***

 Ioan Budai-Deleanu, scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Piuaru-Molnar, moare pe 24 august 1820.

Personalitatea culturală bine conturată, de o deosebită semnificaţie într-o vreme în care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai - Deleanu este nu numai cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre reprezentanţii de prestigiu al literaturii române, opera sa literară marcând o izbândă artistică reală, ce depăşeşte operele contemporanilor.

Prin ideile sale îndrăzneţe relativ la rezolvarea problemelor sociale, Ioan Budai-Deleanu depăşeşte crezul Şcolii Ardelene. Cei trei mari reprezentanţi, cărturari şi distinşi iluminişti - Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, de formaţie şi mentalitate teologică, nu au convingerile radicale ale autorului ŢIGANIADEI (opera de bază a lui Ioan Budai - Deleanu) în ceea ce priveşte credinţa, organizarea religioasă sau statală, precum şi relaţiile sociale.

Ioan Budai - Deleanu, deşi şi el de formaţie teologică, a fost totuşi o conştiinţă luminată, însufleţită de idei şi convingeri extrem de înaintate şi curajoase pe care le-a expus în imagini literare nu lipsite de relief şi forţă artistică impresionantă.

Ioan Budai - Deleanu s-a născut în satul Cigmău din ţinutul Hunedoarei, aproape de Orăştie ,probabil la 1760 (nu mai devreme dar nici după 1763). Este primul din cei 10 (zece) copii ai preotului Solomon Budai, adept statornic al unirii biserici strămoşeşti cu biserica Romei. Fraţii săi au fost Aron, Anton, Petru, Nicolae, Iosif, Solomon, Măria, Sofia şi Dina. Aron Budai a fost o personalitate a timpului, fiind secretar al tezaurizatului şi al consistoratului ardelean din Sibiu, având un rol deosebit în viaţa social-politică şi culturală a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

În anul 1819 fraţii Ioan, Aron şi Anton Budai cer prin Cancelaria Aulică, ridicarea, cu scutire de taxă în rangul nobilimii transilvănene precum şi scutirea locului de casă părintesc rămas neîmpărţit după dispariţia părinţilor, dar numai Ioan şi Aron primesc conferirea înnobilării, un act cu semnificaţii pur formale.

Viaţa autorului Ţiganiadei, acoperă răstimpul unei epoci brăzdate de agitaţii sociale, răscoale şi revoluţii. Această epocă în care au izbucnit nemulţumirile sociale dar şi naţionale, iar valul răzmeriţelor ameninţa rânduielile existenţei feudale, au impus interesul deosebit pentru atitudinea cutezătoare, acţiunea demnă şi faptul istoric îşi va impune sigiliul şi asupra activităţii literar scriitoriceşti a lui Ioan Budai-Deleanu.

Acesta şi-a petrecut copilăria la Cigmău unde a făcut şi şcoala primară. începând cu anul 1772 îşi continuă studiile la seminarul de la Blaj, de unde va primi cunoştinţele dar şi întipărituri trainice, legate de cunoaşterea directă a tuturor aspectelor vieţii de la ţară dar şi a datinilor, legendelor şi toată frumuseţea folclorului atât de bogat din ţinutul său de naştere. Aici, la Blaj, a receptat şi întâile elemente de cultură clasică pe care apoi le-a îmbinat cu viaţa şi realităţile de la sate. Aceasta şi explică atât poziţia fermă adoptată faţă de problemele social - politice dar şi maxima prezenţă în opera sa a unor elemente şi date locale. De exemplu toponime ca Cioara, Bozeş, Şibot, Câmpul Pâinii, Vaideei, Turdaş, Haţeg, Săcel, Retezat, Mureş apar în opera sa, dar şi onomastică, tradiţii, credinţe, obiceiuri, mediul social-istoric al timpului precum şi limba care utilizează din plin elemente lexicale cu totul specifice meleagurilor natale.

Din aceste motive Ioan Budai - Deleanu nu a devenit tipul livresc al savantului de cabinet care studiază viaţa poporului din consideraţii şi convingeri naţionale ori umanitare, ci a fost un cărturar cetăţean ivit şi răzbătând spre lumină din rândurile de jos, a căror viaţă o cunoaşte dinlăuntru, intim şi multilateral.

Începând cu toamna anului 1777 şi până în ianuarie 1778 Ioan Budai - Deleanu s-a aflat la Viena, unde şi-a continuat studiile superioare. între anii 1777 şi 1779 a urmat Facultatea de Filozofie, apoi a trecut la Facultatea Catolică de Teologie (1780 - 1783) ca bursier, pe care a absolvit-o în chip strălucit, având se pare şi doctoratul în teologie (probabil la Erlan). A funcţionat apoi ca psalt, ajutor de cantor, iar în anii 1785 - 1786 ca slujbaş al bisericii Colegiului Sfânta Barbara. Sporadic a lucrat şi copist la Ministerul de Război. In perioada cât a stat la Viena, el îi cunoaşte aici pe corifeii Şcolii Ardelene şi pe Samuel Vulcan şi intră în contact cu literatura universală şi cu marile curente de idei ale vremii. întreaga sa cultură filozofică şi literară întemeiată pe solide studii urmăreşte asimilarea ideilor înaintate din ideologia iluministă a vremii, apetenţa pentru raţionalismul naţional, îi sporesc ataşamentul pentru cauza dreaptă a poporului său şi-i limpezesc drumul pe care îl va urma. Acum a învăţat şi a aprofundat studiile privind stăpânirea mai multor limbi străine, în special limba latină, italiana, franceza şi germana, în această perioadă a devenit posesor al unei formaţii iluministe, la început cu implicaţii iozefiniste austriece, iar mai apoi mai radicale sub înrâurirea Revoluţiei Franceze, după 1789.

Această epocă fecundă a fost umbrită de un scurt interval cu urmări decisive pentru viaţa scriitorului . El a încercat să se stabilească în Transilvania şi s-a reîntors la Blaj, unde a funcţionat puţin timp ca profesor şi ca prefect de studii la seminarul unde a fost elev. Dar datorită mai ales ostilităţii episcopului Ioan Bob Vlădică, egoist şi ipocrit, Ioan Budai - Deleanu nu s-a mai hirotonisit. Prigonit, a părăsit Blajul şi s-a înstrăinat pentru totdeauna la Lwow în Galiţia, unde în 1787 a reuşit prin concurs să ocupe postul de secretar al tribunalului provincial .

Din iunie 1790 până în februarie 1791 sau doar până la sfârşitul anului, scriitorul a lipsit din Lwow fără concediu încuviinţat. Nu se ştie precis nici unde a fost şi nici ce a făcut în această perioadă de timp. Se presupune că ar fi fost la Budapesta şi Viena pentru studii dar şi că a venit în Transilvania unde cu alţi fruntaşi ardeleni ar fi luat parte activă la luptele naţionale şi la pregătirea ori doar la elaborarea cunoscutului „SUPPLEX VALACHARUMUS TRANSILVANIE”,

Reîntors la Lwow, prin 1793 s-a căsătorit cu Mariana de Mikalaieweze dintr-o familie de armeni galiţieni şi a avut trei copii, două fete - Suzana (n. 1794), Eufrosina (n. 1795) şi un fiu despre care lipsesc datele.

În 1796 Ioan Budai - Deleanu a fost avansat consilier la Curtea de Apel, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii.  În anul 1806 a fost numit şi asesor de tribunal pentru cauze miniere. A murit la Lwov, capitala Galiţiei la 24 august 1820 - localitate în care a trăit 30 (treizeci) de ani.

Aceşti ani petrecuţi la Lwow, nu l-au izolat de oamenii şi realităţile din ţara sa - Transilvania, iar faptul că Iosif al II-lea a alipit şi Bucovina la Imperiul Habsburgic l-a făcut să trăiască şi alături de o puternică comunitate românească, cu intelectuali ca Petru Aron de Bistra sau bucovineanul Theodor Răsoace , tălmaci gubernial de limba română.

Anii petrecuţi în Lwow, unde mediul cultural era favorabil preocupărilor scriitoriceşti a reprezentat şi epoca rodnică a elaborării operei literare . Astfel tenacele ardelean de la Cigmău şi Blaj, devenit cărturarul luminat de la Viena devine acum scriitorul român de mare prestigiu.

Scrierile lui Ioan Budai - Deleanu sunt numeroase şi din domenii diverse, lucrări cu caracter pedagogic, juridic, istoric, etnografic, opere lingvistice şi literare. în domeniul pedagogic a tradus în limba română o scriere pedagogică germană numită şi „Cartea trebuincioasă pentru dascăli” - 1795, apoi traduce şi adoptează opere de legislaţie - lucrări de drept sau de procedură penală.

Lucrările istorice, redactate exclusiv în limba latină şi rămase toate în manuscris, arată dorinţa autorului, realizată doar parţial, de a alcătui o vastă operă consacrată originii popoarelor din Transilvania.

Ioan Budai - Deleanu a lăsat moştenire şi multe scrisori lingvistice, studii de gramatică, teorii ale ortografiei româneşti şi mai multe dicţionare proiectate în 10 (zece) volume pentru limba română şi limbile latină, greacă, italiană, franceză şi germană.

Asemenea preocupări multiple în vaste sectoare de activitate precum şi ideile care l-au animat în acţiunile de apărare a drepturilor şi prestigiului neamului românesc, fac din Ioan Budai - Deleanu un ilustru reprezentant al Şcolii Ardelene. Din păcate scrierile sale, aproape toate în manuscris nu au putut fi cunoscute la vremea lor decât în mică măsură. Ele dovedesc însă erudiţia, interesul, opiniile şi atitudinile autorului care a fost un spirit lucid şi incisiv, alimentat de o vastă cultură clasică şi umanistă pus în slujba aspiraţiilor şi ridicării poporului său, pe care l-a iubit cu devoţiune.

Întreaga activitate a lui Ioan Budai - Deleanu a fost încununată prin opera literară, formată din cele două poeme eroicomice şi satirice ŢIGANIADA şi TREI VITEJI (neterminată).

În fapt şi concret, realizarea literară de esenţă naţională este ŢIGANIADA, operă capitală a unei vieţi, această epopee unică în literatura noastră, rod al unei îndelungate elaborări şi scrisă în două variante, ultima începută ia 1800 şi terminată la 1812.

De fapt această operă este o sinteză a legitimelor aspiraţii româneşti de veacuri, dar care este plasată într-un moment eroic al trecutului naţional mai îndepărtat, adică în Muntenia secolului al XV-lea, pe vremea lui Vlad Ţepeş.

Epopeea este una din marile valori ale literaturii româneşti de început.

Conştienţi fiind de valoarea excepţională a manuscriselor însinguratului iluminist român din Galiţia, avem credinţa că, în timp, opera lui Ioan Budai - Deleanu va fi aşezată la loc de cinste în istoria literaturii române.

La 9 septembrie 1870, Alexandru Papiu-Ilarian face o referire excepţională în memoria lui Ioan Budai - Deleanu de la tribuna Societăţii Academice Române spunând printre altele :

„Când românii, guvern şi naţiune, se vor pătrunde de marele adevăr că ştiinţa este puterea, când măcar secţiunea filologică şi cea istorică a Societăţii Academice Române vor fi pe deplin organizate şi, mai cu seamă, când vor dispune de fonduri necesare, una din primele lor datorii va fi de a eterniza şi memoria acestui literat, publicându-i operele pentru folosul comun”.