***

 Cornelia Cristea și universul gotic al „Copilei cu aripi de corb”

Într-o eră în care poeții contemporani adesea îmbrățișează stiluri minimaliste și introspective, Cornelia Cristea reînvie spiritul gotic într-un mod care amintește de vremurile romantismului întunecat. Gotic este un termen care are multiple sensuri, dar în contextul literar și artistic, se referă în general la un stil caracterizat prin elemente întunecate, mister, suprarealism și emotivitate intensă.

Volumul de poezii, „Copila cu aripi de corb”, publicat în 2024 la editura Semper Fortis din Zărnești, este o adevărată odisee prin tenebrele sufletului și ale lumii.

Cornelia se remarcă printr-un stil liric dens, îmbogățit de imagini metaforice și simboluri care evocă atât melancolia cât și intensitatea emoțională caracteristică goticului. Fiecare poem este o incursiune într-un univers crepuscular, unde lumina și întunericul se împletesc într-un dans mistic, iar sufletele rătăcite caută alinare în mijlocul frământărilor lor.

Structura volumului este un labirint al trăirilor interioare, unde cititorul este invitat să se piardă și să se regăsească în versuri care vorbesc despre iubire, pierdere, dorință și eternitate. Limbajul său poetic, bogat și rafinat, transformă experiența lecturii într-o călătorie inițiatică, în care fiecare cuvânt deschide porți către înțelesuri profunde și neașteptate.

Cornelia surprinde esența goticului, şi îi adaugă o notă personală, imortalizând în versuri zbuciumul și frumusețea efemerului. „Copila cu aripi de corb” este un testament al sensibilității și al talentului unei poete care știe să transforme întunericul în artă.

Poemul „SPRE UMBRELE DE IERI” de exemplu, este o meditație profundă asupra nostalgiei și regretului, evidențiind lupta interioară a eului liric. Structura versurilor și imaginile poetice sunt bogate în simbolism, cu accent pe intertextualitate, semiotică și interpretare hermeneutică.

Cornelia folosește un limbaj evocator, plin de metafore vizuale. Fumul de lumânări și ceața care se ridică sunt imagini ce sugerează trecerea timpului și efemeritatea existenței. În ochii fantomatici și odaia mică, se conturează un spațiu claustrofobic, un locus al memoriei și al introspecției: „Din fum de lumânări o ceață se ridică, / În ochii fantomatici mirați înspre fereastră, / Cu sufletu-mi imens, într-o odaie mică, / Încerc să descifrez nemărginirea noastră.”

Simbolistica crucii de piatră și a batistelor impregnate de obsesii și plâns intensifică sentimentul de durere și pierdere: „Pe crucea mea de piatră obrajii se apleacă, / Obsesia-mi nebună încape-ntr-o batistă, / Atunci când plânsul meu privirile îmi seacă, / Nici eu nu pot concepe cât pot să fiu de tristă.”

Cortina trecutului și semnarea divorțului de dragostea eternă marchează momentul de conștientizare și detașare, deși rămâne ambivalența sentimentelor, reflectată în invocarea Dumnezeirii și înfruntarea umbrelor de ieri: „Și trag din nou cortina trecutului din pernă, / Împac în urma mea tristeți cu fericiri, / Semnez pe nopți divorțul de dragostea eternă,/Iar tu-mi păzești destinul din alte-nchipuiri./ Invoc Dumnezeirea să mă dezleg de tine. / Te las să-nvingi războiul purtat pentru plăceri, / Amân pe mâine frica, iar mâine nu mai vine, / Iar eu rămân întinsă spre umbrele de ieri...”

Din punct de vedere stilistic, poezia este un exemplu clar de utilizare a unor tehnici moderne, cum ar fi fluxul de conștiință și ambiguitatea deliberată, care permit multiple nivele de interpretare. Tema centrală a nostalgiei și a luptei cu propriul trecut este tratată cu subtilitate, iar finalul deschis, cu amânarea fricii și rămânerea în umbrele trecutului, sugerează un ciclu interminabil al introspecției și al resemnării.

Cornelia Cristea explorează teme similare în întreaga sa colecție. În „CONFESIUNI”, visul și realitatea se contopesc, creând un peisaj oniric unde poetul se pierde în propria insomnie: „Visam strident sub bolta de lumină, /În așternutul meu de insomnii; / Părea că sunt o veche clandestină, / Plutind între enigme și stafii.”

„ÎNSINGURARE” reflectă izolarea și dorința de conexiune: „Prânzu-i pregătit, iubite, și te-aștept înfometată, / Am să-ți cad apoi fierbinte, cu pasiunile în pernă... / Însă n-ai venit nici astăzi și privesc întunecată,

Masa plină de bucate și de umbra ta eternă... / iar „DENUNȚ” explorează dualitatea dintre răutate și dorință de eliberare: „Sărut cu gândul ochii tăi, / Respir adânc, ca o pisică, / Eu sunt cruzimea din călăi, / Atunci când trupul îl despică.”

Poeziile sale sunt impregnate de o melancolie dulce-amară și o explorare profundă a condiției umane.

„FERICIRILE UITATE S-AU ÎNTORS ÎN CHIP DE BRUTĂ” este un alt exemplu de utilizare a imagisticii bogate și a simbolismului, descriind întoarcerea fericirii într-o formă brutală și neașteptată: „Fericirile uitate s-au întors în chip de brută,/ Prinsă-n clești, durerea mea s-a întins să le sărute, / Și-am sorbit însingurarea ca pe-o datorie mută, / Și din tainele discrete și din cele cunoscute...” în timp ce „CU PALMELE ÎNTINSE” captează așteptarea și speranța unei iubiri redescoperite: „Să-mi vii în vara asta crudă, / Că-s prinsă-n focuri necuprinse, / Iar ploile din nou îmi udă, / Spre tine, palmele întinse...”

Cornelia Cristea reușește să transforme fiecare poezie într-un microcosmos al emoțiilor umane, făcând din „Copila cu aripi de corb” un volum captivant pentru cei care iubesc poezia gotică și introspecția lirică. 

Adriana Crăciun