£££

 CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. #ByGentlemensLadysSocietyRomania

£££

 G.B. Shaw, apologet al stalinismului și al uciderii în masă, s-a nascut pe 26 iulie 1856.

George Bernard Shaw este unul din marile nume ale dramaturgiei britanice, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1925. În Marea Britanie interbelică, Shaw s-a remarcat nu doar prin opera sa, ci și prin poziția extrem de favorabilă adoptată vis-a-vis de stalinism. Cunoscutul dramaturg a fost un fervent apărător al Uniunii Sovietice și al stalinismului, și adept al eugeniei, promovând ideea de ucidere în masă a celor care nu sunt de folos societății.

George Bernard Shaw este unul din marile nume ale dramaturgiei britanice, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1925. Aproape toate scrierile sale – piese, nuvele, eseuri, articole – abordează tema problemelor sociale ale lumii contemporane, analizând educația, căsătoria, religia, problemele de clasă, sistemele de sănătate etc.

Influențat de cărțile citite, Shaw a devenit un socialist fervent. El a fost membru în cunoscuta Societate Fabiană, o organizație de esență socialistă înființată în 1884 care propunea evoluția către un socialism democratic prin intermediul reformelor graduale, nu al revoluției violente.

Shaw susținea că fiecare clasă socială încearcă să-și servească propriile scopuri, iar clasele superioare au câștigat această luptă, în timp ce clasa muncitoare a pierdut. El condamna sistemul democratic, fiind de părere că muncitorii, exploatați fără milă de angajatorii lacomi, trăiau într-o sărăcie abjectă și erau prea ignoranți și apatici pentru a vota în mod inteligent. El credea că această deficiență avea să fie corectată prin emergența unor oameni superiori, dotați cu experiența și inteligența necesară pentru a guverna corespunzător. El numea procesul de dezvoltare elective breedingsau eugenie shaviană;el credea că acest proces era condus de ”forță” ce le face pe femei, în subconștient, să aleagă pe acei bărbați care le pot oferi copii ”superiori”.

Ca socialist, Shaw a lăudat Revoluția bolșevică din Rusia și nașterea Uniunii Sovietice, primul stat socialist din lume. Ba mai mult, s-a transformat într-un loial apărător al acesteia, justificând în fața Occidentului toate crimele sovietice.

Întrebat dacă e de părere că revoluția a ”atras și tipuri degenerate”, Shaw a răspuns că ”dimpotrivă, revoluția a atras tipuri umane superioare din toată lumea, acolo unde a fost înțeleasă. Dar vârful puterii este un loc dur pentru vechii revoluționari care nu aveau experiență administrativă, care nu aveau experiență financiară, care au trăit ca fugari lefteri și vânați, avându-l pe Marx în creier, și nu ca oameni de stat. Aceștia trebuie adesea împinși de la vârf cu o funie în jurul gâtului”. Justifica astfel execuția multora dintre revoluționarii bolșevici care luptaseră pentru victoria revoluției din 1917.

În timpul foametei care a omorât milioane de oameni la sfârșitul anilor '20 – începutul anilor '30, în presa occidentală au apărut informații cu privire la ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Oficialii de la Kremlin negau însă aceste ”zvonuri” și, pentru a demonstra că totul este de fapt doar o invenție a propagandei capitaliste occidentale, mai mulți jurnaliști și oameni de vază din Vest au fost invitați să viziteze Uniunea Sovietică și Ucraina, organizând tururi foarte atent pregătite pentru a arăta străinilor ”paradisul sovietic”.

În 1931, Bernard Shaw a vizitat Uniunea Sovietică împreună cu Lord și Lady Astor, două figuri publice importante în Marea Britanie, cu simpatii socialiste, și s-a întors cu o impresie cât se poate de favorabilă despre URSS, devenind chiar un loial apologet al lui Stalin. Întors în Marea Britanie, Shaw a descris Gulagul ca fiind un fel de vacanță de lux, de unde oamenii nu mai vor să plece. ”Din câte mi-am dat seama, ei pot sta acolo cât de mult timp doresc”. În ultima zi a ”pelerinajului” său prin patria socialismului, Shaw spunea cu regret ”Mâine părăsesc acest pământ al speranței și mă întorc în țările occidentale ale disperării”. Despre Stalin, Shaw a spus[1]:„mă aşteptam să descopăr un muncitor rus şi am găsit un gentleman georgian. Deţinea arta de a ne înlătura temerile. Era într-o dispoziţie fermecătoare. Nu era deloc maliţios, dar nici credul.“

Shaw despre Uniunea Sovietică

- „Marele experiment comunist care se va răspândi în întreaga lume va împiedica prăbuşirea şi falimentul civilizaţiei”

- „Nu am văzut nicio singură persoană subnutrită, tânără sau bătrână. Erau căptuşiţi? Le erau împinşi obrajii goi cu bucăţi de cauciuc înfipte în gură?“.

- „Rusia va fi un succes de răsunet. Rusia îşi face ordine în casă, în timp ce toate celelalte naţiuni se comportă precum nebunii. I-aş sfătui pe tineri să meargă şi să se stabilească în Rusia“.

- ”Stalin, este un om de o mare abilitate şi mult mai capabil decât toţi cei care conduc capitalismul“.

În 1933, Shaw trimite o scrisoare editorului ziarului Manchester Guardian, denunțând un articol semnat de Malcolm Muggeridge, în care acesta denunța foametea din Uniuna Sovietică. Un an mai târziu, Shaw a publicat o apologie de 16.000 de cuvinte pentru crimele staliniste, în care își exprima simpatia pentru ”nefericitul Comisar” care ”s-a găsit obligat să-și pună un pistol în buzunar și cu propriile mâini să împuște muncitorii nesupuși”, pentru a arăta celorlalți că ordinele sale trebuie executate.

Shaw spunea că procesele din Rusia (cele din timpul Marii Terori) au fost exagerate și respingea ideea că acuzații pledaseră vinovați doar pentru că fuseseră drogați sau torturați. De fapt, unii dintre ei își recunoșteau într-adevăr presupusa ”vină”, din convingerea că Partidul are întotdeauna dreptate, căci el este infailibil;. În 1936, Shaw a apărat public Marea Teroare stalinistă, spunând că ”chiar și în opinia celor mai aprigi dușmani ai Uniunii Sovietice și ai guvernului sovietic, procesele de epurare au demonstrat clar existența unor conspirații active împotriva regimului....Sunt convins că acesta este adevărul și sunt convins că adevărul va ajunge și în Europa Occidentală”.

Bernard Shaw a fost și un apărător al eugeniei, teoria care preconizează ameliorarea populațiilor umane prin măsuri genetice (alegerea părinților, sterilizarea, interzicerea procreării etc.). Shaw a mers însă mai departe, promovând ideea de exterminare a celor care nu sunt de folos societății. ”Exterminarea trebuie desfășurată pe o bază științifică dacă e să fie vreodată efectuată uman. [...] Dacă ne dorm un anumit tip de civilizație și cultură, trebuie exterminați cei care nu își au locul în ea.” Mai mult decât atât, Shaw a apărat ideea propusă de naziști, aceea de Lebensunwertes Leben– ”viață nedemnă de viață”. El considera că există oameni care nu sunt de folos în această lume, care aduc mai multe probleme decât valorează. În opinia sa, aceștia ar trebui puși să-și justifice existența, și dacă nu o pot face, dacă nu produc atât cât consumă – sau, preferabil, mai mult, dacă nu se pot autosusține, dacă societatea trebuie să-i țină în viață, atunci viața acestor oameni nu aduce niciun beneficiu societății și, spune Shaw, nu poate fi de prea mult folos nici lor.

Una din obsesiile pe termen lung ale lui Shaw era uciderea în masă cu ajutorul unui gaz otrăvitor. Într-o conferință ținută în 1910 la Eugenics Education Society, Shaw a declarat că ”trebuie să ne dedicăm uciderii unui număr mare de oameni pe care acum îi lăsăm să trăiască. O parte a politicii eugenice ne va duce în final la folosirea pe scară largă a camerei letale. Un număr mare de oameni ar trebui omorâți pentru simplul fapt că irosesc timpul altor oameni care trebuie să aibă grijă de ei.” În 1933, Shaw a făcut un apel către chimiști ”să descopere un gaz uman care ucide instant și fără durere”. Apelul său avea să prindă formă ani mai târziu în Germania nazistă.

 Shaw nu îl admira doar pe Stalin, ci și pe Mussolini și chiar pe Hitler:”Mussolini, Hitler și restul se pot baza pe mine că nu îi voi judeca prin prisma unor noțiunicomfortabilede libertate”. Întrebat ce ar trebui britanicii să facă dacă naziștii ar trece Canalul, Shaw a răspuns simplu:”Welcome them as tourists.”

Surse:

George Bernard Shaw:de la negaţionism la prostie, de Codrut Constantinescu , în Revista 22

&&&

 Odiseea celebrului vagon 2419-D: Aici s-a semnat armistițiul care a pus capăt Primului Război Mondial

Cu câțiva ani înainte de război, când amenințarea doar plutea în aer, Compania Internațională de Vagoane de Dormit a luat decizia de a reînnoi în întregime parcul de vagoane-restaurant. Una din filialele Companiei, aflată la Saint–Denis, primește în 1913 o comandă de 37 de vagoane-restaurant, ce urmau să fie livrate începând cu anul 1914.

Vagonul 2419-D, celebrul vagon de care este legată în două rânduri soarta Europei moderne, este livrat la 20 mai 1914 și primește apoi autorizația de a circula pe liniile Saint-Brieuc (1914), Le Mans (1915-1916) și apoi Deauville-Trouville (1918).

La izbucnirea primului război mondial, în 1914, comandamentul militar a destinat acest vagon deplasării ofițerilor de stat major ai armatelor aliate. În septembrie 1918, vagonul revine la Saint-Denis pentru anumite modificări, fiind transformat în vagon salon, ce servea drept birou pentru generalul Weygand. Începând din 29 octombrie 1918, vagonul este încorporat trenului Marelui Cartier General de la Senlis, pentru a fi pus la dispoziția mareșalului Ferdinand Foch.

În ziua armistițiului, adică în 11 noiembrie 1918, vagonul se afla deci în serviciul statului major. Întâmplarea a făcut ca delegația franceză să se deplaseze în pădurea Compiegne în acest vagon. Aici au fost cazate comisiile de armistițiu, în vederea tratativelor ce aveau să urmeze. A venit apoi pacea. Armata a încercat apoi să rechiziționeze trenul, dar guvernul s-a opus la început. Apoi, la 1 octombrie 1919 a fost încheiat un acord cu Compania Internațională de vagoane de dormit și trenul a revenit armatei.

Apoi, în 1920, același tren a fost afectat președintelui Franței, care a efectuat o călătorie la Verdun. Vagonul a fost apoi transportat la Paris și instalat definitiv, după mai multe proiecte, în Curtea de Onoare a Domului Invalizilor, începând din 28 aprilie 1921. În aprilie 1927, după ce fusese expus timp de șase ani intemperiilor, vagonul ajunsese însă într-o stare jalnică. El revine la Compiègne, unde se afla deja monumentul armistițiului, inaugurat la 11 noiembrie 1922 de către președintele Millerand.

Vagonul istoric a fost transportat aici la 11 noiembrie 1927, în cadrul unei ceremonii la care a luat parte mareșalul Foch. Apoi, prin grija lui Arthur H. Fleming, un bogat și original american din Pasadena, vagonul a fost restaurat și transportat în pădurea Compiègne, unde acesta cumpărase un mic teren. Vagonul a rămas mult timp în pădure, aproape dat uitării... 22 de ani mai târziu, armistițiul dintre Franța și Germania avea să fie semnat în același vagon, ca revanșă pentru afrontul suferit în 1918.

Din ordinul lui Hitler, la două zile după armistițiu, vagonul a fost trimis pe cale rutieră la Berlin și expus la Lutsgarten. După ce a stat un timp expus, a fost transportat într-o gară de triaj, în apropiere de Berlin. Vagonul va fi dus ulterior în apropiere de Ohrdruf, o mică localitate din Turingia. În aprilie 1945, îndată ce blindatele americane își fac apariția în Ohrdruf, un detașament de soldați germani acționează conform ordinelor și dau foc vagonului.

Un alt vagon, identic, având numărul 2439-D, a fost adus la Compiègne, cu prilejul festivitaților de la 11 noiembrie 1950. Acest vagon se află în prezent aici, constituind o parte din muzeul amenajat, în care se află și o parte din vestigiile celuilalt vagon, recuperate în anul 1992 de către locuitorii din Ohrdruf. În fața muzeului se află material militar, calificat la timpul său drept „armele victoriei”: un tun de 75 mm și un tanc Renault FT. Muzeul creat în anul 1927 a fost distrus din ordinul lui Hitler.

Reconstruit în 1950, muzeului i-a mai fost adăugat, în 1960, încă o sală, iar în 1993, încă două săli. Așadar, în prima sală se află celebrul vagon al armistițiului, în cea de-a doua se află fotografii ale conflictului din 1914-1918. Cea de-a treia sală cuprinde documente legate de armistițiul din 1940 (reviste, ziare, fotografii, manechine), iar cea de-a patra, documente privitoare la armistițiul din 1918.

£££

 Ion Țuculescu (n. 19 mai 1910, Craiova - d. 27 iulie 1962, București), personalitate complexă, biolog și medic, s-a făcut cunoscut însă mai ales ca pictor.

Numele lui Ion Țuculescu a izbucnit exploziv în primăvara lui 1965, odată cu neuitata lui retrospectivă postumă, care a situat publicul pe negândite în fața unuia dintre marii pictori europeni ai epocii de după război.

Ion Țuculescu s-a născut la 19 mai 1910 la Craiova, provenit dintr-o familie de intelectuali. Urmează cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova, unde în orele de desen primește primele îndrumări de la profesorul său Eugen Ciolac, de la care a aflat o parte din tainele picturii. Prima expoziție la care a fost remarcată prezența "pictorului diletant Ion Țuculescu" - alături de a fratelui său Șerban - este cea organizată în 1925, în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj. Deși apreciat pentru talentul său artistic, Țuculescu nu se va îndrepta către o școală superioară cu profil artistic, ci se înscrie la Facultatea de Științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936. Paralel frecventează și Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1939 cu calificativul magna cum laude. Deși se dedicase studiului, Ion Țuculescu continuă să picteze și are prima expoziție personală în 1938 în sala Ateneului Român din București.

Până în anul 1960 participă la mai multe expoziții colective, expune la Salonul Oficial în 1941 și 1945, deschide șapte expoziții personale în clădirea Ateneului Român.

Dacă medicina nu l-a solicitat prea mult, cu excepția anilor de război, când fiind medic militar uimește prin devotament și abnegație, biologia devine celălalt pol al existenței sale în calitate de cercetător științific la Academia Română, zilele și nopțile împărțindu-le între paletă și microscop.

Pictura a învățat-o ca autodidact și distanța de la primele sale tablouri până la cele din epoca maturității a parcurs-o muncind cu înverșunare disperată. Deși a fost prezent în viața artistică fără întrerupere, opera lui a rămas aproape fără ecou, adevăratele sale dimensiuni vădindu-se abia în anii când nu mai expune, claustrat în locuința lui, unde materia lui plastică avea să se cristalizeze orbitor după îndelungate și misterioase mutații.

În vara lui 1962 o boală neiertătoare îl doboară. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction.

Postum, pictura lui Țuculescu provoacă o revelație uluitoare, descoperindu-se un mare artist al cărui nume, în timpul vieții, n-a depășit surâsul îngăduitor al unei admirații palide. Tablourile sunt acum expuse în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate.

Pictura lui Țuculescu frapează prin excepționala ei forță cromatică, culorile sale obligă însă să se vorbească mai curând despre magia decât despre violența lor. Astfel încât nu este hazardat să se spună că avem de a face cu un "expresionist întârziat de extracție impresionistă", oricât de paradoxal ar părea această afirmație. În realitate opera lui Țuculescu este produsul unic al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale.

_&&

 Nunta secolului XX. Prințesa Diana a purtat “ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat și ceva albastru”

Anunțul logodnei Dianei Spencer cu prințul Charles a fost făcut public pe 24 februarie 1981, când cuplul a acordat un interviu televizat pentru a anunța acest eveniment, prezentând cu acest prilej inelul în valoare de 30.000 de lire, cu 14 diamante montate în jurul unui safir de Ceylon, pe care moștenitorul tronului i l-a oferit viitoarei prințese.

Nunta a avut loc pe 29 iulie 1981 și s-a desfășurat la Catedrala St Paul, pentru că aceasta avea mai multe locuri decât tradiționala Westminster Abbey, ceremonia fiind de fapt slujba tradițională de nuntă a Bisericii Anglicane oficiată de Robert Runcie, Arhiepiscopul de Canterbury, și de Alan Webster, Decanul Catedralei Sf. Paul.

Două milioane de spectatori s-au aliniat pe traseul procesiunii de la Clarence House la catedrală, iar 4.000 de polițiști și 2.200 de ofițeri au fost mobilizați pentru a gestiona mulțimea de admiratori. „Nunta de basm” a fost urmărită la televizor de 750 de milioane de oameni și a început la ora 11:20 dimineața. Lady Diana a ajuns la catedrală împreună cu tatăl ei, John Spencer, și a fost escortată de șase ofițeri de poliție călare. În timpul jurămintelor, prințesa a inversat din greșeală ordinea numelor soțului săi, spunând “Philip Charles Arthur George” în loc de “Charles Philip Arthur George”. În conformitate cu tradiția britanică, verighetele cuplului au fost realizate din aur galez extras din mina Clogau St David din Bontddu.

Rochia de mireasă a Dianei a fost evaluată la 9.000 de lire sterline, adică echivalentul a 34.750 de lire sterline astăzi, fiind realizată din tafta de mătase de culoarea fildeșului și decorată cu dantelă, broderii manuale, paiete și 10.000 de perle. Ținuta a fost proiectată de designerii Elizabeth și David Emanuel și a avut o trenă de 7,6 m de tafta decorată cu dantelă veche. Diana a purtat o tiară de familie așezată peste un voal din tul de mătase și o pereche de pantofi Clive Shilton cu toc mic. Pentru respecta tradiția conform căreia mireasa trebuie să poarte “ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru”, trena Dianei conținea aplicații de dantelă antică realizată la o fermă de mătase britanică (adică “ceva vechi”), diadema familiei Spencer și cerceii mamei ei (adică “ceva împrumutat”) și un cordon albastru cusut pe partea interioară a rochiei (adică “ceva albastru”). Parfumierul oficial al nunții regale a fost Houbigant Parfum, cea mai veche companie franceză de parfumuri, Diana a ales parfumul floral Quelques Fleurs, care conținea note de tuberoză, iasomie și trandafir, iar Barbara Daly fost cea care a realizat machiajul miresei pentru ceremonie.

La nuntă au participat toți guvernatorii generali ai statelor Commonwealth-ului, precum și toți monarhii europeni, cu excepția regelui Juan Carlos I și a reginei Sofia. Majoritatea șefilor de stat ai Europei s-au numărat printre invitați, mai puțin președintele Greciei, Constantin Karamanlis, care a refuzat să participe deoarece Constantin al II-lea, monarhul exilat al Greciei, fusese invitat ca “rege al elenilor”. Statele Unite au fost reprezentate de Prima Doamnă Nancy Reagan și printre alți invitați s-au numărat prietenii apropiați ai cuplului, iar mireasa a invitat tot personalul grădiniței în care lucrase înainte de logodna cu Charles.

Cuplul a primit numeroase cadouri de la oficialii străini, printre care un bol de sticlă Steuben gravat, un set de mobilier antic și o broșă mare de aur, diamante și platină din partea Canadei, platouri de argint lucrate manual din Australia , un covor tradițional de lână din Noua Zeelandă, un ceas cu diamante și safire și un set format din brățară, pandantiv, inel și cercei de la Prințul Moștenitor al Arabiei Saudite și un ceas în stil Art Deco de la designerul șef al casei Cartier, Daniel Ciacquinot.

După recepția oficială cuplul a fost condus peste Podul Westminster la gara Waterloo plecând cu trenul regal britanic la Broadlands, unde părinții prințului Charles își petrecuseră noaptea nunții în 1947. Prințesa Diana și Prințul Charles au rămas aici trei zile, apoi au plecat spre Gibraltar, de unde s-au îmbarcat pe iahtul regal Britannia pentru o croazieră de unsprezece zile în Mediterana, timp în care au vizitat Tunisia, Sardinia, Grecia și Egipt.

£££

 Asasinarea regelui Umberto al Italiei. Soția lui ar fi putut fi regina României 

Prințul Umberto s-a născut la Torino, pe atunci capitala Regatului Sardiniei, pe 14 martie 1844, chiar în ziua în care tatăl său împlinea 24 de ani, și a fost fiul lui Victor Emmanuel al II-lea și al Arhiducesei Adelaide a Austria. Copilul a fost educat de Massimo Taparelli, marchiz d’Azeglio, și de juristul Pasquale Stanislao Mancini, fiind învățat să fie ascultător și loial, să nu iasă din cuvântul tatălui și să-i sărute mâna înainte de a i se adresa.

Începând cu martie 1858, a început o carieră în armată, a luat parte la războaiele italiene de independență, a fost prezent la bătălia de la Solferino din 1859, iar în 1866 a comandat Divizia a XVI-a în Bătălia de la Villafranca.

Inițial, pentru Umberto s-au făcut planuri de căsătorie cu Arhiducesa Mathilde a Austriei, dar aceasta a murit în urma unui accident, la vârsta de 18 ani. Pe 21 aprilie 1868, Umberto s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Margherita Teresa Giovanna, Prințesă de Savoia, unicul lor fiu fiind Victor Emmanuel, prinț de Napoli. Personalitatea puternică a Margheritei a sporit popularitatea monarhiei, această soție frumoasă și generoasă aflându-se și pe lista pretendentelor principelui Carol I al României, căruia i se căuta o mireasă printre cele mai bine cotate prințese europene.

Relația dintre Margherita și Umberto nu a fost însă una prea fericită, iar zvonurile de la curtea regală sugerau că Umberto se întâlnea în continuare cu Eugenia Attendolo Bolognini, iubita lui de dinainte de căsătorie. Se pare că cei doi soți și-au întrerupt relațiile conjugale la doi ani după mariaj, de aceea Victor Emmanuel a rămas singurul lor copil. Cu toate acestea, niciodată nu și-au anunțat despărțirea, continuând să reprezinte împreună casa regală la toate evenimentele importante.

În timpul vizitelor pe care le-a făcut prin provinciile italiene, Margherita era atentă să poarte costume populare locale și să admire cu entuziasm toate obiceiurile, tradițiile și cultura regională, ceea ce a făcut-o mult mai populară decât era soțul ei. Era o femeie elegantă, supranumele care i s-a atribuit în epocă fiind “regina perlelor”, pentru că întotdeauna avea un șirag sclipitor de perle în jurul gâtului.

În ianuarie 1871, după unificarea Italiei și proclamarea Romei drept capitală a regatului, Margherita și Umberto s-au stabilit la Roma, unde ea și-a continuat misiunea, făcând din recepțiile pe care le oferea la curtea regală un centru de interes exclusivist și celebru în întreaga Europă.

Încercarea de asasinare a regelui Umberto de către Giovanni Passannante din noiembrie 1878 a determinat-o pe suverană să se implice și mai mult pentru a consolida prestigiul coroanei și a construi o politică de loialitate față de instituția monarhiei.

A adunat în jurul ei un cerc de intelectuali și artiști conservatori, cunoscut sub numele „Circolo della regina” (Cercul reginei) în celebrul său salon literar numit „giovedì della regina” (Joia reginei), care era frecventat de cei mai cunoscuți artiști și scriitori ai epocii.

Pe 29 iulie 1900, în timp ce se afla la Monza, regele Umberto I, care scăpase cu viață după tentativa de asasinat pusă la cale de anarhistul Giovanni Passannante, a fost ucis de un alt anarhist, Gaetano Bresci. Criminalul a fost prins și judecat, fiind condamnat la închisoare pe viață, pentru că pedeapsa cu moartea fusese abolită în Italia din 1889. Regele Umberto a fost înmormântat în Panteonul din Roma, alături de tatăl său, Victor Emmanuel al II-lea, pe 9 august 1900, fiind ultimul Savoia înmormântat acolo, pentru că fiul și succesorul său, Victor Emmanuel al III-lea, a murit în exil și a fost înmormântat temporar în Egipt, de-abia în 2017 rămășițele sale fiind transferate la Vicoforte, lângă Cuneo.

Regina a fost privită de italieni cu o imensă compansiune, creându-se în jurul ei un adevărat mit. Conștientă de această creștere de popularitate, văduva a acționat în consecință, ridicând și mai mult prestigiul monarhiei. Unicul ei fiu, Victor Emmanuel al III-lea, a preluat tronul Italiei la vârsta de 30 de ani, iar soția acestuia, discreta Elena de Muntenegru, a devenit suverană.

În calitate de regină mamă, Margherita a făcut un pas în spate, dar acest lucru nu a însemnat că s-a retras din viața publică, ci a rămas o figură publică dominantă, îndeplinindu-și în continuare atribuțiile dinastice, făcând vizite oficiale la spitale și biserici și oferind asistență materială persoanelor nevoiașe.

Spre deosebire de majoritatea naționaliștilor, s-a opus Primului Război Mondial, iar după ce a izbucnit conflagrația a transformat una dintre reședințele ei în spital și s-a angajat activ în cadrul Crucii Roșii.

După încheierea războiului, fosta suverană s-a temut că valul revoluționar socialist din est va duce la sfârșitul monarhiei italiene. Acest lucru, combinat cu naționalismul ei destul de pronunțat, a determinat-o să sprijine regimul fascist al lui Benito Mussolini, deși nu și-a exprimat niciodată în mod explicit adeziunea față de el.

Margherita a murit pe 4 ianuarie 1926, la vârsta de 74 de ani, la reședința sa din Bordighera, locul unde petrecea câteva luni în fiecare an datorită climei blânde din zonă. Trupul ei a fost transportat a doua zi cu trenul regal într-un ceremonial solemn și a fost înmormântat alături de cel al regelui Umberto în Panteonul din Roma.

£££

 Cine a fost marea dragoste a actriței Carmen Stănescu. „M-am grăbit să îl iau de soț” 

  Regretata actriță Carmen Stănescu, nascuta pe 29 iulie 1912, a trăit una dintre cele mai frumoase povești de dragoste cu actorul Damian Crâșmaru.  

 Carmen Stănescu a fost una dintre actrițele care au făcut parte din generația de aur a treatrului și filmului din România. Carmen Stănescu a încetat din viață joi, 12 aprilie, la vârsta de 92 de ani. Căsătorită cu actorul Damian Crâşmaru, pe care l-a cunoscut în 1955, când i s-a propus să intre în spectacolul cu piesa ”Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise, actrița i-a rămas alături de atunci, cei doi trăind o frumoasă și lungă poveste de dragoste. Legendara artistă a vorbit într-un interviu din urmă cu câțiva ani despre partenerul ei de viață. “M-am grăbit să-l iau de soț! Sunt o norocoasă. Am avut și am parte alături de mine de un bărbat inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea asta a mea copilăroasă. A avut nevoie de mine exact cum sunt: cu exploziile mele jucăușe, care l-au încântat și de dragul cărora a intrat de bunăvoie în basmul vieții mele. Iar eu am avut nevoie de o minte sclipitoare ca a lui, care mi-a completat și mi-a îmbogățit firea mea de copil nebun. I-am dăruit din viață mea și am primit din viață lui. Fiecare i-a oferit celuilalt ce a avut el mai de preț. Și s-a întâmplat că darurile primite și oferite ne-au priit amândurora. Regret, doar, și regret nespus de mult, că din pricina unor sarcini toxice, nu i-am putut oferi lui Damian și copii. Regret enorm, nu atât pentru mine, cât pentru Damian. Are o pasiune pentru copii, merită să aibă zece, nu unul”, mărturisea Carmen Stănescu. La rândul lui, actorul Damian Crâșmaru a vorbit și el despre povestea de dragoste cu Carmen Stănescu. “N-aș vrea să fiu melodramatic, dar eu, unul, simt și știu că n-aș putea să exist fără Carmen. Dacă n-ar exista Carmen, eu n-aș avea de ce sa exist. Legătura dintre noi e atât de puternică, de profundă, de esențială și de definitivă, încât nici nu vreau să mă gândesc la vreun alt fel de curs al vieții”, spunea el într-un interviu pentru publicația Formula As.

£££

 Clara Maniu, vrednica mamă a lui Iuliu Maniu

“Clara Maniu s-a născut pe 10 ianuarie 1842 și a fost fiica lui Demetru Coroianu, vicarul din Şimleu, devenit apoi canonic la Gherla, şi a soţiei sale, Iuliana. Ambii părinţi ai Clarei Maniu se trăgeau dintr-o familie care numără zeci de generaţii de preoţi care s-au distins în luptele naţionale ale românilor din Ardeal.

Murindu-i mama de tânără, Clara a rămas conducătoarea familiei, a supravegheat de aproape creşterea copiilor mai mici ai canonicului Coroian, printre care şi luptătorul memorandist de mai târziu, Iuliu Coroianu, care a jucat mai bine de douăzeci de ani rol de frunte în mişcarea naţionalistă a românilor transilvăneni.

S-a măritat cu magistratul Ion Maniu, devenit apoi avocat, şi care a avut mai mulţi copii, dintre care azi trăiesc două fiice, Elena dr. Pop şi Cornelia Maniu şi doi fii: Cassiu, profesor la Universitatea din Cluj, şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Țărănesc şi primul ministru al României Mari.

Casa lui Ion Maniu a fost nucleul în jurul căruia s-au închegat mişcările naţionale ale Ardealului. Fire energică, suflet ales, Clara Maniu a însufleţit mişcarea memorandiştilor, îngrijind de cei condamnaţi de stăpânirea străină şi vitregă”.

*** Gazeta Transilvaniei, 1929

“Chiar și în zilele celei mai adânci bătrâneţi buna femeie care a fost Clara Maniu spunea bucuroasă întâmplări din frumoasa și îndelungata sa viaţă. Îi plăcea mai ales să povestească întâmplări din anul 1918, când aproape toţi fruntaşii vieţii româneşti din Ardeal şi părţile ungurene locuite de români se abăteau foarte des pe la casa lor. Unchiul ei, marele Simion Bărnuţiu, îşi aduna mereu tovarăşii de luptă în casa vicarului Coronanu.

Într-o zi, la câţiva ani după potolirea revoluţiei, mai mulţi fruntaşi români, foşti tribuni, au ţinut sfat în casa cea atât de primitoare, aducând însemnate hotărîri. S-a întins apoi o masă în fruntea căreia s-a aşezat însuşi Simion Bărnuţiu.

În vremea mesei, fruntaşii adresau conducătorului lor diferite întrebări. Clara, care avea pe atunci abia 12 ani, credea că şi ei i s-ar cuveni să întrebe ceva pe iubitul său unchi. Într-o clipă de tăcere, cu glasul plăpând al nevinovăţiei copilăreşti, Clara s-a adresat unchiului său:

— Unchiule dragă, spune-mi, ce-i aia “amor”!

Toţi cei de la masă s-au pornit pe râs, dar Bărnuţiu, uitându-se drept în ochii ei, i-a răspuns:

— Amorul, scumpa mea, este geniul care susţine universul, este sufletul lumii.

Micuţa Clara şi-a însemnat răspunsul unchiului său, apoi vreme de câteva săptămâni cerea mereu învăţătoarei sale să-i tălcuiască aceste cuvinte”.

*** Curentul, 1929

În anii Memorandului, Clara Maniu era alături de unchiul său, luliu Coroianu, la casa căruia se abăteau mereu jandarmi şi judecători. Odată, obosit de prea multă muncă şi zdrobit de atâtea prigoane, acesta a dat ordin servitorilor să nu dea voie nimănui să treacă peste noapte pragul casei sale.

Era o noapte cu ploaie şi cu vânt. La miezul nopţii se auziră deodată puternic bătăi în poartă. Sculându-se repede, Clara Maniu se îndreptă repede spre poartă, strigând:

— Cine e acolo?

— E jandarmeria, răspunseră cei de afară în ungureşte. Deschideţi repede uşa…

— Dar ce doriţi?

— Ce să dorim? Avem ordin să ducem pe conducătorul valah Iuliu Coroianu la închisoarea de stat…

Ea le deschise atunci poarta, rugându-i să o lase pe ea mai întâi să intre la unchiul, ca să-l încunoştiinţeze. A intrat aşadar în casa unde dormea Coroianu şi l-a încunoştiinţat despre toate. Fără nici o şovăire, fruntaşul memorandist s-a sculat şi s-a pregătit de drum. Dorind să-şi însoţească unchiul până la poarta închisorii, la flacăra slabă a unei lumini Clara şi-a pieptănat părul şi s-a îmbrăcat repede în haine negre. În noaptea aceea ploioasă şi rece, legat în lanţuri, Iuliu Coroianu a fost dus la închisoare, iar Clara Maniu mergea cu el împreună, spunându-i mereu cuvinte de mângâiere şi încurajare.

Era în zilele cele dintâi ale marelui război. Flăcăii satelor româneşti erau luaţi şi trimişi pe fronturi. Într-o zi, la casa Clarei Maniu soseşte un soldat îmbrăcat în haine de artilerie. Era fiul ei, Iuliu.

— Scumpa mea mamă, i-a zis îmbrăţişând-o, am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Plec şi eu acolo unde se duc toţi fiii Ardealului. Privindu-şi îndelungat fiul, buna femeie i-a răspuns:

— Du-te, dragă Iuliu, du-te şi fă cum crezi. Dar să fii totdeauna pătruns de sentimentele înalte româneşti care au însufleţit pe tatăl tău, unchiul tău şi toţi membrii familiei noastre, care niciodată nu şi-au uitat datoria lor către neam.

(…) În 1918, Clara Maniu a rămas la Bădăcini, dincolo de linia demarcaţională, iar fiul său, Iuliu Maniu, era în Ardeal, făcând pregătiri pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.

Vreme îndelungată fiul n-a putut să-şi mai vadă mama, nici să o smulgă din ghearele trupelor ungureşti. Ca preşedinte al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu făcea însă toate sforţările ca să scoată pe toţi românii din robie. Când armata românească înainta spre Bădăcini, locotenentul Pogrányi a arestat pe Clara Maniu ca ostatică, împreună cu alţi fruntaşi români. A aşezat-o într-un vagon de marfă şi a dus-o la Debreţin, unde tocmai izbucnise revoluţia bolşevică.

Locotentul Pogrányi văzând acestea, şi-a sfârtecat el însuşi stelele, înlocuindu-se cu o panglică roşie, semnul revoluţiei. A dus-o apoi pe Clara Maniu în faţa comandamentului trupelor bolşevice ungureşti, care, după câteva întrebări, a osândit-o la moarte.

Fiind însă ostatică, au hotărât să o trimită la Budapesta, ca să-şi aştepte acolo moartea. O femeie care era de faţă i-a întins un pahar de apă pe care ea n-a voit să-l primească, spunând celor din sala de judecată:

— Nu este apa voastră aşa de bună ca apa Ardealului. Dacă vreţi să beau apă, lăsaţi-mă să trec în Ardealul românesc…

La Budapesta, vrednica femeie a fost internată în Hotelul Ortiz și pusă sub pază militară. Aici, într-o zi, a vizitat-o însuși Béla Kun, şeful bolşevicilor unguri, care a chemat-o să meargă cu el la teatru.

— Teatru imi trebuie mie acum? — răspunse ea lui Béla Kun, râzându-i în față. Dar oare nu e destul teatru ceea ce faceți dumneavoastră cu mine, o femeie bătrână, luată de la căminul ei? N-am eu lipsă acum tocmai de teatru unguresc.

În scurtă vreme, Curtea marțială a trupelor bolşevice de la Budapesta a hotărât punerea ei în libertate.

Când ofiţerii s-au prezentat ca să o ducă până la graniţă, ea a declarat că nu va pleca decât deodată cu ceilalţi ostatici români, aduşi fără de vină la Budapesta. Nu-i trebuie libertatea decât în cazul când toţi românii vor fi lăsaţi liberi. Aşa apoi, după multe cumpăneli, comandamentul trupelor roşii a hotărât ca toţi românii să fie puşi în libertate.

La malul Tisei, Clara Maniu a urcat în cea din urmă luntre, numai după ce a văzut urcaţi pe toţi tovarăşii săi români.

*** A. Barna, Patria de Duminică, ianuarie-octombrie 1929

Vestea morţii Clarei Maniu, care a încetat din viață pe 29 iulie 1929, la vârsta de 87 de ani, a produs o impresie profundă în opinia publică. Toate ziarele au publicat articole elogioase despre mama premierului de la acea vreme:

“O scurtă convorbire telefonică dintre Bădăcini şi Cluj ne-a adus azi la orele 10 şi jumătate vestea întristătoare a trecerii la cele veşnice a doamnei Clara Maniu, mama venerabilă a prim-ministrului ţării româneşti. După relatările autentice ale unui membru al familiei, evenimentul deplâns de întreg Ardealul s-a produs cu felul următor:

Încă din iarnă, anii grei ai bătrâneţii şi oboseala unei vieţi petrecute în neîncetată activitate au slăbit foarte mult sănătatea distinsei mame. A fost o vreme când se credea că moartea se poate considera ca un fapt îndeplinit. Ocrotirea bunului Dumnezeu şi îngrijirile medicilor au uşurat însă suferinţele bolnavei şi în ultima vreme starea generală cu sănătăţii a început a i se ameliora.

Azi dimineaţă la orele zece, adâncită într-un somn binefăcător şi senin, doamna Clara Maniu şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului, uşor şi fără nici o zguduire fizică, aşa încât cei din jurul dânsei abia au putut să observe. La căpătâiul patului se afla în acest moment sora domnului Iuliu Maniu, călugăriţa franciscană Cornelia.

A avut în viaţa ei trei pasiuni: pasiunea unui mare ideal pe care a avut norocul să-l vadă înfăptuit cu întreg neamul românesc, pasiunea pentru familia ei şi în special iubirea şi pentru Iuliu şi o dragoste puternică pentru natură”.

Surse:

Adevărul, Curentul, Gazeta Transilvaniei, Patria de duminică, Ilustrațiunea Română (1929)

£££

 29 iulie 238 - Soldati ai Garzii Pretoriene au luat cu asalt palatul imperial de la Roma şi i-au capturat pe Pupienus Marcus Clodius Maximus şi Decius Caelius Calvin Balbinus, co-imparati romani alesi de Senatul Romei pe 22 aprilie. Acestia sunt târâti pe străzile Romei şi executati. În aceeaşi zi, Gordian al III – lea, in vârsta de 13 ani, este proclamat împărat.

Marcus Clodius Pupienus Maximus (c.178 – 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Pupienus, a fost un împărat roman din anul celor șase împărați. El a domnit împreună cu Balbinus.

Decimus/Decius Caelius Calvinus Balbinus (c.165 – 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Balbinus, a fost un împărat roman împreună cu Pupienus în 238, pentru două luni. El este unul dintre împărații din perioada denumită Anul celor șase împărați.

Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între 238 – 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238).

__&&

 Take, Ianke și Cadîr, piesa care i-a adus nemurirea lui Victor Ion Popa

Victor Ion Popa, autorul cunoscutei piese “Take, Ianke și Cadîr”, s-a născut pe 29 iulie 1895 la Bârlad și a fost primul dintre cei trei copii ai învățătorului Ion Popa și ai Aspasiei Pavelescu, fiind urmat, în ordine, de Nicolae și Virginia. Tatăl său a predat în mai multe comune din zonele Vaslui, Tutova, Roman, Tecuci, stabilindu-se în cele din urmă în orașul Bârlad, dar băiatul și-a petrecut copilăria la țară, alături de părinți, sau la bunicii dinspre tată, care locuiau la Dodești, o veche comună de răzeși.

În 1906, Victor Ion a mers pentru prima oară la un spectacol de teatru despre care va povesti mai târziu: “Patima mea pentru teatru s-a născut la unsprezece ani, la Galați, unde am văzut piesa “Manevrele de toamnă”, jucată de Nora Marinescu cu trupa teatrului său, și am descoperit întâia putință de amăgire a scenei care mi-a hârjonit anii de mai târziu”.

A fost trimis apoi la Iași, fiind înscris la un liceu cu internat, unde va urma primele cinci clase. În 1907, impresionat de răscoalele țărănești, scrie prima sa piesă de teatru și o pune în scenă, actori fiind chiar colegii săi. Umează apoi Liceul Național și devine pasionat de matematică și desen, dar scrie și poezii, schițe, redactează reviste satirice, face caricaturi, traduce, joacă teatru, cântă la vioară și construiește aeromodele. La maturitate își va aminti: “Zburda tinereții ni se cheltuia cu frumusețe și rost, în ore suplimentare de citit, discuții literare și joacă în curtea largă, după pornirea fiecăruia și nevoie. Așii tenisului erau Mihail Jora – marele muzician de astăzi -, Emanoil Ciomac, criticul muzical, și actualul procuror general de la Curtea de Casație. La oină era neîntrecut Demostene Botez, scriitorul”.

În 1911 viitorul dramaturg a asistat la zborurile organizate de Aurel Vlaicu la Iași și a notat în jurnal: “Iași, 11 octombrie. Două zboruri peste Cetățuia. Le-am văzut și eu. La 10 octombrie, pe la 5 seara, m-am dus la Copou. Aeroplanul era adus, montat în întregime. Doar cârma nu era pusă. L-am văzut pe Vlaicu acolo”, iar impresiile îl vor determina să scrie romanul “Maistorașul Aurel”. În 1912 tânărul debutează în revista școlii cu poezia “Liniște”, semnată cu pseudonimul G. A. Hamza, iar în 1914, după absolvirea liceului, s-a înscris la cursurile de arta actorului de la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Iași, la clasa lui Mihail Codreanu. Tot acum a început să joace mici roluri pe scena Teatrului Național și, deși părinții și-ar fi dorit să devină inginer, este atras de viața literară. Pe 1 noiembrie îi apar primele desene în revista “Versuri și proză” din Iași, care îl prezintă cititorilor ca pe un foarte talentat colaborator artistic al publicației. În 1916, la declanșarea Primului Război Mondial, tânărul a întrerupt cursurile și a urmat o școală de ofițeri, apoi a fost repartizat pe frontul de la Mărăști și Oituz, experiență despre care va scrie în “Floare de oțel, roman de război”.

În perioada 1917 – 1919 este sublocotenent la Regimentul 12 Infanterie, cu care luptă în prima linie a frontului, dar este grav rănit la Oituz. Reîntors la Iași în perioada de convalescență, revine pentru puțină vreme la Teatrul Național unde, în 1918, o cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Getta Kernbach, dar este mobilizat din nou și apoi este trimis la Cluj.

Întors la Bârlad după război, se apropie de cenaclul poetului George Tutoveanu, frecventat și de Vasile Voiculescu și Emil Gârleanu, sub patronajul lui Alexandru Vlahuță.

În 1920 Victor Ion Popa este chemat la București, unde este angajat desenator și redactor la “Revista copiilor și a tinerimei”, în care publică și versuri, iar anul următor povestirea de război “Soldatul Fălfăloaie”, pe care o va integra apoi în romanul “Floare de oțel”. În aceasta perioadă finalizează “Ciuta”, piesa sa de debut, și o predă Teatrului Național.

În 1921 scriitorul se căsătorește cu actrița Getta Kernbach, cu care va avea un singur fiu, pe Sorin, născut în același an, iar din aprilie lucrează la Cluj, alături de Cezar Petrescu, la organizarea revistei Gândirea, pentru care muncește ca redactor tehnic, desenator și cronicar plastic. În toamna anului următor, pe 13 septembrie, are loc la București premiera piesei “Ciuta”, care este primită cu mare entuziasm de public, și este pusă în scenă în scurt timp și de Teatrul Național din Iași, apoi de Teatrul Național din Cluj.

Un an mai tîrziu a primit Marele Premiu Caragiale, a fost angajat ajutor de scenograf la Teatrul Național din București și a fost ales secretar al Societății autorilor dramatici romani.

În 1924 Victor Ion Popa a pus în scenă drama “Micul Eyolf” a lui Ibsen la Teatrul Popular fondat și patronat de Nicolae Iorga, condus de Ion Sân-Georgiu, eminentul profesor care a fost socrul lui Vintilă Corbul.

În această perioadă a devenit interesat de literatura dramatică pentru copii, fiind primul regizor din România care inaugurează, la Teatrul Popular, matineurile pentru cei mici. Primele două piese ale programului au fost scrise chiar de Victor Ion Popa și se numeau “Păpușa cu piciorul rupt” și “Pufușor și mustăcioara”. Dramaturgul a intrat însă în conflict cu Sân-Georgiu, a demisionat, iar pe 1 ianuarie 1926 a fost angajat director de scenă la Teatrul Național din Craiova.

În perioada 1927-1929 a ocupat poziția de director al Teatrului Național din Cernăuți, a făcut o lungă călătorie prin Europa vizitând Parisul, Londra, Berlinul, Viena și a intrat în contact cu viața artistică din marile capitale europene. Inspirat de marile teatre pe care le-a vizitat, inițiază la Cernăuți o serie de expoziții și conferințe, tipărește o publicație-program numită “Spectacol” și acceptă o inovație pentru acea perioadă – montarea în decor natural a piesei “Apus de soare” a lui Delavrancea, care a fost jucată pentru prima dată la Putna. Dramaturgul a organizat apoi o serie de spectacole pentru copii, pentru soldați și muncitori, serbări populare, piese gratuite și turnee fără niciun câștig.

După plecarea de la Cernăuți dramaturgul a venit la Teatrul Maria Ventura din București, unde a pus în scenă în 1930 o serie de piese care au avut un mare succes. Din păcate, relația cu Maria Ventura, care era proprietara și directoarea teatrului, nu era foarte bună, iar Victor Ion Popa, Mircea Ștefănescu și Tudor Mușatescu inițiază, în cadrul instituției, un studio de teatru modern care nu a atras prea mulți spectatori. Dramaturgul a plecat la Paris pentru a definitiva cu Maria Ventura repertoriul stagiunii 1930 -1931, dar anul următor relația cu actrița s-a deteriorat iremediabil și a pus la cale, împreună cu Sică Alexandrescu, fondarea unui Teatru Liber.

În această perioadă a scris piesele “Prietena mea, moartea” și “Take, Ianke și Cadîr”, pe cea din urmă a pus-o în scenă în 1932, dar în același an a părăsit Teatrul Maria Ventura și activitatea dramatică.

Scriitorul a devenit redactor la ziarul Ordinea și a publicat romanul “Velerim și Veler-Doamne”, care a avut un mare succes, fiind considerat de criticul literar Șerban Cioculescu “capodopera epică a lui Victor Ion Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist.”

Regele Carol al II-lea i-a oferit oportunitatea de a se ocupa de organizarea teatrului sătesc, a primit misiunea de a îndruma activitatea culturală a Primăriei Capitalei, s-a ocupat de colecția Cartea satului și de activitatea căminelor și ateneelor populare. În 1936, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, Victor Ion Popa a fost unul dintre principalii organizatori ai Muzeului Satului, iar după un an s-a implicat în proiectarea și organizarea pavilioanelor României pentru marile expoziții internaționale. Tot în această perioadă, după divorțul de Getta Kernbach, s-a recăsătorit cu actrița Maria Mohor.

În 1938 Victor Ion Popa a fost numit director al Teatrului “Muncă și Lumină”, cunoscut și sub numele de Teatrul de la strada Uranus și, deși nu a primit susținerea financiară cuvenită din partea oficialităților, a reușit să facă teatrul să pătrundă în comunitățile de muncitori.

Mircea Ștefănescu își amintește: “Locuia, fiind director, într-un mare și vechi local al teatrului în care erau găzduiți aproape toți actorii. Lângă cele două camera ocupate de el se afla atelierul teatrului și magazia de decoruri. Nopțile Victor Ion Popa și le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el… ce credeți că făcea? Făcea pe tâmplarul, pe dulgherul, pe tapițerul… Era, în același timp, croitor și zugrav. Era de toate. Știa să întindă tapete. Numai cizme și costume nu-mi aduc aminte să-l fi văzut cosând”. În această perioadă i-a cunoscut pe tinerii Radu Beligan, Nineta Gusti, Irina Răchițeanu, Toma Caragiu și Elena Sereda pe care, cu multă răbdare, dăruire, dar și exigență, i-a instruit personal în cele mai sofisticate tehnici dramatice.

În 1943 marele dramaturg a devenit profesor suplinitor la catedra de dramă, comedie și regie scenică a Conservatorului din București și director al Oficiului Național al Cinematografiei, fiind definitivat pe post un an mai târziu. Muncea enorm și, spun apropiații săi, fuma și bea kilograme de cafea pe zi, până când o boală necruțătoare l-a doborât.

Victor Ion Popa a murit pe 30 martie 1946 la București, la doar 51 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Cea mai cunoscută piesă a sa, “Take Ianke și Cadîr”, i-a avut în distribuție, la premiera de la Teatrul Maria Ventura, pe Alexandru Giugaru, Gheorghe Timică, Ion Sârbul, Jules Cazaban, Mihai Popescu, Maria Mohor și Silvia Dumitrescu-Timică, se află și astăzi în distribuția marilor teatre din România și a beneficiat de o ecranizare tv extrem de populară în 1976, avându-i în rolurile principale pe Alexandru Giugaru, Ion Fintesteanu și Marcel Anghelescu.

Printre alte piese ale lui Victor Ion Popa se află: “Câinele-cârciumar”, “Țușcă, pușcă, pițigoi”, “Basm sau povestea poveștilor din lumea basmelor”, “Mușcata din fereastră”, “Shakespeare în infern”, “Vicleimul”, “Acord familiar”, “Cuiul lui Pepelea”, “Încercarea”, “Plata birului”, “Deșteapta pământului”, “Cățelul sau așa ceva….”, “Nu-i pentru cine se pregătește”, “Eu tac, tu taci, el tace…ea vorbește”, “Răzbunarea sufleurului”, “Ghicește-mi în cafea”, “Zece milioane” și “Cantonament buclucaș”.

Surse:

Ilustrațiunea română, noiembrie 1929

Note biografice alcătuite de Corneliu Simionescu (1972)

&&&

 Un tigan cumpara un teren de casa langa un medic. Cheama un inginer , un arhitect şi le spune ca vrea sa construiasca o casa identica cu a medicului. Zis si facut. Cand casa a fost gata, tiganul striga de la balcon la medic:

-Doctore , doctore!

-Ce este tigane?

-Ma pot compara cu tine, ca avem aceeași casa!

-Nu, spune medicul, deoarece nu avem si acelaşi mobilier …

Angajeaza tiganul pe cei care au decorat casa medicului si le da ordin sa ii faca mobilierul intocmai ca al medicului. Cand totul a fost gata, tiganul iese la balcon si striga:

-Doctore, doctore!

-Ce este tigane?

-Acum avem si aceasi mobila, deci ma pot compara cu tine!

- Nu, nu vezi ca nu avem aceasi masina, spuse medicul aratand catre Mercedesul său.

Tiganu’ face comanda de un Mercedes la fel ca al medicului, apoi iese la balcon si striga:

-Doctore, doctore, sunt mai “bine” decat tine!

-De ce mai tigane, spune medicul.

– Pentru ca avem aceeași casa, aceeași mobila, aceeași masina!

-Asa si? De ce esti mai “bine” decat mine?

 -Cum de ce? Eu am vecin un doctor, pe cand tu ai vecin un tigan....

£££

 PENTRU CEI CE VOR SA STIE MAI MULT(E) !

                      15 cărţi pe care oricine ar trebui să le citească 

                      măcar o dată în viaţă

            Fie că sunt citite acasă, în timp ce te relaxezi în fotoliul 

            preferat, fie că preferi să le răsfoieşti în mijloacele de 

            transport în comun, în drum spre serviciu, cărţile ar trebui 

            să aibă un rol important în viaţa fiecăruia dintre noi.

Dedicate copiilor, pasionaţilor de science-fiction, ficţiune sau biografii, anumite volume nu ar trebui să lipsească din „palmaresul” lecturilor fiecăruia dintre noi,

Iată, aşadar, 15 cărţi pe care orice om ar trebui le citească cel puţin o dată în viaţă:

1. „Pentru cine bat clopotele”, de Ernest Hemingway -

Publicat în 1940, romanul prezintă povestea lui Robert Jordan, un tânăr american din Brigăzile Internaţionale alăturate unităţii de gherilă republicană, în timpul Războiului Civil Spaniol. Ca expert în folosirea explozibililor, el primeşte misiunea de a arunca în aer un pod în timpul atacului asupra oraşului Segovia.

2. „Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami –

Scris de autorul japonez în anul 2002, romanul este o relatare fantezistă a aventurilor unui adolescent care pleacă de acasă în căutarea mamei şi a surorii dispărute cu mult timp în urmă. Volumul prezintă şi lungul şir de coincidenţe care îl leagă pe tânăr de un vagabond pe nume Nakata, ce suferă de pe urma unei traume din timpul războiului.

3. „Un veac de singurătate”, de Gabriel Garcia Marquez -

Prima ediţe a romanului a fost publicată pe 5 iunie 1967 la Buenos Aires, Argentina, cu un tiraj iniţial de 8.000 de exemplare. De la prima publicare a cărţii şi până în prezent, s-au vândut peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea a fost tradusă în 35 de limbi.

4. „La răsărit de Eden”, John Steinbeck –

Cartea, publicată pentru prima dată în 1952, recreeaza povestea biblica a lui Cain şi Abel în decorul Văii Salinas din California. Acţiunea se întinde din timpul Războiului Civil american până la sfârşitul Primului Război Mondial şi urmăreşte conflictele dintre două generaţii de fraţi.

5. „Crimă şi pedeapsă”, de Feodor Dostoievski –

Volumul a fost publicat pentru prima dată sub formă de foileton în ziarul „Mesagerul rus”, pe parcursul anului 1866. Cartea urmăreşte drama pe care o trăieşte Raskolnikov, un student care pune la cale uciderea şi jefuirea unei bătrâne cămătare, pentru a-şi putea rezolva astfel problemele financiare, dar şi din dorinţa de a-şi demonstra lui că este îndreptăţit să o facă.

6. „Fraţii Karamazov”, de F. Dostoievski –

Este ultimul roman al lui Dostoievski, scris între anii 1878 – 1880. Autorul rus a murit la doar câteva luni distanţă de la publicarea romanului.

7. „Străinul”, de Albert Camus –

Romanul a fost publicat în 1942. Protagonistul cărţii este Meursault, un franco-algerian indiferent care, după ce participă la înmormântarea mamei sale, ucide un bărbat arab pe care el îl cunoscuse la Alger.

8. „Dune”, de Frank Herbert –

Romanul SF are o acţiune ce se desfăşoară într-un viitor îndepărtat, în mijlocul unui imperiu interstelar în expansiune. Volumul a câştigat premiul Hugi în 1966 şi premiul Nebula pentru „Cel mai bun roman”.

9. „Ferma animalelor”, de George Orwell –

Publicată în Anglia în anul 1945, cartea este cea mai cunoscută satiră politică din secolul al XX-lea. A fost tradusă în peste 70 de ţări şi inclusă în programele şcolare şi universitare din întreaga lume.

10. „1984”, de George Orwell –

Romanul politic a fost lansat în anul 1949. Volumul prezintă o parte din viaţa intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist. Acţiunea se petrece în Marea Britanie, după un război nuclear ipotetic, care ar fi avut loc în anii ’50.

11. „Contele de Monte Cristo”, de Alexandre Dumas –

Cartea a fost publicată pentru prima dată în anul 1844 şi povesteşte viaţa lui Édmond Dantes, care a fost închis fiind considerat informator al lui Napoleon Bonaparte.

12. „Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley –

Romanul publicat în 1932 porneşte de la ideea unei societăţi distopice care, pentru a‑şi controla cetăţenii, recurge la orice subterfugiu.

13. „Flori pentru Algernon”, de Daniel Keyes –

Volumul urmăreste cum, supuşi împreună unui experiment, şoarecele Algernon şi omul Charlie trăiesc, fiecare în felul său, excepţionalul situaţiei de a vedea lumea printr-un alt coeficient de inteligenţă.

14. „Cosmos”, de Carl Sagan -

La peste 30 de ani de la apariţie, cartea astrofizicianului Carl Sagan încă influenţează viziunea ştiinţifică asupra Universului. Sagan dezvăluie o lume albastră asemănătoare unei pietre preţioase locuită de o formă de viaţă, care abia începe să-şi descopere propria identitate şi să se aventureze în marele ocean al spaţiului.

15. „Micul prinţ”, de Antoine de Saint-Exupéry –

Publicat în anul 1943, romanul este una dintre cele mai apreciate cărţi atât de publicul tânăr, cât şi de cel matur. Cartea aduce în prim plan valorile umane, responsabilitatea şi legătura dintre oameni.

£¢£

 *Strigături 2026 pe litoral pentru turiștii curajoși:* 

_„Hai la ultima pozare, cât drona încă-i pe mare!“, 

„Vacanța e monotonă fără o poză cu dronă!“, 

„Cine astăzi se pozează mâine nu mai explodează!“, 

„Scoatem poze pe hârtie, fiindcă mâine nu se știe!“. 

„Cu nămol dacă mă ung, dronele nu mă ajung!“, 

„Mâncați azi un ciocălău, că mâine va fi mai rău!“, 

„Luați, cât mai sunteți vii, acadele la copii!“

„Cumpărați acum saltele: nu trec dronele prin ele!“,  

„Când beți bere la terasă nici de drone nu vă pasă!“, 

„Fără zece mici în burtă, viața este și mai scurtă!“,

„Drona pe valuri plutește ușor“.. _

___&&&

 13.04.1519- s-a născut Caterina de Medici. Puţini ştiu că ea a introdus pantofii cu toc, parfumul, chiloţii şi i-a învăţat să mânânce cu furculiţa pe cei de la curtea franceză. A introdus baletul la curte, culoarea neagră în caz de doliu, consultarea zodiacului şi a inventat un nou fel de a călări, pentru femei.

La 13 aprilie 1519, s-a născut Caterina de Medici, primind la naştere numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de Medici. A fost fiica lui Lorenzo II de Medici, ducele de Urbino, nepotul lui Lorenzo Magnificul şi a prinţesei Madeleine de la Tour d’Auvergne. Mama Caterinei de Medici a murit de febră puerpurală, iar tată ei a murit câteva zile mai târziu. Ca urmare, Caterina a fost încredinţată spre creştere mătuşilor ei şi papei Leon al X-lea, care aparţinea şi el familiei Medici. O parte din copilărie şi-a petrecut-o într-o mănăstire, apoi la Roma, la unchiul ei. Florentinii o numeau „duchessina”, mica ducesă. În 1523, un alt unchi al ei, Giulio de Medici, a fost ales papă sub numele de Clement al VII-lea. La vârsta de numai 14 ani, este logodită cu cel de-al doilea fiu al regelui Francisc I, Henric, duce de Orléans, din raţiuni politice. Pontiful şi-a condus personal nepoata în Franţa, demonstrând în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie. Caterina şi-a făcut intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care purta Sfintele Daruri, Clement al VII-lea înainta aşezat în jilţul gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile unor catârce albe. Urma Caterina, înconjurată de doamne şi de gentilomi călare.16 zile mai târziu, nunta a fost celebrată cu mare fast. Se spune că mignona florentină a purtat pantofi cu tocuri înalte special făcuți pentru a-i crește statura și statutul (nu avea pic de sânge albastru). Constienta de o parte din defectele ei fizice, precum statura mignona si conformatia corpului ce nu se incadra in standardele de frumusete ale vremii, ea a comandat pantofarilor incaltaminte care sa o faca sa para mai inalta. De aici si pana la asocierea tocurilor cu statutul social nu a mai fost decat un pas.

Caterina era mică de statură, urâtă și geloasă pe Diane de Poitiers, amanta Ducelui de Orleas, viitorul rege al Franței și soțul Caterinei. În încercarea de a găsi un avantaj competitiv, a hotărât că are nevoie de o soluție prin care să-și manifeste ascendența la propriu. Și iată cum, din nesiguranța și nefericirea unei tinere neveste s-a născut unul dintre cele mai puternice simboluri ale sexualității.

În perioada renascentistă, Veneţia şi Florenţa erau capitalele parfumurilor. Moda parfumurilor pătrunsese puternic în Europa şi parfumierii combinaseră reţete şi formule adunate din toată lumea. Celebra familie Medici a rămas în istorie ca fiind renumită pentru apetitul faţă de esenţele frumos mirositoare. Despre Caterina de Medici se spune că avea o adevarata obsesie pentru parfum. A avut un parfumier personal, Renato din Florenţa pe care l-a adus în Franţa unde a deschis primul magazin de parfumuri din Paris. Legendele spun că celebra Caterina de Medici ar fi folosit parfumurile în scopuri diabolice, cerându-i alchimistului personal să creeze bijuterii în care erau ascunse otrăvuri mascate sub arome parfumate. Acestuia avea sa i se amenajeze un laborator in care Caterina putea intra oricand, printr-un pasaj secret, pentru ca retetele sa nu poata fi furate. Timp de 10ani, regina rămâne sterilă. „Supravieţuieşte“ la curte printr-o disimulare florentină: devine prietena, chiar confidenta, favoritei. La rândul ei, Diana îl determină pe Henric să-şi achite datoriile conjugale. Şi miracolul se produce: Caterina de Medici aduce pe lume 10 copii în 12 ani. Fiorentinul parfumier nu este străin de poțiunile pe care i le administrează reginei pentru ca aceasta să facă moștenitori. Caterina de Medici a introdus uzanta chilotilor printre femeile nobile fiindcă iubea călăria și nu dorea să o împiedice nimic în vederea intrării în grațiile socrului, Francis I. A inventat până şi un nou fel de a călări, cu piciorul stâng fixat în scară şi cu dreptul sprijinit de vârful şeii, inaugurând astfel „stilul amazoană”. Alaiul ei de nunta cuprindea poeti, artisti, maestri dansatori,a fost protectoarea artelor,numeroși artiști de geniu reușind să creeze la Curtea Franței în timpul domniei ei. Tot de la Florența și-a adus și bucătarii, reușind să impună gastronomia toscană la Curte, să despartă dulcele de sărat și să creeze practic, bazele faimoase bucătării franceze (adusă din Italia). A reușit să educe nobilii să mănânce cu furculița un câştig din punct de vedere al igienei. Când i-a murit bărbatul s-a sustras de la regulile obișnuite de a sta izolată 40 de zile, folosirea albului, și a inventat negrul ca și culoare de doliu. Contemporană cu Nostradamus, consulta frecvent astrele și în acest domeniu creând o modă. A murit in 5.01.1589

£££

 NELSON MANDELA. 

După ce am devenit președinte, am cerut escortei mele să mergem la un restaurant la

prânz. Ne-am așezat și fiecare dintre noi a cerut ce vrea.

La masa din față, era un bărbat, care aștepta să fie servit. Când a fost servit, i-am spus unuia dintre soldații mei: să i spună acelui om să ni se alăture. Soldatul s-au dus și i-a transmis invitația. Bărbatul se ridică, își luă farfuria și se așeză chiar lângă mine.

Pe măsură ce mânca, mâinile îi tremurau constant și nu ridica capul din farfurie.

Când am terminat, și a luat la revedere fără să mă privească, i-am strâns mâna și a plecat.

Soldatul mi-a comentat:

-Madiva, acel om trebuie să fie foarte bolnav, din moment ce mâinile lui nu încetau să

tremure în timp ce mânca.

-Deloc! motivul tremurului său este altul.

Apoi le-am spus:

-Acest bărbat era gardianul închisorii unde mă aflam. După ce m-a torturat, am țipat

și am plâns cerând apă și el a venit m-a umilit, a râs de mine și în loc să-mi dea apă, a urinat pe capul meu.

Nu era bolnav, era speriat, așteptându-se ca eu, acum președintele Africii de Sud, să-l trimit la închisoare și să-i fac același lucru ,cum a făcut el cu mine. Dar eu nu sunt așa, acel comportament nu face parte din caracterul meu și nici din etica mea.

„Mintile care caută răzbunare distrug națiunile în timp ce cele care caută reconciliere

construiesc națiuni. În timp ce ieșeam pe ușa libertății mele, știam că, dacă nu renunț

la toată furia, ura și resentimentul, aș rămâne încontinuare prizonier.

&&&

 O POEZIE GENIALĂ

 scrisă de Camil Petrescu, ȋn care găsim „PORTRETUL“ naţiei noastre !!!

Scrisă, probabil, prin anii ’50, ne face să ȋnţelegem că românii, de atunci și pâna astăzi, nu s-au schimbat prea mult! 

Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet.

ZEFLEMEAUA, de CAMIL PETRESCU 

{ Motto: „Românii e deştepţi!“}

Cînd va veni sfîrşitul lumii

Românii nu vor fi atenţi

Isus a spus: „Talita kumi“

Dar nu pentru inconştienţi.

Iar Ziua Domnului, ca hoţul

În miez de noapte va sosi

Femeia va dormi, iar soţul

Reviste porno va citi.

N-avem conştiinţa tragediei

Şi totul luăm „à la légere“

Noi, campionii băşcăliei

Am compromis orice mister.

Avem o scuză de faţadă:

„Lasă, că merge şi aşa!“

Trădăm la primul colţ de stradă

Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

Senzaţia e de plutire

De infinit paraşutism

Noi am făcut mişto subţire

Şi de marxism, şi de fascism.

Ce Decebal şi Burebista?

Ce patriotul cărturar?

Trăiască Miţa Biciclista

Şi berea rece la pahar!

Mitică veşnic să trăiască

Şi noi pe lîngă el, noroc!

Filozofia chelnărească

E tot pe loc, pe loc, pe loc!

Întreaga drojdie se scurse

Din mahalale de Fanar

Şi-n loc să fim un roib de curse

Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura

Ea pentru toate e un leac

Simţi cum îţi umple toată gura

O moştenim din veac în veac.

Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma

Noi suduim neîncetat

Iar la acest popor, sudalma

E o religie de stat.

La treburile serioase

Noi nu ne concentrăm destul

Avem o somnolenţă-n oase

Şi-o zeflemea de prost fudul.

Si doar la reluări de faze

Parcă ne mai trezim puţin

N-avem profil de kamikaze

Tiparul nostru-i byzantin.

Apocalipsa furtunoasă

Îi sperie pe pămînteni…

Pe noi nu ne-o găsi acasă –

Vom fi la meci, sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta

S-o tragem şi pe asta-n piepţi

N-aveţi decît să-nchideţi poarta

Dacă tot face ea pe moarta…

Hai, că românii e deştepţi!

Camil Petrescu

&&&

 S-a întâmplat în 27 iulie…

- 1656: Baruch Spinoza, renumit filosof evreu olandez de origine sefardă a fost exclus din comunitatea ebraică datorită vederilor sale interpretate drept eretice

- 1667: S-a născut Johann Bernoulli, matematician elveţian. Johann Bernoulli (d. 1 ianuarie 1748), cunoscut şi ca Jean ori John) a fost unul din proeminenţii matematicieni elveţieni din familia Bernoulli. A fost fratele mai mic al lui Jakob Bernoulli şi tatăl lui Daniel Bernoulli, Johann II Bernoulli şi Nicolaus II Bernoulli.Este cunoscut pentru contribuţiile sale la dezvoltarea calculului infinitezimal.

- 1759: A murit Pierre Louis Maupertuis, matematician francez. Pierre-Louis Moreau de Maupertuis (n. 17 iulie 1698) a fost un matematician, filosof şi intelectual francez. A fost director al Academiei Franceze de Ştiinţe şi primul director al Academiei de Ştiinţe din Berlin la propunerea lui Frederic cel Mare.A efectuat o expediţie în Laponia pentru a determina forma exeactă a Pământului şi i se atribuie formularea principiului minimei acţiuni, o versiune a acestuia fiind denumită ulterior principiul lui Maupertuis. De asemenea, a studiat şi istoria naturală, în special aspectele legate deereditate şi lupta pentru existenţă.

- 1807: Constantin Ipsilanti este domn pentru a treia oară în Ţara Românească (27 iulie – 16 august 1807)

- 1824: S-a născut Alexandre Dumas fiul, romancier şi dramaturg francez; romanul „Dama cu camelii” i-a adus celebritatea, inspirând şi libretul cunoscutei opere de G. Verdi, „Traviata” (d.27.11.1895).

- 1835: S-a născut Giosuè Carducci, scriitor şi critic literar italian; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1906. Giosuè Carducci (n. Valdicastello (Toscana) - d. 16 februarie 1907 Bologna) poet, prozator şi eseis titalian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului său.

- 1841: A murit Mihail Lermontov, poet, prozator şi dramaturg rus (n. 1814) 

- 1844: A murit John Dalton, fizician şi chimist englez; a descoperit legea proporţiilor multiple, care stă la baza teoriei atomice; a studiat defectul de vedere de care suferea el însuşi, cunoscut de atunci sub numele de daltonism" (n.1776).

- 1849: S-a născut John Hopkinson, inginer şi fizician englez; preocupat de electricitate, a pus bazele construcţiei aparatelor cu dinam (m. 1898)

- 1856: S-a născut istoricul italian Ettore Pais; lucrări de epigrafie, arheologie şi istorie antică; membru de onoare străin al Academiei Române (1924) (m. 1939)

- 1862, 27.VII / 8.VIII: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează Decretul nr.168 privind înfiinţarea Departamentului Trebilor Străine, precursor al Ministerului Afacerilor Externe de astăzi. Decretul a fost publicat la 1 august 1862 în „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite" 

- 1865: România a aderat la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris (semnata la 17 mai 1865), împotriva voinţei Turciei.Statul român se afirma, astfel, ca subiect de drept international, alături de statele suverane. (27.07/8.08) 

- 1866: A fost inaugurat primul cablu telegrafic transatlantic, regina Victoria transmiţând primul mesaj preşedintelui american James Buchanan. Cablul telegrafic transatlantic a fost primul cablu utilizat pentru comunicaţii telegrafice întins pe fundul Oceanului Atlantic. El era întins între Telegraph Field, golful Foilhommerum, Insula Valentia, din vestul Irlandei până la Heart's Content în estul Newfoundlandului. Cablul transatlantic a legat informaţional Europa de America de Nord, şi a accelerat comunicaţiile între cele două. După ce înainte un mesaj trimis peste Atlantic cu vaporul ar fi ajuns în zece zile, prin instalarea cablului, comunicaţiile au devenit o chestiune de câteva minute.Instalarea definitivă a cablului a avut loc în anul 1866, după probe care au durat aproape zece ani. Cablul din 1866 a fost instalat (pozat) folosind vasul maritim cu abur SS Great Eastern, cel mai mare vapor din lume la acea oră. El fusese lansat la apă în anul 1858 şi avea o lungime de 211 metri şi o lăţime de 25 metri.

- 1867: S-a născut compozitorul, dirijorul şi pianistul spaniol Enrique Granados (m. 1916) 

- 1875: S-a născut Paul Gore, istoric şi publicist din R. Moldova; contribuţii la studiul istoriei românilor basarabeni; a susţinut mişcarea de eliberare a Basarabiei şi de unire a acesteia cu România; membru de onoare al Academiei Române din 1919 (m. 1927) 

- 1877: Divizia 4 Infanterie, comandată de colonelul Alexandru Anghelescu, începe deplasarea spre frontul din faţa Plevnei

- 1881: A murit Alexandru Pelimon, poet, prozator, dramaturg, memorialist şi traducător (n. ~1822)

- 1896: S-a născut Anne Savage, pictor canadian 

- 1907: S-a născut istoricul literar Lucian Predescu (m. 1983) 

- 1912: S-a născut Igor Markevici, dirijor şi compozitor elveţian de origine rusă (m. 1983) 

- 1915: S-a născut tenorul italian Mario Del Monaco (m. 1982) 

- 1917: A murit medicul elveţian Emil Theodor Kocher; cercetări asupra glandei tiroide; a efectuat prima tiroidectomie (1876), inaugurând astfel chirurgia endocrină; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1909 (n. 1841).

- 1917: S-a născut Bourvil (pe numele adevărat André Rimbourg), actor comic francez („Cei trei muşchetari”, „Oglinda cu două feţe”, „Cercul roşu”).Bourvil (numele real André Robert Raimbourg) (n. Prétot-Vicquemare, departamentul Seine-Maritime – d. 23 septembrie 1970 în Paris) a fost unul din marii actori şi cântăreţi francezi.

- 1921: Cercetătorii de la Universitatea din Toronto conduşi de biochimistul Frederick Banting anunţă descoperirea insulinei

- 1921: S-a născut (la Mihăileni, azi în R. Moldova) lingvistul român Eugenio Coşeriu, stabilit în Germania din 1963; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991 (m. 2002, Tubingen).

- 1922: Înfiinţarea Uniunii Internaţionale de Geografie

- 1924: A murit Ferruccio Busoni, compozitor şi pianist italian (n. 1866)

- 1925: S-a născut Marcel Gafton, poet şi traducător (m. 1987) 

- 1929: S-a născut compozitorul român Walter Mihail Klepper, stabilit în Germania (m. 2008)

- 1930: România a concesionat serviciul naţional de telefoane companiei americane „International Telephone and Telegraph Corp."

- 1937: S-a născut Pan Izverna (pseudonimul lui Pandele Tărăbac), poet şi traducător 

-1937: S-a născut sculptorul Mircea Corneliu Spătaru (m. 2011). Mircea Corneliu Spătaru s-a născut la Epureni, în judeţul Vaslui. Artist plastic cu o faimă internaţională, vasluianul a dobândit de-a lungul carierei un palmares foarte bogat şi o suma de distincţii printre care şi Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer” din partea Preşedinţiei României şi Medalia omagială „Ion Irimescu – 100”,acordată de Ministerul Culturii şi Cultelor.

 - 1940: S-a născut Pina Bausch, coregrafă şi dansatoare germană, considerată una dintre marile personalităţi ale dansului contemporan (m. 2009) 

- 1940: Bugs Bunny a debutat pe micile ecrane, în desenul animat A Wild Hare

 - 1946: S-a născut regizorul de teatru Alexandru Tocilescu

- 1948: S-a născut Fred Popovici, compozitor şi muzicolog

- 1952: S-a născut soprana americană Carol Vaness 

- 1956: România devine membru al UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, agenţie specializată a ONU (înfiinţată la 16.XI.1945, cu sediul la Paris)

- 1962: A murit pictorul Ion Ţuculescu (n. 1910).

- 1962: A murit scriitorul englez Richard Aldington (n. 1892) 

- 1966: A murit Ion Muşlea, folclorist şi bibliograf; unul dintre principalii fondatori ai folcloristicii române moderne; membru corespondent al Academiei Române din 1947; a condus Arhiva de Folclor din Cluj, începând din 1930 (n. 1899)

- 1968: Pink Floyd lansează în SUA albumul A Saucerful of Secrets

- 1971: A murit Bernhard Paumgartner, dirijor şi muzicolog austriac (n. 1887)

- 1973: A murit (la Paris) Paul Menu, fotograf şi operator de origine franceză, autorul primelor filmări din România, realizate în intervalul 10 mai - 20 iunie 1897 (Defilarea de 10 mai; Târgul Moşilor; Hipodromul şi cursele de la Băneasa; Terasa Capşa ş.a.) (n. 1876, la Paris)

- 1981: A murit regizorul american de film William Wyler; clasic al cinematografului hollywoodian, creator al unor filme-reper în istoria primului secol de cinema (n. 1902).A primit 3 Premii Oscar pentru filmele: Mrs. Miniver (1943), The Best Years Of Our Lives (1947) şi Ben Hur (1960)

- 1983: A murit poetul Teodor Balş (numele real: Emil Bălăşescu) (n. 1924)

- 1984: A murit James Mason, actor britanic de film. James Neville Mason (n. 15 mai 1909 ) a fost un actor britanic nominalizat de trei ori pentru Academy Award, care a atins statutul de star atât în filme britanice cât şi americane. A lăsat în urma lui o filmografie de peste 130 de filme

- 1990: Proclamarea suveranităţii Republicii Belarus.Sărbătoare naţională.

- 1990: Parlamentul hotărăşte ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Naţională a României; sărbătorită pentru prima dată la 1.XII.1990 (la 18.XI/1.XII.1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, a hotărât unirea lor şi a teritoriilor locuite de ei cu România). În timpul dictaturii comuniste, Ziua Naţională era marcată la 23 august, ziua când România a întors armele, în 1944, şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei

- 1996: O bombă a explodat la Jocurile Olimpice de la Atlanta (SUA); un mort şi 111 răniţi.

- 2000: A murit Eugen Preda, publicist şi comentator de radio; primul director general al Radiodifuziunii Române după decembrie 1989 (ianuarie 1990 - septembrie 1994); a lucrat la Radiodifuziune din martie 1950; a scris cărţi de istorie a politicii şi a economiei contemporane, precum şi cărţi de evaluare a contextelor militare postbelice; după 1990 întreaga sa energie s-a concentrat asupra reorganizării Radiodifuziunii (n. 1929)

- 2003: A murit Bob Hope, actor de film american de origine britanică; cu Bing Crosby şi Dorothy Lamour au format un trio celebru al anilor '40 - '50 ai secolului XX (n. 1903)

- 2006: A murit Alexandru Şafran, cărturar, teolog, filosof, istoric şi literat evreu, român şi elveţian; în 1940, Congresul Comunităţilor Evreieşti l-a ales şef-rabin al Cultului Mozaic din România (cel mai tânăr rabin din lume), fiind, totodată, şi singurul reprezentant al populaţiei evreieşti în Parlamentul României; în 1947 a fost expulzat din ţară şi s-a stabilit la Geneva; după 1948 a fost Mare Rabin al evreilor din Geneva (până în 1997); membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997 (n. 1910, la Bacău). Alte surse dau ca dată a morţii 28.VII.2006

- 2007: A murit Victor Frunză, prozator, eseist, editor; redactor la Radioteleviziunea Română între anii 1958 şi 1971; în urma unei scrisori deschise difuzate de agenţia Reuters (1978), în care critica politica PCR, suferă persecuţii şi este silit să se expatrieze, stabilindu-se, în 1980, în Danemarca; aici va publica, în 1984, prima ediţie a unei istorii a comunismului românesc. Victor Frunză s-a născut la 8 iunie 1935, în comuna Dumitreşti, pe atunci jud.Râmnicu-Sărat. A urmat Facultatea de ziaristică din Bucureşti (1952-1953) şi Facultatea de ziaristică a Universităţii „Lomonosov" din Moscova (1953-1958).A lucrat ca redactor şi realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română (1958-1978), apoi la Televiziunea Română (1968-1971). A fost profesor de jurnalism audio-vizual la facultatea de ziaristică în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu", Bucureşti. După 1989, revine în ţară, unde tipăreşte o ediţie jubiliară a poeziilor lui Mihai Eminescu. Pe lângă publicaţiile editoriale amintite mai sus, este autorul unor volume de versuri (cum ar fi „Globul din stânga”, 1968), proză („Privegheaţi lângă privighetori”, 1971), proză turistică („Muzeu Sentimental", 1974), teatru („Marea gară nouă”, 1974), istorie („Istoria stalinismuluiîn România”, 1990, „Istoria comunismului în România”, 2000). Cea mai recentă apariţie editorială: „Destinul unui condamnat la moarte: Pamfil Şeicaru” (EVF, 2001).În „Alergătorul de la Marathon" mai publicase texte referitoare la Pamfil Şeicaru.

- 2008: A murit cineastul egiptean Youssef Chahine (n. 1926)

- 2009: A murit George Russell, pianist, compozitor şi teoretician de jazz american (n. 1923)

- 2011: A murit producătoarea americană Polly Platt (n. 1939)

£££

 S-a întâmplat în 28 iulie1741: În această zi, a murit Antonio Vivaldi, compozitor, violonist si dirijor italian, cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția, Republica Veneția – d. Viena) a fost preot catolic.

Fiul unui violonist legat de basilica San Marco din Venetia, el însuși violonist, a primit tonsura monahală la 15 ani și a fost hirotonisit preot la 25. Atins de o maladie cronică, despre care se presupune că era astm, cel pe care Veneția îl supranumea „Preotul roșu”, din cauza culorii părului său, a știut să se facă exceptat de la îndatoririle ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului. Numit responsabil la La Pieta (așezământ dedicat orfanilor și copiilor ilegitimi ai orașului), în pofida unor întreruperi uneori foarte lungi, avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740. Totuși, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor (Roma în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil Dresda și Darmstadt, cu siguranță Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; Florența, Praga, în sfârșit Viena, unde a murit, uitat și în mizerie). La La Pieta avea să formeze elevi, să întrețină o orchestră (repede devenită celebră în întreaga Europă) și să compună pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.

Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa oscilantă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace. Această consacrare în toate genurile (pentru că a fost fecund și în materie de muzică religioasă) avea să confere compozitorului o glorie internațională incontestabil fără precedent în istoria muzicii.Toți turiștii care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe „Preotul roșu”. Astfel, există numeroase și prețioase mărturii asupra a ceea ce reprezenta viața muzicală venețiană în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.

Culegeri tipărite și copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach se pare că a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau transcris un mare număr dintre ele, asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său.

Se pare că de-a lungul întregii vieți Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legătură cu atracția lui afișată față de bani și de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Giro, fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un număr mare de pagini vocale). Acest tapaj întreținut la Veneția în jurul său explică oare eclipsa lui subită și moartea sa în mizerie, petrecută în momentul în care a făcut imprudența să plece din Italia, unde comentariile suscitate de persoana lui aveau rol de publicitate pentru muzica sa? A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena.

Surse:

Larousse, Dicționar de mari muzicieni sub coordonarea lui Antoine Golea și Marc Vignal, traducere de Oltea Șerban-Pârâu, Univers Enciclopedic, București, 2000

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/vivaldi-antonio-vivaldi

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/portret-de-compozitor-antonio-vivaldi/115

https://www.britannica.com/biography/Antonio-Vivaldi

https://www.bbc.co.uk/music/artists/ad79836d-9849-44df-8789-180bbc823f3c

&&

 S-a întâmplat în 28 iulie1750: În această zi, a murit Johann Sebastian Bach. Johann Sebastian Bach (n. 31 martie 1685, Eisenach - d. Leipzig) a fost un compozitor german şi organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice şi expresive, pentru frumuseţea artistică.

Johann Sebastian Bach, unul din cei mai mari muzicieni ai lumii, s-a născut la 21 martie 1685, în localitatea Eisenach, Germania, fiind fiul lui Johann Ambrosius Bach, muzician de curte. Frecventează şcoala gimnazială din Eisenach şi apoi liceul din Ohrdruf. Aici studiază latina, greaca, literatura, istoria şi muzica. Simultan deprinde, sub supravegherea tatălui său, mânuirea viorii, apoi, după ce rămâne orfan, fratele său mai mare Johann Christoph, organist la Ohrdurf, îl instruieşte în domeniul clavecinului şi al orgii. Muzica pentru orgă a constituit o preocupare de-a lungul întregii sale vieţi (avea să compună circa 250 de lucrări pentru orgă, peste 150 de corale pentru orgă). Compoziţia o învaţă cu Herder, cantorul bisericii din Ohrdruf. 

La vârsta de 15 ani activează ca membru al corului din Ohrdruf, după care părăseşte oraşul, îndreptându-se către Luneburg. Aici va compune pentru organistul G. Boehm şi va descoperi muzicienii francezi, germani şi italieni ai secolului al XVII-lea. Compune prima sa cantată (1704) şi îşi creează imediat reputaţia unui improvizator plin de virtuozitate.Geniul său excepţional alăturat unei intransigenţe a caracterului au condus mereu la neînţelegeri atât cu patronii săi, cât şi cu autorităţile. 

La vârsta de 21 de ani se căsătoreşte cu verişoara sa, Maria Barbara, care îi dăruieşte şapte copii. În această perioadă este angajat ca organist la Muhlhausen, unde compune numeroase cantate noi (131, 71, 196) şi „Actus tragicus''. Apoi călătoreşte, la invitaţia ducelui Wilhelm Ernst, la Weimar, unde obţine postul de organist de curte, stabilindu-se aici timp de nouă ani (1708 - 1717).Este o perioadă fericită pentru Bach. Compune numeroase lucrări pentru orgă („Toccata în re major'' - 1709, „Alla breve în re minor'' - 1709, „Orgelbuchlein'' - 1717), cantate şi piese pentru clavecin. Cantata s-a aflat în centrul creaţiei vocale a lui Bach, care a scris cinci serii de lucrări în acest gen. De asemenea, oratoriile ocupă un loc important în creaţia lui Bach (Oratoriul de Crăciun, Oratoriul de Paşti, Oratoriul Înălţării). 

Johann Sebastian Bach a tratat toate genurile muzicale din epocă, cu excepţia operei. „'Creaţia lui Bach se distinge printr-un caracter polifonic evident, care merge, totuşi, în paralel cu claritatea şi bogăţia melodică. Se poate vorbi, în acest sens, de o sinteză a elementelor germanice şi italiene; asta fără a uita influenţele franceze, asimilate şi puse în valoare remarcabil, mai ales în suitele - sau uverturile - pentru orchestră(...)'', potrivit „Larousse - Dicţionar de mari muzicieni''. Bach semnează şi lucrări muzicale cu caracter didactic, „Clavecinul bine temperat'', două concerte pentru vioară (în la minor şi mi major), un concert pentru două viori în re minor, două suite în do major şi do minor ş.a. Între cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără cele şase concerte instrumentale brandenburgice, pe care Bach le-a dedicat lui Christian Ludwig, principe de Brandenburg-Schwedt. 

În anul 1720, Maria Barbara moare şi, la câteva luni după aceea, Bach se recăsătoreşte cu cântăreaţa Anna Magdalena Wulken, cu care va avea 13 copii. În 1723 este numit cantor la biserica Saint-Thomas din Leipzig şi se înscrie în Consiliul oraşului. De asemenea, ocupă postul de profesor de muzică la Tomasschule (fundaţie augustiniană datând din 1212).Munceşte enorm, compunând cantate pentru toate duminicile şi sărbătorile religioase, în beneficiul bisericilor Saint-Thomas şi Saint-Nicolas (în total peste 300 de cantate). Organizează un cor format din elevii de la Thomasschule şi un mic cor compus din interpreţi în majoritatea lor cantori bisericeşti. 

Luptă pentru ca munca sa să fie apreciată la adevărata ei valoare, însă, din nefericire, rezultatul este un lung şir de dispute cu autorităţile şcolii Saint-Thomas şi cu Consiliul orăşenesc. În ciuda problemelor, Bach este mai mult decât oricând preocupat de munca sa. Din această perioadă datează „Ofranda muzicală'', „Magnificat'' (1723), „Patimile după Ioan'' (1723), „Patimile după Matei''(1729), „Oratoriul de Crăciun''(1734) şi multe alte compoziţii. Efectele muncii sale titanice nu întârzie să se arate - starea sănătăţii marelui compozitor începe să se înrăutăţească. Are probleme cu vederea şi este operat de un celebru chirurg englez, dar fără succes, Bach pierzându-şi vederea. 

Moare la 28 iulie 1750, la Leipzig. Compozitor admirat pe plan internaţional, Bach nu a trezit interesul decât la aproape un secol după moartea sa, când Mendelssohn Bartholdy dirijează, în anul 1829, „Patimile după Ioan''.Fiii săi - Wilhelm Friedmann Bach, K.Philipp Emanuel Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach - au devenit muzicieni consacraţi.

Surse:

https://www.biography.com/musician/johann-sebastian-bach

https://www.britannica.com/biography/Johann-Sebastian-Bach

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/portret-de-compozitor-johann-sebastian-bach/2491

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/07/28/documentar-se-implinesc-265-de-ani-de-la-moartea-compozitorului-johann-sebastian-bach-06-55-30

http://www.rador.ro/2015/07/28/portret-johann-sebastian-bach-nu-parau-ci-ocean-trebuia-sa-se-numeasca/

___

 S-a întâmplat în 28 iulie1854: În această zi, s-a născut Victor Babeş, medic şi bacteriolog; unul dintre fondatorii microbiologiei moderne; autor al primului tratat de bacteriologie din lume (în colaborare cu Victor Cornil, Paris 1885); membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1899-1900; 1918-1919).Unele surse menţionează ca zi de naştere 4 iulie.

Victor Babeş (n. Viena, Austria – d. 19 octombrie 1926, Bucureşti) a fost medic, bacteriolog, profesor, membru al Academiei Române, părintele şcolii medicale româneşti moderne. Este fiul lui Vincenţiu Babeş şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel. A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea.

A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886.

În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume. În 1887 se mută la Bucureşti, ca profesor la catedra de bacteriologie. A ocupat această funcţie până în anul 1926. Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”). Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular. În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. 

Între 1916-1918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale. În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an. A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei, precursor la imunologiei moderne.

Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei. A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide. A publicat peste o mie lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice. A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare .A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti. Mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti.

Surse:

http://www.cdt-babes.ro/dr_victor_babes_biografie.php

https://foaienationala.ro/biografii-victor-babes.html

https://www.unitischimbam.ro/victor-babes/

http://www.cdt-babes.ro/articole/victor-babes-precursor-conceptul-antibioza.php

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/victor-babes-si-nobelul-ratat-al-romaniei

http://www.medicalstudent.ro/personalitati/victor-babes.html

&&&

 S-a întâmplat în 28 iulie1913: Pacea de la Bucureşti. La această dată, se încheia Tratatul de pace de la Bucureşti dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria si Turcia. Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra) revin României (28 iulie/10 august).Tratatul de pace, încheiat la București la 28 iulie 1913 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, fiind în vigoare de la 11 decembrie 1913.

Începutul secolului al XX-lea avea să scoată în evidenţă faptul că la Berlin, Congresul din vara anului 1878 nu rezolvase nici pe departe „problema orientală”, măsurile adoptate de Marile Puteri fiind mai degrabă paleative care au întârziat rezolvarea crizei balcanice. De altfel şi noile alianţe care se făceau şi se desfăceau după interese de moment între principalii protagonişti ai scenei politice şi militare europene depindeau direct de modul în care Rusia ţaristă, Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Italia sau Franţa vedeau noua hartă a Balcanilor după sucombarea „omului bolnav al Europei” – Imperiul otoman. În acest context Bucureştiul este obligat să-şi revizuiască întreaga politică externă, orientată acum spre apărarea intereselor provinciilor româneşti ocupate de Imperiul ţarist şi Imperiul austro-ungar, precum şi ale românilor aflaţi în diaspora sud-dunăreană.

În condițiile declanşării unor conflicte militare în zona Balcanilor, după anul 1910, România a înţeles să-şi declare neutralitatea şi să urmărească foarte atent evoluţia evenimentelor, mai ales după ce, în decembrie 1909, Bulgaria încheiase o convenţie militară secretă cu Rusia, prin care ţarul se angaja să sprijine revendicările teritoriale ale Bulgariei asupra Dobrogei româneşti. Sprijinite de Rusia ţaristă, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, aveau să constituie, în vara anului 1912, în urma unor acorduri secrete bilaterale, „Alianţa Balcanică”, al cărei scop declarat era lupta comună împotriva Imperiului otoman în scopul rezolvării pretenţiilor teritoriale, pe care statele balcanice le formulaseră în repetate rânduri.

Încurajat de aliaţii săi balcanici, la 8 octombrie 1912, Muntenegrul declara formal război turcilor, a doua zi declanşând ostilităţile militare. Pe 15 octombrie 1912, Turcia semnează pacea cu Italia, prin care renunţă la Tripolitania, şi îşi recheamă miniştrii de la Sofia şi Belgrad, declarând război celor două ţări balcanice. La rândul ei Grecia declară și ea război Turciei, iar din data de 17 octombrie 1912 luptele în Balcani se generalizează.Începea astfel Primul război balcanic, România declarându-și neutralitatea, „atâta vreme cât nu vor fi modificări teritoriale”, după cum afirma prim- ministrul Titu Maiorescu.

Deși Turcia este înfrântă și nevoită să ceară pace, evenimentele vor degenera ca urmare a pretențiilor terioriale exagerate ale Bulgariei și cu toate intervențiile Marilor Puteri care, cu excepția Rusiei, nu sprijineau pretențiile teritoriale ale Bulgariei, pe 29 iunie 1913, conflictele militare din Balcani se reaprind, Bulgaria atacând în forță Serbia. Imediat Muntenegru, Grecia și Turcia vor declara și ele război Bulgariei. Pe 9 iulie 1913, România îşi rechema ministrul său acreditat la Sofia, iar a doua zi, pe 10 iulie 1913, declara oficial război Bulgariei, justificându-şi atitudinea prin următoarea notificare făcută Guvernului bulgar: „Guvernul român a prevenit la timp guvernul bulgar că dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese până acum în interesul păcii şi s-ar vedea silită să intre în acţiune. Guvernul bulgar n-a găsit necesar să răspundă acelei comunicări. Dimpotrivă şi din nenorocire războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgăreşti contra trupelor sârbeşti, chiar fără a observa regulele elementare de notificări prealabile, care cel puţin ar fi dat dovadă de respectul convenţiunilor şi uzanţelor internaţionale. În faţa acestei atitudini, guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria.”

În faţa evidenţelor de pe front, precum şi a celor diplomatice, Bulgaria acceptă ideea unui armistiţiu, urmat de un tratat de pace ce urma să fie discutat şi parafat între ţările creştine beligerante la Bucureşti. Astfel, după o primă întâlnire a unor experţi militari la Niş, în Bulgaria, pentru a purta discuţii privitoare la măsurile militare provizorii în vederea suspendării luptelor, în după amiaza zilei de 28 iulie 1913, la Bucureşti soseau împuterniciţii statelor creştine angrenate în cel de al doilea război balcanic.

Conferinţa de pace de la Bucureşti era prima consfătuire diplomatică modernă în care statele participante urmau să-şi hotărască soarta fără „contribuţia” Marilor Puteri europene. Într-adevăr, după zece zile de discuţii, în cadrul cărora România a reuşit să tempereze revendicările foştilor aliaţi faţă de Bulgaria şi după mai multe runde de negocieri, delegaţiile ţărilor participante ajung la încheierea unui tratat acceptat şi parafat de toţi, fără să se ceară nici măcar aprobări de principiu din partea Marilor Puteri. În cercurile diplomatice europene, rezultatele Conferinţei de la Bucureşti, au fost privite diferenţiat. Astfel, dacă Parisul, Berlinul şi Londra agreau modul de rezolvare a diferendelor teritoriale, sir Edward Grey, secretarul de stat britanic la externe afirmând chiar că „Pacea trebuie considerată ca definitivă”, împăratul Austro -Ungariei, Franz Joseph se arătase deosebit de iritat de faptul că părerea sa nu fusese ascultată, afirmând: „Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluţie convenabilă”. 

Cu toate acestea, cu mici excepţii, majoritatea părerilor exprimate despre Conferinţa de pace de la Bucureşti au scos în evidenţă că, cel puţin pentru moment, a adoptat acele soluţii care puteau asigura o oarecare stabilitate în zona Balcanilor. Tratatul de pace de la Bucureşti cuprindea 10 articole şi era semnat de toţi membrii delegaţiilor participante: pentru România – Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C.G. Dissescu, generalul C. Coandă şi colonelul C. Christescu; pentru Grecia – E.K. Venizelos, D. Panas, N. Politis şi căpitanii A. Exadactylos şi C. Pali; pentru Bulgaria – D. Toncev, S. Ivanciov, S. Radev, generalul Ficev şi lt. col. Stanciov; pentru Serbia – Nik. P Pasici, M.G. Ristici, M. Spalaicovici, colonelul Smilanici şi lt. col. D. Calafatovici; pentru Muntenegru – generalul-serdar I. Vukotici şi I. Matanovici. 

În baza prevederilor tratatului, Serbia primea partea de nord a Macedoniei (art.III), Grecia lua cea mai mare parte a Macedoniei istorice şi Bulgaria se angaja să renunţe la orice pretenţie asupra insulei Creta (art. V), iar în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor dintre Bulgaria şi România, art. II stipula: „Noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene… O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comuni-tăţilor de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă”. 

Delegaţia României a făcut eforturi ca în textul Tratatului de pace să fie trecute în mod expres şi prevederi referitoare la drepturile şi libertăţile de care urmau să se bucure românii din teritoriile aflate în componenţa statelor participante la Conferinţă. În acelaşi sens se adresase conducătorilor delega ţiilor şi R. Jackson, ministrul SUA la Bucureşti, care solicita includerea în tratat a unei clauze privind acordarea libertăţilor civile şi religioase locuitorilor din teritoriile ce urmau să intre în componenţa celor cinci state.

În urma unor discuţii bilaterale între primul ministru român Titu Maiorescu, pe de o parte, şi primul ministru grec E.Venizelos, primul ministru sârb, N. Pasici şi conducătorul delegaţiei bulgare, S. Toncev, se cade de acord să se procedeze la un schimb de scrisori cu un conţinut identic prin care semnatarii se angajau să acorde reciproc drepturi şi libertăţi şcolare şi confesionale cetăţenilor lor de alte naţionalităţi. În acest context, Grecia, Serbia şi Bulgaria se obligau să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din Peninsula Balcanică, respectiv din noile teritorii ce urmau să intre în posesia lor. Totodată se obligau a recunoaşte pentru români un episcopat distinct. 

De asemenea, îşi exprimau acordul ca pe viitor instituţiile culturale, şcoala şi biserica, să fie subvenţionate de către autorităţile de la Bucureşti, sub supravegherea guvernelor ţărilor respective. În final, s-a convenit ca aceste scrisori să fie considerate ca şi anexe ale Tratatului de pace. Ţările participante, cu excepţia Bulgariei, mai semnează un Protocol secret care cuprindea măsuri concrete ce urmau să fie întreprinse în comun de ţările semnatare (România, Grecia, Serbia şi Muntenegru) în cazul în care Bulgaria n-ar fi respectat prevederile Tratatului de pace semnat la 10 august.

Tratatul de la Bucureşti marca încheierea crizei balcanice şi realiza o configuraţie teritorială în zonă mai echitabilă. În ceea ce o priveşte, România îşi consolidează rolul de mediator în regiune şi îşi măreşte teritoriul naţional cu partea de sud a Dobrogei, care îi fusese oferită de ţar încă din anul 1878. Intra astfel în componenţa statului român un teritoriu de 7780 km.p. şi o populaţie de aproximativ 280.000 locuitori, musulmani în majoritate (turci, tătari, ţigani), urmaţi, ca pondere, de bulgari, români, ruşi, sârbi, evrei, armeni. Din punct de vedere administrativ, teritoriul cedat României, care se afla sub stăpânirea armatei sale încă de la 11 iulie 1913, avea să fie organizat în două judeţe: Durostor – cu capitala în străvechea cetate a Silistrei şi Caliacra – cu reşedinţa la Dobrici (Bazargic).

Odată cu încetarea oficială a stării de război dintre România şi Bulgaria şi după ce comisia mixtă prevăzută de Tratatul de pace a definitivat noua linie de graniţă dintre cele două ţări, va începe şi procesul de instalare a administrai iei civile româneşti în cele două judeţe. Armata, reprezentată de Brigada XVII infanterie, din cadrul Corpului V armată, va asigura trecerea de la administraţia bulgară la cea românească, mai ales c ă perioada de mijloc a anului agricol şi financiar nu permitea o schimbare bruscă. Din acest motiv, administraţia civilă românească se va instala treptat, până în octombrie 1913, când, prin decizii ale guvernului sunt numiţi prefecţii de judeţe şi se introduce justi ţia românească în Cadrilater. În istoria acestor meleaguri începea perioada administraţiei româneşti, care avea să dureze, cu excepţia ocupaţiei militare bulgare din anii 1916-1918, până în septembrie 1940.

Surse:

https://lege5.ro/Gratuit/g42tambu/tratatul-de-pace-incheiat-la-bucuresti-la-28-iulie-1913

http://www.edituramilitara.ro/DownloadFiles/81...RIM_3-4-2013_net1.pdf

https://www.academia.edu/31298610/Tratatul_de_pace_de_la_Bucureşti_din_1913_şi_consecinţele_sale_The_Bucharest_Peace_Treaty_of_1913_and_Its_Consequences_

https://romaniabreakingnews.ro/28-iulie-1913-romania/

https://archive.org/details/ProtocoaleleTratatuluiDePaceDeLaBucuretiDin1913

https://costeltudor.com/2018/08/10/10-august-1913-tratatul-de-pace-de-la-bucuresti-si-preluarea-cadrilaterului-de-catre-regatul-romaniei/