***

 

GALA PUCCINI, la Ateneul Român

Cu ocazia Centenarului Giacomo Puccini, de la a cărui trecere în eternitate se omagiază 100 de

ani, Institutul Italian de Cultură, alături de ARTEXIM, organizează la Ateneul Român luni, 13

mai 2024, ora 19:00, GALA PUCCINI.

Eveniment de referință pentru Anul Puccini, concertul va fi susținut de către Orchestra

Camerata Regală, sub bagheta Maestrului Tito Ceccherini (Italia), cu participarea

extraordinară a sopranei Cellia Costea (România), și a tenorului Leonardo Caimi (Italia).

Orchestra Camerata Regală, condusă de dirijorul italian Tito Ceccherini, va aduce în atenția

publicului atât arii și duete celebre din cele mai iubite opere pucciniene, în interpretarea renumitei

sopranei Cellia Costea și a remarcabilului tenor italian Leonardo Caimi, dar și lucrări din creația

simfonică și vocal-simfonică a lui Puccini, cu participarea Corului de cameră “Preludiu-Voicu

Enăchescu”, programul fiind astfel structurat încât să cuprindă toată complexitatea compozitorului

italian.

Soliștii vor impresiona auditoriul cu arii și duete din binecunoscutele opere Manon Lescaut, Tosca,

Madama Butterfly, Turandot, Camerata Regală va interpreta în premieră în România Preludiul

simfonic, iar măiestria Corului de cameră “Preludiu-Voicu Enăchescu” se va evidenția în fragmente

din lucrarea vocal-simfonică Messa di Gloria.

Camerata Regală s-a născut din pasiunea fără limite a unui grup de tineri muzicieni care și-au dorit

să contribuie la dezvoltarea și promovarea muzicii culte din România. În scurt timp de la înființare,

proiectul a devenit un nume de referință în domeniu, iar în prezent întâlnim Camerata Regală tot mai

des atât pe scenele românești, unde desfășoară proiecte inedite, precum Mari Soliști, Mari Dirijori,

Camerata Regală și Micii Muzicieni, Stagiunea Regală de la Ateneul Român, cât și pe scenele

internaționale: Elveția, Italia, Spania, Rusia, Albania, Polonia, Germania, Belgia, unde participă la

numeroase festivaluri de mare anvergură. De asemenea, orchestra este o prezență constantă în

Festivalul Internațional George Enescu. Numele Camerata Regală nu este întâmplător, orchestra

dobândind în anul 2009 Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României.

Tito Ceccherini este unul dintre cei mai culți și profunzi dirijori din generația sa, apreciat pentru

claritatea interpretărilor sale și pentru versatilitatea pronunțată a abordării repertoriului. Dirijor

aclamat al repertoriului modern, a explorat opera clasicilor secolului al XX-lea: de la Bartók,

Debussy și Ravel, la Schönberg, Webern, Ligeti. Repertoriul său operistic, care evidențiază pasiunea

sa pentru muzica secolului XX, demonstrează de asemenea o cunoaștere profundă a melodramei,

acordând o atenție specială belcanto-ului și demonstrând astfel abilitatea de a îmbina stilul creațiilor

cu sensibilitatea modernă. Înregistrările discografice ale lui Tito Ceccherini, realizate pentru Sony,

Kairos, Col legno, Stradivarius etc., au fost decorate cu premii precum Choc - Le Monde de la

Musique, Diapason d'Or și MIDEM Classical Awards.

Soprana Cellia Costea este una dintre cele mai apreciate voci românești din lumea lirică

internațională. Glasul special și jocul actoricesc convingător au impus-o în atenția marilor teatre de

operă, unde a jucat în producții valoroase ale unora dintre cele mai cunoscute titluri din repertoriul de

gen.

Născută într-o familie de muzicieni, Cellia Costea a urmat cursurile Liceului de Muzică din Piatra-

Neamț (orașul său natal) și apoi pe cele ale Universității Naționale de Muzică din București,

perfecționându-se și în cadrul diverselor masterclass-uri susținute de personalități ale artei lirice

românești și internaționale.

Aparițiile sale la Deutsche Oper Berlin, Covent Garden Londra, Gran Teatre del Liceu Barcelona în

titluri precum “Nunta lui Figaro” de W. A. Mozart, “Norma” de V. Bellini, “Adriana Lecouvreur” de

F. Cilea, “Otello” și “Aida” de G. Verdi, “La Bohème”, “Tosca”, “Manon Lescaut”, “Madama

Butterfly” de G. Puccini au impresionat auditoriul de fiecare dată.

Din 2012, Cellia Costea este solistă la Opera Națională din Atena, Grecia, și tot în același an

primește din partea Uniunii Criticilor de Teatru și Muzică din Grecia, Marele Premiu pentru cel mai

bun artist al anului.

Tenorul Leonardo Caimi este celebru pentru frumusețea catifelată a tonului și pentru muzicalitatea

elegantă, precum și pentru excelența sa în actorie. El s-a afirmat ca unul dintre cei mai aclamați

tenori ai generației sale, cântând în teatre și festivaluri prestigioase precum Royal Opera House

Covent Garden, Teatro alla Scala din Milano, Teatro Real din Madrid, Opera de Stat Bavareză din

München, Teatro Colón din Buenos Aires, Deutsche Oper din Berlin și Festivalul de la Salzburg,

printre altele.

În acest an, Leonardo Caimi a fost aclamat pe scena The Royal Opera House din Londra, în rolul

Rodolfo din “La Bohème”, motiv pentru care se va întoarce în toamna aceluiași an pentru

deschiderea stagiunii, cu Les contes d'Hoffmann în rolul principal.

De-a lungul timpului, Leonardo Caimi a interpretat personaje principale în opere precum “Don

Carlo”, “Carmen”, “Turandot”, “Madama Butterfly”, “La Bohème”, “Cavalleria Rusticana”, “Tosca”,

“Aida”, “Adriana Lecouvreur”, “Bal mascat”, la Deutsche Oper din Berlin, Oper Leipzig, Festivalul

Puccini din Torre del Lago; Opera din Seul, La Monnaie din Bruxelles, Teatro Colón din Buenos

Aires, Teatro Monumental din Madrid, Teatro Real din Madrid, Teatro San Carlo din Napoli, Maggio

Musicale Fiorentino etc.

Corul de Cameră “Preludiu” a fost fondat de Voicu Enăchescu în 1972, acesta devenind unul dintre

cele mai apreciate grupuri muzicale din România, dar şi din străinătate. Din 2023, corul a preluat și

numele fondatorului său pentru a-i cinsti memoria.

În cei peste 50 de ani de activitate, Corul de cameră “Preludiu – Voicu Enăchescu” a realizat peste

350 de înregistrări radio şi TV. De la apariţia sa, corul a prezentat mai mult de 2.500 de concerte pe

marile scene din România şi din străinătate, în cursul celor peste 90 de turnee efectuate în 30 de ţări

din Europa, America şi Asia, fiind laureat al multor festivaluri internaţionale (Pardubice, Nitra,

Barcelona, Celje). În 1995, Corul de cameră „Preludiu” şi dirijorul Voicu Enăchescu au primit, cu

ocazia ediţiei a XIII-a a Festivalului Internaţional George Enescu „Premiul pentru excepţionalul

program prezentat”, distincţie acordată de Uniunea Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali

din România.

GALA PUCCINI face parte din seria de manifestări dedicate Centenarului Puccini, un

eveniment organizat de către Institutul Italian de Cultură și ARTEXIM, desfășurat sub

Patronajul Ambasadei Republicii Italiene în România în parteneriat cu Centrul Naţional de

Artă Tinerimea română și Filarmonica “George Enescu”, care va găzdui evenimentul.

Coproducători: Radio România Muzical și TVR Cultural

Partener de mobilitate: Blue

Partener: Tudor. Personal Tailor

Biletele pentru acest eveniment s-au pus în vânzare pe site-ul Eventim.ro, și se pot achiziționa

accesând următorul link: https://www.eventim.ro/ro/bilete/concert-camerata-regala-gala-puccini-

bucuresti-ateneul-roman-638929/event.html

***

 

"Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta". (Ioan 12, 1-18)

***

 

"CÂTEVA REGULI SOCIALE CARE TE POT AJUTA:

1. Nu suna pe cineva mai mult de două ori la rând. Dacă nu îți răspunde la apel, presupune că are ceva important de făcut;

2. Dă înapoi banii împrumutați înainte ca cealaltă persoană să-și amintească că ți i-a împrumutat. Asta arată integritatea și caracterul tău.

3. Nu comanda niciodată cel mai scump fel de mâncare din meniu atunci când cineva îți oferă prânz sau cină. Dacă este posibil, roagă-l să comande alegerea lui pentru tine;

4. Nu pune întrebări ciudate de genul ′′ Oh, nu ești căsătorit încă? Sau ′′ Nu ai copii ′′ sau ′′ De ce nu ai cumpărat casă? Sau de ce nu cumperi o mașină? Pentru numele lui Dumnezeu, nu asta e problema ta;

5. Întotdeauna deschide ușa persoanei care vine în spatele tău. Nu contează dacă e băiat sau fată, senior sau junior. Nu devii mic tratandu-l cu politete pe cel din spatele tău.

6. Dacă iei un taxi cu un prieten și el / ea plătește acum, încearcă să plătești data viitoare;

7. Respectă diferitele nuanțe de opinie. De asemenea, o a doua opinie este bună pentru o alternativă;

8. Nu întrerupe niciodată oamenii care vorbesc. Lasă-i să se vorbească Cum se spune, ascultați-i pe toți și filtrați-i pe toți;

9. Dacă tachinezi pe cineva și se pare că nu-i place, oprește-te și nu o mai face niciodată. Asta o încurajează să facă mai mult și arată cât de mult apreciezi;

10. Spune ′′ mulțumesc ′′ atunci când cineva te ajută.

11. Laudă în public. Critică în particular;

12. Nu există aproape niciodată un motiv să comentezi greutatea unei persoane. Doar spune: ′′ Arăți fantastic ". Dacă vor să vorbească despre slăbitul lor, o vor face;

13. Când cineva îți arată o poză pe telefon, nu glisați stânga sau dreapta. Nu știi niciodată ce urmează;

14. Dacă un coleg îți spune că are programare la doctor, nu-l întreba la ce doctor, spune doar ′′ sper că ești bine ". Nu-i pune în poziția incomodă de a-ți spune despre boala lor. Dacă vor să știi, o vor face fără curiozitatea ta;

15. Tratează agentul de întreținere cu același respect ca și CEO. Nimeni nu este impresionat de cât de nepoliticos poți trata pe cineva rangul tău, dar oamenii vor observa dacă îl tratezi cu respect;

16. Dacă o persoană îți vorbește direct, să te uiți la telefon este nepoliticos;

17. Nu da niciodată sfaturi până nu ți se cere;

18. Când întâlnești pe cineva după mult timp, dacă nu vrea să vorbească despre asta, nu-i cere vechimea și salariul;

19. Vezi-ți de treaba ta, dacă nu ești direct îngrijorat - nu te băga;

20. Scoate-ți ochelarii de soare dacă vorbești cu cineva de pe stradă. Acesta este un semn de respect. De asemenea, contactul vizual este la fel de important ca vorbirea ta;

21. Nu vorbi niciodată despre bogățiile tale în mijlocul celor săraci. Asemenea, nu vorbiți despre copiii voștri în mijlocul celor ce nu au copii. 

22. După ce citești un mesaj bun, încearcă să spui ′′ Mulțumesc pentru mesaj ". * APRECIEREA * rămâne cel mai ușor mod de a obține ceea ce nu ai."

Sursa: internet

***

 

În țara lui Mură-n Gură 

În țara lui Mură-n Gură,

Totu-mi este pe măsură.

Când mă scol de dimineaţă,

Nu la șapte, ci la zece,

Vine-o tavă cu dulceață

Și-un pahar cu apă rece.

Şi dulceața zice: ia-mă!

Şi paharul zice: bea-mă!

Ia-mă! Bea-mă!

Ușor de zis!

Însă gura s-o deschizi,

Nu-i deloc așa ușor!

– Ajutor! Ajutor!

Lingurița, grijulie,

Îmi deschide gura mie.

Ei, așa mai merge, zic,

Dacă mă ajuți un pic!

Dar e timpul să fac baie!

Apa intră în odaie

Cu volanele-i albastre.

– Ne-adresăm domniei voastre!

– Cum doriți să fiți spălat?

Uite-așa, culcat în pat!

Cum doriți să fiți lăut?

Uite-așa, în așternut!

Iar acum, prosopul cel pufos

Se înclină, moale, până jos

– Eu să vă frec aș vrea, pe spate

– Nu, vai de mine, nu se poate!

Întreabă-te și întreabă-mă

Cum pot să ies din plapumă?

Afară-i frig, în pat e cald

La urma urmei, nu mă scald!

În țara lui Mură-n Gură,

Caști o gură cât o șură,

Și îndată-ți pică-n ea,

Tot ce vrei și tot ce ai vrea!

Sărmăluțe-n foi de viță,

Supă caldă, tocăniță,

Cozonac, compot, halviță

Cârnăciori și ciulama,

Murături et cetera.

Am mâncat, de m-am umflat!

Nu-i nimic, o macara, iată că pe sus mă ia

Și m-așează după plac,

Colo-n umbră-ntr-un hamac.

Huța-huța, ce să zic,

Bine-i când nu faci nimic.

Lecţiile stau pe masă,

Dar de lecții nici nu-mi pasă.

Stau şi moțăi în hamac,

Ele singure se fac.

– Dragă aritmetică, nu ştiu ce te-mpiedică

Să rezolvi vreo trei probleme!

Eu de fleacuri nu am vreme!

Draga mea gramatică,

Nu fi antipatică!

Nu fi, zău, nesuferită!

Și transcrie într-o clipită

Exercițiile mele!

Vezi că eu n-am timp de ele!

Hai, draga mea istorie,

N-am chef să am memorie!

Ține minte tu mai bine,

Cine s-a luptat cu cine,

În ce an, și-n care loc!

Eu să-nvăț nu am timp deloc!

În țara lui Mură-n Gură,

Am prieteni pe măsură!

Vreţi să vi-i prezint cumva?

S-a făcut! Poftiți încoa’!

Ăsta-i Puiu-prinde-muște,

Asta-i Lica-vreau-galuște.

Ăsta-i Miță-strâmba-nas

Ăsta-i Duță-mielul-gras

Asta-i Sanda-somn în gene

Și-ăsta-s eu: burduf de lene.

Toată-toată ziulica,

Ați văzut? Nu fac nimica.

Și programul se încarcă.

Astfel, nu e de mirare,

Că ceva mă-mbie parcă

Și mă trage la culcare.

Ah! Îmi este somn de pic!

Și-apoi, prea mult am vorbit cu voi!

Când vorbesc mai multișor

Obosesc îngrozitor!

În țara lui Mură-n Gură

Somnul repede te fură!

Nici n-ai timp să spui la lună

… Noapte bună!…

  Nina Cassian

14 aprilie 2014, a plecat ...

***

 

Legendele  salciei plângătoare...

  Se spune că , în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce , Iisus se prăbuși la pământ, la picioarele unei sălcii.

  Plin de sânge și fără putere, incerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei.

Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ, ajutându-l să se ridice.

  Iisus porni mai departe ducându-și crucea, dar salcia.. îndurerată, nu-și mai ridică niciodată ramurile de la pământ...

                                           * text preluat *

Legenda salciei plângătoare

Se zice că, demult, salcia era un arbore înalt și mândru, cu ramurile îndreptate spre cer. În vremea aceea Pilat a poruncit ca Isus Christos să fie chinuit de ostașii romani. Aceștia si -au scos săbiile cele ascuțite , au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă și au început să taie nuielele acesteia. Salcia nici nu bănuia ce vroiau să facă cu ramurile ei, dar sufletul i s-a făcut mic , cât o furnicâ , când a văzut că soldații romani i-au smuls hainele lui Isus lăsând-ui spatele gol, l-au legat cu frânghii de copac și au început să îl bată cu cruzime peste spinare cu nuielele până când sângele a început să curgă șiroaie din rănile sale.

Iisus nu a plâns deloc și  a îndurat chinurile. Salcia, văzând chinul la care era supus Iisus , iar păgânii râdeau și îl batjocoreau , s-a rușinat foarte tare că ea, neștiutoarea le dăduse ramurile sale.

De atâta rușine , a hotărât ca ramurile sale să nu mai privească în veci spre Soare ci să se aplece la pământ.

Se spune că , după aceea arborele cel falnic s-a prefăcut , de rușine, într-o salcie plângătoare!

Sursa Tezaur Românesc

*†*

 

La ce e bun Caragiale? 

- Să știi când ești ridicol.

La ce e bun Nichita? 

- Să știi cum e când ești genial. 

La ce e bun Bacovia? 

- Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.

La ce e bun Călinescu? 

- Să intelegi c-a fost o Românie normală 

  altădată. 

La ce e bun Boia?

- Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de

  un duș rece, nu doar de coroane și statui. 

La ce e bun Ionel Barbu? 

- Să te lămurești că există algoritmi și geometrie și în cuvinte, nu doar în cartea de mate.

La ce e bun Newton? 

- Să înțelegi că în Univers există legi pe care 

  nu le poate încălca nimeni. 

La ce e bun Darwin? 

- Să pricepi cine suntem și de unde venim.

La ce e bun Pitagora? 

- Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă. 

La ce e bun Arhimede? 

- Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie. 

La ce e bun Carnot? 

- Să descoperi că oricât ti-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca la LOGAN.

La ce e bun Einstein? 

Să  te lămurești că și dacă nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există!

***

 

Romeo și Julieta este o piesă tragică scrisă de William Shakespeare. Povestea se petrece în Verona, Italia, unde două familii în certitudine, Montague și Capuleții, se află într-un conflict permanent. În ciuda ostilității continuă, Romeo, un Montague și Julieta, o Capulet, se îndrăgostesc profund când se întâlnesc la un bal mascat.

Dragostea lor este interzisă din cauza conflictului familiei, așa că decid să se căsătorească în secret cu ajutorul călugărului Laurence. Cu toate acestea, planurile lor sunt perturbate atunci când izbucnește o luptă de stradă între prietenul lui Romeo, Mercutio și vărul Julietei, Tybalt, rezultând moartea atât a lui Mercutio, cât și a lui Tybalt. Romeo, căutând răzbunare, îl ucide pe Tybalt și este exilat ulterior din Verona de către prinț.

Când Romeo pleacă, Julieta este forțată să se căsătorească cu contele Paris. Disperată să scape de această soartă, ea caută din nou ajutorul fratelui Laurence. El pune la cale un plan pentru Julieta de a-și înscena propria moarte bând o poțiune care o va adormi adânc, făcând-o să pară moartă timp de 42 de ore. Planul este ca Romeo, care nu a primit mesajul explicând planul, să fie acolo când Julieta se trezește și să poată fugi împreună. Din păcate, mesajul nu ajunge la Romeo, iar el crede că Julieta este cu adevărat moartă.

După descoperirea Julietei aparent lipsită de viață în mormântul familiei Capulet, Romeo este copleșit de durere și își ia propria viață alături de ea. Julieta se trezește la scurt timp după și, văzându-l pe Romeo mort, decide să-și ia viața, de asemenea. Morțile tragice ale tinerilor îndrăgostiți sunt întâmpinate cu șoc și durere de familiile lor și de orașul Verona.

Moartea prematură a lui Romeo și Julieta servește drept catalizator pentru sfârșitul vrajbei Montague și Capulet, iar familiile se împacă în urma unei astfel de tragedii. Piesa se încheie cu prințul ținând un discurs puternic, exprimând vinovăția reciprocă resimțită de ambele familii și impactul durabil al dragostei și sacrificiului lui Romeo și Julietei.

Romeo și Julieta este adesea considerată una dintre cele mai mari povești de dragoste scrise vreodată, explorând teme de dragoste, soartă, tinerețe și puterea conflictelor. Piesa a fost studiată și interpretată pe scară largă, publicul captivant cu limbajul său poetic, personajele memorabile și narațiunea tragică.

┅┄•※✤   ⃟✤ ※•┄┅       ┅┄•※✤   ⃟✤ ※•┄┅ 

***

 

Mistrețul cu colți de argint 

                          de Ștefan Augustin Doinaș

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

***

 Într-o noapte friguroasă, fără stele la ferestre

O femeie zăvora sufletul și o poveste,

Inima îi lăcrima, ochii umezi rătăceau

Undeva, poate departe, poate nici nu mai vedeau...

Erau zece luni pe muchie de când omul ei plecase

Într-o lume fără scuze, fără cald sau frig în case, 

Doar zâmbise cu durere și-ncercase să îi spună 

-Te-am iubit ca pe-o regină, te iubesc fără măsură... 

A rămas doar cu durerea și un plâns ca de copil, 

N-avea lacrimi, câte-un scâncet îi scăpa încet, docil,

Mai privea fotografia unde ochii le zâmbeau

Ea știa, nu era-n poze ce frumos se sărutau.

Se văzuseră pe stradă, colo-n centru, lângă ceas,

El cu o umbrelă-n mână rămăsese fără glas, 

Începuse o furtună, din senin, fără de veste, 

Picuri mari cădeau din ceruri cu un iz ca de poveste.

Nu știa ce să îi spună și umbrela doar a dat 

Doamnei ce avea de mână o fetiță și-un băiat. 

A-nsoțit-o până-acasă, stătea lângă florărie,

Se temea că-i va rămâne, doar în versuri, pe hârtie...

A trecut o săptămână, se gândea cum s-o găsească, 

Își făcea în minte planuri, ar fi vrut să îi vorbească,

Rămăsese-acolo-n suflet și uitase să mai plece

Ar fi vrut s-o ia de mână dar simțea că era rece.

Și-a făcut curaj bărbatul și-a plecat grăbit de-acasă 

Să îi cumpere o floare și apoi s-o dăruiască. 

A intrat în florărie și-a rămas fără cuvinte, 

Florăreasa era ea, florile-i erau veșminte... 

A-ngăimat un "Bună ziua", a cerut un trandafir, 

A ieșit apoi pe ușă și-a gândit, "Chiar sunt debil,

Uite-n loc de un buchet, doar o floare-am cumpărat

Și în loc s-o dăruiesc am tăcut și am plecat"

S-a întors în florărie și scuzându-se-a lăsat

Pe o masă trandafirul și-ncurcat iar a plecat,

De atunci, timp de o lună-n fiecare dimineață

A lăsat un trandafir, i-era teamă să-i vorbească...

Au trecut de-atunci mulți ani, în poveste, împreună, 

Peste toate au trecut, amândoi, mână în mână, 

Au crescut copiii mari, au plecat prin țări străine 

Și-au trecut atâția ani, le spunea că le e bine. 

Acum sunt la casa lor nu mai vor să se întoarcă, 

Numai la un an o dată pot să vină să o vadă, 

Și stă singură-ntre flori, se privește în oglindă, 

Ce frumoși erau ei doi, parcă-ar vrea să se întindă... 

Se-așeză ușor pe scaun, atunci ușa se deschise, 

Un client intră în grabă, salută, apoi îi zise, 

"Vă rog, doar un trandafir, ca în fiecare zi, 

E o doamnă peste stradă, tristă și cu doi copii" ... 

.   Poveste de viață

         autor: Daniel Leonard Moraru 

    din volumul, "De vorbă cu viața" 

  pentru a vedea oferta volumelor mele de poezii atingeți butonul  " Trimite mesaj" sau scrieți pe Whatsapp 0741574692

@urmăritori

***

 

"Intr-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tanara spectaculoasa la intrarea intr-o sala de gimnastica, scria : 

"În vara aceasta ce vrei să fii: sirena sau balena ?" 

Se spune că o femeie tanara, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni : 

"Dragi domni:

Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curiosi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenute micute dragalase, pe care le alapteaza. Se distreaza de minune cu delfinii, umplandu-si burta cu creveti. 

Se joaca si inoata, cutreiera mările, cunoscand astfel de locuri minunate ca Patagonia , marea Barens sau recifii de corali din Polinezia. Balenele cântă foarte bine şi chiar inregistreaza CD-uri. 

Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un dusman care sa le vaneze, in afara de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea. 

Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".Nu au viata sexuala, pentru că-i omoara pe bărbaţii care se apropie de ele, si pe langa acest aspect, pe unde si cum ar putea? Deci, din aceasta cauza, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste.Pentru mine este clar, doresc sa fiu o BALENA.

PS: In vremurile astea, in care toata mass-media ne baga in cap ideea ca doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer sa ma delectez cu o inghetata impreuna cu copiii mei, cu o cina buna cu un barbat care ma face sa vibrez sau cu o cafea si prajiturele impreuna cu prietenele mele. 

Cu timpul câştigam în greutate, pentru ca acumulam multe cunostinte si informatii si cand nu mai au loc in cap sunt distribuite in restul corpului. 

Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte.

De astăzi, când o sa ma uit la fundul meu în oglindă, o sa ma gândesc : - Dumnezeule, ce inteligenta sunt ... "

***

 

HAMLET DE William SHAKESPEARE

Tragedia lui Hamlet, Prinț al Danemarcei, adesea scurtată la Hamlet este o tragedie scrisă de William Shakespeare la o dată incertă între 1599 și 1602.

Parcelă

Într-o noapte întunecată de iarnă, o fantomă se plimbă pe meterezele Castelului Elsinore din Danemarca. Descoperită mai întâi de o pereche de paznici, apoi de eruditul Horatio, fantoma seamănă cu regele recent decedat Hamlet, al cărui frate Claudius a moștenit tronul și s-a căsătorit cu văduva regelui, regina Gertrude. Când Horațio și străjerii îl aduc pe prințul Hamlet, fiul lui Gertrude și regele mort, să vadă fantoma, acesta îi vorbește, declarând de rău augur că este într-adevăr spiritul tatălui său și că a fost ucis de nimeni altul decât Claudius. Ordonându-i lui Hamlet să se răzbune pe bărbatul care i-a uzurpat tronul și s-a căsătorit cu soția sa, fantoma dispare odată cu răsăritul.

Prinţul Hamlet se dedică răzbunării morţii tatălui său, dar, pentru că este contemplativ şi atent din fire, întârzie, intrând într-o adâncă melancolie şi chiar aparentă nebunie. Claudius și Gertrude se îngrijorează de comportamentul haotic al prințului și încearcă să-i descopere cauza. Angajează o pereche de prieteni ai lui Hamlet, Rosencrantz și Guildenstern, să-l urmărească. Când Polonius, pomposul lord Șambelan, sugerează că Hamlet ar putea fi nebun de dragoste pentru fiica sa, Ophelia, Claudius este de acord să-l spioneze pe Hamlet în conversație cu fata. Dar, deși Hamlet pare cu siguranță nebun, el nu pare să o iubească pe Ofelia: îi poruncește să intre într-o mănăstire și declară că dorește să interzică căsătoriile.

Un grup de actori ambulanți vine la Elsinore, iar Hamlet profită de ideea de a testa vinovăția unchiului său. El îi va pune pe jucători să interpreteze o scenă asemănătoare cu secvența prin care Hamlet își imaginează că unchiul său i-a ucis tatăl, astfel încât dacă Claudius este vinovat, sigur va reacționa. Când momentul crimei ajunge în teatru, Claudius sare în sus și părăsește camera. Hamlet și Horatio sunt de acord că acest lucru îi dovedește vinovăția. Hamlet merge să-l omoare pe Claudius, dar îl găsește rugându-se. Întrucât crede că uciderea lui Claudius în timp ce se roagă ar trimite sufletul lui Claudius la cer, Hamlet consideră că ar fi o răzbunare neadecvată și decide să aștepte. Claudius, speriat acum de nebunia lui Hamlet și temându-se pentru propria sa siguranță, ordonă ca Hamlet să fie trimis imediat în Anglia.

Hamlet merge să-și confrunte mama, în dormitorul căruia Polonius s-a ascuns în spatele unei tapiserii. Auzind un zgomot din spatele tapiseriei, Hamlet crede că regele se ascunde acolo. El își scoate sabia și înjunghie prin țesătură, ucigându-l pe Polonius. Pentru această crimă, el este trimis imediat în Anglia cu Rosencrantz și Guildenstern. Cu toate acestea, planul lui Claudius pentru Hamlet include mai mult decât exilarea, deoarece el le-a dat lui Rosencrantz și Guildenstern ordine sigilate pentru regele Angliei cerând ca Hamlet să fie condamnat la moarte.

După moartea tatălui ei, Ofelia înnebunește de durere și se îneacă în râu. Fiul lui Polonius, Laertes, care a stat în Franța, se întoarce furios în Danemarca. Claudius îl convinge că Hamlet este de vină pentru moartea tatălui și a surorii sale. Când Horatio și regele primesc scrisori de la Hamlet care indică faptul că prințul s-a întors în Danemarca după ce pirații i-au atacat nava în drum spre Anglia, Claudius inventează un plan pentru a folosi dorința lui Laertes de răzbunare pentru a asigura moartea lui Hamlet. Laertes se va îngrădi cu Hamlet într-un sport nevinovat, dar Claudius va otrăvi lama lui Laertes, astfel încât, dacă trage sânge, Hamlet va muri. Ca plan de rezervă, regele decide să otrăvească un pocal, pe care îl va da lui Hamlet să-l bea dacă Hamlet va înscrie prima sau a doua lovitură a meciului. Hamlet se întoarce în vecinătatea Elsinore exact când are loc înmormântarea Ofeliei. Lovit de durere, îl atacă pe Laertes și declară că de fapt a iubit-o dintotdeauna pe Ofelia. Înapoi la castel, el îi spune lui Horatio că el crede că trebuie să fii pregătit să mori, deoarece moartea poate veni în orice moment. Un curtean prost pe nume Osric sosește la ordinele lui Claudius pentru a aranja meciul de scrimă dintre Hamlet și Laertes.

Începe lupta cu sabia. Hamlet înscrie prima lovitură, dar refuză să bea din pocalul oferit al regelui. În schimb, Gertrude ia o băutură din ea și este ucisă rapid de otravă. Laertes reușește să-l rănească pe Hamlet, deși Hamlet nu moare imediat de otravă. Mai întâi, Laertes este tăiat de propria sabie și, după ce i-a dezvăluit lui Hamlet că Claudius este responsabil pentru moartea reginei, moare de otrava lamei. Hamlet îl înjunghie pe Claudius cu sabia otrăvită și îl forțează să bea restul vinului otrăvit. Claudius moare, iar Hamlet moare imediat după răzbunarea sa.

În acest moment, un prinț norvegian pe nume Fortinbras, care a condus o armată în Danemarca și a atacat Polonia mai devreme în piesă, intră cu ambasadorii Angliei, care raportează că Rosencrantz și Guildenstern sunt morți. Fortinbras este uimit de vederea macabră a întregii familii regale întinsă pe podea moartă. Vrea să preia puterea regatului. Horatio, îndeplinind ultima dorință a lui Hamlet, îi spune povestea tragică a lui Hamlet. Fortinbras ordonă ca Hamlet să fie dus de val într-o manieră potrivită unui soldat căzut. 

***

 

Povestea a două orașe de Charles Dickens.

A Tale of Two Cities (1859) este un roman de Charles Dickens, petrecut la Londra și Paris înainte și în timpul Revoluției Franceze.

Rezumat:

Este anul 1775, iar bolile sociale afectează atât Franța, cât și Anglia. Jerry Cruncher, un om ciudat care lucrează pentru Tellson's Bank, oprește antrenorul poștal din Dover cu un mesaj urgent pentru Jarvis Lorry. Mesajul îl instruiește pe Lorry să aștepte la Dover o tânără femeie, iar Lorry răspunde cu cuvintele criptice, „Rechemat la viață. ”La Dover, Lorry este întâmpinată de Lucie Manette, o tânără orfană al cărei tată, un medic eminent pe care îl presupunea mort, a fost descoperit în Franța. Lorry o escortează pe Lucie la Paris, unde se întâlnesc cu Defarge, un fost servitor al doctorului Manette, care a păstrat-o pe Manette în siguranță într-o mans Înnebunit de 18 ani în Bastilia, Manette își petrece tot timpul făcând pantofi, un hobby pe care l-a învățat în închisoare. Lorry o asigură pe Lucie că dragostea și devotamentul ei își pot aduce aminte de tatăl ei la viață, și într-adevăr o fac.

Anul este acum 1780. Charles Darnay este acuzat de trădare împotriva coroanei engleze. Un avocat bombastic pe nume Stryver pledează cazul lui Darnay, dar nu până când colegul său beat, bun de nimic, Sydney Carton, îl ajută să-l achite pe Darnay. Carton își încheie argumentul subliniind că el însuși seamănă straniu cu inculpatul, ceea ce subminează cazul procuraturii pentru identificarea inconfundabilă a lui Darnay drept spionul depistat de autoritățile. Lucie și doctorul Manette au urmărit procedurile instanței, iar în acea noapte, Carton îl escortează pe Darnay la o tavernă și întreabă cum e să primești simpatia unei femei ca Lucie. Carton îl disprețuiește și îl urăște pe Darnay pentru că îi amintește de tot ceea ce el însuși a renunțat și ar fi putut fi.

În Franța, crudul marchiz Evrémonde aleargă cu trăsura un copil plebian. Manifestând o atitudine tipică aristocrației în ceea ce privește săracii de atunci, marchizul nu arată niciun regret, dar în schimb blestemă țăranul și se grăbește acasă la castelul său, unde așteaptă venirea nepotului său, Darnay, din Anglia. Ajuns mai târziu în acea noapte, Darnay își blestemă unchiul și aristocrația franceză pentru tratarea abominabilă a poporului. Renunță la identitatea sa de Evrémonde și își anunță intenția de a se întoarce în Anglia. În acea noapte, marchizul este ucis; criminalul a lăsat un bilet semnat cu porecla adoptată de revoluționarii francezi: „Jacques. ”

Trece un an, iar Darnay îi cere lui Manette permisiunea să se căsătorească cu Lucie. El spune că, dacă Lucie acceptă, îi va dezvălui adevărata identitate lui Manette. Între timp, Carton își promite dragostea față de Lucie, recunoscând că, deși viața lui este lipsită de valoare, ea l-a ajutat să viseze la o existență mai bună și mai valoroasă. Pe străzile Londrei, Jerry Cruncher este măturat de cortegiul funerar pentru un spion pe nume Roger Cly. Mai târziu în acea seară, el își demonstrează talentele de „Omul Resurrection”, furișându-se în cimitir pentru a fura și vinde corpul lui Cly. Între timp, la Paris, un alt spion englez cunoscut sub numele de John Barsad intră în magazinul de vinuri al lui Defarge. Barsad speră să prezinte dovezi privind revoluția în creștere, aflată încă în fazele sale ascunse. Madame Defarge stă în magazin croșetând un registru secret al celor pe care revoluția caută să-i execute. Înapoi la Londra, Darnay, în dimineața nunții sale, își ține promisiunea față de Manette; își dezvăluie adevărata identitate și, în acea noapte, Manette recăde în vechiul său obicei din închisoare de a face pantofi. După nouă zile, Manette își recapătă prezența sufletească, iar în curând se alătură tinerilor căsătoriți în luna de miere. La întoarcerea lui Darnay, Carton îi face o vizită și îi cere prietenia. Darnay îl asigură pe Carton că este întotdeauna binevenit în casa lor.

Acum este anul 1789. Țăranii din Paris iau cu asalt Bastilia și începe Revoluția Franceză. Revoluţionarii ucid aristocraţii în stradă, iar Gabelle, un bărbat acuzat de întreţinerea moşiei Evrémonde, este închis. Trei ani mai târziu, el îi scrie lui Darnay, cerând să fie salvat. În ciuda amenințării unui mare pericol pentru persoana sa, Darnay pleacă imediat în Franța.

De îndată ce Darnay ajunge la Paris, revoluționarii francezi îl arestează ca emigrant. Lucie și Manette se îndreaptă spre Paris în speranța de a-l salva. Darnay rămâne în închisoare timp de un an și trei luni înainte de a primi un proces. Pentru a ajuta la eliberarea lui, Manette își folosește influența considerabilă asupra revoluționarilor, care îl simpatizează pentru că a fost închis în Bastilia. Darnay primește o achitare, dar în aceeași noapte este arestat din nou. Acuzațiile, de data aceasta, vin de la Defarge și soția lui răzbunătoare. Carton sosește la Paris cu un plan de salvare a lui Darnay și obține ajutorul lui John Barsad, care se dovedește a fi Solomon Pross, fratele de mult pierdut al domnișoarei Pross, slujitorul loial al lui Lucie.

La procesul lui Darnay, Defarge produce o scrisoare pe care a descoperit-o în vechea celulă a lui Manette din Bastilia. Scrisoarea explică cauza încarcerării lui Manette. Cu ani în urmă, frații Evrémonde (tatăl și unchiul lui Darnay) au solicitat asistența medicală a lui Manette. Ei l-au rugat să aibă grijă de o femeie pe care unul dintre frați o violase și de fratele ei, pe care același frate îl înjunghiase mortal. Temându-se că Manette ar putea raporta fărădelegile lor, familia Evrémondes a pus să fie arestat. La ascultarea acestei poveşti, juriul îl condamnă pe Darnay pentru crimele strămoşilor săi şi îl condamnă la moarte în 24 de ore. În acea noapte, la magazinul de vinuri din Defarge, Carton o aude pe Madame Defarge complotând ca Lucie și fiica ei (de asemenea, fiica lui Darnay) să fie executați; Madame Defarge, se pare, este fratele supraviețuitor al bărbatului și femeii uciși de Evrémondes. Carton aranjează plecarea imediată a familiei Manette din Franța. Apoi îl vizitează pe Darnay în închisoare, îl păcălește să se schimbe cu el și, după ce i-a dictat o scrisoare de explicație, își droghează prietenul inconștient. Barsad îl poartă pe Darnay, acum deghizat în Carton, la un antrenor în așteptare, în timp ce Carton, deghizat în Darnay, așteaptă execuția. În timp ce Darnay, Lucie, copilul lor și Dr. Manette se îndepărtează de Paris, Madame Defarge sosește în apartamentul lui Lucie, sperând să o aresteze. Acolo o găsește pe dra Pross extrem de protectoare. Urmează o încăierare, iar Madame Defarge moare de glonțul propriei sale arme. Sydney Carton își întâlnește moartea la ghilotină, iar naratorul afirmă cu încredere că Carton moare cu știința că în sfârșit și-a îmbibat viața cu sens. 

0***

 

Profesor Florentin Lehaci

Sunt TRIST. Mai merită să fii PROFESOR? După mai bine de 25 de ani petrecuți în sistemul de educație mă întreb tot mai serios dacă mai este cazul să continui aici. De câteva zile mă frământ dacă să scriu rândurile de mai jos. Am încercat să mă mențin departe de subiect. Însă trebuie să spun...

În urmă cu mulți ani am intrat în acest sistem convins că am ceva de oferit. M-am pregătit asiduu pentru asta.

Aș vrea să cred că nu am făcut inutil două facultăți, ambele construite pe ideea de EDUCAȚIE. Apoi am finalizat un Master acordat de o Universitate externă. Tot în EDUCAȚIE.

Am socotit. Sunt 12 ani de studii universitare ce mi-au lărgit viziunea despre educație. Nici nu aș vrea să contabilizez sumele investite. Sunt mulți bani. Foarte mulți. 

Apoi multe cursuri de formare. Gradul Didactic I. Activități în parteneriate cu ONG-uri sau alte instituții. Initiative și proiecte diverse în zona educației extinse.

Formator Acreditat. Cursuri de Coaching Educațional. Multă implicare voluntară. Experiență acumulată. Lărgirea unei filosofii de viață.

Am învățat permanent. Și asta am încercat să transmit elevilor mei. An după an. Cu pasiunea celui care știe că poate influența în bine o întreagă generație.

Acum mă doare să văd părinți așezați confortabil în tabăra adversă. O societate civilă care aruncă cu piatra fără ezitare. 

Cândva profesorii erau respectați. Acum părinții îi ceartă. Iar elevii îi înjură. 

Sunt luați la rost cu privire la cât muncesc. Și ce anume muncesc.

Oare de ce trebuie să țină alții contabilitatea?

Numărul de ore contează sau valoarea adusă într-o oră? Ani de zile am avut această convingere: educația pe care mi-am format-o să aducă un plus de valoare pentru elevi. 

Copiii vor uita informațiile teoretice, dar vor rămânea cu ceea ce au nevoie în viață. În viața reală. „E bine să înveți copiii să numere, dar cel mai bine e să îi înveți ce contează.” (Bob Talbert). Acesta a fost crezul meu. Și pentru asta mi-am format o filosofie de viață pe care să o pot comunica cu ușurință.

Acum însă nu mai am entuziasm. Nu mai am viziune în acest sistem care mă lasă tot mai rece.

Ca să supraviețuiesc îmi direcționez timpul și energia spre al doilea job. Mi-am găsit împlinirea în el. Dar oare așa ar trebui să fie în România „lucrului bine făcut”?

Prețul pe care acest sistem îl pune pe prestația mea este mult sub nivelul investițiilor pe care le-am făcut. Mi se cere să mă vând pe „doi arginți”.

Iar eu trebuie să trăiesc! Vreau să trăiesc fără să îmi fie rușine de ceea ce am ales să fiu! Fără să regret anii petrecuți în educarea mea și a altora.

În fiecare lună îmi achiziționez cărți. Din acei bani puțini. Fiindcă înțeleg necesitatea educării continue. Din păcate, nu pricep și cei care consideră că educația autentică se poate face stând în fața elevilor pentru a le arăta cât de ușor te prefaci că este bine atunci când ești disprețuit. 

NU. NU ESTE BINE!

PS: Dacă crezi că mai ajută pe cineva rândurile mele, nu am nimic împotrivă dacă dai mai departe!

***

 

Cea mai adâncă și mai mare fântână naturală de pe planetă se numește Xiaozhai Tiankeng. Este situat în Fengjie, municipalitatea Chonqinun, în inima Chinei. Această fântână uimitoare este complet naturală și ajunge la o adâncime de 662 de metri, cu o lungime de 626 de metri și o lățime de 537 de metri. Dar ceea ce este cel mai izbitor nu sunt doar dimensiunile sau pereții aproape verticali, ci și explozia vieții pe care o adăpostește.

Xiaozhai Tiankeng este ceea ce geologii numesc o scurgere sau o scurgere, o depresie a terenului generată, printre alți factori, de efectul apei. În acest caz, s-a format deasupra unei peșteri și adăpostește un râu subteran cu un total de 8,5 kilometri și se varsă într-o cascadă spectaculoasă. Dimensiunea sa enormă îl face să fie gaura de acest gen, cunoscută sub numele de Tiankeng, cea mai mare și adâncă din lume.

Pe lângă dimensiunea sa, Xiaozhai Tiankeng impresionează prin biodiversitatea pe care o adăpostește în interior. Baza sa este atât de mare încât adăpostește aproape 1.300 de specii de plante, precum ginkgo și animale sălbatice. Printre cei mai fascinanți „locatari” care se plimbă prin pădurea subterană, iese în evidență pantera nebuloasă (Neofelis nebulosa), o pisică de blană inconfundabilă care ajunge la 1,1 metri și de obicei se odihnește în copaci.

Acest tiankeng se află într-o zonă carstică vastă de 280 km2 formată din calcar. Experții cred că gaura de scurgere, aflată între 511 și 662 de metri adâncime, a prins contur în ultimii 128.000 de ani. Pentru o mare parte a istoriei sale, până când acoperișul peșterii s-a prăbușit, a fost o peșteră subterană masivă. Există, de asemenea, alte tiankeng-uri de dimensiuni remarcabile, cum ar fi Dashiwei, situate în China. În mod curios, în ciuda dimensiunii sale, Xiaozhai Tiankeng a început să studieze relativ recent, deși localnicii îl cunosc din antichitate. 

***

 

Lia Manoliu, prima sportivă din lume care a participat la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice

Campioană olimpică la aruncarea discului și fost președinte al Comitetului Olimpic Român, Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chișinău și a murit la 9 ianuarie 1998.

Lia Manoliu a început sa practice mai întâi tenisul, la vârsta de 13 ani. Au urmat tenisul de masă, voleiul și baschetul, la ultima disciplină fiind componentă a echipei Știința București. La toate cele patru sporturi a depășit stadiul de amatoare, reușind s obțină rezultate notabile în campionatele naționale, scrie site-ul oficial al Comitetului Olimpic și Sportiv Român.

La 16 ani a început să practice atletismul, mai întâi săritura în înălțime, iar apoi aruncările. După aruncarea greutății a trecut la aruncarea discului, disciplină în care s-a specializat și a obținut rezultate de excepție pana la vârsta de 40 de ani. Concomitent cu activitatea sportiva, a absolvit, în 1954, Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic București.

A fost prima sportivă din România care a obținut puncte pentru tara noastră la Jocurile Olimpice, clasându-se pe locul 6 în proba de aruncare a discului, în 1952, la JO de la Helsinki, din Finlanda.

Lia Manoliu a fost prima sportivă din lume care a participat la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice: Helsinki 1952, Melbourne 1956, Roma 1960, Tokio 1964, Ciudad de Mexico 1968, Munchen 1972, performanță consemnată în „Guiness Book of Records”.

Sportiva a cucerit trei medalii olimpice, una de aur, în 1968, la Ciudad de Mexico și două de bronz, în 1960, la Roma și 1964, la Tokyo. A fost de 12 ori campioană națională și de șapte ori campioană balcanică.

S-a retras din activitatea competițională în 1972, la 40 de ani. În 1973 a devenit vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, iar în 1990 a fost aleasă în funcția de președinte al COR pe care a ocupat-o până la moartea sa. În legislatura 1990-1992, a fost aleasă ca senator pentru municipiul București.

Gratie experienței dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar și faptului ca vorbea bine cinci limbi străine (franceză, engleză, germană, rusă, italiană), s-a putut afirma și prin activitatea desfășurată în diverse organisme sportive internaționale. Comitetul Internațional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz – 1975, Trofeul Femeia în sport – 1990, Trofeul Centenarului – 1994. În 1975, directorul general UNESCO i-a înmânat Premiul Internațional Fair Play pentru anul 1974.

În onoarea sportivei, Stadionul Național din București a fost denumit și "Lia Manoliu".

***

 

Hamlet de William Shakespeare

Teme

Imposibilitatea certitudinii

Ceea ce îl separă pe Hamlet de alte piese de răzbunare (și poate de fiecare piesă scrisă înainte) este că acțiunea pe care ne așteptăm să o vedem, în special de la Hamlet însuși, este amânată continuu, în timp ce Hamlet încearcă să obțină mai multe cunoștințe sigure despre Această piesă pune multe întrebări pe care alte piese le-ar lua pur și simplu de la sine. Putem avea anumite cunoștințe despre fantome? Fantoma este ceea ce pare a fi, sau chiar este un diavol înșelător? Oare fantoma are cunoștințe de încredere despre propria moarte, sau fantoma însăși se amăgește? Trecerea la chestiuni mai pământești: Cum putem cunoaște cu certitudine faptele despre o crimă care nu are martori? Poate Hamlet să cunoască starea sufletului lui Claudius urmărindu-i comportamentul? Dacă da, poate cunoaște el faptele a ceea ce a făcut Claudius observând starea sufletului său? Poate Claudius (sau publicul) să cunoască starea minții lui Hamlet observându-i comportamentul și ascultând discursul? Putem ști dacă acțiunile noastre vor avea consecințele pe care vrem să le aibă? Putem ști ceva despre viața de apoi?

Mulți oameni l-au văzut pe Hamlet ca pe o piesă despre indecizie și, prin urmare, despre eșecul lui Hamlet de a acționa corespunzător. Ar putea fi mai interesant de luat în considerare faptul că piesa ne arată câte incertitudini sunt construite viețile noastre, câte cantități necunoscute sunt luate de-a gata atunci când oamenii acționează sau când își evaluează acțiunile unii altora.

Complexitatea acțiunii

Direct legată de tema certitudinii este tema acțiunii. Cum este posibil să iei măsuri rezonabile, eficiente, intenționate? În Hamlet, problema modului de a acționa este afectată nu doar de considerații raționale, precum nevoia de certitudine, ci și de factori emoționali, etici și psihologici. Hamlet însuși pare să nu aibă încredere în ideea că este posibil chiar să acționezi într-un mod controlat, intenționat. Când acționează, preferă să o facă orbește, nesăbuit și violent. Celelalte personaje se gândesc, evident, mult mai puțin la „acțiune” în abstract decât Hamlet și, prin urmare, sunt mai puțin tulburați de posibilitatea de a acționa eficient. Pur și simplu acționează așa cum consideră că este potrivit. Dar într-un fel dovedesc că Hamlet are dreptate, pentru că toate acțiunile lor pierd sarcina. Claudiu se posedă de regină și coroană prin acțiuni îndrăznețe, dar conștiința îl chinuie și este asaltat de amenințări la adresa autorității sale (și, desigur, moare). Laertes hotărăște că nimic nu-l va distrage de la a acționa răzbunarea lui, dar este ușor de influențat și manipulat să servească capetele lui Claudius, iar spada sa otrăvită este întors împotriva lui însuși.

Misterul morții

În urma uciderii tatălui său, Hamlet este obsedat de ideea morții, iar pe parcursul piesei consideră moartea din multe perspective. El gândește atât la consecințele spirituale ale morții, întruchipate în fantomă, cât și la restul fizic al morților, cum ar fi craniul lui Yorick și cadavrele în descompunere din cimitir. De-a lungul timpului, ideea morții este strâns legată de temele spiritualității, adevărului și incertitudinii în faptul că moartea poate aduce răspunsurile la cele mai profunde întrebări ale lui Hamlet, încheind o dată pentru totdeauna problema încercării de a determina adevărul într-o lume ambiguă. Și, din moment ce moartea este atât cauza, cât și consecința răzbunării, aceasta este strâns legată de tema răzbunării și justiției - uciderea regelui Hamlet de către Claudius inițiază căutarea lui Hamlet de răzbunare, iar moartea lui Claudius este sfârșitul acestei căutări.

Întrebarea propriei sale morți îl chinuie și pe Hamlet, deoarece el contemplă în mod repetat dacă sinuciderea este sau nu o acțiune legitimă moral într-o lume insuportabil de dureroasă. Durerea și mizeria lui Hamlet este de așa natură încât tânjește frecvent ca moartea să-i pună capăt suferinței, dar se teme că dacă se sinucide, va fi condamnat la suferință veșnică în iad din cauza interzicerii sinuciderii religiei creștine. În faimosul său monolog „A fi sau a nu fi” (III. i), Hamlet concluzionează filosofic că nimeni nu ar alege să îndure durerea vieții dacă nu i-ar fi frică de ceea ce va urma după moarte și că această frică determină considerații morale complexe să interfereze cu capacitatea de acțiune.

Națiunea ca un corp bolnav

Totul se leagă în Hamlet, inclusiv bunăstarea familiei regale și sănătatea statului în ansamblu. Scenele timpurii ale piesei explorează sentimentul de anxietate și groază care înconjoară transferul puterii de la un conducător la altul. Pe tot parcursul piesei, personajele trag legături explicite între legitimitatea morală a unui conducător și sănătatea națiunii. Danemarca este frecvent descrisă ca fiind un corp fizic îmbolnăvit de corupția morală a lui Claudius și Gertrude, iar mulți observatori interpretează prezența fantomei ca pe un semn supranatural indicând că „[ceva este putred în statul Danemarca” (I. Perfuzie 67). Regele mort Hamlet este portretizat ca un conducător puternic, direct sub paza căruia statul era sănătos, în timp ce Claudius, un politician rău, a corupt și compromis Danemarca pentru a-și satisface propriile pofte. La finalul piesei, ascensiunea la putere a celor din Fortinbras sugerează că Danemarca va fi din nou consolidată. 

***

 

La ce e bun Caragiale? 

- Să știi când ești ridicol.

La ce e bun Nichita? 

- Să știi cum e când ești genial. 

La ce e bun Bacovia? 

- Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.

La ce e bun Călinescu? 

- Să intelegi c-a fost o Românie normală 

  altădată. 

La ce e bun Boia?

- Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de

  un duș rece, nu doar de coroane și statui. 

La ce e bun Ionel Barbu? 

- Să te lămurești că există algoritmi și geometrie și în cuvinte, nu doar în cartea de mate.

La ce e bun Newton? 

- Să înțelegi că în Univers există legi pe care 

  nu le poate încălca nimeni. 

La ce e bun Darwin? 

- Să pricepi cine suntem și de unde venim.

La ce e bun Pitagora? 

- Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă. 

La ce e bun Arhimede? 

- Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie. 

La ce e bun Carnot? 

- Să descoperi că oricât ti-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca la LOGAN.

La ce e bun Einstein? 

Să  te lămurești că și dacă nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există. 

________________

Zoita C. Simonati

***

 

Temeiul şi caracterul dreptăţii (moralităţii) 

"Temeiul şi caracterul dreptăţii (moralităţii)

În legătură cu originea (temeiul) dreptăţii, filosofii au pus dreptatea înţeleasă ca moralitate, fie în dependenţă de natura umană (J. J. Rousseau, I. Kant), fie pe natura divină răsfrântă în natura umană (Augustin), ambele perspective, antropologică şi teologică, ajungând la concluzia că dreptatea nu poate fi decât absolută (universală).

Immanuel Kant susţine teza că temeiul dreptăţii este datoria şi nu înclinaţia, iar Augustin consideră dreptatea ca fiind acea lege eternă dată de divinitate. Având în vedere aceste două direcţii posibile de cercetare a originii şi specificului ideei de dreptate morală, putem identifica deja un set minimal de interogaţii după care să ne ghidăm analiza comparativă:

În ce constă temeiul dreptăţii la Immanuel Kant, având în vedere etica deontologică pe care o adoptă?

Cum realizează Immanuel Kant clasificarea acţiunilor umane, ţinând cont de temeiul moralei datoriei, şi ce tip de acţiuni rezultă din aceasta?

Unde îşi are izvorul dreptatea, în concepţia lui I. Kant, şi ce consecinţă tregem din aceasta, dar în viziunea F. Augustin?

Care sunt atributele dreptăţii, după Augustin, şi ce conchidem din aceasta?

În ce măsură filosoful I. Kant pune bazele metafizicii moravurilor prin postulatele raţiunii practice, pornind într-o anumită privinţă, chiar de la concepţia creştină a F. Augustin despre „dreptate” şi ideea de „lege eternă divină”?

Analiza comparativă de faţă constă tocmai în a stabili dreptatea umană, atât sub aspectul datoriei faţă de voinţa raţională universală, deci a legii umane, cât şi sub aspectul metafizicii creştine, adică a legii eterne. În lucrarea „Bazele metafizicii moravurilor”, Immanuel Kant clasifică acţiunile umane în funcţie de moralitatea lor. Astfel, acţiunile umane se săvârşesc fie din înclinaţie, fie din datorie. Acţiunile din înclinaţie nu au conţinut moral, iar cele din datorie au conţinut moral, acţiunile din înclinaţie pot fi contrare sau conforme datoriei, iar cele din urmă (din datorie), raportate la cele dintâi (din înclinaţie), pot proveni în anumite situaţii dintr-o înclinaţie nemijlocită sau mijlocită. Rezultă astfel, patru tipuri de acţiuni:

Acţiuni contrare datoriei

Acţiuni conforme datoriei, dar săvârşite dintr-o înclinaţie mijlocită

Acţiuni conforme datoriei, dar săvârşite dintr-o înclinaţie nemijlocită

Acţiuni conforme datoriei şi săvârşite din datorie.

De exemplu, porunca biblică să iubim pe aproapele nostru, chiar pe duşmanul nostru, presupune o binefacere din datorie, căci numai aceasta poate fi poruncită, nu şi iubirea din înclinaţie, care este spontană şi nu poate să se manifeste faţă de duşmanul nostru, care ne stârneşte antipatia. Binefacerea din datorie este, deci, o iubire practică (morală), nu patologică, iar binefacerea din datorie rezidă în voinţă, nu în înclinaţia senzaţiei.

Prin urmare, Immanuel Kant susţine faptul că temeiul dreptăţii nu rezidă în sentimentul iubirii de oameni (înclinaţie spre iubire), ci în datorie, care este rezultat al raţiunii umane, întrucât aceasta ne argumentează faptul că toţi oamenii sunt raţionali, astfel că trebuie trataţi ca scop în sine.

Teza lui I. Kant conform căreia dreptatea are ca temei raţiunea (datoria izvorâtă din raţiune), la rândul ei este îndreptăţită pentru că noi realizăm un act drept nu numai din sentiment, ci şi datorită justificării raţionale că „aşa trebuie” să se întâmple sau să fie. Kant recunoaşte o înclinaţie conform datoriei, dar nu ca element individual, egoist, nu ca şi sentiment mai general, luminos, altruist.

Pe de altă parte, F. Augustin susţine în lucrarea „De trinitate”, teza dreptăţii ca şi lege eternă. Normele (regulile) potrivit cărora oamenii judecă ceea ce este drept nu provin din natura umană (din spiritul oamenilor), întrucât:

Regulile divine sunt neschimbătoare, în timp ce spiritul uman este schimbător.

Regulile divine sunt legi ale dreptăţii, în vreme ce spiritul păcătoşilor (care de altfel conştientizează şi ei aceste reguli) este în general nedrept.

În opinia Fericitului Augustin, dreptatea provine doar de la Dumnezeu. Oamenii sunt mai mult sau mai puţin drepţi, după cum aderă mai mult sau mai puţin la dreptatea divină. Filosof creştin, Augustin concepe dreptatea sub forma unor reguli (norme) divine, invariabile şi universale (identice pentru toţi, general-valabile).

Plecând de la amintitele atribute ale dreptăţii, Augustin conchide că izvorul dreptăţii nu se află în mintea umană (în natura umană), deoarece spiritul oamenilor e variabil şi nu toţi sunt înclinaţi spre dreptate, chiar dacă şi cei păcătoşi îşi pot da seama de ceea ce e drept şi nedrept. Potrivit Fericitului Augustin, o dreptate imuabilă şi universală nu poate proveni decât de la o fiinţă perfectă, adică de la Dumnezeu.

Observăm aşadar, că punctul de vedere a lui Augustin despre temeiul divin al dreptăţii este nu numai diferit, dar şi asemănător cu ideea susţinută de Kant despre originea dreptăţii în natura umană. Pe de o parte, Augustin consideră că dreptatea divină este interiorizată de natura umană, de vreme ce orice om, chiar şi cel păcătos, poate să conştientizeze regulile dreptăţii.

De observat însă, că dreptatea nu ar fi sădită de Dumnezeu în natura umană, ca o trăsătură esenţială, ci ar depinde de liberul arbitru, dar acesta îi este dat omului tot de către Creator. Însă, la Immanuel Kant, capacitatea de a avea voinţă liberă autonomă şi de a fundamenta dreptatea ca lege morală universală a datoriei îi aparţine nu liberului arbitru, ca la Augustin, ci imperativului categoric.

Dar să vedem ce reprezintă înclinaţia, respectiv datoria, în concepţia lui Immanuel Kant? Înclinaţia este facultatea de a râvni (dori), întrucât depinde de senzaţii, iar datoria, facultatea de a acţiona în conformitate cu legea morală. Numai dacă acţionăm din datorie, maxima acţiunii noastre poate deveni principiu al unei legislaţii morale universale. Kant mai distinge între acţiuni făcute conform datoriei şi acţiuni din datorie. O acţiune conform datoriei este acea de a-ţi conserva viaţa, iar cea din datorie, atunci când maxima agentului conştient, purtător al unei voinţe autonome, are un conţinut moral universal, fiind capabilă de a fi lege morală, ca temei al umanităţii.

În opinia lui Kant, conform datoriei înseamnă din interes, iar acest interes este legat de raţiune, însă doar întâmplător, el are loc numai într-o voinţă heteronomă (dependentă). Dacă voinţa umană acţionează conform datoriei, fiind comandată de interese, atunci legea morală înseşi comandă ca acţiunea să fie făcută din datorie, de exemplu, voinţa divină, care acţionează ca un imperativ ipotetic pentru fiinţele umane conştient-autonome. Interesul voinţei divine fiind acela de a determina fiinţele umane să îndeplinească ceea ce le este de folos în vederea înfăptuirii binelui izvorât din legile decalogului.

În acest sens, observăm asemănări între filosofia lui Kant şi Augustin, cu privire la temeiul dreptăţii. Pentru I. Kant, omul este cetăţean a două lumi: prin impulsurile sale egoiste omul participă la lumea sensibilă, iar prin obligaţiile morale, omul se ridică spre lumea suprasensibilului, a legilor divine perfecte. La fel şi Augustin, în lucrarea „De civitas Dei”, face deosebire între două tipuri de oameni: omul lui „civitas Dei”, caracterizat prin iubirea de Dumnezeu, până la uitarea şi dispreţul de sine, şi omul lui „civitas terrena”, caracterizat prin iubire de sine, până la uitarea şi dispreţul de Dumnezeu.

Pentru a-şi susţine teza despre temeiul dreptăţii, I. Kant aduce însă, contraargumentul sinuciderii: deoarece dacă aş proceda prin renunţarea la viaţă, neîntreţinând propria viaţă, fără a o iubi, ar însemna că maxima acţiunii mele (actul sinuciderii) să devină principiu al unei legislaţii universale, ceea ce este de neadmis din punct de vedere moral, mai ales că orice individ are înscris în el un principiu natural al conservării de sine a vieţii, exprimat chiar prin raportările sensibile ale fiinţelor la existenţă (instinctul de supravieţuire, de reproducere, de hrană etc).

În viziunea lui Augustin, aşa numita „lege a dreptăţii” sălăşluieşte în inima omului, dar nu izvorăşte din ea. Dreptatea trece prin inima omului, argumentează Augustin, aşa cum trece „imaginea din pecete în ceară, fără ca ea să părăsească inelul”. Fericitul Augustin vede astfel dreptatea ca pe ceva izvorât din voinţa lui Dumnezeu şi rămasă în posesia Lui, precum imaginea inelului în ceară, iar la Immanuel Kant dreptatea izvorăşte din raţiunea umană.

În perspectiva lui Augustin dreptatea se vădeşte deci, a fi absolută, obiectivă şi provenită de la o singură fiinţă despre care putem afirma că este perfectă – Dumnezeu. La Immanuel Kant, dreptatea devine universală în funcţie de autonomia voinţei şi de calitatea imperativului categoric, însă este provenită din însăşi raţiunea practică a fiinţei umane.

Prin urmare, Fericitul Augustin identifică ideea dreptăţii cu Dumnezeu însuşi, dreptatea în sens de moralitate absolută, fiind doar un atribut al divinităţii, o expresie directă a manifestării sacrului, întrucât doar Dumnezeu este Cel Bun, arătând astfel că temeiul ei nu se poate afla în sufletul individual, imperfect. Dumnezeu este dreptate, iar Fericitul Augustin exemplifică: caracteristicile dreptăţii derivă din Dumnezeu.

Ambii filosofi au adus contribuţii esenţiale în analiza dreptăţii raportată la fiinţa umană, Immanuel Kant, atât prin „critica raţiunii practice”, cât şi prin etica sa deontologică, pe care o identifica cu o „metafizică a moravurilor”, iar Fericitul Augustin, prin comparaţia din perspectiva metafizicii creştine între fiinţa divină şi fiinţa umană."

Sursa: Revista Luceafărul - luceafarul.net

Autor: Ciprian-Iulian ŞOPTICĂ

Publicat: 14 august 2016

Redactor: Olivian IVANICIUC

Editor: Ion ISTRATE

Foto: researchgate.net

***

 

William Shakespeare

Cel mai mare dramatist și poet englez (1564-1616)

Toate lucrările:

Comedii de nota 10:

01- Comedia erorilor (1592-1594)

02- Îmblânzirea scorpiei (1593-1594)

03- Cei doi domni din Verona (1594)

04- Munca pierdută a iubirii (1594-1597)

05- Visul unei nopți de vară (1595-1596)

06- Negustorul din Veneția (1596-1597)

07- Soțiile vesele din Windsor (1597-1601)

08- Multă zarvă despre nimic (1598-1599)

09- Cum vă place (1599)

10- a douăsprezecea noapte; sau ce vrei (1601-1602)

11- Troilus și Cressida (1601-1602)

12- Totul este bine când se termină cu bine (1601-1602)

13- Măsură pentru măsură (1604)

B- Istorii:

14- Prima parte a regelui Henric al VI-lea (1589-1590)

15- A doua parte a regelui Henric al VI-lea (1590-1591)

16- A treia parte a regelui Henric al VI-lea (1590-1591)

17- Tragedia lui Richard al III-lea (1592-1593)

18- Viața și moartea regelui Ioan (1594-1596)

19- Tragedia regelui Richard al II-lea (1593-1594)

20- Prima parte a regelui Henric al IV-lea (1596-1597)

21- A doua parte a regelui Henric al IV-lea (1598)

22- Viața regelui Henric al V-lea (1599)

23- Istoria celebră a vieții lui Henric al VIII-lea (1612-1613)

C- Tragedii:

24- Titus Andronicus (1593-1594)

25- Romeo și Julieta (1595-1596)

26- Iulius Cezar (1599)

27- Hamlet, Prinț al Danemarcei (1600-1601)

28- Othello, maurul Veneției (1604)

29- Regele Lear (1605)

30- Macbeth (1606)

31- Antoniu și Cleopatra (1606)

32- Coriolanus (1607-1608)

33- Timon din Atena (1607-1608)

D- Romanțe:

34- Pericle (1607-1608)

35- Cymbeline (1609-1610)

36- Povestea de iarnă (1610-1611)

37- Furtuna (1611)

Poezii E:

38- Venus și Adonis (1592-1593)

39- Violul lui Lucrece (1593-1594)

40- Sonete 154 (1593-1599) 

***

 

"Drumul neprevăzut" de Robert Frost

Două drumuri se despart într-o pădure galbenă,

Și îmi pare rău că nu am putut călători atât

Și să fiu un călător, mult am stat

Și m-am uitat în jos unul cât de departe am putut

Până unde s-a aplecat în tufișuri;

Apoi a luat-o pe cealaltă, la fel de corectă,

Și având, probabil, cea mai bună pretenție,

Pentru că era iarbă și voia haine;

Deși, în ceea ce privește faptul că trece acolo

I-am purtat cam la fel,

Și ambele în acea dimineață, la fel de culcat

În frunze nici un pas nu a călcat negru.

Oh, am păstrat-o pe prima pentru încă o zi!

Cu toate acestea, știind cum drumul duce pe drum,

M-am îndoit că mă voi întoarce vreodată.

Voi spune asta cu un oftat

Undeva secole și vârste de aici:

Două drumuri se despart într-o pădure, iar eu...

Am luat-o pe cea mai puțin călătorită,

Și asta a făcut toată diferența. 

***

 

Maitreyi îl caută pe Mircea Eliade 

"După ce este dat afară din casă, părinții descoperind povestea de iubire dintre cei doi tineri, Eliade, îndurerat, se retrage în Himalaia, bucurându-se de frumusețea locurilor,  cutreierînd pădurile și gândind la dragostea pierdută ( ceea ce nu-l împiedică să aibă un interludiu lirico-trupesc cu o tînără ce cuteriera India în căutarea absolutului.) Revine la Calcutta în decembrie 1931, dar se hotărăște să se întoarcă în România pentru serviciul militar. Revenit în țară, amintirea dragostei pentru Maitreyi nu-i dă pace și, atunci când află despre un concurs de roman inedit, se hotărăște să aștearnă pe hîrtie tot ce se întîmplase la Calcutta, fericirea și suferința deopotrivă. A schimbat numele personajelor, dar a lăsat așa cum erau adresele, numerele de telefon. Nici măcar o clipă nu se gândește că, lăsând neschimbat numele eroinei, Maitreyi, comitea o gravă indiscreție. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva din Calcutta ar fi citit romanul? Societatea indiană era cu totul altfel decât cea europeană. Fără îndoială, Maitreyi și întreaga ei familie și-ar fi pierdut locul în înalta societate. Mai mult, dedicația de la începutul romanului nu lasă loc de nicio îndoială: "Îți mai amintești de mine, Maitreyi? Și dacă da, ai putut să mă ierți?"

Romanul cîștigă premiul și este publicat în România, în 1933. Primirea sa este mai mult decât entuziastă. Cunoscuți critici, istorici literari și scriitori se întrec în laude - Poem al iubirii, exotic, original, descrie un miracol al iubirii, iar cuplul de îndrăgostiți este așezat alături de marile cupluri de iubire: Tristan și Isolda, Paul et Virginie. Cartea a fost tradusă în italiană, germană, spaniolă, catalană; Cea mai cunoscută versiune a fost cea franceză din 1950.

Maitreyi află în treacăt despre carte, atunci când tatăl ei, profesorul Dasgupta, întors dintr-o călătorie prin Europa, îi spune că Eliade a publicat o carte pe care i-a dedicat-o. Mai tîrziu, după 1953, cînd ea însăși călătorește prin Europa, se întâlnește cu oameni care, aflîndu-i numele, îi spun că o cunosc dintr-un roman și îl știu pe Mircea Eliade. Dar cei doi nu se întîlnesc. Abia în 1972, ea află de la sanscritologul român Sergiu George, aflat la Calcutta, în cadrul unei vizite în India, amănunte despre romanul Maitreyi și conținutul acestuia în ceea ce o privește. Greu de descris sentimentele ce o cuprind aflînd de descrierea scenelor pasionale, de vizitele pe care ea le făcea noaptea iubitului ei. Furie imensă! De ce minte? Nu au existat vizite nocturne. Nu au fost decât mîngîieri, pasionate, este adevărat, vorbe și promisiuni. Dincolo de indignare,  Maitreyi este cuprinsă de nostalgie la amintirea iubirii din tinerețe. S-a stins flacăra dragostei? Se pare că nu. O primă reacție, un răspuns este un volum de poeme apărut la sfârșitul anului 1972, intitulat "Raze de soare", poeme de dragoste pentru cel de odinioară. Dar respectabila doamnă în vîrstă de 58 de ani, iubită de familie - soț, copii, nepoți - simte că nu va avea liniște pînă nu se va întâlni cu el, pînă cînd nu vor discuta și va afla de ce a scris așa cum a scris despre ea. Se agită și reușește, în 1973, să aranjeze o serie de conferințe despre Rabindranath Tagore la Universitatea din Chicago, unde Mircea Eliade, savant renumit, era profesor. Trecuseră 42 de ani. Întâlnirea este menționată în treacăt de Mircea Eliade în jurnalul său și descrisă de Maitreyi în cartea pe care o va publica mai târziu. Eliade îi spune că romanul nu este pe deplin autobiografic, o mare parte este ficțiune, fantezie, deci scenele de dragoste cu ea nu au fost scrise cu intenția de a o pune într-o situație neplăcută. Îi promite că varianta în limba engleză nu vă apărea decât după moartea ei.

La sfârșitul anului, la invitația Uniunii Scriitorilor, poeta vizitează România. Are diverse întâlniri și face o vizită mamei și surorii lui Mircea Eliade. La toate întrebările care i s-au pus în legătură cu pasiunea tinereții dă ca răspuns, la sfîrșit, un poem de dragoste. 

Maitreyi se simte datoare, totuși, să spună și ea povestea lor. Așa că, în 1974, apare "Dragostea nu moare", roman care se bucură de succes și este premiat, în 1976, de Academia  Națională Indiană de Literatură. În anii aceia și în societatea indiană, este remarcabilă sinceritatea și curajul cu care descrie sentimentele puternice care au însuflețit-o pe adolescenta de atunci. Și reiese clar că iubirea ei nu a murit. Se spune că uneori, în dragoste, unul iubește și celălalt se lasă iubit.

În 1993, după moartea lui Mircea Eliade, versiunea engleză a romanului a fost publicată de University of Chicago Press cu titlul "Bengal Nigths" (Nopți bengaleze), iar în 1994 au apărut împreună, la aceeași editură, cele două romane. Fiecare își spune povestea. Un impresionant duet al iubirii."

Sursa: Planeta Pământ și curiozitățile ei

***

 

Odele lui John Keats.

În scurta sa viață, John Keats a scris unele dintre cele mai frumoase și durabile poezii din limba engleză. Printre cele mai mari realizări ale sale se numără secvența sa de șase ode versuri, scrise între martie și septembrie 1819 — uimitor, când Keats avea doar douăzeci și patru de ani. Realizarea poetică a lui Keats este cu atât mai miraculoasă prin vârsta la care s-a încheiat: A murit la abia un an după ce a terminat oda „Toamnei”, în februarie 1821.

Keats s-a născut în 1795 într-o familie din clasa de mijloc inferioară din Londra. Când era încă tânăr, și-a pierdut ambii părinți. Mama lui a cedat tuberculozei, boala care în cele din urmă l-a ucis pe Keats. Când avea cincisprezece ani, Keats a intrat într-o ucenicie medicală, iar în cele din urmă a mers la medicină. Dar când a împlinit 20 de ani, a abandonat pregătirea medicală pentru a se dedica în întregime poeziei. El a publicat prima sa carte de poezii în 1817; acestea au atras atacuri critice sălbatice dintr-o revistă influentă, iar a doua sa carte a atras relativ puține notificări când a apărut anul următor. Fratele lui Keats, Tom, a murit de tuberculoză în decembrie 1818, iar Keats s-a mutat cu un prieten în Hampstead. În Hampstead, s-a îndrăgostit de o tânără pe nume Fanny Brawne. În acest timp, Keats a început să experimenteze extraordinara inspirație creativă care i-a permis să scrie, într-un ritm frenetic, cele mai bune poezii ale sale în perioada dinaintea morţii sale Sănătatea și finanțele sale au scăzut brusc, iar el a pornit spre Italia în vara anului 1820, sperând că climatul mai cald îi va reda sănătatea. Nu s-a mai întors acasă. Moartea sa a dus la un sfârșit prematur una dintre cele mai extraordinare cariere poetice ale secolului al XIX-lea - într-adevăr, una dintre cele mai extraordinare cariere poetice din toate timpurile. Keats nu a obținut niciodată recunoașterea pe scară largă a muncii sale în propria viață (cererea sa amară pentru piatra sa funerară: „Aici zace unul al cărui nume a fost scris pe apă”), dar a fost susținut de o încredere interioară profundă în propria sa capacitate. Cu puțin timp înainte de moartea sa, el a remarcat că el crede că se va afla printre „poeții englezi” atunci când va muri. Keats a fost una dintre cele mai importante figuri ale romantismului de la începutul secolului al XIX-lea, o mișcare care a îmbolnăvit sfințenia emoției și imaginației și privilegia frumusețea lumii naturale. Multe dintre ideile și temele evidente în marile ode ale lui Keats sunt preocupări romantice în mod esențial: frumusețea naturii, relația dintre imaginație și creativitate, răspunsul pasiunilor la frumusețe și suferință și trecerea vieții umane în timp. Limbajul senzorial somptuos în care sunt scrise odele, preocuparea lor idealistă pentru frumusețe și adevăr și agonia lor expresivă în fața morții sunt toate preocupări romantice - deși, în același timp, toate sunt unice ale lui Keats. Luate împreună, odele nu spun exact o poveste - nu există „complot” unificator și nici personaje recurente - și există puține dovezi că Keats a intenționat ca ele să rămână unite ca o singură operă de artă. Cu toate acestea, numărul extraordinar de interrelații sugestive dintre ele este imposibil de ignorat. Odele explorează și dezvoltă aceleași teme, participând la multe dintre aceleași abordări și imagini și, ordonate într-un anumit fel, prezintă o dezvoltare psihologică inconfundabilă. Asta nu înseamnă că poeziile nu stau de la sine - ele fac, magnific; una dintre cele mai mari felicitări ale secvenței este că poate fi introdusă în orice punct, privită integral sau parțial din orice perspectivă, și totuși se dovedesc emoționant și satisfăcător de citit. Au existat multe dezbateri critice despre cum să tratezi vocile care rostesc poeziile - sunt ele menite să fie citite ca și cum o singură persoană le vorbește pe toate, sau Keats a inventat o altă persoană pentru fiecare odă? Nu există răspuns corect la întrebare, dar este posibil ca întrebarea în sine să fie greșită: Conștiința care lucrează în fiecare odă este inconfundabil a lui Keats. Desigur, poeziile nu sunt explicit autobiografice (este puțin probabil ca toate evenimentele să i se fi întâmplat lui Keats), dar având în vedere sinceritatea și cadrul comun de referință tematică, nu există niciun motiv să credem că nu provin din aceeași parte a minții lui Keats - adică spune, că nu toate sunt spuse de aceeași parte a sinelui reflectat al lui Keats. În acest sens, nu există niciun rău în tratarea odelor o secvență de rostiri spuse cu aceeași voce. Progresul psihologic de la „Odă asupra indolenței” la „To toamnă” este intim personal, iar o mare parte din această intimitate se pierde dacă cineva începe să-și imagineze că odele sunt rostite de o secvență de personaje fictive. Când te gândești la „vorbitorul” acestor poezii, gândește-te la Keats așa cum și-ar fi imaginat el însuși scriindu-le. Pe măsură ce urmăriți traiectoria vorbitorului de la somnolența amorțită a „Indolenței” până la înțelepciunea liniștită a „Toamnei”, încercați să auziți cum vocea se dezvoltă și se schimbă sub îndrumarea limbajului extraordinar al lui Keats.