***

 Meşterul - Nicolae Labiş

Meşter valah, azi nume de fântână,

Crescut din lutul ce l-ai plămădit

În sprintenă zidire cu trei turle

Şi ce dantelată de granit,

Din cântece pierdute până astăzi

Şi din puterea visului vânjos

Ai închegat, cu palme bătucite,

Minunea de la Argeş mai în jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă

În aspre palme, mângâind-o blând...

Căzut în iarbă şi secat de vlagă,

O doină tristă îngâna în gând.

Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse

Lui să-i închini nemaivăzut altar,

Să stea pe plaiul aspru, precum floarea

În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde

Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,

Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare

Chipul pălmaşilor acestei ţări.

Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi

Ca zdrenţe vii părerile de rău,

Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii

Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă

În dangătul de clopot, presimţit

Al veacurilor multe, viitoare,

Tu, prometeu român, purtând alt mit

Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,

Cu glas profetic, domnului despot,

De-ai să mai poţi clădi la fel minune,

I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,

Şi îndreptând hangerul de la gât,

Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,

Cu ochi pizmuitor şi mohorât.

El jinduia numai a lui să fie

Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.

Ca piatra de pe frunte să-i lucească

Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară

Păreai atât de neînvins sub nori,

Încât cu slabe aripi de şindrilă

Ai fi putut spre alte zări să zbori.

Dar dragostea pământului şi-a ţării

Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,

Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,

De jertfă şi de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire

Cel ce demult a poruncit ca domn,

Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,

Fără odihnă,

      fără uitare,

            fără somn.

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România – d. 22 decembrie 1956, București, România) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”.

Poezia „Meșterul” deschide volumul „Primele iubiri” (1956). Motivul poemului este destul de clar: jertfa pentru creație, precum în legenda meșterului Manole.

Substratul este, însă, unul patriotic. Meșterul este valah, nume purtat de români în timpul Evului Mediu. Nicolae Labiș nu uită de nedreptățile la care a fost supus poporul de „domnului despot” – un arhetip pentru exploatatorii din toate timpurile.

Așadar, meșterul  nu este, aici, doar un artist. Creația sa este chiar poporul român.