joi, 2 august 2018

Tabu...?!?

Si apropo de lectura... Sa fac o paranteza... Sau o paralela.. Sau ambele? Sa incercam sa vedem ce va iesi  Decideti voi.
In urma cu cativa ani am acceptat provocarea de a posta (si) pe un blog colectiv. Dupa mine si alaturi de blog au mai venit si altii. Adusi de mine si nu numai... Din pacate lucrurile au degenerat si blogul a fost inchis de cel care il pornise. Ceea ce era frumos initial se pierduse de ceva vreme Unii veniti nu s-au implicat (mai) deloc. Poate si din lipsa de timp; pe unii (putini!) pe care ii mai intalnisem prin blogosfera erau prinsi in proiecte personale, fie ca era vorba de blogul propriu, fie ca era vorba (si) de altceva (cu siguranta!)... Pe masura ce si unii din cei care mai postau relativ constant se retrageau treptat din lipsa de timp si energie, cei ramasi au monopolizat oarecum postarile. Din pacate incurajati si de mine, caci vroiam totusi sa mentin blogul activ. Aparusera disensiunile, retragerile in umbra... Si totul a pierit pana la urma. Astazi nu m-as mai implica in ceva comun, mai ales pe durata lunga. Este greu sa controlezi reactiile unui conglomerat de personalitati diferite; de aceea ceea ce fac prefer sa fac de una singura. Macar boacanele mi le asum si mi le rezolv singura pe cat se poate.
Dar nu asta ar fi ideea.... Sa ma explic oarecum... In timp ce activam pe acel blog colectiv am discutat in privat si cu o parte dintre cei de pe acolo. In special cu cei cooptati de mine. Si care scriau (totusi!) bine spre exceptional. Printre ei: un absolvent de filologie (romana-franceza), profesor in Pascani, un (ulterior) absolvent de liceu si (aici vreau sa ajung!) un "boboc" de clasa a noua, proaspat licean.Care scria totusi bine spre foarte bine. Cand am intrat in vorba cu el, primul soc l-am avut cand am aflat ca era inca doar un copil. Clasa a noua spre a zecea.Al doilea soc a fost dupa ce am aflat ca este ahtiat dupa citit. Si nu propriu zis pasiunea sa pentru lectura a fost socul pentru mine ci genul de carti citite. Daca mai toti tinerii de azi citesc cartile "la moda", gen "Harry Potter", carti despre vampiri si varcolaci, el incepuse sa citeasca cartile altor autori: Balzac, Kafka, Proust... ca sa enumar doar cativa. Nu spun ca m-ar oripila cartile despre vrajitori, vampiri, varcolaci si hobbiti, dar cred ca le-as citi doar in clipele de relaxare si doar de dragul povestii propriu-zise. Mai degraba as accepta provocarea unor carti clasice; si aici clar ca as avea de unde alege pe saturate. Aici chiar ca m-as potrivi cu pustiul. Dar ceea ce mi-a atras atentia au fost cel putin doua lucruri:
- atractia lui pentru carti "grele", nu atat ca dificultate, desi dificultatea unora nu este de neglijat, ci ca importanta. Marturisesc ca si eu, desi sunt amatoare de asemenea carti, nu m-as fi repezit la ele intotdeauna din prima, ci as fi ales oarecum momentul sa ma apuc de lectura acestor carti: adicatelea sa fiu cat de cat odihnita si cu mintea limpede, dar si cu o stare de spirit potrivita pentru a ma concentra in intelegerea acestor carti
- dorinta lui de a incadra cartea si scriitorul intr-un anumit curent literar, trecand deci dincolo de simpla lectura a cartilor respective...
Momentul acesta a fost acum vreo... zece ani. Marturisesc ca uneori si uit de el, desi ramane totusi pe undeva in mintea mea. Mi l-am reamintit acum cand am intalnit pe o retea de socializare un alt personaj. Probabil copil, probabil ceva mai mic ca celalalt. Pusese omul o intrebare de genul: "Va rog sa imi recomandati noi titluri de carti pe care le pot citi"... I-am recomandat un titlu la intamplare; mi-a raspuns ca nu a auzit de carte si mi-a sugerat sa ii spun despre ce e vorba. I-am raspuns vag in 2-3 cuvinte, in mesaj privat. Am simtit o usoara dezamagire in raspunsul lui (totusi politicos!) de multumire si m-am gandit ca s-ar putea sa fie vorba totusi despre un copil, asa ca recomandarea mea era putin cam deplasata, tinand cont de varsta. I-am mai sugerat mai multe titluri pe care le citisem in gimnaziu si in liceu. Raspunsul lui? Desi politicos, simteam o usoara respingere de genul: "Tineti cont ca am totusi o varsta. Cartile clasice inca nu sunt genul meu. Probabil ca vor fi candva, dar acum nu." "Ok", i-am raspuns. "Sa inteleg ca acum preferi genul fantasy. Cand eram eu cam de varsta ta nu existau (inca!) aceste carti. Dar aveam altele: fantasy, de aventuri, politiste (si i-am exemplificat cu autori, chiar titluri de carti), La randul lor, parintii nostri aveau alte carti din aceeasi categorie. Ai putea sa incerci sa le abordezi fara probleme, daca nu acum, cel mult peste cativa ani". In final m-a respins oarecum brutal, neacceptand alte sugestii de acest gen.
Acum stau si ma gandesc. E adevarat ca fiecare dintre noi este obisnuit la un moment dat sa citeasca unul sau mai multe genuri de carti. Genuri care se pot schimba in timp, in functie de dispozitie si de obisnuinta fiecaruia dintre noi cu un anumit mod de a gandi. Si cu functionarea intr-un anumit mod al circuitelor noastre neuronale. Dar ca sa ramai oarecum "blocat" in starea prezenta si sa nu accepti ca, peste un timp, sa fii provocat de un alt gen de carti si sa accepti aceasta provocare, inseamna sa ramai "blocat" pe ideea ca esti acum inca mic si vei ramane mic in continuare si nu vei mai creste, asa ca trebuie sa te comporti ca atare.Inseamna ca, fiind "blocat" in prezent, sa nu admiti ca au existat si in trecut carti pe care sa le poti citi cu placere. Inseamna ca, fiind "blocat" in prezent, sa nu admiti ca peste cativa ani, mai multi sau mai putini, sa apara alte genuri de carti sau sa revina in atentia publicului cartile mai vechi, Iar cartile pe care le citesti acum "in draci", cu mare placere si spor, sa treaca usor pe un plan secund. Inseamna ca nu ai incredere in modul de a gandi al unuia mai mare ca varsta decat tine, care a trecut candva prin acelasi sistem de gandire ca si tine si care iti intelege modul de a gandi si de a reactiona, dar mai stie si cum a evoluat mai departe in viata.
Cred ca in asemenea situatii este bine sa avem cu totii rabdare sa comunicam si sa ne intelegem. Si sa nu ne incapatanam sa insistam in propriile pareri. Cine stie? Poate are dreptate si celalalt de langa noi...

miercuri, 1 august 2018

Ahtiat dupa lectura... Si nu numai...

Inainte de a pleca in vacanta m-am apucat de (re)citit cartile din biblioteca. Si asta inca cu mult inainte, poate sa fie si un an si mai bine. Motivul? Multa vreme am avut probleme de sanatate. Neglijate ani de zile, voit sau nu... Timp in care am tras de mine pana la limita epuizarii. Rezultatul? Aproape ca nu mai puteam face mare lucru... De parca acum as fi mai breaza...
Cand mi-am dat seama ca eram pe marginea prapastiei cu propria-mi sanatate, am intrat in actiune. De fapt iincepusem sa imi rezolv problemele de ceva ani, dar cumva anapoda, de la coada la cap. Adicatelea am inceput sa imi temperez sistemul nervos care zbarnaia ca o struna intinsa la maximum pana aproape de punctul de rupere. Si partial am incercat cat de cat sa incerc sa imi inlatur starile de dezechilibru, care partial stateau undeva la baza problemelor. Ulterior am trecut la suplimente alimentare (vitamine si minerale), incepand cu fier si continuand cu altele, care aveau drept scop marirea capacitatii organismului de a se oxigena, hrani si de a-si repara eventualele leziuni produse.
Cum in anii cat stateam fleasca, in suc propriu, sau cum vreti sa spuneti, nu prea apucat sa imi tin creierul in activitate (aproape ca nu citeam mai deloc, mai mult ma "jucam" cu rebusul), ajunsesem sa ma intreb daca cumva mai stiu sa citesc. Exagerez nitel; literene nu le-am uitat. Dar aproape ca dadusem intr-un soi de analfabetism functional: imi dadeam seama ca stiam sa citesc corect textele, dar daca intelegeam ceva sau retineam cele citite sau eram capabila ra seproduc ceva fie si doar in mintea si imaginatia mea... slabe sperante. Poate ca nu ajunsesem chiar in asemenea stadiu, dar... Candva eram capabila sa citesc orice text intr-o maniera oarecum cinematografica, adica nu doar citeam textele ca atare, ci in timp ce citeam parca nu vedeam textul propriu zis al cartii, ci ecranizarea sa. Totul parea un film 3D in care personajele se miscau in jurul meu, vorbeau, intr-un cuvant traiau. Si nu doar personajele, ci traia toata actiunea. In ultimul timp eram aproape incapabila de a citi intr-o asemenea maniera. Simteam ca ma cretinizez pe zi ce trece. Asa ca am hotarat sa pun capat acestei situatii.
De indata ce am simtit ca organismul incepe sa se inzdraveneasca, am inceput sa incerc sa citesc carti. Am citit o carte... doua... mai multe... Parca citeam un nonsens de texte, desi simteam ca citesc corect. Treptat am incercat sa citesc intr-un ritm mai lent, incercand sa inteleg si sa retin ceva. Aproape nici o schimbare, chiar daca reluam aceeasi pagina, iar si iar si iar.
Atunci am schimbat tactica. Imi trebuiam carti mai usoare si oarecum cunoscute. Am inceput sa reiau cartile copilariei si adolescentei mele. Am inceput cu "Toate panzele sus!". Citita intr-un ritm mai lent, mai pe indelete. Mi-a trebuit ceva rabdare, dar nu m-am lasat. Si a mers. Oarecum. "Perfect!" mi-am zis. Am luat alta carte: "Singur pe lume". In 3-4 zile si nopti am terminat-o. A mers si asta. Am luat apoi cateva din romanele lui Dickens. Le-am digerat rand pe rand.Si am vazut ca incepuse sa mearga.
Au urmat alte si alte carti. Merge parca din ce in ce mai bine, desi simt ca nu e perfect. Dar pana ce termin de citit, recitit si rascitit toate cartile pe care le am acum in biblioteca mai este cale lunga.
Posibilitati sau intentii de a ma opri? Nici o sansa. In fond am destule carti in casa. Si se mai pot achizitiona si altele: exista librarii, anticariate. Exista carti in format electronic de descarcat gratuit de pe internett. Exista concursuri cu premii in carti; nu castig eu la toate, dar sanse de noroc sunt. Exista publicatii online ce se actualizeaza zilnic. Asa ca pot citi nonstop. Si cand ma plictisesc de citit in anumite momente promit ca ma apuc eu de scris. Fie si pentru a reciti candva cele scrise.

Vacanta la munte...

  Imi era dor sa ies din casa pe timpul verii. Cu atat mai mult cu cat as da cu cea mai mare placere starea de mormant inert a pietrelor si betonului din oras pe parfumul pamantului, vegetatiei si aerului proaspat al naturii. Poate ca nu intamplator verdele este culoarea mea preferata: tocmai acea nuanta schimbatoare de verde tipica vegetatiei bogate in clorofila. tocmai verdele proaspat al naturii, sunetele padurii sau ale unui parc si mirosul pamantului, al plantelor, al apei proaspete de izvor imi incarca bateriile si imi dau puterea sa merg mai departe, mereu mai departe.
Cineva ma intrebase: Vatra Dornei... Ce se poate vizita acolo? Ce ai de vazut? Ei bine... Nu ai de vazut ceva anume. Doar natura si climatul de munte, padurile amestecate de foioase si conifere, aerul curat, Dorna curgand cand lin cand vijelios, un parc populat de veverite prietenoase care se apropie atat de mult de tine uneori incat parca ar vrea sa iti manance cateva nuci din palma. Este o statiune linistita, dar si aglomerata uneori, in care iti satisfaci nevoia de a sta, pur si simplu, de a te plimba agale de ici pana colo, de a te detasa de alergatura cumplita din timpul anului.
  Am plecat cu trenul. Da, domnilor si doamnelor, din fericire inca mai exista si mai circula trenuri in Romania.Acele trenuri care, in ciuda dotarilor inca la limita, iti trezesc nostalgii cu zgomotul rotilor in miscare care parca iti canta in ureche si in tot corpul, ritmic, acelasi refren: "Te duc, te-aduc..." Nu a fost tren direct (am schimbat in Pascani), dar in decursul a catorva ore am avut timp sa admiram peisajul.
Pe masura ce inaintam spre munte parca pamantul se ridica luand in cap verdele padurilor, Sa nu credeti ca padurile acopera muntii chiar peste tot; au mai ramas petice goale ("ca de pecingine", cum ar spune tata), in care muntele este ca si dezbracat de protectia padurii care are rolul ei, tinand pamantul in loc sa nu alunece la vale dupa prima ploaie mai zdravana. Si la munte ploua, nu gluma.Si nu numai ca padurea, cu radacinile ei puternic infipte in sol, tine pamantul bine sa nu alunece la vale, ci si retine pentru o vreme, prin ramurile sale bogate in frunze, mai toate picaturile de ploaie ce se scurg din cerul plin de nori.
  Ici si colo... Cate o gospodarie. De pe pamantul ce nu poate fi cultivat eficient se strange fanul folosit in hrana animalelor. Dupa prima recolta de fan cosita se strange a doua recolta (otava), mai fina si mai delicata, uneori chiar si a treia coasa, deci al doilea rand de otava.Toata recolta de fan este depozitata, pentru a ajunge pana in primavara, cand animalele sunt urcate din nou pe munte la pascut.
La un moment dat simt ca tata imi da un ghiont, aratandu-mi ceva pe geam. Imi apar in vedere doua piscuri alaturate, aproape gemene. Zambesc... "Adam si Eva!"... "Ia spune, care este Adam si care este Eva? Repede...". " Pai sa cercetam putin Adam ar trebui sa aiba vreo coasta ciuntita."...
In fine, ajungem la Vatra Dornei. Iesim din gara, traversam strada si ne repezim la primul hotel. Aveam la dispozitie un teanc de vouchere de vacanta, pe acelea ne bazam sa le cheltuim pentru cazare si masa. "Raman eu aici cu bagajele, urca tu la receptie si vezi care-i treaba", ii spusei tatei. Taca s-a urcat pe niste trepte spre receptie, eu am ramas cu o valiza si o sacosa, grele ca naiba pentru mine. Zgribulita, caci incepuse sa picure, am incercat sa ma trag cumva spre perete, langa niste ghivece cu arbusti decorativi. De parca as fi putut reusi sa ma apar de ploaie.Nu trecee mult si coboara tata... "E plin..." Mai intra alaturi, la o agentie de informare de turism... Iese la fel de nalamurit. Traverseaza apoi strada la o mica (aparent!) pensiune de patru stele. De unde iese la fel de dezamagit... "Nu primesc vouchere"... Norocul nostru face sa treaca pe langa noi o doamna cu o coala de hartie in mana, intr-o folie de plastic. "Sunteti tot cu vouchere ca si mine?" intra in vorba amabila. "Da..."... "Asa nu aveti spor. Ducetiva ceva mai incolo, este o agentie de turism. Desi nu prea sunt locuri, statiunea este cam plina acum (urma sa aflam mai tarziu ca erau zilele orasului, cu tot felul de manifestari organizate de municipalitate, plus copii care venisera in grupuri organizate), aveti mai multe sanse sa gasiti un loc."
"Unde este agentia?" "In directia aceea", ne arata strada paralela cu gara si calea ferata. "Nu sunt mai mult de 500 de metri pana acolo". "Fugi, raman eu cu bagajele. Te astept"... Ma trage cu tot cu bagaje spre zid si pleaca. Iar eu astept... si astept... si astept... Ce era in gandul meu... Numai nervi si ganduri negre... "Cine m-a pus sa accept voucherele?" Dar stiti cum e o vorba... "No news, good news" (Nici o stire inseamna ca sunt stiri bune). Cum trageam cu ochiul spre strada, lungindu-mi gatul ca o girafa, il vad venind. Cum reuseste si el sa ma vada, ridica mainile in sus, parand bucuros. Intr-o mana avea o foaie de hartie A4 invelita intr-o folie de plastic. Ajunge aproape de trecerea de pietoni din coltul strazii ca sa vina spre mine, aratand spre pensiunea de alaturi. "Am reusit. Aici...". Ajuns spre mine mi spune: "Intr-adevar, statiunea e cam plina, nu prea sunt locuri. Dar era o doamna draguta care a incercat sa ma serveasca, dand telefoane pe unde se putea. Aici alaturi erau ultimele doua camere llibere. Avem opt nopti cazare si masa in bonuri valorice de 500 de lei"...
Zis si facut. Ne-am cazat si in seara aceea am stat in camera. Spalat, mancat, desfacut bagajele, putin televizor si apoi somn. Pana dimineata.
A doua zi am coborat la masa si, dupa o prima orientare, am luat micul dejun. Apoi am luat-o la picior prin oras. Un tur rapid prin centru, apoi am virat spre parc.
Dupa ce am trecut peste calea ferata, am trecut peste podul de peste Dorna. "Ia uite-acolo", zice tata. Ce sa vezi... Pe Dorna, la scaldat, mai multe carduri de rate salbatice. Aceasta imagine am admirat-o in toate zilele.
Am traversat apoi inca o strada si am urcat putin, intrand in parc. Nu ne-am dus prea mult inainte si ne-am asezat pe o bamca. Nu trece prea mult timp si au aparut veveritele jucause dintre copaci. Probabil simtisera oportunitatea capatuirii cu ceva mancare. Atata mi-a trebuit. "Sa mor daca nu le fac cateva poze", am zis. Si am alergat mai rau ca un copil cu telefonul setat pe facut poze dupa ele.
  Si prinde in obiectiv pe una care se catara intr-un copac...
Mai prinde una pe pamantul gol de langa copac... Ce mai, ma invarteam ca un titirez sa le prind in imagine.
  Si numai bine ce apare una langa mine pe trotuar. "Buna, Mariana... Hai, fa pe vedeta si zambeste, sa dai bine in poza"..
M-am linistit apoi pe banca, sa vad ce am reusit sa prind... Am mai sters din poze si am prelucrat pe cat se poate ce mai ramasese. Si mi-a ramas cate ceva.
Intr-o dimineata ne-am luat picioarele la spinare si am pornit, tot cu trenul, spre Vama. Aveam niste veri la Vatra Moldovitei, mai precis in Paltinu. Tot cu trenui pana la Vama, de unde ne-a luat varul tatei cu masina lui. L-am cunoscut personal, ca nu il vazusem pana acum. Am stat la taclale pana dupa amiaza, apoi ne-am intors la Vatra Dornei. De a doua zi ne-am reluat programul obisnuit. Plimbarea pe centru, apoi in parc.
Nu am plecat acasa pana nu am mai facut cateva poze. Catedrala ortodoxa din parc...
  ...Si inca cateva imagini ale copacilor...
La un moment dat "La comedia e finito...". Ne-am intors acasa tot cu trenul. Si cu aceleasi imagini admirate pe geam...
... Nu fara a-i saluta din mers pe Adam si pe Eva, care stateau la taclate impietriti intru vesnicie.
La revedere, Vatra Dornei! Ne revedem curand...

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârst...