamantul,

Ducând alăturea cu dânsul,

În piept și-n inimă, neantul.

,,Este omul care a trăit iadul în închisorile Piteşti, Gherla şi Jilava. Vinovăţia de a fi fost legionar a spălat-o cu vârf şi îndesat, timp de 11 ani. A fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, spun martorii oculari ai supliciilor la care a fost supus. Sângele său a stropit la propriu celulele prin care a trecut.

Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă.

Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea "Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire" (Ed. Sofia, 2002):

"În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (...) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (...) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent - uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (...) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (...) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (...) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (...) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit".

Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare albastră pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele:''

"Voi muri, dar după moarte  mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!".