$$$

 S-a întâmplat la 20 octombrie1930: În această zi, s-a născut Ioan Grigorescu, prozator şi publicist (n. Ploiești - d. 26 martie 2011, Ploiești). Partea cea mai importantă a operei sale au constituit-o volumele de publicistică şi reportaje; autor (imagine şi text) al unor filme TV de călătorie („Spectacolul lumii"); a scris scenarii şi comentarii de film documentar şi de ficţiune.

Ioan Grigorescu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de presă. A publicat 15 volume de proză şi reportaje de călătorie – între care „Zigzag pe Mapamond”, „Paradisul murdar”, „Dilema americană”, „Al 5-lea punct cardinal”. De asemenea, a scris 20 de scenarii pentru filme artistice de lung-metraj. El este cunoscut în special ca autor al serialului TV „Spectacolul lumii”, cu peste 400 de episoade, filmate în peste 50 de ţări. După decembrie 1989 a filmat 37 episoade în perioada 1993-1994 şi 222 de episoade în perioada 1999-2005. De asemenea, a fost şi scenarist-comentator al serialului „România optimistă” (2005-2007). 

Pentru activitatea sa în calitate de realizator de filme documentare, a fost distins cu „Premiul Academiei Române pentru Arta Spectacolului” (2000), cu „Premiul special” şi „Trofeul Breslei” – acordat de Uniunea Cineaştilor. A îndeplinit în perioada 15 martie 1993 - 15 octombrie 1998 funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Polonă.

„Am ales să merg pe calea cunoașterii și a apropierii. Asta mi-a dat mai mari satisfacții, pentru că nu am făcut niciodată drumuri pentru a căuta in pubelele țării pe care le-am văzut, ci din contră, să duc acolo ce avem noi mai bun și să luăm de la ei ce au mai bun. (...) Sacrificiile mele au fost deseori o renunțare. Nu m-am plâns niciodată de cantitatea de muncă pe care a trebuit să o fac. Sacrificiile mele sunt nesemnificative, dar sunt enorme pentru mine, pentru că mă simt prea îndatorat și mă intreb când au trecut 77 de ani. Cifra asta mă miră, mă uluiește și mă întreb ce mai pot face de acum incolo. Nu sunt obsedat de perenitatea numelui. Sunt foarte bucuros că stau pe Strada Nicolae Grigorescu în satul Izvorani și asta am tradus-o prin Izvorul Anilor. Aștept valul care să vină peste mine, dar nu paralizat de frică. Până în ultima clipă voi fi cu ochii pe aparatul de filmat și cu ceva de scris în mână. Am un jurnal care durează de 50 de ani, e adevărat, cam sporadic. Nu știu ce se va întâmpla cu el... e foarte interesant că multe file din el sunt coli de hârtie din tot felul de colțuri ale lumii.”—Ioan Grigorescu.

Cărți publicate:

Pasărea Fenix - Doi ani în Polonia Populară (Ed. Tineretului, 1961)

Unde vîntul miroase a petrol (Ed. Tineretului, 1961)

Cocteil-Babilon (Ed. Tineretului, 1963)

Zig zag pe mapamond (Ed. Tineretului, 1964)

Ploiești – mic îndreptar turistic (Ed. Meridiane, 1964)

Obsesia (Ed. Tineretului, 1965)

Lupta cu somnul (Ed. Tineretului, 1968)

Fenix inflamabil (Ed. Eminescu, 1970)

Spectacolul lumii (Ed. Cartea Românească, 1973)

Afirm! (Ed. Albatros, 1974)

Paradisul murdar (Ed. Cartea Românească, 1974)

Dilema americană - spectacolul lumii (vol. II) (Ed. Cartea Românească, 1981)

Al cincilea punct cardinal - spectacolul lumii (vol. III) (Ed. Cartea Românească, 1983)

Ucideți petrolul (I, București, 1993)

Bine ați venit în infern!... (Ed. Nemira, 1994)

Filmografia sa cuprinde:

Ca scenarist:

Străzile au amintiri (1962)

Cartierul veseliei (1964)

Subteranul (1967)

Canarul și Viscolul(1969)

Felix și Otilia (1972)

Explozia (1973)

Cuibul salamandrelor (1976)

Spiritul neînfrângerii (1977) - film documentar

Acțiunea „Autobuzul” (1978)

Iarba verde de acasă (1978)

Brațele Afroditei (1978)

Un echipaj pentru Singapore (1981)

Ringul (1984)

Trenul de aur (1986)

Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu

Spectacolul lumii (serial TV, 1994)

Ca regizor şi operator imagine:Spectacolul lumii (serial TV, 1994)

Surse:

https://www.gandul.info/stiri/spectacolul-lumii-s-a-incheiat-pentru-ioan-grigorescu-8107981

http://tvr2.tvr.ro/emisiuni/spectacolul-lumii-vazut-de-ioan-grigorescu_8873.html

https://adevarul.ro/locale/ploiesti/ploiesti-murit-ioan-grigorescu-realizatorul-longevivei-emisiuni-spectacolul-lumii-1_50aca13f7c42d5a663872b0b/index.html

$$$

 S-a întâmplat la 20 octombrie1958: La această dată, a murit istoricul Constantin Moisil, considerat întemeietorul numismaticii moderne în România (n. 1876). Din 1910 a organizat Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii, şi a condus prima publicaţie românească de numismatică, „Buletinul Societăţii Numismatice Române".

Între anii 1923 şi 1938, el s-a aflat la conducerea Arhivelor Statului din Bucureşti, de numele său legându-se reorganizarea acestei instituţii şi înfiinţarea Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie; membru titular onorific al Academiei Române . 

În anul 1948 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A fost nepotul vicarului unit Grigore Moisil şi tatăl matematicianului Grigore C. Moisil.

Opera sa cuprinde:

Cărţi:

Portretele monetare ale Regelui Carol I (Bucureşti, 1939)

Articole:

Monede vechi româneşti găsite în Dobrogea - Tezaurul de la Bădila, în C.L., XL (1906), 12, p. 1117 - 1122;

Numismatica Dobrogei, în „Arhiva Dobrogei", I (1916), p. 112-123;

Monedele dacilor, în BSNR, XV (1920), p. 58-78;

Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, ibidem (1923), p. 60-63;

Monetăria Ţării Româneşti în timpul dinastiei Basarabilor, în AIINC, III (1924-1925), p. 107-159;

Monedele Împăratului Traian referitoare la războaiele cu dacii şi cucerirea Daciei, în BSNR, XXIII (1929), p. 11-38;

Bănăria lui Dabija-Vodă, ibidem, XXIV (1930), p. 53-79;

Efigiile monetare ale Domnilor români, ibidem, XXV (1931), p. 126-142;

Monedele şi decoraţiile României, în „Enciclopedia României", I, 1938, p. 85-125;

Din istoria şcolii de arhivistică, în „Hrisovul", I (1941), p. 11-45;

Mihail C. Soutzo, în „Balcanica", IV (1941), p. 479 - 502;

Les tetradrachmes de Thasos et de Macedonie I-ere et leur circulation en Dacie, în „Balcania", VII (1944), 1, p. 3-22;

O pagină de heraldică românească veche, în „Buletin ştiinţific", I (1948-1949), p. 151-162;

Problema monedelor dace, ibidem, p. 19-27 şi 2-4 (1950), p. 53-65;

Ponduri inedite sau puţin cunoscute din Histria, Callatis, Tomis, în SCN, I (1957), p. 247-295.

Surse:

Ilie Ţabrea - Constantin Moisil (Bucureşti, 1970)

http://www.turismnasaud.ro/constantin-c-moisil/

https://ro.metapedia.org/wiki/Constantin_Moisil

$$$

 S-a întâmplat la 20 octombrie…

- „Ziua internaţională de luptă împotriva osteoporozei", stabilită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru a atrage atenţia că în ultimele decenii osteoporoza a devenit o importantă problemă de sănătate publică.

- 1595: Mihai Viteazul eliberează Giurgiu. Hotarul Ţării Romanesti se stabileşte pe Dunăre, fiind eliberată şi Brăila.

- 1600:Mihai Viteazul pierde bătălia de la Bucov (lângă Ploieşti) cu oştile poloneze, conduse de Jan Zamoyski.

- 1620: S-a născut Aelbert Cuyp (1620 - 1691), unul din cei mai renumiţi peisagişti olandezi.

- 1632: S-a născut Christopher Wren, arhitect englez. Sir Christopher Wren (d. 25 februarie 1723) a fost unul dintre cei mai buni şi apreciaţi arhitecţi englezi ai tuturor timpurilor, arhitect şi realizator a 54 de biserici în Londra, respectiv a numeroase clădiri seculare din Marea Londră după Marele incendiu al Londrei din 1666. Capodopera sa arhitecturală, Catedrala Saint Paul, a fost terminată în 1710. Educat în limbile latină şi engleză şi studiind fizica aristotelică la Oxford University, Wren a fost un om de ştiinţă remarcabil al timpului său, excelând ca astronom, geometru, matematician, fizician şi arhitect. Fondator al prestigioasei Royal Society, al cărei preşedinte a fost între 1680 şi 1682, Christopher Wren a fost deopotrivă apreciat ca om de ştiinţă de către alţi doi mari savanţi comtemporani lui, Sir Isaac Newton şi Blaise Pascal.

- 1638: S-a încheiat construcţia Mânăstirii Căldăruşani, ctitorie a lui Matei Basarab (1632 – 1654).

- 1696: A fost creată flota rusă de către Petru I.

- 1818: A fost stabilit hotarul dintre Canada şi SUA de-a lungul paralelei 48. 

- 1822: A apărut primul număr al ziarului britanic „The Sunday Times".

- 1827: Bătălia navală de la Navarino. Flotele britanice, franceze şi ruseşti i-au învins pe otomani în bătălia de la Navarino; ca urmare, Imperiul Otoman a trebuit să recunoască independenţa Greciei prin Tratatul de la Constantinopol din iulie 1832. 

- 1829: S-a născut Iosif Hodoş, istoric şi om politic; unul dintre fruntaşii mişcării naţionale a românilor transilvăneni; a militat pentru promovarea în şcoli şi în administraţie a limbii române; s-a numărat printre fondatorii ASTREI; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866) (m. 1880)

- 1837: Apare „Jurnalul" domnului Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica, prin care se acordă sătenilor dreptul (condiţionat) de a se strămuta în oraşe. În primăvara anului 1843, noul domn, Gheorghe Bibescu, anulează „Jurnalul".

- 1847: S-a născut Oscar Swahn, trăgător suedez şi cel mai în vârstă campion olimpic al tuturor timpurilor. Oscar Swahn (n. Tanum, Suedia – d.1 mai 1927, Stockholm, Suedia) a fost un trăgător suedez. Medaliat la Jocurile Olimpice de vară din 1908, 1912 şi 1920, Swahn a rămas în istorie ca şi cel mai vârstnic participant la o competiţie olimpică - în timpul olimpiadei din 1920 avea 72 de ani. 

- 1850: S-a născut Ioan Boroş, preot şi istoric; studii despre istoria Banatului; lucrări privind istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (m. 1936) 

-1854: S-a născut poetul francez Arthur Rimbaud. Arthur Rimbaud (n. Charleville-Mézières – d.10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului (mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor)

- 1860: Promulgarea „Diplomei din octombrie" de către împăratul Franz Joseph, ce însemna abolirea sistemului absolutist şi deschiderea erei guvernării constituţionale în Austria. Potrivit documentului, Transilvania redevine stat autonom în cadrul imperiului.

- 1865: A murit Alexandru (Alecu) Donici, traducător şi fabulist; considerat de contemporani drept unul dintre cei mai de seamă literaţi ai epocii (n. 1806, la Bezin/Orhei, azi în R. Moldova) 

- 1874: S-a născut compozitorul american Charles Ives  (m. 1954)

- 1891: S-a născut James Chadwick, fizician britanic(d. 24 iulie 1974).

- 1895: S-a născut Alexandru Rosetti, lingvist şi filolog; specialist în istoria limbii române, fonetică, dialectologie şi lingvistică generală; membru al Academiei Române. Alexandru Rosetti (n. Bucureşti - d. 27 februarie 1990, Bucureşti) a fost un reputat lingvist şi filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al şcolii româneşti de lingvistică. Profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, Alexandru Rosetti a fost unul dintre patronii spirituali ai şcolii lingvistice de la Bucureşti, alături de nume importante precum Theodor Capidan, Jacques Byck, Iorgu Iordan sau Alexandru Graur. A fost membru titular al Academiei Române din 1948.A înfiinţat, în 1963, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectologie al Academiei (d. 27.02.1990)

- 1909: S-a născut pianista franceză Monique Haas (m. 1987)

- 1910: Lansarea pachebotului Olympic. RMS Olympic (sau SS Olympic) a fost prima din grupa de trei mari nave ale companiei White Star Line, care a inclus Titanic si Britannic. Spre deosebire de surorile ei, Olympic a avut o carieră lungă şi glorioasă (1911-1935) şi a fost singura care nu s-a scufundat.Bruce Ismay, patronul companiei White Star Line, şi Lord Pirrie, patronul şantierului naval Harland and Wolff din Belfast, au proiectat o nouă clasă de vase „olimpice" care să le depăşească pe cele ale companiei rivale Cunard, RMS Lusitania şi RMS Mauretania în dimensiune şi lux, dar nu şi în viteză.Olympic a fost construit primul, urmat de Titanic şi Britannic. Construcţia navei a început în 1908 şi a fost lansată în 1910. Pentru lansarea ei, care a avut loc în data de 20 octombrie1910, chila sa a fost vopsită în alb din motive fotografice. Chila ei a fost revopsită după lansare. Călătoria sa inaugurală a avut loc pe data de 14 iunie 1911. În timpul acestei călătorii,Thomas Andrews, constructorul şef al şantierului naval, a fost prezent la bord. Nava avea o lungime de 268 de metri şi o lăţime de 28 de metri. Putea să atingă o viteză maximă de 43 de km/h având o putere de 50.000 de CP. Tonajul sâu era de 45.324 de tone. Olympic-ul consuma 650 de tone de cărbune pe zi, în comparaţie cu 1000 de tone consumate de Lusitania si Mauretania. 

- 1917: S-a născut regizorul francez de film Jean-Pierre Melville, precursor al „noului val francez” (m. 1973)

-1917: Are loc, la Chişinău, Congresul Ostăşesc cu participarea a 898 delegaţi, reprezentând circa 300.000 de soldaţi aflati pe toate fronturile şi în toate armatele ruseşti; congresul proclamă autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi crearea Sfatului Ţării în care vor fi aleşi 195 deputaţi (150 români basarabeni şi 45 reprezentanţi ai minorităţilor), aceştia urmând să fie aleşi prin alegeri indirecte de comitetele ostăşeşti, ţărăneşti şi muncitoreşti, precum si de corporaţiile profesionale constituite.

- 1918: A murit  Constantin Giurescu, istoric român, membru al Academiei Române (n. 20.08.1875)

- 1920: A murit Max Bruch, compozitor şi dirijor german (n. 1838) 

- 1920: Începe greva generală a muncitorilor, la care participă cca 400.000 de salariaţi; cuprinde toate ramurile industriei şi transporturilor şi este prima greva politica generală a muncitorilor din întreaga Românie (20–28 octombrie)

- 1920: S-a născut Ghizela Suliţeanu, folclorist şi etnolog (m.  2006) 

- 1924: S-a născut Valentin Silvestru, publicist, critic de teatru şi de film şi istoric teatral, scriitor satiric – „Bordeiul de la Poarta Albă“, „O femeie aprigă“, „Jurnalul cu file violete“, „Tufă de Veneţia“, „Când plouă, taci şi–ascultă“ (d.1996)

- 1925: S-a născut regizorul de film (est-) german Konrad Wolf; a căpătat un adevărat renume mai ales pentru realizarea a numeroase filme pe teme antifasciste (m. 1982) 

- 1930: S-a născut Ioan Grigorescu, prozator şi publicist, partea cea mai importantă a operei sale constituind-o volumele de publicistică şi reportaje; autor (imagine şi text) al unor filme TV de călătorie („Spectacolul lumii"); a scris scenarii şi comentarii de film documentar şi de ficţiune.

- 1930: S-a născut Mircea Herivan, scriitor, eseist şi publicist (m. 1996) 

-1932: A fost format un guvern naţional–ţărănesc sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, în care portofoliul Externelor era deţinut de Nicolae Titulescu.

- 1933: S-a născut criticul şi istoricul literar Ion Bălu 

- 1933: S-a născut actorul Ion Dichiseanu.

- 1934: S-a născut împărăteasa Michiko, soţia împăratului Akihito al Japoniei     Împărăteasa Michiko a Japoniei (n. 20 octombrie 1934) este soţia împăratului Akihito al Japoniei, monarh al Japoniei.

- 1939: S-a născut criticul muzical Dan Scurtulescu (m. 2008)

-1939: S-a născut Dumitru Matcovschi, poet, prozator şi dramaturg din Republica Moldova

- 1940: S-a născut preotul Nicu Moldoveanu, profesor de teologie şi compozitor de muzică bisericească. 

- 1940: A murit juristul George Plopu, unul dintre cei mai buni specialişti români în drept urbarial şi composesoral; după 1918 a contribuit mult la reorganizarea justiţiei din Transilvania; membru de onoare al Academiei Române (n. 1857)  

- 1942: S-a născut actorul Costel Constantin.

-1942: S-a născut Christiane Nüsslein-Volhard, biolog german, laureată a Premiului Nobel (1995)

- 1944: În timpul vizitei de la Moscova, prim-ministrul britanic W. Churchill i-a propus, şi Stalin a acceptat, înţelegerea cu privire la împărţirea zonelor de influenţă în Balcani. 

- 1944: Eliberarea oraşului Belgrad de sub ocupaţia germană (în al doilea război mondial)

- 1946: S-a născut Elfriede Jelinek, scriitoare austriacă, laureată a Premiului Nobel (2004). Elfriede Jelinek (n. Mürzzuschlag/Steiermark) este o scriitoare austriacă, una dintre vocile puternice din perioada postbelică a spaţiului literar german. La 7 octombrie 2004 a primit Premiul Nobel pentru literatură pentru „cursul muzical al registrelor în romanele şi dramele sale, care cu o pasiune verbală unică în felul său dezvăluie absurditatea şi constrângerea clişeelor sociale". 

- 1946: S-a născut Dan Ardelean, compozitor şi dirijor de muzică uşoară 

- 1951: S-a născut Dana Duma, critic de teatru şi film  

-1958: A murit istoricul Constantin I. Moisil, considerat întemeietorul numismaticii moderne în România (din 1910 a organizat Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii, şi a condus prima publicaţie românească de numismatică, „Buletinul Societăţii Numismatice Române"); între anii 1923 şi 1938 s-a aflat la conducerea Arhivelor Statului din Bucureşti, de numele său legându-se reorganizarea acestei instituţii şi înfiinţarea Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie; membru titular onorific al Academiei Române (n. 1876). În anul 1948 a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române.A fost nepotul vicarului unit Grigore Moisil şi tatăl matematicianului Grigore C. Moisil.

- 1964: A murit Herbert Hoover, al 31-lea preşedinte al Statelor Unite. Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874), ce de-al treizeci şi unulea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1929 - 1933) a fost inginer minier, umanitarist şi administrator plin de succes. Hoover este unul dintre cei care a fost un exemplu al „Mişcării pentru eficienţă", parte a „Erei progresului", argumentând că soluţiile inginereşti eficiente vor fi soluţiile tuturor problemelor economice şi sociale. 

- 1968: Lady Jacqueline Kennedy se căsătoreşte cu armatorul grec Aristotle Onassis

- 1971: S-a născut Dannii Minogue, cântăreaţă australiană; sora renumitei soliste Kylie Minogue

- 1984: A murit Paul Adrien Maurice Dirac, fizician britanic.Paul Adrien Maurice Dirac (n. 8 august 1902) a fost un fizician britanic şi unul din fondatorii domeniului mecanicii cuantice.A fost Profesor Lucasian de Matematică la Universitatea Cambridge şi şi-a petrecut ultimii zece ani din viaţă la Universitatea de Stat Florida. Printre alte descoperiri, a formulat aşa-numita „Ecuaţie Dirac”, care descrie comportamentul fermionilor şi care a condus la anticiparea existenţei antimateriei. Dirac a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1933 împreună cu Erwin Schrödinger, „pentru descoperirea de noi forme productive ale teoriei atomice”.

 - 1985: A murit poetul Marius Robescu (n. 1943) 

-1987:A murit Andrei Nikolaevici Kolmogorov, matematician rus.Andrei Nikolaevici Kolmogorov (n. 25 aprilie 1903) a fost un matematician rus, care a adus contribuţii importante în teoria probabilităţii şi topologie. A lucrat în domeniile logică intuiţionistă, seriile Fourier, turbulenţă şi mecanică clasică şi este creator al teoriei complexităţii algoritmilor.

- 1989: A murit actorul de film britanic Anthony Quayle (n. 1913)

- 1994: A murit Serghei Bondarciuk, actor şi regizor de film rus („Război şi pace”, „Waterloo”, „Clopotele roşii”) (n. 1920) 

- 1994: A murit istoricul literar Dumitru Velciu; de profesie economist, şi-a consacrat tot timpul liber cercetării cronicilor şi cronicarilor (n. 1923)

- 1994: A murit actorul de film american Burt Lancaster (n. 1913). A fost nominalizat de patru ori la Premiile Oscar şi a câştigat unul dintre trofee pentru pelicula Elmer Gantry din 1960. A mai câştigat un Golden Globe pentru acest rol dar şi două trofee BAFTA pentru peliculele The Birdman of Alcatraz (1962) and Atlantic City (1980). Casa sa de producţie Hecht-Hill-Lancaster a fost cea mai de succes şi inovatoare companie de gen din anii 50 de la Hollywood, producând filme precum Marty (1955), Trapeze (1956) sau Sweet Smell of Success (1957). A regizat chiar două filme, The Kentuckian (1955) şi The Midnight Man (1974). În 1999, Institutul American de Film l-a numit pe Lancaster al 19-lea cel mai bun actor al tuturor timpurilor.

- 2002: A murit Bernard Fresson, actor francez (n. 1931)

$$$

 

Era o prințesă. Era fiica familiei Hohenzollern. Numele ei era Alexandrine. Diagnosticul ei era sindromul Down.

În 1915, lumea cerea perfecțiune. Mai ales de la regi.

Imperiul German era în război. Kaiserul ședea pe tronul său. Și într-un palat plin de aur și cu protocol strict, s-a născut o prințesă.

În acele vremuri, un copil ca Alexandrine era considerat o „pată” pe o linie regală. Procedura standard era simplă: să-i ascundă. Să-i trimită la țară. Să-i șteargă din portretele de familie. Să vorbească despre ei doar în șoaptă, dacă este absolut necesar.

Dar Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare au făcut o alegere care a șocat curtea.

Au păstrat-o. Au iubit-o. Au numit-o „Adini”.

Nu era un secret ținut în spatele ușilor închise. Era o fiică văzută în aer liber. A pozat pentru fotografii oficiale. Se juca cu frații ei în grădini. A stat pe balcoane în fața unui public care fusese antrenat să-și ferească privirea.

În timp ce alte familii aristocratice și-au instituționalizat „imperfecțiunile”, Alexandrine a fost educată. A fost îmbrățișată. A fost inclusă în ritmul zilnic al unei dinastii.

A trăit până la 65 de ani, o viață definită nu de titlurile pe care le purta, ci de modul revoluționar în care a fost tratată.

Imperiile au căzut în cele din urmă. Războaiele au remodelat harta Europei. Lumea în care s-a născut Alexandrine s-a prăbușit în istorie. Dar locul ei în familia sa nu a clătinat niciodată.

Alexandrine a Prusiei nu a purtat niciodată coroană. Nu a semnat niciodată un tratat. Ci, pur și simplu existând în spațiul public, a condus o rebeliune tăcută împotriva unui secol fără inimă. A dovedit că demnitatea nu se moștenește prin sânge; se acordă prin curajul de a iubi fără rușine.

Imperiile au căzut în cele din urmă. Monarhia a fost abolită. Două războaie mondiale au remodelat harta Europei și au lăsat palatele în ruine. Lumea în care s-a născut Alexandrine - o lume cu gulere rigide și grandoare imperială - s-a prăbușit în istorie. Dar locul ei în familia sa nu a clătinat niciodată. Prin exil și tulburări, prin ascensiunea și decăderea regimurilor care, în cele din urmă, i-ar considera pe oameni ca ea „vieți nedemne de trăit”, familia ei a rămas fortăreața ei.

Adevărata noblețe nu se găsește în puritatea unei linii de sânge. Se găsește în curajul de a onora demnitatea unei persoane atunci când restul lumii cere ca aceasta să fie ascunsă.

Istoria este scrisă de cei care guvernează, dar omenirea merge mai departe datorită celor care aleg să iubească fără scuze.

În timp ce lumea era obsedată de „puritate” și statut, familia Alexandrinei a ales căldura zâmbetului unei fiice în locul aprobării reci a unui public critic. Când societatea oferă un scenariu al rușinii, cel mai eroic lucru pe care o poate face o familie este să-l rupă și să scrie unul nou, bazat pe iubire.

###

 

Milioane de oameni l-au cunoscut și l-au iubit, însă ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani ai vieții sale este un lucru pe care multor fani le este încă greu să-l creadă... 💔

Timp de decenii, milioane de telespectatori l-au cunoscut pe Peter Falk în rolul detectivului cu aspect neglijent și aparent inofensiv, care putea intra într-o încăpere, punea câteva întrebări nevinovate și, cumva, pleca având exact acel detaliu care ducea la rezolvarea întregului caz.

Interpretarea sa de neuitat a personajului Columbo l-a transformat într-un nume celebru, aducându-i patru premii Emmy. Personajul a devenit atât de emblematic, încât era suficient să vezi pardesiul șifonat, trabucul și acea privire îngustată, atât de cunoscută, pentru a ști exact cine urma să intre pe ușă — de obicei, însoțit de o replică rostită pe un ton calm: „încă un lucru...”, semn că ucigașul nu avea, totuși, nicio șansă de scăpare.

Însă, în spatele îndrăgitului personaj, ultimul capitol din viața actorului a fost extrem de trist.

Falk fusese diagnosticat cu boala Alzheimer, iar potrivit medicului său, starea i s-a agravat considerabil în urma unei operații la șold, în 2008. Pe măsură ce boala a avansat, amintirile sale au început, încetul cu încetul, să dispară.

Și apoi a apărut unul dintre cele mai sfâșietoare detalii.

Omul care a petrecut ani de zile interpretând unul dintre cei mai memorabili detectivi din istoria televiziunii a ajuns, se pare, în punctul în care nu-și mai putea aminti că a jucat vreodată rolul lui Columbo. 💔

Peter Falk s-a stins din viață în liniște, în locuința sa din Beverly Hills, în iunie 2011. Avea 83 de ani.

Cauza principală a decesului a fost pneumonia, pe fondul complicațiilor provocate de boala Alzheimer.

Au curs numeroase mesaje de omagiere; Steven Spielberg și-a amintit de actor, declarând: „În acea etapă timpurie a carierei mele, am învățat mai multe despre actorie de la el decât de la oricine altcineva.”

Fiicele sale i-au evocat „înțelepciunea și umorul”, în timp ce ultimii săi ani de viață au fost marcați și de un conflict familial dureros, legat de cine avea dreptul să-l viziteze și să-și ia rămas bun de la el.

Cu toate acestea, când majoritatea oamenilor se gândesc la Peter Falk, nu se gândesc la acei ultimi ani dificili.

Își amintesc de omul care a adus zâmbetul pe buzele a milioane de oameni, de detectivul care avea mereu „încă o întrebare” și de personajul de neuitat care, în mod miraculos, făcea ca rezolvarea unei crime să pară un lucru extrem de simplu.

Un talent remarcabil, care a plecat dintre noi — dar care, cu siguranță, nu va fi niciodată uitat. ❤️

$$$

 🤷‍♀️😏 Ştiţi de fundamentul expresiilor următoare???

0. Ce-are sula cu prefectura

Fundamentul expresiei "ce treabă are Sulla cu prefectura" constă în funcția pe care, după numeroase, eforturi, a ajuns să o ocupe fostul general roman. Printr-un abuz de putere, Sulla s-a autointitulat dictator peste întreaga Romă. Dictator în latină se spune Praefectus sau Prefect în limba noastră. În contextul în care oamenii au fost nemulțumiți de numirea sa în funcție, au strigat în numeroase contexte: "Ce are Sulla cu Prefectura."

1. S-a dus pe apa Sâmbetei (a dispărut) .

Apa sâmbetei era, într-o veche credință, un râu care se vărsa în Infern, deci tot ce cădea în acea apă nu se mai putea găsi.

2. Banul n-are miros

Împăratul Vespasian i-a urmat lui Nero și a găsit visteria goală. El a pus multe dări, chiar și pe closete. De atunci, closetele se numesc și vespasiene. Într-o zi, fiul său Titus (viitor împărat) i-a spus că poporul râde și îl bârfește pentru că a scos bani din o sursă mirositoare. Vespasian i-a pus sub nas fiului său o monedă și i-a spus: "Uite, banu n-are miros."

3. Îi face capul calendar

Este o expresie veche și a pornit de la faptul că, demult, în calendare apăreau multe cifre, date astronomice, istorice, geografice care nu puteau fi ținute ușor minte.

4. Nici în clin, nici în mânecă

Știm că mâneca este partea hainei care acoperă brațul, iar un clin este o mână oarecare de material. Nu este nici o legătură între acești termeni și expresia românească "a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu ceva sau cu cineva". Expresia este veche și se trage din Transilvania. Acolo, țăranii spun "în mânec" când urcă cu carul un deal și "în clin", când coboară la vale. Când căruța și căruțasul stau pe loc, va fi nici în clin, nici în mânec. Expresia a pătruns în toate regiunile țării și s-a păstrat până azi nu cu sensul primar ci așa cum am spus să nu ai de-a face cu ceva sau cu cineva în nicio împrejurare.

5. Mă aflu în al 7-lea sau al 9-lea cer

Expresia se bazează pe credința celor vechi că cerul este alcătuit din mai multe bolte. În boltele de sus, ajungeau cei fericiți, așa că expresia înseamnă că te afli în culmea fericirii, desfătării și bucuriei.

6. In Vino Veritas - în vin este adevărul

Expresie veche de peste 2000 de ani, este atribuită poetului grec Alceu, care a trăit cu 6 secole înainte de Hristos. Pe vremea lui, celor bănuiți de fapte rele li se dădea să bea vinuri tari pentru a spune adevărul. Omul la băutură devine vorbăreț și atunci dezvăluie taine pe care le-ar ascunde dacă ar fi treaz.

7. Muncă de Sisif

Sisif a fost un rege legendar, pe care Zeus l-a osândit pentru a ne spune să urce un deal din infern ducând în spinare o stâncă uriașă. Dar cum ajungea în vârf, stânca aluneca și Sisif trebuia să o ia de la început. Expresia se referă la o strădanie istovitoare și inutilă, un efort spre un obiectiv imposibil de atins.

8. Piatră de încercare

Este o piatră foarte dură de culoare neagră. Piatra este folosită de bijutieri pentru a verifica dacă o bijuterie este din aur și din ce fel de aur. Bijutierul freacă obiectul pe piatra neagră, și pe fâșia subțire de metal rămasă pe piatră se toarnă apă tare (acid nitric). Dacă metalul nu este aur, urma să dispară, dacă este aur, culoarea căpătată de urma galbenă indică felul și caratele aurului. Expresia "piatră de încercare" se folosește când este vorba de o probă foarte grea pe care cineva trebuie să o treacă.

9. Codrul Vlăsiei

Se întindea din nordul Bucureștilor până la Cernica, Snagov, chiar aproape de Ploiești. A trece prin această pădure era un act de mare curaj pentru că tâlhăriile acolo se țineau lanț. Vorba "ca-n codru Vlăsiei" se aplică și azi celor care fură fără rușine din a avut public. Expresia mai înseamnă un loc fără control, unde domnește jaful și frauda.

10. Pielea ursului din pădure

Expresia provine dintr-o fabulă de la Fontaine. Doi prieteni au vândut unui blănar blana ursului pe care îl vor vâna a doua zi. Pornesc ei la vânătoare, se întâlnesc cu ursul, dar, cuprinși de groază, unul se urcă într-un copac iar celălalt face pe mortul. Ursul nu mănâncă stârvuri, și după ce l-a mirosit pe cel de jos a plecat. Prietenul din pom coboară și-l întreabă pe cel de jos ce i-a spus ursul la ureche. "Mi-a spus să nu-i mai vând pielea până nu-l vânez." Sau în alte fabule i-ar fi spus să-și aleagă cu grijă prietenii. Folosim expresia pentru a stabili că numai ce este în mână nu e minciună, sau se mai folosește atunci când un prieten ne dezamăgește.

11. Dacă tăceai, filozof rămâneai

Maxima este extrasă din lucrarea "Mangâierile filozofiei" care aparține filozofului antic Boethius. Acesta se afla în închisoare pentru niște declarații care n-au plăcut regelui. Maxima trebuie folosită cu discernământ în împrejurarea când tăcerea poate fi mai inteligentă decât cuvântul.

12. Vorbe de clacă

Cu înțelesul de "vorbe fără miez, de flecăreală." Expresia este legată de mica adunare de vecini de la sat, numită clacă. Vecinii se adunau și ajutau la muncă pe unul dintre ei. Acolo se spuneau tot felul de snoave, de ghicitori și de bârfe din sat.

$$$

 Dacă ar mai fi trăit cunoscutul si îndrăgitul actor de teatru, film, radio si televiziune ION DICHISEANU ar fi împliit vârsta de 93 de ani.

S-a născut pe 20 CTOMBRIE 1933 , la Adjud, județul Putna (interbelic), într-o familie cu nouă copii (cinci fete si patru băieți) , el fiind penultimul copil al familiei Tatal, bunicul și străbunicul lui au fost ceferiști. Cea mai neagră perioadă a copilăriei sale a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1944, la vârsta de doar nouă ani, Ion Dichiseanu a fost ridicat de germani împreună cu întreaga familie și au fost deportați în lagărul de la Salzburg, Austria, unde au fost detinuti aproape un an. La scurt timp după intoarcerea acasa, mama lui s-a îmbolnăvit si s-a stins din viață. În adolescență a urmat o școală profesională metalurgică la Galați. Dorind să-si depășească condiția, pleacă la București si intră la Institutul Politehnic, unde a studiat Economia Minieră. Abandonează cursurile Politehnicii si la îndemnul 

nepoatei  actorului George Vraca, se înscrie și dă examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L.Caragiale" din București. , unde a studiat cu marele actor Radu Beligan. A absolvit facultatea in 1959 și cu intreaga promoție a plecat să joace la Teatrul din Botoșani. Ulterior s-a angajat la Teatrul Nottara, unde a rămas, peste 50 de ani. In 1960 a debutat in flmul "Darclée"Au urmat zeci de filme dintre care " Porto-Franco",

"Post restant", "Titanic Vals", "Tudor", "Dincolo de barieră", "Tunelul", "Cântecele mării", "Muschetarul

român", "Sfânta Tereza si diavolii", "Burebista", "Trandafirul galben", "Dincolo de barieră", "Dimitrie

Cantemir", "Misterele Bucureștilor", "Pentru patrie", "Revanșa", "Castelul condamnaților", De trei ori București", "Între chin si amin", " Pistruiatul", Toate pânzele sus", "Vocea inimii", ș.a. In 1985 a fost distins cu Premiul Asociației Cineaștilor din România. În 2002 a fost decorat cu Ordinul Național "Serviciul Credincios, in grad de Cavaler.

În 2015 a primit o Stea pe Aleea Celebrităților din Capitală. A fost cwățean de onoare a orașelor  Adjud si Călarași. In martie 2017 a primit "Premiul pentru întreaga Carieră", in cadrul Galei Premiilor Gopo.. Ion Dichiseanu  fost căsătorit cu solista de muzică ușoară SIMONA FLORESCU, mai tânără decât el cu 35 de ani. Cei doi s-au căsatorit in 1985

si au avut împreună o fiică IOANA DICHISEANU.

Mariajul lor a durat 22 de ani, cei doi divorțând în 2007, dar au rămas in relații bune. La jumătatea anilor '60 , la Festivalul de Film de la Beirut, Ion Dichiseanu a cunoscut-o pe celebra actriță spaniolă SARA MONTIEL. Cei doi au avut o idilă intensă si discretă care a sfidat granițele si regimul politic din acea vreme. Ea a vizitat România și a incercat să-l aducă alături de ea in Spania, dar nu a fost posibil, el neputând să părăsească țara.  A murit pe 20 Mai  2021 , la ora 15:00 la Spitalul de Urgență Flor3asca, la vârsta de 87 de ani , unde a stat internat peste trei luni. Cauza morții a fost pneumonie bilaterală severă , cauzată de o bacterie contractată in urma unei proceduri medicale (biopsie). A fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din București.

$$$

 Se împlinesc astăzi 20 de ani de la moartea marelui actor român ERNEST MAFTEI, supranumit "Bădia", pe data de 19 OCTOMBRIE 2006 în București la Spitalul Clinic de Urgență Militar Central "Carol Davilla" din Capitală, la vârsta de 86 de ani. El a pierdut lupta cu o boală necruțătoare, fiind bolnav de cancer.  După o slujbă religioasă care a avut loc la Biserica Amzei, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București. ERNEST MAFTEI s-a născut pe 6 Martie 1920 în comuna Prăjești, județul Bacău. Mama sa Elena a murit când el avea numai 9 ani. A urmat Școala Normală din Bacău, iar intre aniii 1941 și 1945 a urmat cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Iași, unde a studiat actoria si pictura

La vârsta de 17 ani a aderat la M8șcarea legionară

Din cauza convingerilor sale politice a fost persecutat, la 18 ani, în 1938  fiind arestat, in timpul alui Armand Călinescu, si închis în lagărul de la Vaslui. A mai trecut prin inchisorile politice de la Galați, Jilava și Vacarești. După eliberare și-a găsit refugiul în teatru si film . Între 1949 si 1952 joacă la Teatrul de Stat din Ploiesti, apoi ajunge la București la Teatriul Tineretului, iar 1 1953-1970 a activat la Teatrul "Giulești".  În film debutează în 1942, în filmul "Zece milionari". Urmează filmele "Răsună valea", "Nepoții gornistului", "Desfășurarea", "Ciulinii Bărăganului", "Valurile Dunării", "Tudor", Merii sălbateci", "Neamul Șoimăreștilor", "Răscoala", "Răpirea fecioarelor", "Răzbunarea haiducilor", "Baltagul", "Puterea adevărul", "Frații Jderi", "Dimitrie Cantemlr", "Prin cenusa imperiului", "Un august în flăcări", "Atunci i-am condamnat pe toți la moarte", "Ultimul cartuș", "Osânda", "Buzducanul cu trei peceți", Vlad Țepeș", "Pentru patrie", "Burebista", :Drumul oaselor", "Crucea de piatră", Pacală se întoarxe" ș.a.. Activitatea lui artistică s-a întins pe parcursul a 60 de ani, insumând 225 de producții de film  si televiziune., jucând în zeci de capodopere ale cinematografiei naționale. Alături de actorul Colea Răutu  si alti actori a înființat Uniunea Cineaștilor din România. A colaborat la realuzarea emisiunii "Ferma", transmisă televiziune pe canalul TVR 2. ERNEST MAFTEI a fost căsătorit o singură dată, 

 cu fata pe care a cunoscut-o în primul an de facultate, în timp ce studia la Academia de Muzică si Artă Dramatică "George En3scu" din Iași. Împreună au avut un singur fiu, GHEORGHE MAFTEI, care a devenit un cunoscut artist plastic. Actorul a mai avut un fiu neligitim, in prezent inginer în America. Când soția sa a fost bolnavă timp de 10 ani a îngrijit-o până la decesul acesteia.

În anul 1990, a fost prezent în Piata Universității, finnd bătut de mineri, la vârsta de 70 de ani..

$$$

 Pe 18 OCTOMBRIE, anul acesta, actorul si cântărețul ȘTEFAN BĂNICĂ JR. împlinește vârsta de 59 de ani. S-a născut la București pe 18OCTOMBRIE 1967 , fiind fiul marelui actor ȘTEFAN BĂNICĂ SENIOR si al jurnalistei Sanda Vlad - Liteanu.Copilăria si adolescența sa au fost puternic marcate de personalitatea tatălui său. A urmat cursurile Liceului "I.L.Caragiale" din

București, iar mai târziu Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică , secția actorie, pe care l-a absolvit in anul 1990. În 1984, la vârsta de 17 ani a jucat pentru prima oară în serialul TV "Eroii nu au vârstă", iar doi ani mai târziu, in 1986 a primit rolul lui Mihai din filmul de mare succes "Liceeni", film care i-a marcat întreaga carierâ. Principalele filme in care a jucat au fost, Liceenii", "Extemporal la dirigenție", " Liceenii Rock 'n ' Rool" , "Templul tăcerii", "Triunghiul morții" ,"Proprietarii de stele", "Sexy Harem Ada Kaleh", "O viață minunată", "Ha, ha, ha", serialul TV "Liber ca pasărea cerului". 

Pe lângă actorie a manifestat si pasiune pentru muzică. Între cele mai cunoscute si ascultate melodii din cariera sa muzicală sunt "Veta", "S-o facem lată", "Toata lumea dansează", "Bubulina gospodina", "Găsește-mi un loc în inima ta", "Cum am ajuns să te iubesc", "Mi-e dor de ochii tăi", s.a.

Artistul este faimos si pentru spectacolele sale de Sarbatorile Crăciunului susținute in fiecare an. A fost căsătorit de 3 ori.. intre 1994 si 1999 a fost căsatorit MIHAELA RĂDULESCU. Apoi a avut o relație cu CAMELIA CONSTANTINESCU, , mama primului său copil, , RADU ȘTEFAN BĂNICĂ. Cei doi s-au despărțit in 2005. Nu au fost casatoriți niciodată. A doua sotia a fost ANDREEA MARIN, din 2006 și până in 2013. Împreună au o fiică, ANA VIOLETA,BĂNICĂ născută in decembrie 2007. În prezent este casatorit cu cea de-a treia sotie, cântăreața LAVINIA PÂRVA, casătorie care a avut loc în 2017..Împreună au un fiu ALEXANDRU BĂNICĂ. ȘTEFAN BĂNICĂ JR.are o carieră de peste 30 de ani. ca actor, cântăreț, compozitor si om de televiziune.

$$$

 Dacă ar mai fi trăit cunoscutul si îndrăgitul actor de teatru, film, radio si televiziune ION DICHISEANU ar fi împliit vârsta de 93 de ani.

S-a născut pe 20 CTOMBRIE 1933 , la Adjud, județul Putna (interbelic), într-o familie cu nouă copii (cinci fete si patru băieți) , el fiind penultimul copil al familiei Tatal, bunicul și străbunicul lui au fost ceferiști. Cea mai neagră perioadă a copilăriei sale a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1944, la vârsta de doar nouă ani, Ion Dichiseanu a fost ridicat de germani împreună cu întreaga familie și au fost deportați în lagărul de la Salzburg, Austria, unde au fost detinuti aproape un an. La scurt timp după intoarcerea acasa, mama lui s-a îmbolnăvit si s-a stins din viață. În adolescență a urmat o școală profesională metalurgică la Galați. Dorind să-si depășească condiția, pleacă la București si intră la Institutul Politehnic, unde a studiat Economia Minieră. Abandonează cursurile Politehnicii si la îndemnul 

nepoatei  actorului George Vraca, se înscrie și dă examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L.Caragiale" din București. , unde a studiat cu marele actor Radu Beligan. A absolvit facultatea in 1959 și cu intreaga promoție a plecat să joace la Teatrul din Botoșani. Ulterior s-a angajat la Teatrul Nottara, unde a rămas, peste 50 de ani. In 1960 a debutat in flmul "Darclée"Au urmat zeci de filme dintre care " Porto-Franco",

"Post restant", "Titanic Vals", "Tudor", "Dincolo de barieră", "Tunelul", "Cântecele mării", "Muschetarul

român", "Sfânta Tereza si diavolii", "Burebista", "Trandafirul galben", "Dincolo de barieră", "Dimitrie

Cantemir", "Misterele Bucureștilor", "Pentru patrie", "Revanșa", "Castelul condamnaților", De trei ori București", "Între chin si amin", " Pistruiatul", Toate pânzele sus", "Vocea inimii", ș.a. In 1985 a fost distins cu Premiul Asociației Cineaștilor din România. În 2002 a fost decorat cu Ordinul Național "Serviciul Credincios, in grad de Cavaler.

În 2015 a primit o Stea pe Aleea Celebrităților din Capitală. A fost cwățean de onoare a orașelor  Adjud si Călarași. In martie 2017 a primit "Premiul pentru întreaga Carieră", in cadrul Galei Premiilor Gopo.. Ion Dichiseanu  fost căsătorit cu solista de muzică ușoară SIMONA FLORESCU, mai tânără decât el cu 35 de ani. Cei doi s-au căsatorit in 1985

si au avut împreună o fiică IOANA DICHISEANU.

Mariajul lor a durat 22 de ani, cei doi divorțând în 2007, dar au rămas in relații bune. La jumătatea anilor '60 , la Festivalul de Film de la Beirut, Ion Dichiseanu a cunoscut-o pe celebra actriță spaniolă SARA MONTIEL. Cei doi au avut o idilă intensă si discretă care a sfidat granițele si regimul politic din acea vreme. Ea a vizitat România și a incercat să-l aducă alături de ea in Spania, dar nu a fost posibil, el neputând să părăsească țara.  A murit pe 20 Mai  2021 , la ora 15:00 la Spitalul de Urgență Flor3asca, la vârsta de 87 de ani , unde a stat internat peste trei luni. Cauza morții a fost pneumonie bilaterală severă , cauzată de o bacterie contractată in urma unei proceduri medicale (biopsie). A fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din București.

$$$

 Cauzele spasmelor oculare ( zbaterea ochiului) în alte țări:

- lipsa magneziului și a calciului din dietă

- oboseală

- consum excesiv de băuturi energizante.

La români: 

Dacă  e  ochiul drept: e de bine, dar dacă  e ochiul stâng și se zbate timp de o zi: e de rău,                                             - timp de trei zile: "bă, mi-e milă de  tine, te paște un mare pericol!"

- mai mult de trei zile: "aoleu, cine o  muri?"

Cauzele sughițului în alte țări:

- aerofagia

-  stresul extrem

- ingestie  alimente picante

La români: 

- Care n-oi avea, ma, loc dă mine? Cine m-o pomeni?

Cauzele nopților cu vise urâte în alte țări:

- probleme de natură emoțională

- tensiunea din timpul zilei

- anumite afecțiuni

La români: 

- Ce mi s-o întâmpla, azi? În niciun caz de bine!

Ce înseamnă să visezi o persoană decedată în alte țări?

- sufetele sunt încă unite, ce amintire plăcuta!

La  români: 

- "tre să-i dau de pomană, cum știe el/ea, săracul/a, că  săptămâna viitoare îi fac de șapte ani!"

Ce înseamnă când împrumuți sare în alte țări?

- omenie, amabilitate

La români:

- o prostie, dai din sporul casei!

Ce înseamnă să ai borcanul cu zahăr pe jumătate plin în alte țări:

- nicio importanță

La români: 

- "auleu, umple, dracu, borcanul ăla, ca tre' să stea plin,  că-i bogăția casei!"

Ce înseamnă o pisică neagră pe un gard în alte țări:

- o pisică (interesantă)

La români: 

- "ptiu, ete strigoiu! Ia uite cum se uită diavolu la mine! Zât! Zât! Doamne ajută, ferește-mă de rele!"

Când îți taie calea o pisică neagră în alte țări:

- îți continui drumul

La români:

- scuipi de trei ori în sân, o crucești din depărtare, turui vocal, de trei ori, Tatăl nostru, pupi icoana agatata la retrovizoare, crucea si, din greseala, bradul mirositor. Totusi, e de rău, te întorci din drum și-o virezi pe altă stradă.

Când uiți ceva în casă în alte țări:

- grabă, lipsă de concentrare, te întorci și recuperezi ceva- ul.

 La  români: 

- se sună insistent la cei rămași în casă: "auzi, vezi că  am uitat cheile pe masă, adă-le și mie, că nu mă mai întorc, că-mi merge rău. Hai că nu sunt departe, trei străzi mai încolo! Mersi!"

Deschiderea geamului in alte tari:

- aerisire, reimprospatarea aerului din camera.

La romani: 

- "inchide, dracu, geamurile, ca ma trage curentu', umblu damblagit toata ziua! Iesi afara daca vrei parfum!"

Când uiți umbrela și afară plouă, în alte țări:

- te  întorci după umbrelă, mergi liniștit, sub umbrelă.

La români: 

- mergi prin ploaie, înjurând, fără să te întorci, că-i de rău. Ajungi la muncă de parca tocmai ai iesit din duș: iete, mă, mă făcu ciuciulete!

$$$

 De la bisturiu la placa de argint – Femeile care au înfruntat moartea și au schimbat pentru totdeauna istoria medicinei

Există pagini ale istoriei care nu au fost scrise cu cerneală, ci cu durere, teamă și un curaj aproape imposibil de imaginat, pagini în care progresul omenirii nu a început în laboratoare moderne, înconjurate de aparate sofisticate, ci în încăperi modeste, la lumina ferestrelor, acolo unde un medic ținea în mână un bisturiu, iar un pacient își încredința viața unei speranțe pe care nimeni nu i-o putea garanta.

La începutul secolului al XIX-lea, chirurgia era o încercare teribilă atât pentru cel care opera, cât și pentru cel care trebuia să suporte intervenția, fiindcă anestezia generală nu intrase încă în practica medicală, principiile moderne ale antisepsiei aveau să fie dezvoltate abia peste câteva decenii, iar o operație abdominală era considerată atât de periculoasă încât mulți medici nici nu îndrăzneau să o încerce.

În acele vremuri, durerea nu putea fi îndepărtată printr-o simplă injecție, infecțiile puteau transforma o intervenție reușită într-o condamnare la moarte, iar fiecare tăietură făcută în trupul omenesc reprezenta o confruntare cu necunoscutul.

Și totuși, într-o zi de iarnă a anului 1809, într-un mic oraș american, o femeie și un medic aveau să schimbe pentru totdeauna ceea ce lumea credea că este posibil.

Femeia se numea Jane Todd Crawford și avea aproximativ 45 de ani, iar de ceva vreme abdomenul ei crescuse atât de mult încât cei din jur credeau că este însărcinată, deși ceea ce se întâmpla în interiorul trupului său era cu totul diferit de ceea ce își imaginau.

Jane locuia în Kentucky, într-o lume în care femeile îndurau adesea suferințe despre care medicina știa prea puține lucruri, iar când starea ei a devenit tot mai îngrijorătoare, a fost consultată de medicul Ephraim McDowell, un chirurg american care studiase medicina și chirurgia la Edinburgh, în Scoția, înainte de a se întoarce în Statele Unite.

McDowell a examinat-o și a ajuns la o concluzie tulburătoare: femeia nu purta un copil, ci avea o tumoră ovariană de dimensiuni impresionante, o afecțiune pentru care, în acea perioadă, nu exista o soluție chirurgicală considerată sigură.

Pentru Jane, vestea trebuie să fi fost devastatoare, fiindcă nu mai era vorba despre așteptarea unei nașteri, ci despre perspectiva unei morți care se putea apropia cu fiecare zi, iar medicina vremii îi oferea foarte puține alternative.

McDowell i-a explicat riscurile unei operații pe care nu o mai efectuase în asemenea condiții și care putea să-i provoace moartea, însă Jane a acceptat intervenția, alegând să înfrunte un pericol imediat în loc să aștepte neputincioasă agravarea bolii.

Nu știm toate gândurile care i-au trecut prin minte în acele clipe, dar putem înțelege cât curaj era necesar pentru ca o femeie să accepte să i se deschidă abdomenul într-o vreme în care medicii nu aveau mijloacele moderne de a-i controla durerea și de a preveni infecțiile.

În ziua de Crăciun a anului 1809, la Danville, Kentucky, Jane Todd Crawford a fost așezată pe masa de operație, iar Ephraim McDowell s-a pregătit să realizeze una dintre cele mai îndrăznețe intervenții chirurgicale ale epocii sale.

Nu existau aparate de monitorizare, nu existau antibiotice, nu exista anestezia generală modernă și nici acea siguranță pe care o asociem astăzi cu o sală de operație, ci doar instrumentele chirurgului, experiența acumulată până atunci și hotărârea de a încerca ceea ce mulți considerau imposibil.

Potrivit relatărilor istorice, Jane a rămas conștientă în timpul intervenției, iar tradiția povestește că și-ar fi găsit puterea recitând psalmi, încercând să-și stăpânească durerea prin credință, într-un moment în care fiecare secundă trebuie să fi părut nesfârșită.

McDowell a deschis abdomenul și a îndepărtat o tumoră ovariană uriașă, care cântărea aproximativ zece kilograme, reușind ceea ce până atunci fusese considerat aproape de neconceput: efectuarea cu succes a unei operații majore asupra unui organ din cavitatea abdominală.

Intervenția a rămas în istorie drept una dintre primele ovariotomii reușite documentate, reprezentând un moment esențial în dezvoltarea chirurgiei abdominale, iar numele lui Ephraim McDowell avea să fie asociat pentru totdeauna cu începuturile acestui domeniu.

Dar adevărata minune a acelei zile nu a fost doar faptul că medicul a reușit să îndepărteze tumora.

A fost faptul că Jane a supraviețuit.

Într-o epocă în care infecțiile postoperatorii ucideau nenumărați pacienți, femeia a început să se recupereze, iar după câteva săptămâni a putut să se întoarcă acasă, continuând să trăiască încă mai bine de trei decenii.

Jane Todd Crawford a murit în anul 1842, la o vârstă înaintată pentru epoca sa, după ce devenise, fără să-și fi propus vreodată, una dintre cele mai importante paciente din istoria chirurgiei.

Astăzi, când citim despre această intervenție, suntem tentați să admirăm îndrăzneala medicului, priceperea mâinilor sale și contribuția pe care a avut-o la progresul științei, însă nu ar trebui să uităm că în centrul acelei povești s-a aflat o femeie care a acceptat să treacă printr-o suferință greu de imaginat, fără să știe dacă va mai deschide vreodată ochii spre o nouă dimineață.

Pentru că istoria medicinei nu a fost construită doar de cei care au ținut bisturiul, ci și de oamenii care și-au încredințat trupurile unor proceduri necunoscute, devenind, prin curajul sau disperarea lor, parte din descoperiri care aveau să salveze viețile altora.

Patru decenii mai târziu, lumea medicală se afla deja în pragul unor transformări extraordinare.

Anestezia cu eter începuse să fie folosită în chirurgie, iar medicii înțelegeau tot mai bine că progresul nu depindea doar de îndrăzneala intervențiilor, ci și de capacitatea de a observa, compara și documenta bolile pentru ca experiența unui chirurg să poată deveni o lecție pentru alții.

În același timp, o invenție relativ nouă începea să schimbe felul în care oamenii păstrau chipurile, locurile și evenimentele: fotografia.

Dagherotipul, una dintre primele tehnici fotografice răspândite, permitea obținerea unei imagini pe o placă metalică argintată, după un proces delicat care necesita pregătire, lumină și răbdare, dar care oferea ceva ce desenele și descrierile nu puteau reproduce întotdeauna cu aceeași fidelitate: înfățișarea reală a unui om într-un anumit moment al vieții sale.

Iar în anul 1851, această nouă tehnologie avea să fie folosită pentru documentarea unui caz medical impresionant.

Medicul american Philip J. Bruckner a prezentat cazul unei femei de aproximativ 33 de ani, din Wellington, Ohio, mamă a cinci copii, care dezvoltase o tumoră ovariană de dimensiuni extraordinare, atât de mare încât forma abdomenului său devenise ea însăși o mărturie a gravității afecțiunii.

În loc să se limiteze la descrierea medicală a cazului, Bruckner a apelat la un fotograf pentru realizarea unui dagherotip, dorind să păstreze o reprezentare vizuală a stării pacientei, într-o vreme în care asemenea imagini erau încă neobișnuite în publicațiile științifice.

Imaginea obținută a fost transpusă ulterior într-o gravură în lemn și inclusă într-o publicație medicală a Societății Medicale din Ohio, devenind unul dintre exemplele timpurii ale folosirii fotografiei ca instrument de documentare clinică.

Poate că pentru medicii epocii fotografia reprezenta, înainte de toate, o dovadă științifică, o modalitate de a arăta colegilor dimensiunea unei tumori și particularitățile unei afecțiuni, dar pentru privitorul de astăzi imaginea are și o altă semnificație.

În spatele acelui abdomen deformat de boală se afla o femeie adevărată, o mamă care născuse cinci copii, care cunoscuse bucurii și griji, care avusese o viață înainte de suferință și care, probabil, nu și-ar fi imaginat vreodată că trupul ei va deveni parte din istoria medicinei.

Fotografia nu putea surprinde teama ei, nopțile în care poate nu reușea să doarmă, întrebările despre viitor sau speranța că medicii vor găsi o cale de a-i alina suferința, însă păstra ceva esențial: realitatea unei boli pe care generațiile următoare aveau să o poată studia și înțelege.

Astfel, la numai câteva decenii după operația îndrăzneață a lui McDowell, medicina începea să-și construiască nu doar o istorie a intervențiilor, ci și o arhivă vizuală a trupului omenesc, în care fotografiile aveau să devină instrumente importante pentru diagnostic, cercetare și educație.

Bisturiul și obiectivul fotografic păreau să aparțină unor lumi complet diferite, dar în realitate urmăreau, fiecare în felul său, același lucru: să facă vizibil ceea ce până atunci fusese prea puțin înțeles și să transforme experiența individuală într-o cunoaștere care putea fi transmisă mai departe.

Unul încerca să îndepărteze boala din trup, celălalt să păstreze imaginea ei pentru cei care aveau să vină după aceea.

Și totuși, în spatele acestor progrese extraordinare exista și o responsabilitate pe care medicina avea să învețe, treptat, să o recunoască mai bine: aceea de a nu transforma pacientul într-un simplu caz, într-o fotografie sau într-un număr dintr-un registru.

Pentru că fiecare descoperire medicală are în spatele ei un om care a suferit, fiecare operație are o poveste despre teamă și speranță, iar fiecare imagine clinică reprezintă un trup care aparține unei persoane cu o viață, o familie și o demnitate ce nu ar trebui niciodată uitate.

Astăzi, într-o lume în care chirurgii pot efectua intervenții complexe prin incizii minuscule, în care anestezia permite operații de multe ore, iar imaginile medicale pot arăta cu o precizie uimitoare structurile ascunse ale corpului, este greu să ne imaginăm cât de diferită era medicina cu numai două secole în urmă.

Ne obișnuim atât de repede cu ceea ce știința ne oferă încât uităm uneori că lucrurile pe care astăzi le considerăm firești au fost cândva imposibile, că operațiile de rutină au început prin încercări pline de incertitudine și că fiecare progres a fost construit din munca, greșelile, observațiile și curajul generațiilor anterioare.

Dar poate că cea mai importantă lecție a acestor două povești nu este despre instrumentele folosite, despre tumori sau despre tehnicile fotografice care au schimbat medicina, ci despre oamenii care au făcut posibilă această schimbare.

Despre Jane Todd Crawford, femeia care a acceptat să înfrunte o operație aproape inimaginabilă pentru epoca sa și care a supraviețuit atunci când puțini ar fi îndrăznit să spere.

Despre medicul Ephraim McDowell, care a încercat o intervenție extrem de riscantă și a contribuit la deschiderea unui nou capitol al chirurgiei.

Despre femeia fotografiată în Ohio, al cărei nume este mult mai puțin cunoscut decât cazul său medical, dar al cărei trup a devenit parte din primele încercări de documentare vizuală a bolilor.

Și despre toți acei pacienți anonimi care au trăit înaintea noastră, într-o lume în care vindecarea era mult mai nesigură, iar suferința mult mai greu de alinat.

Poate că istoria medicinei ar trebui povestită nu doar prin numele marilor medici și prin datele descoperirilor, ci și prin viețile celor care au stat pe mesele de operație, care au acceptat tratamente necunoscute și care au sperat, uneori împotriva tuturor șanselor, că ziua de mâine le va aduce vindecarea.

Pentru că progresul nu înseamnă doar să descoperi o metodă nouă de a trata boala, ci și să înveți să privești omul bolnav cu mai multă grijă, respect și compasiune.

Iar între bisturiul ridicat într-o încăpere din Kentucky, în anul 1809, și placa de argint pe care a fost păstrată imaginea unei paciente din Ohio, în 1851, se întinde una dintre cele mai impresionante transformări din istoria omenirii: drumul de la chirurgia aproape lipsită de mijloace de protecție la medicina care începea să observe, să documenteze și să construiască sistematic cunoașterea.

Un drum care nu a fost lipsit de suferință, dar care avea să deschidă posibilitatea salvării a milioane de vieți.

Și poate că, atunci când intrăm astăzi într-un spital și avem încredere că un medic ne poate ajuta, ar trebui să ne amintim, măcar pentru o clipă, de acei oameni care au trăit într-o vreme în care speranța era adesea singurul lucru pe care îl puteau duce cu ei pe masa de operație.

Voi ce credeți: atunci când vorbim despre marile descoperiri ale medicinei, cui îi datorăm mai multă recunoștință — medicilor care au avut curajul să încerce imposibilul sau pacienților care și-au încredințat viața unor proceduri necunoscute, deschizând astfel drumul spre salvarea generațiilor viitoare?

#IstoriaMedicinei #EphraimMcDowell #JaneToddCrawford #PhilipBruckner #CurajȘiSperanță #PoveștiAdevărate #IstoriiUitate #MedicinăȘiUmanitate #FemeiDinIstorie #DescopeririMedicale #PoveștiCareNuTrebuieUitate

$$_

 SEAN CONNERY – Ultima dorință a legendarului JAMES BOND. Omul care a cucerit lumea, dar care și-a dorit să se întoarcă acasă

Există oameni care ajung să fie cunoscuți în întreaga lume, care trăiesc înconjurați de faimă, bogăție și admirație, dar care, atunci când viața se apropie de sfârșit, descoperă că lucrurile cele mai importante nu sunt cele pentru care au fost aplaudați, ci acelea pe care le-au purtat în suflet încă din copilărie.

Pentru Sean Connery, actorul scoțian care a devenit primul James Bond al cinematografiei și unul dintre cele mai iubite nume din istoria filmului, ultima dorință nu a avut nimic de-a face cu strălucirea Hollywoodului, cu premiile câștigate sau cu personajele care îl transformaseră într-o legendă.

A fost o dorință simplă, profund omenească: să se întoarcă acasă, în Scoția.

Povestea lui începuse la 25 august 1930, într-o familie modestă din cartierul Fountainbridge, Edinburgh, departe de luxul și eleganța cu care avea să fie asociat mai târziu numele său.

Numele său complet era Thomas Sean Connery, iar copilăria nu i-a fost presărată cu privilegii sau promisiuni de glorie, ci cu lipsuri, muncă și lecțiile unei vieți în care fiecare lucru trebuia câștigat prin propriile puteri.

Înainte de a deveni unul dintre cei mai cunoscuți actori ai lumii, tânărul Sean livra lapte pe străzile orașului natal, muncea pentru a-și câștiga existența și încerca să își găsească un drum într-o lume care nu părea să îi fi pregătit un loc pe marile ecrane.

Nimeni nu ar fi putut bănui atunci că băiatul care străbătea dimineața străzile reci ale Edinburghului avea să devină, peste câțiva ani, imaginea eleganței masculine și unul dintre cele mai puternice simboluri ale cinematografiei.

În 1962, odată cu apariția filmului Dr. No, Sean Connery a intrat în istoria cinematografiei interpretându-l pe James Bond, agentul secret britanic care avea să cucerească publicul prin curaj, inteligență, ironie și un farmec imposibil de confundat.

Au urmat filme, succese și o carieră extraordinară, iar chipul său a devenit cunoscut pe toate continentele.

A câștigat Premiul Oscar pentru rolul din The Untouchables, a impresionat în producții precum The Hunt for Red October, Highlander și Indiana Jones and the Last Crusade, iar în anul 2000 a primit titlul de cavaler, devenind Sir Sean Connery.

Dar dincolo de omul admirat de milioane de spectatori exista un Sean Connery mult mai discret, care își prețuia familia, intimitatea și legătura cu țara în care se născuse.

Scoția nu încetase niciodată să fie parte din identitatea lui.

Indiferent câți ani petrecuse departe de Edinburgh, indiferent câte țări vizitase și câte locuri luxoase numise temporar acasă, rădăcinile sale rămăseseră acolo, printre străzile și amintirile copilăriei.

În ultimii ani ai vieții, actorul s-a retras aproape complet din lumina reflectoarelor și a ales liniștea locuinței sale din Bahamas, alături de soția sa, Micheline Roquebrune, femeia cu care se căsătorise în 1975 și alături de care avea să petreacă patruzeci și cinci de ani.

Însă bătrânețea i-a adus o încercare pe care nici celebritatea, nici averea și nici puterea nu o puteau împiedica.

Sean Connery suferea de demență.

Boala care afectează memoria, gândirea și capacitatea de comunicare a început să îi limiteze tot mai mult viața, iar omul care rostise unele dintre cele mai cunoscute replici din istoria cinematografiei ajunsese, în ultimele luni, să nu se mai poată exprima așa cum o făcuse odinioară.

Pentru cei care îl cunoscuseră ca pe un bărbat puternic, sigur pe sine și plin de energie, schimbarea era dureroasă.

Dar pentru Micheline, care îi fusese alături aproape jumătate de secol, suferința era cu atât mai profundă cu cât îl vedea pierzând treptat capacitatea de a comunica cu lumea din jur.

După moartea actorului, ea avea să vorbească despre acea perioadă cu o sinceritate sfâșietoare.

„Nu mai era viață pentru el”, a mărturisit soția sa, explicând că, spre sfârșit, Sean nu mai reușea să se exprime.

În spatele acestor câteva cuvinte se ascundea drama unui om care cunoscuse admirația întregii lumi, dar care ajunsese să trăiască într-o liniște pe care nu o alesese.

Și totuși, în mijlocul acelei suferințe, un lucru nu se schimbase.

Micheline îi era alături.

Femeia care îl iubise în anii de glorie, care îl însoțise în călătorii și îi împărtășise bucuriile și încercările vieții, rămăsese lângă el și atunci când cuvintele deveniseră puține, iar zilele tot mai grele.

Poate că nu mai puteau purta conversațiile de altădată, poate că amintirile începeau să se estompeze, dar prezența ei continua să îi ofere ceva ce nicio boală nu putea transforma într-un premiu sau într-o amintire cinematografică: apropierea unui om drag.

La 31 octombrie 2020, Sean Connery s-a stins din viață, la vârsta de nouăzeci de ani, în locuința sa din Bahamas.

Nu au existat camere de filmat, aplauze sau scene spectaculoase.

Actorul care interpretase atâtea personaje curajoase și care înfruntase pe ecran nenumărate primejdii a murit liniștit, în somn, având-o alături pe soția sa.

Micheline avea să povestească faptul că Sean își dorise să plece fără agitație, fără suferința unui sfârșit prelungit și fără zgomotul care îi însoțise o mare parte din viața publică.

Iar această dorință i se împlinise.

Dar mai exista una.

Una care îl lega de începuturile vieții sale.

Sean Connery își dorise ca, după moarte, o parte din cenușa sa să fie împrăștiată în Bahamas, locul în care își petrecuse ultimii ani, iar o altă parte să fie dusă în Scoția, pământul natal pe care nu îl uitase niciodată.

Era ca și cum omul care călătorise prin întreaga lume ar fi vrut ca ultima sa călătorie să unească cele două locuri care îi fuseseră atât de importante.

Bahamas, unde găsise liniștea bătrâneții.

Și Scoția, unde începuse totul.

Familia a respectat această dorință, iar în anul 2022, în apropierea zilei în care actorul ar fi împlinit nouăzeci și doi de ani, cei dragi au organizat ceremonii private în Scoția, pentru a-i îndeplini dorința de a se întoarce simbolic pe pământul natal.

Nu mai era James Bond, agentul secret care cucerise lumea cu eleganța sa.

Nu mai era actorul premiat cu Oscar, nici vedeta urmărită de fotografi, nici bărbatul care pășise pe covoarele roșii ale marilor festivaluri.

Era doar Sean.

Băiatul din Edinburgh care plecase cândva în lume cu visuri pe care poate nici el nu îndrăznise să le rostească și care, după o viață extraordinară, se întorcea acolo unde își începuse povestea.

Există ceva profund emoționant în această ultimă dorință, pentru că ne amintește cât de puțin valorează uneori lucrurile pe care le considerăm esențiale atunci când ajungem în fața sfârșitului.

Un om poate avea milioane de admiratori și totuși să își dorească, în ultimele clipe, doar liniștea.

Poate locui în cele mai frumoase locuri ale lumii și totuși să simtă că adevărata sa casă rămâne acolo unde a făcut primii pași.

Poate câștiga premii, avere și recunoaștere, dar să descopere că ceea ce contează cu adevărat este cine îi ține mâna atunci când nu mai are puterea să vorbească.

Sean Connery a avut o viață pe care milioane de oameni ar fi putut-o invidia, dar sfârșitul său a fost marcat de aceeași fragilitate omenească pe care o cunoaștem cu toții.

Demența nu a ținut cont de celebritatea lui.

Bătrânețea nu a făcut excepții pentru un nume legendar.

Iar moartea nu a văzut în el un star de cinema, ci un om ajuns la capătul drumului.

Poate că cea mai frumoasă lecție pe care ne-a lăsat-o Sean Connery nu se află într-unul dintre filmele sale, ci în această ultimă dorință: după ce a avut lumea întreagă la picioare, a vrut să se întoarcă acolo unde fusese, cândva, doar un copil cu visuri mari.

Pentru că, oricât de departe ne-ar purta viața, există locuri care nu încetează niciodată să ne cheme.

Există amintiri care supraviețuiesc faimei.

Și există o casă pe care inima nu o uită, chiar dacă pașii nu se mai pot întoarce singuri spre ea.

Sean Connery a cucerit lumea, dar ultima sa dorință a fost să se întoarcă acasă.

Iar uneori, aceasta este cea mai profundă poveste despre iubire, apartenență și trecerea omului prin viață.

    ✍️ Asmarandi Alexandra 

 ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🙏🕯

$$$

 🎼 16 octombrie 1938: S-a născut Gabi Luncă, interpretă de muzică lăutărească.

Gabi Luncă (nume real: Elena Gabriela Onoriu, 16 octombrie 1938, Vărbilău, Prahova – 2 aprilie 2021, București) a fost o cântăreață de muzică populară și lăutărească din România. Din 1992 a cântat doar muzică religioasă. A fost cetățean de onoare al comunelor Șiria (județul Arad) și Vărbilău (județul Prahova). A fost misionară creștină și filantroapă. A murit pe 2 aprilie 2021.

BIOGRAFIE

S-a născut la data de 16 octombrie 1938 în comuna Vărbilău, județul Prahova, într-o familie cu șase copii. Când avea doar trei ani și jumătate, mama ei a murit. A fost crescută de o mamă vitregă care se purta foarte urât cu ea. Tatăl ei, Dumitru Luncă, a fost violonist în cadrul Orchestrei Armatei din Ploiești.

Începe să cânte în anul 1951, alături de tatăl său iar după 1953 devine solista orchestrei de muzică populară a Clubului Muncitoresc din Băicoi. În 1955 începe colaborarea cu Ansamblul Folcloric al Clubului 1 Mai, Ploiești, dirijor fiind în perioada respectivă acordeonistul Sile Ungureanu.

Devine cunoscută încă de la 17 ani, când era angajată la Orchestra Flacăra Prahovei din Ploiești. Încă de atunci, artista și-a definit foarte clar genul muzical: muzica orășenească lăutărească. Doi ani mai târziu primește o telegramă din partea casei de discuri Electrecord, în care este invitată să înregistreze primul ei album, cu doar patru piese. Melodia de rezistență a fost „Dă-mi drumul nevastă-n casă.”

În perioada 1955 - 1957 are și câteva colaborări și cu Orchestra „Flacăra Prahovei" a Filarmonicii din Ploiești, dirijată de violonistul George Botez (fiul „diseur"-ului și tangoistului interbelic Titi Botez).

În 1955 înregistrează prima dată la Radiodifuziunea Română, unde debutează cu melodia „Pe deasupra casei mele”, acompaniată de Orchestra de muzică populară Radio dirijată de Victor Predescu.

În 1959 este invitată de Ionel Budișteanu să înregistreze primele trei piese la Electrecord: Am un pom în bătătură și M-am jurat că nu mai beau.

Realizează numeroase alte înregistrări la Electrecord în perioada 1960-1965, apărute pe câteva ebonite și două discuri mici, colaborând cu importanți șefi de orchestră precum Nicu Stănescu, Zisu Georgescu sau Florian Economu.

În 1964 se căsătorește cu acordeonistul Ion Onoriu, alături de care începe să înregistreze din 1970. În perioada 1965 - 1972 continuă să înregistreze un EP și un LP cu frații Gore (în 1965, respectiv 1967) și două LP-uri cu orchestra condusă de violonistul Constantin Mirea, colaborând în această perioadă cu instrumentiști de prestigiu ca Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Nicolae Crăciunescu și Marcel Budală.

Începând cu 1973 practic toate înregistrările de până la sfârșitul carierei sunt realizate alături de formația lui Ion Onoriu, orchestră căreia se alătură mai târziu clarinetistul Mieluță Bibescu, trompetistul Costel Vasilescu și țambalistul Toni Iordache.

În 1980 are primul său concert în străinătate (Israel), urmând alte turnee, semnificative fiind cel din Berlin (1982) și cel din New York (1983).

În 1982, Gabi Luncă a fost invitată de președintele României, Nicolae Ceaușescu, să cânte pentru membrii guvernului aflați în vacanță la Comorova.

În 1990, organizează împreună cu Ion Onoriu cel mai mare concert de muzică lăutărească urbană (mahala) din istoria României, pe stadionul Dinamo.

În 1992, alături de Ion Onoriu lansează primul album de muzică lăutărească-religioasă, prezentând-o în două turnee, în Paris și Madrid. Din 1993, Gabi Luncă nu a mai cântat decât la slujbele Bisericii Penticostale din București, retrăgându-se complet de pe scena muzicală lăutărească.

STILUL INTERPRETATIV

Alături de Dona Dumitru Siminică, Romica Puceanu și Victor Gore, Gabi Luncă a aparținut generației „clasice” a muzicii lăutărești urbane (mahala). Aparținând celei de-a doua generații de interpreți ai muzicii de metisaj cultural între țigani și români (a treia după unii etnomuzicologi), ceea ce o făcea pe Gabi Luncă să strălucească au fost „vibratourile dulci”.

A fost numită de fani „țiganca de mătase” și de critici muzicali „marea doamnă” a muzicii lăutărești, iar jurnalista germană Grit Friedrich, specialistă în cultura Europei de Est, concluzionează: „Vocea de argint a lui Luncă, cântecul său ușor încordat au fost de multe ori copiate, însă nimeni nu a reușit să o egaleze.“                                                       

Abia la finele anilor ’90 înregistrările de la Electrecord ajung în Marea Britanie și intră în atenția postului de radio BBC, cu albumul „Gabi Luncă - Sounds From A Bygone Age Vol. 5” (Cântece dintr-o altă vreme - n.r.). Această „grande dame” a muzicii lăutărești cucerește scena muzicii world, fiindcă interpretările sale au fost dintotdeauna considerate „ieșite din timp.“ În anul 2002 este nominalizată la Premiul The Listeners Award, acordat la categoria World music.

ACTIVITATE RELIGIOASĂ

A refuzat cu îndârjire să mai cânte melodiile care au făcut-o celebră. Deși din anul 1992 cei doi soți s-au hotărât să cânte numai pentru Dumnezeu, în cadrul adunărilor religioase, la evanghelizări și emisiuni Radio-TV creștine, muzica populară și lăutărească pe care au interpretat-o mai bine de 30 de ani, a continuat să apară pe CD-uri, TV și internet. Casa de discuri Electrecord a solicitat-o pentru noi înregistrări.

În ultimii aproape 30 de ani a fost misionar și a cântat chiar pentru deținuți, la orfelinate, căminele de bătrâni, pentru ajutorarea acestora fiind mereu în căutare de sponsori.

ACTIVITATE POLITICĂ

A fost invitată la Palatul Cotroceni de Președintele României, Ion Iliescu, în anul 1991. A fost invitată la Palatul Cotroceni de Președintele României, Traian Băsescu, în anul 2008.

La Palatul Parlamentului, pe 2 septembrie 2007 a fost votată Președinta Camerei Naționale a Reprezentanților Rromilor.

La alegerile europene din 23 noiembrie 2007, Elena-Gabriela Onoriu a deschis lista Partidei Romilor Pro-Europa.

A fost membru fondator al partidului politic Uniunea Națională Creștină a Romilor din România.

$$$

 📚🩺️ 16 octombrie 1939 – S-a născut medicul psihiatru Nicolae Damian.

Nicolae Damian (16 octombrie 1939, Sângătin, Sibiu – 19 octombrie 1998) a fost un medic psihiatru, prozator, cadru didactic universitar.

Scoala elementara (1946-l952), liceul (1953-l956) si Facultatea de Medicina (absolvita in 1962) la Bucuresti.

Medic psihiatru (1962-l965) si cadru univ. la Institutul Medico-Farmaceutic din Bucuresti.

Debuteaza cu proza in Tribuna (1965).

Colaboreaza la Romania literara, Luceafarul, Contemporanul, Tribuna, Revista de psihiatrie etc. in cadrul specialitatii, publica lucrarea Terapie psihotropa (1968), precum si art. de popularizare {Conceptia psihanalitica despre arta literara).

Debut editorial cu volum de povestiri Diminetile batrine (1969). Nicolae Damian foloseste aici tehnici narative la moda in deceniul al saptelea. Motivele prozelor sint drame ale solitudinii, ale noncomunicarii, ale absurdului, pe un fundal de o istoricitate programatic vaga. Preocupari de acelasi ordin revin in romane, unde se accentueaza si se sistematizeaza: Pribegi, noi visam (1973), Vara (1976), Macul galben (1980).

Romanele lui Nicolae Damian sint construite cu material autobiografic, constatare intarita de inclinarea pentru naratiunea confesiva a unui eu obsedat de traumele existentiale ale virstei mature sau de experiente infantile decisive. Speculind confuziadintre decorul oniric, pseudorealist*, si cel natural, autentic, vizualizind o lume cu o mare densitate obiectuala, Nicolae Damian este prozatorul unor stari de incertitudine, de suspiciune; con-structiaepica urmareste destabilizarea receptorului caruia i se induce, prin translatiile nemarcate de la real la imaginar, starea de neliniste. Autorul speculeaza efectele destructurarii, ale alternarii de registre stilistice aparent incompatibile: monolog interior, descriere naturalista in genul noului roman francez, hiperrealism al maririi detaliului, fara un cadru referential re-cognoscibil s.a.m.d. Tot mai preocupat de scriere, tot mai constient de calofilie, prozatorul nu face efortul de a construi o geografie in intregime imaginara in interiorul unui spatiu care ramine partial recognoscibil in maniera traditionala. Copilaria este evocata astfel in Macul galben (1980), unde naratorul pare a se identifica cu Adam, copilul care sta la fereastra si priveste lumea satului. Scene intregi migreaza dintr-un roman in altul; de pilda, o memorabila si dramatica scena a intrecerii mulgatorilor din Macul galben isi are versiunea prima in Pribegi, noi visam (1973). Personajele sint si ele reluate cu intentia de a oferi unitate unui proiectat ciclu romanesc, intitulat Viata lui Bertolt Brecht, Heinrich Boli, Bruno Apitz, a prefatat opere de scriitori rusi (F.M. Dostoiev-ski, K.A. Fedin) si romani (I.M. Sadoveanu*, G. Calinescu*, Gala Galaction*, Zaharia Stan-cu*. Maria Banus* s.a.), precum si Jurnalul Annei Franck. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critica (1971). inzestrarea analitica si un anume stil al ideilor fac din ultimele carti ale lui Nicolae Damian texte reprezentative pentru nivelul atins de eseistica literara romaneasca in deceniul al optulea.

O marcata inclinatie spre o critica de tip speculativ este caracteristica cea mai importanta a scrisului lui Nicolae Damian Primele carti. Generalitatea si individualitatea ideii operei literare (1955), incercari de analiza literara (1956) si Directii si tendinte in proza noua (1963), incercau intr-un fel imposibilul: deschiderea spre o interpretare de mai largi orizonturi intr-un context prin excelenta dogmatic. Aspiratia unei iesiri din sabloane a existat deci, dar, din pacate, ea nu impiedica toate aceste lucrari sa dateze vizibil astazi si sa-si gaseasca locul cel mult intr-o galerie a bunelor intentii. De aceea, cu Intrarea in castel (1970) se poate vorbi de un nou debut al criticului. Ceea ce s-a pastrat este predispozitia analitica marturisind despre o vocatie de eseist; fiecare dintre cronicile cuprinse in volum incearca sa se constituie intr-un scurt eseu; fiecare carte de proza examinata pare, in optica lui Nicolae Damian, sa ilustreze, cu nuantele de rigoare si, in consecinta, mai mult sau mai putin exact, o anumita ipostaza a romanului de analiza dintr-o serie ideal posibila. Exista o doza de apriorism in toate acestea: criticul nu se lasa purtat sau sedus de text, ci cauta sa recunoasca in volumele recenzate o situatie predeterminata.

Analiza nu porneste pur si simplu de la datele cartii, ci vine oarecum in intimpinarea lor, armata cu un intreg bagaj de referinte si cauta mai degraba sa regaseasca in cartea luata in examen similitudini cu opere consacrate, decit sa identifice structuri de rezistenta, intentii sau semnificatii depline. Uneori se instaleaza o disproportie intre modelul de referinta sau apelul la mari nume ale literaturii moderne si nivelul real al prozei analizate (pentru Virgiliu Monda* se trimite laThomas Mann, pentru Ion Biberi* la James Joyce, pentru Ovidiu Constantinescu* la romanele lui G. Calinescu*, la Herman Melville pentru Mihai Tunam* etc). Aceasta tendinta de reconstructie a semnificatiilor unui text in functie de modele unificatoare apriorice apare in eseurile dedicate lui Marin Preda*, Nicolae Breban*, Al. Ivasiuc*, ale caror romane (Intrusul, in absenta stapinilor, Interval) ar constitui orchestrarea unor teme dominante: visul, veghea, somnul.

Posibilitatea ca apriorismul lui Nicolae Damian sa devina didacticism sau atitudine moralizatoare e ilustrata de Fals tratat despre psihologia succesului (1972), dar nu e mai putin adevarat ca acest volum despre mentalitatea si viciile de gindire ale unei anumite categorii de scriitori debutanti include un reziduu al propriei formatii, in timp ce preocuparile de caracterologie, prezente si ele, vor da, in volumul despre G. Calinescu*, rezultate infinit superioare. Caci Intrarea in castel (1970) contine, in doua sectiuni, mai multe dintre capitolele unei lucrari ce va lua proportii in timp: este vorba de masivul studiu intitulat G. Calinescu - romancier, subintitulat „Eseu despre mastile jocului", aparut intr-o prima editie in 1971, completat si in parte modificat in . Unitar prin tema si prin modalitatea abordarii, volumul contine o suita de studii bine articulate, dedicate romancierului, poeticii sale narative, cu atente si patrunzatoare interpretari ale dinamicii personajelor (sint subliniate o anumita atractie a scriitorului pentru morbid, delectarea produsa de contemplarea aproape impersonala a mecanicii jocului de psihologii si caractere, sensul coagulant al iubirii si frumosului etc). Nicolae Damian introduce o seama de amendamente la opinia incetatenita asupra clasicismului calinescian si, semnalind la autorul Scrinului negru absenta simtului tragic, demonstreaza accentuata componenta ludica a naturii romancierului si, implicit, a scrierilor sale.

Interpretare inteligenta a psihologiei creatiei, cu utilizarea unei metodologii critice neobsedate de canoane (planul psihologic, cel sociologic, nivelul estetic si ideologia literara sint vizate in egala masura), avind totusi textul in prim-plan, acest eseu reprezinta una dintre contributiile importante ale criticii romanesti moderne asupra lui G. Calinescu*. Urmarind raporturile de profunzime intre literatura si politica in perimetrul unui mare oras, Mun-chen, deosebit de important pentru destinul culturii germane moderne, Duelul invizibil (1977) este un eseu despre „puterea de anticipare a artei". Nicolae Damian si-a rafinat mult preocuparile de ordin sociologic in ce priveste studiul literaturii. Oras al artei, dar si al politicianismului de cea mai tragica memorie, Munchenul ii apare criticului ca un domeniu emblematic al infruntarii dintre puterea constructiva a artei si fortele dezagregante ale evenimentelor istoriei. Thomas Mann, Bertolt Brecht, Kafka, R. M. Rilke, S. Freud, W. Kandinsky si Paul Klee sint personajele principale ale „duelului invizibil" purtat cu fortele obscure, profetizate prin intensitate vizionara.

Interesul acestui volum stapinit de o adevarata magie a coincidentelor revelatoare (subliniate la tot pasul de-a lungul destinsei „plimbari" prin memoria artistica a orasului) este dat nu numai de tema aleasa, ci si de capacitatea autorului de a exprima puncte de vedere interesante si noi asupra unor opere capitale ale secolului al XX-lea.

OPERA:

Generalitatea si individualitatea ideii operei literare. Bucuresti, 1955;

incercari de analiza literara. Bucuresti, 1956;

Directii si tendinte in proza noua. Bucuresti, 1963;

Intrarea in castel. incercari de analiza a prozei, Bucuresti, 1970;

G. Calinescu - romancier. Eseu despre mastile jocului, Bucuresti, 1971 (ed. revazuta si adaugita, 1974);

Fals tratat despre psihologia succesului, Bucuresti, 1972;

Duelul invizibil. Miinchen XX sau puterea de anticipare a artei. Bucuresti, . Traduceri: B. Apitz, Gol intre lupi. Bucuresti 1961;

H. Boli, Casa vaduvelor. Bucuresti, 1965;

B. Brecht, Povestiri din calendar. Bucuresti, 1967.

$$$

 🎼 16 octombrie 1940: S-a născut Valentin Timaru, compozitor și muzicolog român.

Valentin Timaru (16 octombrie 1940, Sibiu) este un compozitor, muzicolog și pedagog român.

BIOGRAFIE

Între anii 1959-1964, Valentin Timaru a fost student al Conservatorului „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (secția Pedagogie muzicală), avându-i ca profesori pe Romeo Ghircoiașiu și Gheorghe Merișescu (Istoria muzicii), Vasile Herman (Forme muzicale, Teorie și solfegii), Erwin Junger și Cornel Țăranu (Armonie), Max Eisikovits și Liviu Comes(Contrapunct), Wilhelm Demian (Orchestrație), Tudor Jarda (Aranjament coral), Dorin Pop și Lucian Surlașiu (Dirijat), Traian Mîrza și Ioan Remus Nicola (Folclor), Petre Sbârcea (Citire de partituri), George Ciolac și Radeș Eva (Pian), Mircea Breazu (Canto).

După absolvirea secției de Pedagogie a Conservatorului din Cluj, Valentin Timaru a fost repartizat ca profesor de Muzică la Școala generală și Liceul din localitatea Buftea (județul Ilfov).

Între anii 1965-1968 va fi student al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, secția Compoziție muzicală, avându-i ca profesori pe Anatol Vieru (compoziție), Ștefan Niculescu, Tudor Ciortea și Carmen Petra (forme muzicale), Aurel Stroe (orchestrație), Zeno Vancea (contrapunct), Vinicius Grefiens (citire de partituri).

Revine la Cluj-Napoca ca inspector cu probleme muzicale al Comitetului pentru cultură, iar între anii 1970-1972 își va continua studiile de Compoziție muzicală la Conservatorul din Cluj, sub îndrumarea lui Sigismund Toduță.

După finalizarea studiilor, Valentin Timaru a fost cooptat în corpul profesoral al conservatorului la disciplinele Forme muzicale, Orchestrație și Teorie - Solfegii iar după Revoluție (1990) va deveni titularul disciplinei Forme și analize muzicale.

În anul 1982 își va susține Teza de Doctorat (Simfonismul enescian), realizată sub îndrumarea muzicologului Romeo Ghircoiașiu. Zece ani mai târziu, în 1992, Valentin Timaru va deveni conducător de doctorat pentru specializarea Stilistică muzicală.

Va activa ca profesor asociat și la Facultatea de Muzică din Brașov, Facultatea de Muzică din cadrul Universității din Oradea sau în cadrul Institutului „Emanuel”.

CREAȚIA MUZICALĂ

CREAȚIA SCENICĂ

- Lorelei, operă în două părți, pe un libret de Mariana Vartic, după o idee (roman) de Ionel Teodoreanu (1989)

- Ciuleandra, balet în două acte, pe un libret de Alexandru Iorga și Livia Tulbure, după o idee (roman) de Liviu Rebreanu (1999-2000)

- Tinerețe fără bătrânețe, mono-operă în patru părți, pe un libret de Mariana Vartic (2006)

CREAȚIA CONCERTANTĂ

- Concert pentru vioară și orchestră (1976) - în patru părți Lamento, Melopee, Variațiuni și Epilog

- Dublu concert pentru contrabas, percuție solo și orchestră (1980)

- Concert pentru violă și orchestră (2009) - în trei părți Nostalgia, Baladă și Scherzo

ALTE LUCRĂRI PENTRU INSTRUMENT SOLIST ȘI ORCHESTRĂ

- Intermediu pentru oboi și orchestră de coarde (1984)

- Balada pentru violă și orchestră (2006)

- Variațiuni pe un cântec irlandez, pentru pian și orchestră (cu mezzosoprană) - 2011 https://www.youtube.com/watch?v=rPzNzPW5VJ8&t=207s

CREAȚIA SIMFONICĂ

- Moment elegiac - in memoriam Enescu (1970)

- Simfonia I (1972, revizuită în 1976) - în trei părți Allegro, Andante sostenuto și Moderato poco animato

- Simfonia a II-a, Musica per Ungaretti (1987-1988)

- Simfonia a III-a, Miorița (1988)

- Simfonia a IV-a, Sinfonia giocosa (1990)

- Simfonia a V-a, Sinfonia da requiem (1999)

ALTE LUCRĂRI ORCHESTRALE

- Vocalize II (1979) - schiță pentru orchestră de coarde, Variațiuni pe un cântec popular (1980) - pentru orchestră de coarde,

- Omagiu lui Enescu (1980), Mică suită pentru orchestră școlară (1981)

CREAȚIA VOCAL-SIMFONICĂ

ORATORII

- Cântece de vremuire, oratoriu liric pentru cor mixt, cor de copii, soliști și orchestră, pe versuri populare (1979, revizuit în 1982)

- Pe urmele Mioriței, oratoriu liric pentru cor mixt, soliști vocali, soliști instrumentiști și orchestră, pe versuri populare (1984)

- Liturghia solemnă (Missa Solemnis), pentru cor mixt, soliști și orchestră (1999)

- Oratoriul de Crăciun, pentru cor mixt, grup coral bărbătesc, grup coral feminin (sau cor de copii), soliști, narator și orchestră, pe versuri populare și religioase,

(p.a.a. decembrie 2017) https://www.youtube.com/watch?v=eCGETKZtNKk&t=407s

- Oratoriul de Paști, pentru cor mixt, soliști, narator și orchestră, pe text evanghelic, (p.a.a. martie 2018) https://www.youtube.com/watch?v=MAu8JquJd9I

Oratoriul „Credo” (în lucru?)

CANTATE

- Toate drumurile duc, pentru cor mixt, pian și percuție, pe versuri de Lucian Blaga (1971)

- Mihai vodă Viteazul, pentru cor mixt, bariton și orchestră, pe versuri de Dumitru M. Ion (1976)

- Meșterul, pentru cor mixt, recitator și orchestră, pe versuri de Nicolae Labiș (1980)

- Dați-mi un trup voi munților, pentru cor mixt, orgă și percuție, pe versuri de Lucian Blaga (1992)

CREAȚIA CAMERAL-INSTRUMENTALĂ

SOLO

- Variațiuni pentru pian (1963)

- Sonata pentru pian nr. 1, în două părți Adagio espressivo și Allegro giocoso (1965) https://www.youtube.com/watch?v=d5Qa2yynQEo

- Sonata pentru pian nr. 2, sonata variațiuni, în două părți Allegro assai, Sostenuto (1966, revizuită în 2008)

- Sonata pentru oboi solo (1967-1968)

- Miniaturi pentru pian (1980)

- Musik für Molly Bloom, trei piese pentru un percuționist (1993)

- Meditații pentru clarinet solo (2002?-2003) https://www.youtube.com/watch?v=RFegXuN1GqU

- Sonata per viola sola (2007)

- Sonata pentru vioară solo (2007)

DUO

- Pif-puf-puf, pentru pian și percuție (1988)

- Elegie pentru flaut și pian (2001)

- Dolce-dolcian, pentru fagot și pian (2009)

TRIO

- Sonata pentru contrabas, pian și percuție (1971)

CVARTETE

- Cvartetul de coarde nr. 1 (1968)

- Cvartetul de coarde nr. 2 (1992)

- Tuba mirum, pentru cvartet de tromboni (1993)

CVINTETE

- Cvintet cu harpă (1977)

- Cvintet de clarinete (2004)

- Ecou de colind - cvintet cu pian (2006)

ALTE ANSAMBLURI CAMERAL-INSTRUMENTALE

- Intermediu pentru ansamblu de percuție (1984) - din oratoriul Pe urmele Mioriței

- Colind (in memorim Toduță), pentru cvartet de coarde, bandă magnetică și percuție (1991)

CREAȚIA CORALĂ

CORURI A CAPPELLA

- Diptic pentru cor mixt, pe versuri populare (1962)

- Coruri (Ia-ți mireasă ziua bună, Nu-i credea feciorului, Găzdiță găzdiță, Cântec de leagăn, Munților cu brazi înalți și Rău li pare unora) - 1969

- Mi-o da doru jos, pentru cor mixt (1970)

- Troparul nașterii, pentru cor mixt (1971)

- Cântecele pădurii (Frumoasă ești pădurea mea, Din adormita pădure, Ne vindecăm), pentru cor mixt (1973)

- Coruri pe voci egale (Ostașii, Melc-melc, Răzvan năzdrăvan, Două peșteri, La mulți ani, Chipul țării mele, Măi arici, Hai că plouă, Păpădie, Omul de zăpadă, Toamna, Moșu, Bunica, Chică mică, Gând tatei), 15 cântece pentru copii - în câte 5 variante progresive (1975)

- Barză-barză, pentru cor de copii (1976)

- Baba oarba, pentru cor de copii (1976)

- 2 Cântece aromânești (Cîntic di leagăn, Aide s-dzâtem ună), pentru cor de femei (1977)

- Slobozâ-ne gazdă-n casă, pentru cor mixt (1977)

- Mândru-și cânt-un cerb în codru, pentru cor mixt (1979)

- Trei coruri pe versuri populare (Vocalize, Colo susu, Toaca), pentru cor mixt, edit. 1980

- Din cântecele Mariei (repertoriul Mariei Tănase - Cine iubește și lasă, Ciuleandra, etc.), rapsodie corală pentru cor mixt (1981)

- Colinda fetii, pentru cor mixt (1982)

- Cântecul cununii, pentru cor mixt (1982)

- Vara, poem pentru cor mixt, pe versuri de George Coșbuc (1983)

- Musica per Ungaretti (Lontango, Stasera, Solitudine, Dormire, Casa mia, Mattina, Dal viale di valle, Sono una creatura), 8 miniaturi corale pe versuri de Giuseppe Ungaretti (1985)

- Clin-clin, pentru cor mixt (1987)

- Sara bună, pentru cor mixt (1987)

- Pogorît-o pogorât, pentru cor mixt (1988)

- Sculați gazde - coborît-o coborît (variante) pentru cor de copii (1988)

- Moș Crăciun, pentru cor mixt (1990)

- Nu fi gazdă supărat, pentru cor mixt (1990)

- Elegie, Coral, două coruri mixte (1992)

- 10 cântece în canon (Ieși soare din-chisoare, Cocostârc, La mulți ani, Eu îș mai micuț, Toconelele, Păpărudă, Pas pas pasărea, Ostașii, Păpădie, Treci ploaie), pentru cor pe voci egale (1992)

- Axion, pentru cor bărbătesc; Cuvine-se, varianta pentru cor mixt - din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (1993)

- O ce veste ca la Boarta, pentru cor mixt (1998)

- Cântece de bejenie, ciclu de coruri mixte (2002)

- Rugă, pentru cor mixt, pe versuri de Corneliu Coposu (2006)

LUCRĂRI CORALE CU ACOMPANIAMENT INSTRUMENTAL

- Trei coruri pe versuri de Blaga (Greul văzduhului, Cântecul, Belșug), pentru cor mixt, flaut, 2 violoncele și 2 contrabași (1977)

- Cântece pentru copii, instrumente și jucării muzicale (1980)

- Muzică pentru Eminescu (Peste vârfuri, Lacul, Prin nopți tăcute, Dintre sute de catarge, Se bate miezul nopții), 5 poeme coral-instrumentale (1983-1986)

- Liturghia Sf. Ioan Gură-de-Aur, pentru cor mixt, clopote și percuție (1994)

- Ala-bala, pentru cor de copii, două soprane și pian (2003)

CREAȚIA VOCALĂ

- Cântece de miezul nopții (Epitaf - versuri N. Labiș, Decepție - versuri T. Arghezi, Tu - versuri N. Labiș, Lacustră - versuri G. Bacovia, Miez de noapte - versuri T. Arghezi), pentru bas și pian (1974) min.4.34

- Cântece pe versurile Anei Blandiana (Octombrie, Cădere, Baladă, Psalm, Rugăciune), pentru sopran și pian (1975)

- Parodii vocal-instrumentale (Noiembrie, Frumoasă ești pădurea mea, Vin Țigăncile), pentru voce, cvartet de coarde și percuție, pe versuri de George Topârceanu (1987)

- Cântece pe versuri de Blaga (Cântecul călătorului în toamnă, Noapte de mai, Flori de mac) - în două variante: pentru sopran și pian, pentru bas și pian (1992)

- Harfă de Vânt (Tunetul timpului, Flori de câmp, Cinci degete neliniștite, Harfă de vânt, Violon), cântece pentru alto, pian și violă, pe versuri de Adrian Tarța (2008)

- Musica per Ungaretti (Lontango, Stasera, Solitudine, Casa mia, Mattina, Dal viale di valle, Sono una creatura), cântece pentru sopran și pian (2009)

LUCRĂRILE MUZICOLOGICE

- Morfologia și structura formei muzicale, Curs (tratat) de Forme și Analize muzicale, Volumul I (litografiat), Academia de Muzică

„Gh. Dima”, Cluj-Napoca, 1990

- Simfonismul enescian, Editura Muzicală, București, 1992 (Premiul Academiei Române, Premiul U.C.M.R.)

- Principiul stroficității, Curs (tratat) de Forme și Analize muzicale, Volumul II (litografiat), Academia de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca,

1994

- Compendiu de forme și analize muzicale, Universitatea Transilvania din Brașov (Facultatea de muzică), 1997

- Ansamblul muzical și arta scriiturii pentru diversele sale ipostaze, Editura Institutului Biblic „Emanuel” din Oradea, 1999

- Dicționar noțional și terminologic, Editura Universității din Oradea, 2003 (Ediția a II-a, 2004)

- Analiza muzicală între conștiința de gen și conștiința de formă, Editura Universității din Oradea, 2003 (Premiul U.C.M.R.)

- Aforisme, Comentarii și Confesiuni, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007

- Muzica noastră cea spre ființă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2008, Ediția a II-a cu adăugiri

- Frumosul Artistic și fațetele sale subiective, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2009

- Stilistică muzicală (Volumul I, Volumul II tomul A, Volumul II tomul B: Repere stilistice în creația muzicală de inspirație liturgică), Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2014

•Articole și studii în revistele de specialitate

- Schiță sistematică a modurilor, în „Lucrări de Muzicologie”, nr. 6/1970, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Sisteme de intonație, în „Lucrări de Muzicologie”, nr. 8-9/1979, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Organizări sonore din prima jumătate a secolului XX, în „Lucrări de muzicologie”, nr. 10-11/1979, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Diapazonul și sistemele de intonație, în „Lucrări de muzicologie”, nr. 12-13/1979, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Analiza simfoniei de cameră a lui George Enescu, în volumul „Centenarul George Enescu”, Editura Muzicală, București, 1981

- Tudor Jarda portrait în revista „Muzica”, nr. 9/1984, Editura Muzicală, București

Aspecte ale formei vectoriale în creația enesciană, în revista „Artes” nr. 1/1995, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Câteva considerații asupra gramaticii muzicii psaltice, în revista „Muzica”, nr. 1/1996, Editura Muzicală, București

- Observații asupra genului muzical, în revista „Muzica”, nr. 2/1998, Editura Muzicală, București

- Postumitatea lui Enescu, în revista „Artes”, nr. 2/1999, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Configurarea metaforei între vizual și auditiv, în revista „Artes”, nr. 2/1999, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Despre conceptul de modulație prin structură, în revista „Artes”, nr. 4/2003, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Expresia enesciană ca premisă a unor decantări stilistice, în revista „Muzica”, nr. 2/2005, Editura Muzicală, București.

Notă: Valentin Timaru a susținut comunicări științifice, referate, conferințe, emisiuni radio și T.v., a publicat studii, eseuri și cronici în revistele „Muzica”, „Lucrări de Muzicologie”, „Făclia”. „Adevărul de Cluj”, „Steaua”, „Actualitatea muzicală”, „Artes”.

PREMII ȘI DISTINCȚII

- Premiul U.C.M.R. pe anii 1986 (Cântece pentru copii instrumente și jucării muzicale), 1993 (Simfonismul enescian), 1995 (Liturghia Sfântului Ioan Gură-de-Aur, pentru cor mixt, clopote și percuție), 2003 (Analiza muzicală între conștiința de gen și conștiința de formă), 2006 (Rugă) și 2010 (Harfă de vânt)

- Premiul Academiei Române în anul 1993 (Simfonismul enescian)

- Titulatura de Profesor onorific al Universității „Transilvania” din Brașov (1996)

- Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler pentru realizări deosebite în domeniul cultural (2003)

- Doctor honoris causa al Universității din Oradea (2005).