vineri, 15 mai 2026

$$$

 🔴 Membrii celui mai exigent juriu de arhitectură au amuțit instantaneu când ușa sălii de premiere s-a deschis. Așteptau un bărbat vizionar și impunător, dar în fața lor stătea o tânără cu trăsături fine. Proiectul genial care câștigase detașat concursul, lăsând în urmă zeci de arhitecți consacrați, purta o semnătură ambiguă, lipsită de prenume pentru a nu trăda un secret inacceptabil. Planșele impecabile, cu calcule inginerești ireproșabile, nu aparțineau unui domn cu joben. Erau desenate de Virginia Andreescu, femeia care tocmai demonstrase public că betonul și oțelul nu au gen. Juriul elitist nu o premiase pe ea, ci o minte sclipitoare, ascunsă prudent în spatele anonimatului de frica misoginismului sufocant al epocii.


Pentru a privi direct în ochii elitei masculine a Capitalei, ea a îndurat ani de umilințe. La începutul secolului douăzeci, arhitectura era o meserie exclusiv bărbătească, dominată de forța brută. Când a pășit pentru prima dată pe holurile Școlii Superioare de Arhitectură din București, fiind prima femeie admisă vreodată, colegii bărbați au privit-o ca pe o intrusă ridicolă care le pângărea teritoriul. Nu voiau să împartă planșetele cu ea. Refuzau sistematic să colaboreze la proiectele de seminar, lăsând-o singură în colțul atelierului. O condamnau să rezolve singură cele mai complexe probleme de statică, sperând că va ceda psihic și va renunța plângând. Au subestimat-o fatal.


🔴 Răspunsul ei la ostilitatea academică nu a fost abandonul laș, ci o dedicare inumană, transformând respingerea în combustibil pentru excelență. În anii Marelui Război, ea nu s-a ascuns, ci a mers direct în tranșeele suferinței, lucrând ca asistentă medicală printre soldații mutilați. Experiența cruntă i-a călit spiritul, învățând-o că spațiul construit trebuie să deservească necondiționat umanitatea. S-a întors la planșetă hotărâtă să proiecteze nu doar clădiri frumoase, ci fortărețe ale educației și sănătății, structuri capabile să reziste timpului. Știa că un bărbat își poate permite luxul de a greși pe șantier, dar o femeie va fi desființată la prima eroare. A ales să nu greșească niciodată.


Deși deținea oficial titlul suprem de arhitect, ușile marilor antreprize continuau să îi fie trântite în nas cu răceală. Societatea dicta clar că femeile nu au ce căuta dând ordine zidarilor și diriginților de șantier. Pentru a sparge acest plafon de sticlă, ea a apelat la singura strategie viabilă: anonimatul absolut. Și-a ascuns identitatea și a trimis planuri complexe către comisiile de licitație, lăsând exclusiv estetica să vorbească. Când câștigurile au început să curgă, autoritățile au fost nevoite să o angajeze oficial, iar șantierul a devenit câmpul ei de luptă, locul unde și-a impus autoritatea în fața unor muncitori uimiți. Vocea ei calmă a devenit legea incontestabilă a construcției.


🔴 Munca ei titanică din perioada interbelică a modelat fața României moderne, lăsând un patrimoniu arhitectural uriaș pe care îl folosim zilnic. A desenat planurile pentru zeci de licee prestigioase, școli de cartier și clădiri masive, transformând mahalalele capitalei în zone europene. Sub semnătura ei au prins viață instituții emblematice precum Colegiul Național Gheorghe Șincai sau Colegiul Cantemir Vodă, structuri impunătoare care au sfidat nu doar cutremurele, ci și trecerea deceniilor. Era o demonstrație zilnică de forță creatoare din partea unei femei pe care colegii o consideraseră o glumă. Inspecta personal fiecare metru cub de material, urcând curajoasă pe schele la zeci de metri.


Dincolo de grandioasele clădiri publice, Virginia a inovat cu curaj și în spațiul privat, devenind un pionier al modernismului și al stilului neoromânesc. Casele proiectate ascundeau soluții tehnice vizionare, folosind lumina naturală într-un mod revoluționar, pe care contemporanii bărbați abia îl descifrau. În ciuda sutelor de proiecte finalizate magistral, numele ei era arareori menționat în presă. Gloria îi era confiscată tacit de funcționarii ministerelor care tăiau panglicile inaugurale. A acceptat umbra cu demnitate, știind că adevărata nemurire stă în rezistența zidurilor sale. Cărămida arsă și oțelul nu au nevoie de recunoaștere verbală.


🔴 Detaliul absolut sfâșietor, care definește amnezia noastră națională, s-a consumat în liniște la finalul vieții sale, sub cenzura regimului comunist. După ce a construit zeci de școli pentru a educa generații întregi, prima femeie arhitect a țării a fost ștearsă metodic din manuale, apartenența ei la elita interbelică fiind inacceptabilă ideologic. A murit în o mie nouă sute șaizeci și doi, într-un anonimat complet și o izolare dureroasă, pe o stradă din București unde, la doar câțiva pași, se înălțau mândre chiar clădirile proiectate de ea. Oamenii treceau zilnic pe lângă acele fortărețe ale cunoașterii, neavând nicio idee că fuseseră desenate în tăcere de o femeie genială, condamnată la uitare de țara pe care a c lădit-o. 🏛️

$$$

 🔴 Cel mai mare asasin cultural al României comuniste nu era un activist analfabet, ci un intelectual rafinat care plângea de emoție citind în secret cărțile pe care ziua le interzicea. În timp ce scriitorii se sinucideau lent din cauza cenzurii, Dumitru Popescu, omul care le tăia capodoperele cu stiloul roșu, savura în intimitate literatura occidentală și proza disidentă. Nomenclatorul propagandei primise de la breasla terifiată a artiștilor un supranume care îi trăda puterea absolută: i se spunea pur și simplu „Dumnezeu”. Nu te puteai ruga la el, dar te putea trimite direct în infernul uitării.


Biroul său din sediul Comitetului Central era adevăratul tribunal suprem al esteticului, un abator tăcut unde se decidea milimetric ce are voie să gândească națiunea. Printr-o simplă ridicare din sprânceană, el putea transforma un roman de succes într-un teanc de hârtie trimis direct la topit. Nu avea nevoie de Miliție pentru a distruge o carieră; îi era de ajuns o privire de gheață aruncată peste un manuscris. În fața lui, intelectuali cu opere monumentale stăteau cu capul plecat, așteptând ca divinitatea comunistă să le acorde dreptul la existență. Părea un aparat birocratic lipsit de suflet. O mașinărie perfectă de strivit spirite libere și idei curajoase.


🔴 Adevărata dimensiune a tragediei nu venea din brutalitatea sa, ci dintr-o ipocrizie psihologică absolut înfiorătoare, un cinism care depășea banala teroare a aparatului de stat. Dumitru Popescu nu cenzura din ignoranță sau fanatism dogmatic, ci știa cu o exactitate chirurgicală valoarea inestimabilă a capodoperelor pe care alegea deliberat să le sufoce. Citea tot, înțelegea imediat subtilitățile, savura metaforele ascunse și recunoștea sclipirile de geniu ale autorilor care încercau să fenteze sistemul. Spre deosebire de dictatorul pe care îl slujea orbește, el avea un gust estetic impecabil. Era un om de o cultură vastă, captiv voluntar într-un rol de măcelar. Știa perfect că distruge frumusețea, dar o făcea cu o mână necruțătoare.


Relația lui cu elita intelectuală semăna cu un joc de șah macabru, jucat pe tabla disperării umane, unde el deținea în permanență piesele albe. Seara, în liniștea somptuoasei sale biblioteci personale, ferit de privirile Securității, acest stăpân al cuvintelor citea cu lăcomie autori interziși. Îi admira profund pe creatorii pe care, la ședințele de partid, îi umilea public și îi cataloga drept elemente burgheze toxice. Trăia o schizofrenie instituționalizată, o dedublare asumată în care esteticul din sufletul său era sacrificat pe altarul carierismului și al loialității față de dictatură. Era un prizonier de lux al propriei sale puteri.


🔴 După prăbușirea sângeroasă a dictaturii, supraviețuitorii cenzurii au așteptat ca acest titan decăzut să se scufunde în tăcere sau să ceară o minimă iertare victimelor. Însă „Dumnezeu” a ales să coboare printre muritori printr-o serie lungă de volume de memorii de un cinism paralizant, publicate cu o nonșalanță sfidătoare. Nu a negat absolut nimic din crimele sale culturale. Nu a invocat ordine primite de la superiori și nu s-a ascuns în spatele supunerii orbești. A explicat cu o luciditate rece, aproape academică, mecanismul precis prin care alegea să amputeze cărțile și filmele. Mărturisirile lui nu conțineau nicio urmă de regret. Părea că analizează detaliat activitatea unui străin de care era mândru.


În paginile memoriilor sale postdecembriste, a documentat cu un lux halucinant de detalii modul de funcționare a acestei duble conștiințe care l-a definit. A recunoscut deschis că a iubit sincer operele scriitorilor pe care i-a interzis, dar a susținut ferm că rațiunea de stat și stabilitatea regimului reprezentau idealuri mai importante decât orice creație literară. S-a prezentat în fața istoriei nu ca un călău sadic al literelor românești, ci ca un arhitect vizionar forțat să taie brațele statuilor pentru a le face să încapă în lada de gunoi a dogmei. Refuza vehement să fie privit ca un activist fanatic. Voia să fie reținut ca un strateg lucid. O minte luminată care a ales perfect conștient întunericul abisal.


Detaliul care transformă definitiv această poveste dintr-un banal dosar de cenzură într-o dramă psihologică de o cruzime tulburătoare se ascunde în natura supraviețuirii sale. Cel care a tăiat cu sadism mii de destine artistice, omorând spiritul națiunii, a profitat din plin de noua democrație pentru a-și publica nestingherit zeci de cărți proprii. Fostul zeu al cenzurii a murit la adânci bătrâneți, scriind liber într-o țară pe care el însuși o ținuse captivă în cel mai cumplit întuneric intelectual. Nu a suportat niciodată rigorile tăierilor pe care le-a inventat. Victimele sale s-au stins în mizerie, s-au sinucis din disperare sau au murit în exil, dar călăul a plecat din această lume liniștit, înconjurat de propriile sale volume tipărite impecabil. Un destin de o nedreptate înfiorătoare, care râde cinic în fa ța istoriei.

&&&

 BANCUL ZILEI! MERITA CITIT! ;) ;) :) :)


Un american ajuns la Bucureşti ia un taxi ca să viziteze oraşul. Ajung la Casa Presei când americanul îl întreabă pe şofer:

– Ce-i asta?

– Este Palatul Presei Libere şi după aceasta sunt două turnuri de birouri.

– Eh, ţine să precizeze americanul, la noi, clădiri ca astea se fac în şapte zile.

Merg mai departe şi ajung la clădirea guvernului. Turistul întreabă:

– Ce-i asta?

– Este Palatul Victoriei, aici este sediul Guvernului României.

– În America, o clădire ca asta se face în mai puţin de o săptămână.

Şoferul nu mai rezistă la mitocănia americanului. Când trec pe lânga Casa Poporului americanul întreabă:

– Şi această imensitate de clădire ce reprezintă?

– N-am nicio idee. De dimineaţă  nu era aici.

&&&

 Examen la anatomie. Profesorul:

– Ce organ al corpului omenesc reprezintă simbolul dragostei?

– La bărbat sau la femeie?, întreabă o studentă.

– Of, Doamne, oftează profesorul, pe timpul meu era pur şi simplu ini ma.

+++

 Eram la facultate, deja începuse ora de vreo 15 minute când intră o colegă de clasă, un pic ciufulită, cu ochii semiînchişi şi un mers nu prea sigur.

Se vedea că avusese o noapte furtunoasă, săraca.

Desigur, profesorul indignat de o asemenea apariţie, apropo, era destul de dur şi avea în jur de 40 de ani, i se adresează:

– Domnişoară, de ce ai întârziat? Şi, în loc de bine cunoscutele răspunsuri „Mă scuzaţi am venit de la ţară” sau „Mi-a murit bunica” ori alt răspuns banal folosit de studenţi, ea, îl ţintuieşte cu o privire puţin tulbură, zâmbeşte dulce şi trânteşte:

– Dragule, de ce nu m-ai trezit şi pe mine când ai plecat?

&&&

 Dumnezeu il trimite pe Sf. Petru sa vada ce fac studentii de la diferite facultati.

Se intoarce Sf. Petru si da raportul:

- Studentii de la medicina invata pe rupte

- Studentii de la ASE invata pe rupte

- Studentii de la politehnica dau petreceri, beau si se distreaza…

Dupa o vreme, Dumnezeu iar il trimite pe Sf. Petru pentru aceeasi chestie..

Vine Sf. Petru si ii zice:

- Studentii de la medicina nu stiu altceva decat sa invete..

- Aia de la ASE la fel

- Aia de la Politehnica petrec de zori..

In sesiune iar il trimite Dumnezeu pe Sf Petru sa verifice.

Sf Petru da raportul:

- Studentii de la medicina stau treji nopti intregi ca sa invete

- Aia de la ASE la fel

- Aia de la Politehnica se roaga

Dumnezeu:

- BUN! P-astia de la Polite hnica ii trecem!

&&&

 Intra o studenta la examen si fara discutii pune pe masa o sticla de whisky.

Examinatorul priveste sticla si spune:

- Satisfacator.

Studenta mai scoate o cutie de ciocolata.

Examinatorul:

- Bine.

Studenta pune deasupra si un stilou aurit de firma.

Examinatorul:

- Excelent, si pune nota.

Studenta strange totul de pe masa si spune:

- Acum va rog sa ma scuzați, dar mai am de dat si examenul la  fizică....

&&&

 Dumnezeu il trimite pe Sf. Petru sa vada ce fac studentii de la diferite facultati.

Se intoarce Sf. Petru si da raportul:

- Studentii de la medicina invata pe rupte

- Studentii de la ASE invata pe rupte

- Studentii de la politehnica dau petreceri, beau si se distreaza…

Dupa o vreme, Dumnezeu iar il trimite pe Sf. Petru pentru aceeasi chestie..

Vine Sf. Petru si ii zice:

- Studentii de la medicina nu stiu altceva decat sa invete..

- Aia de la ASE la fel

- Aia de la Politehnica petrec de zori..

In sesiune iar il trimite Dumnezeu pe Sf Petru sa verifice.

Sf Petru da raportul:

- Studentii de la medicina stau treji nopti intregi ca sa invete

- Aia de la ASE la fel

- Aia de la Politehnica se roaga

Dumnezeu:

- BUN! P-astia de la Polite hnica ii trecem!

$$$

 Eram la facultate, deja începuse ora de vreo 15 minute când intră o colegă de clasă, un pic ciufulită, cu ochii semiînchişi şi un mers nu prea sigur.

Se vedea că avusese o noapte furtunoasă, săraca.

Desigur, profesorul indignat de o asemenea apariţie, apropo, era destul de dur şi avea în jur de 40 de ani, i se adresează:

– Domnişoară, de ce ai întârziat? Şi, în loc de bine cunoscutele răspunsuri „Mă scuzaţi am venit de la ţară” sau „Mi-a murit bunica” ori alt răspuns banal folosit de studenţi, ea, îl ţintuieşte cu o privire puţin tulbură, zâmbeşte dulce şi trânteşte:

– Dragule, de ce nu m-ai trezit şi pe mine când ai ple cat?

$$$

 🔴 Cea mai pură, inocentă și luminoasă copilărie din întreaga literatură românească a fost fabricată, în realitate, într-o cameră înecată în fum gros de tutun și vapori grei de alcool. În timp ce generații întregi au plâns citind paginile de o candoare absolută din volumul „La Medeleni”, adevărul necenzurat din spatele cortinei creatoare spulberă fantezia idilică. Ionel Teodoreanu, omul care a sculptat altarul inocenței pierdute pentru milioane de români, nu a scris aproape niciodată capodopera sa ținând stiloul în mână, ci a dictat-o cu voce tare, refuzând categoric să creeze fără să aibă pe birou o carafă plină cu vin. Nostalgia aceea vibrantă nu venea din aerul inspirației, ci era extrasă metodic, noapte de noapte, din adâncul paharului. Adevăratul Dănuț era, de fapt, un adult captiv într-o melancolie incurabilă.


Procesul său de creație nu semăna deloc cu truda tăcută a scriitorului clasic, ci era un spectacol teatral fascinant, un amestec obositor de transă psihologică profundă și declamație actoricească. Angajase o dactilografă pe care o epuiza în sesiuni maraton de dictare, plimbându-se nervos dintr-un colț în altul al încăperii, cu paharul mereu strâns puternic în mână. Transforma biroul într-o scenă vie, schimbându-și tonalitatea vocii pentru a juca pe rând replicile tăioase ale Olguței sau pe cele visătoare ale lui Dănuț, oprindu-se brusc doar pentru a sorbi tăcut din vinul de Cotnari. Cuvintele se revărsau din el ca un torent hipnotic, perfect structurate, fără corecturi pe hârtie. Mintea lui dicta o arhitectură gata formată, iar alcoolul funcționa ca unicul lubrifiant capabil să deschidă porțile ruginite ale amintirilor pierdute pentru totdeauna.


🔴 În faimosul cerc literar de la revista „Viața Românească” din capitala Moldovei, boema sa nu era un secret tăinuit, ci o legendă asumată cu mândrie aristocratică, cultivată la mese prelungite la infinit. Stătea adesea umăr la umăr cu uriașul Mihail Sadoveanu, un alt titan masiv al literelor naționale, care îi aprecia nu doar geniul narativ inegalabil, ci și rezistența homerică în fața paharelor. Contemporanii săi, fascinați de acest paradox ambulant, relatau cu uimire cum avocatul strălucit și scriitorul de succes al momentului „bea vin cum alții beau apă și scrie cum alții visează”. Deși fratele său, faimosul Păstorel, era recunoscut oficial drept marele somelier și epigramist al națiunii, Ionel era consumatorul tăcut și profund. El folosea licoarea bahică nu pentru a se înveseli la petreceri, ci pentru a evada disperat dintr-un prezent pe care îl detesta. Vinul era mașina lui de călătorit înapoi în timp.


A existat mereu o falie tragică și invizibilă între avocatul de succes, îmbrăcat impecabil, care strălucea în sălile de judecată din perioada interbelică, și sufletul unui scriitor complet paralizat de teroarea trecerii timpului necruțător. Ionel Teodoreanu nu scria din bucurie sau dintr-o vocație pașnică, așa cum își imaginau criticii superficiali ai vremii sale. Scria dintr-o disperare cronică, dintr-o nevoie viscerală de a resuscita o lume apusă a conacelor moldovenești pe care o simțea condamnată la moarte. Fiecare frază lungă, dictată sacadat printre înghițiturile de vin rece, era o încercare patetică de a opri ceasul biologic, de a salva o epocă a parfumurilor de tei înfloriți pe care istoria se pregătea să o strivească sub șenile. Iluzia literară pe care o oferea publicului era perfectă, lăsând impresia unei copilării eterne, dar prețul real plătit a fost propria sa ancorare în realitate.


🔴 Momentul scadenței istorice a venit cu o brutalitate pe care nicio cantitate de alcool nu a mai putut-o atenua, spulberând complet universul său de catifea și porțelan fin. Instaurarea regimului comunist a însemnat uciderea a tot ceea ce el iubise, conacele boierești fiind naționalizate brutal, iar capodopera sa catalogată drept un focar toxic al burgheziei decadente. Scriitorul idolatrizaților copii de moșieri a fost aruncat fără milă într-o societate proletară gri și brutală, care ura cu patimă frumusețea și finețea lumii sale rafinate, lăsându-l instantaneu fără cititori, fără resurse financiare și fără iluzii de viitor. Dezamăgit de lașitatea confraților săi și strivit de cenzură, s-a refugiat și mai adânc în propria tăcere. Vinul nobil de altădată devenise acum doar un anestezic ieftin și absolut necesar pentru a suporta frigul noii ordini. Dictatura îi confiscase până și dreptul fundamental de a mai visa cu voce tare.


Detaliul absolut sfâșietor, care încheie parcursul tragic al acestui mare arhitect al verilor eterne românești, se leagă de un sfârșit de o violență climatică simbolică, greu de imaginat pentru un spirit atât de cald. Omul care a imortalizat pentru eternitate soarele dogoritor al vacanțelor de vară, ulițele prăfuite și zumzetul neîncetat al albinelor a avut parte de o moarte teribil de rece, complet izolată și lipsită de orice fărâmă de poezie. În iarna cu adevărat apocaliptică a anului o mie nouă sute cincizeci și patru, în timpul celui mai cumplit viscol care a paralizat vreodată Bucureștiul, inima obosită a lui Ionel Teodoreanu a cedat subit pe străzile îngropate sub troiene, la vârsta de doar cincizeci și șapte de ani. Creatorul incontestabil al celor mai calde amintiri ale națiunii a murit asfixiat de cel mai necruțător ger. S-a stins prăbușit tăcut în zăpadă, în inima unui regim politic de gheață, luând cu el ultima picătură a inocenței inter belice. 🍷

&&&

 🔴 Cel mai mare geniu al literaturii române a fost disprețuit visceral și renegat în secret chiar de propriul său fiu, un copil nelegitim care a ajuns să își urască tatăl pentru originea sa plebee. În timp ce Ion Luca Caragiale își consuma viața râzând zgomotos prin berării, fiul său Mateiu a ales să se izoleze într-un elitism aristocratic inventat. Relația dintre ei nu a fost una de afecțiune, ci un război rece, tăcut și plin de resentimente adânci. Bastardul nerecunoscut la naștere a refuzat să accepte că sângele său provine dintr-o familie balcanică, construindu-și cu minuțiozitate o mască de nobil medieval rătăcit în secolul douăzeci. A fugit toată viața de umbra părintelui său, încercând să se purifice de orice urmă de vulgaritate prin rafinament absolut.


Bucureștiul interbelic, un oraș agitat și plin de parveniți gălăgioși, a devenit scena perfectă pentru spectacolul său de dandy decadent. Mateiu nu trăia în ritmul celorlalți, ci plutea ca o nălucă aristocratică prin cafenelele de noapte, mereu îmbrăcat impecabil, purtând monoclu și studiind obsesiv tratate vechi de heraldică. Își confecționase singur steme nobiliare pe care le purta gravate pe inele grele, refuzând adesea să răspundă la salutul celor considerați inferiori genealogic. Nu căuta aplauzele publicului larg. Preferase să își transforme propria viață într-o operă de artă închisă, o piesă de teatru în care el era singurul spectator capabil să înțeleagă grandoarea iluziei. O fațadă impecabilă menită să ascundă trauma unui copil lipsit de identitate clară.


🔴 Spre deosebire de tatăl său, care lăsa posterității o operă vastă de piese de teatru și schițe usturătoare, Mateiu a avut o tăcere literară aproape paralizantă. A scris extrem de puțin, publicând un singur roman, „Craii de Curtea-Veche”, o operă la care a șlefuit maniacal mai bine de un deceniu. Fiecare cuvânt era cântărit cu o rigoare de bijutier, textul final fiind o capodoperă absolută a esteticii decadente, un monument închinat misterului, ruinei și amurgului. Nu exista nicio urmă din umorul sau din satira socială a tatălui. Cartea sa era o evadare într-o lume a secretelor bucureștene, despre boieri decăzuți și vicii rafinate. Prin acest roman unic, Mateiu a demonstrat că geniul literar nu se măsoară în numărul de pagini, ci în densitatea pură a atmosferei create.


Pentru a-și desăvârși iluzia aristocratică și a scăpa definitiv de sărăcia tinereții, a făcut un compromis personal tulburător, o decizie care a șocat societatea epocii. S-a căsătorit din pur interes cu Marica Sion, o femeie aparținând vechii boierimi, mai în vârstă decât el cu douăzeci și cinci de ani. Nu a căutat iubirea, ci a urmărit exclusiv dobândirea unui titlu, a unui conac impunător la Fundulea și a unui pământ pe care să se poată intitula stăpân absolut. Odată ajuns proprietar, a impus un protocol absurd și rigid la moșia sa. A arborat un steag personal cu blazon falsificat pe acoperiș, iar fără acest stindard ridicat, nimeni nu avea permisiunea să îi treacă pragul. Devenise boierul pe care îl visase, prizonier fericit în propria sa fantezie heraldică.


🔴 Sfârșitul său a fost la fel de abrupt și misterios ca viața pe care și-a regizat-o, tăind firul unei existențe care abia începuse să se bucure de confortul iluziilor nobiliare. În anul o mie nouă sute treizeci și șase, la doar cincizeci și unu de ani, un accident vascular cerebral fulgerător l-a smuls din conacul său iubit, lăsând în urmă o operă literară minimă, dar de o profunzime irepetabilă. Spre deosebire de funeraliile naționale fastuoase de care a avut parte marele Ion Luca, înmormântarea fiului a fost una discretă, cu doar câțiva apropiați, perfect asortată cu singurătatea asumată. Aristocratul închipuit s-a întors în pământ fără a lăsa moștenitori care să îi ducă blazonul inventat. Tot efortul de a crea o dinastie nobilă s-a spulberat într-o singură noapte de doliu.


Însă detaliul șocant, o ironie supremă a istoriei pe care acest estet nu ar fi suportat-o niciodată în viață, s-a consumat la câteva decenii după dispariția sa fizică. Omul care și-a consumat existența urându-și tatăl, care a falsificat acte pentru a-și ascunde numele de Caragiale, a fost pedepsit tocmai de literatură. Astăzi, în topurile realizate de critici, singurul său roman, scris în izolare, este considerat de mulți experți drept cel mai bine scris roman din întreaga istorie a literaturii române. A fugit o viață întreagă de umbra geniului patern, dar a reușit la final, printr-o singură carte, să îl egaleze și chiar să îl depășească în prestigiul pur academic, răzbunându-se pe destin exact prin numele pe care îl detesta visceral.

$$$

 🔴 Soldații înarmați care au spart ușa cu cizmele în creierii nopții nu veniseră să captureze teroriști, ci au scos brutal din paturi un adolescent și pe părinții lui, ordonându-le sec să își împacheteze existența în două ore. În preajma Rusalilor din o mie nouă sute cincizeci și unu, zeci de mii de români au fost treziți de țipete și urcați cu forța în vagoane infecte de marfă, destinate până atunci exclusiv animalelor. Sistemul concentraționar comunist declanșase cea mai vastă operațiune de epurare socială din istoria României, transformând cetățeni onești în sclavi doar pentru că dețineau o palmă de pământ. Trenurile au mers zile și nopți într-o căldură infernală, zăvorâte pe dinafară cu lanțuri grele de fier.


Când ușile de lemn s-au deschis cu zgomot metalic, deportații epuizați nu au găsit lagăre cu sârmă ghimpată sau barăci, ci absolut nimic. Au fost descărcați în mijlocul pustietății din Câmpia Bărăganului, un deșert nesfârșit bătut de un vânt tăios, unde orizontul se topea într-o arșiță halucinantă. Li s-a dat un simplu țăruș bătut în pământul crăpat și li s-a spus cu cinism diabolic că de acum, în acel punct invizibil, este casa lor. Nu aveau unelte agricole, apă potabilă sau materiale de construcție, fiind lăsați de stat să moară sub cerul liber sau să supraviețuiască săpând bordeie cu mâinile goale. Regimul demonstrase că nu are nevoie de ziduri înalte pentru a te transforma în prizonier, folosind geografia aspră a țării ca instrument letal.


🔴 Pentru tânărul Paul Goma, șocul acelei dezrădăcinări violente nu a însemnat simplu pierderea unei case călduroase, ci botezul său definitiv în infernul luptei anticomuniste. Privind neputincios cum părinții săi sunt umiliți sistematic de milițieni și reduși la sclavi ai statului, adolescentul a suferit o mutație psihologică profundă. Din acel noroi amestecat cu lacrimile Bărăganului nu s-a ridicat doar un supraviețuitor resemnat, ci a început să se forjeze cea mai necruțătoare, intransigentă și curajoasă voce a disidenței literare românești. Trauma nu l-a zdrobit psihic, ci a turnat o fundație de oțel în caracterul unui om care avea să refuze orice compromis cu torționarii națiunii sale.


Zilele lungi și nopțile nesfârșite petrecute în bordeiele întunecate, săpate sub pământ pentru a nu îngheța iarna, i-au ascuțit mintea și i-au transformat condeiul într-un veritabil bisturiu literar. Experiența brutală a deportării a devenit combustibilul brut pentru viitoarea sa proză monumentală și incomodă. Literatura creată de Paul Goma nu este una a metaforelor delicate sau a evadărilor poetice, ci o radiografie dură, de o precizie chirurgicală a abisului uman. A scris folosind noroiul înghețat al Bărăganului, foamea cumplită care îi rodea stomacul, umilința zilnică și frigul neiertător. A refuzat să cosmetizeze teroarea prin ficțiune ușoară, obligând cititorii să privească direct în ochii monstrului instituționalizat care strivea destine.


🔴 Paradoxul absolut pe care aparatul comunist nu l-a putut anticipa a fost că teroarea inițială a creat un individ imposibil de șantajat, cumpărat sau intimidat. Când a devenit singurul scriitor român de calibru care a contestat asumat dictatura personală a liderului suprem, curajul său a paralizat mașinăria aparatului represiv. Nu l-au putut corupe cu funcții academice luxoase și nu l-au putut reduce la tăcere cu bătăi bestiale în beciuri, tocmai pentru că el cunoscuse deja, din adolescență, cel mai de jos nivel al abisului concentraționar. Pentru un om căruia statul îi furase totul la cincisprezece ani, amenințările ofițerilor deveniseră inofensive și lipsite de putere. Era imun la frica paralizantă, posedând arma letală împotriva unui regim construit exclusiv pe teroare.


Finalul acestui destin excepțional poartă o cicatrice adâncă și rușinoasă care condamnă direct ipocrizia memoriei din România teoretic liberă de astăzi. Paul Goma, omul pe care lagărul nu a reușit să îl ucidă și pe care instrumentele de tortură ale Securității nu l-au îngenuncheat moral, a fost silit să trăiască un exil amar, extrem de dureros și prelungit în Franța. Cel mai mare și mai intransigent luptător pentru libertate al nostru a murit singur și teribil de sărac, răpus într-un spital parizian rece, fără ca statul postcomunist să îi fi redat oficial cetățenia retrasă abuziv. O țară întreagă l-a aplaudat steril în emisiuni, dar l-a lăsat deliberat să se stingă ca un apatrid uitat, refuzându-i o reabilitare solemnă. Cenușa ultimului disident nu s-a întors în patria care l -a trădat.

$$$

 🔴 Cel mai mare geniu al literaturii române a fost disprețuit visceral și renegat în secret chiar de propriul său fiu, un copil nelegitim care a ajuns să își urască tatăl pentru originea sa plebee. În timp ce Ion Luca Caragiale își consuma viața râzând zgomotos prin berării, fiul său Mateiu a ales să se izoleze într-un elitism aristocratic inventat. Relația dintre ei nu a fost una de afecțiune, ci un război rece, tăcut și plin de resentimente adânci. Bastardul nerecunoscut la naștere a refuzat să accepte că sângele său provine dintr-o familie balcanică, construindu-și cu minuțiozitate o mască de nobil medieval rătăcit în secolul douăzeci. A fugit toată viața de umbra părintelui său, încercând să se purifice de orice urmă de vulgaritate prin rafinament absolut.


Bucureștiul interbelic, un oraș agitat și plin de parveniți gălăgioși, a devenit scena perfectă pentru spectacolul său de dandy decadent. Mateiu nu trăia în ritmul celorlalți, ci plutea ca o nălucă aristocratică prin cafenelele de noapte, mereu îmbrăcat impecabil, purtând monoclu și studiind obsesiv tratate vechi de heraldică. Își confecționase singur steme nobiliare pe care le purta gravate pe inele grele, refuzând adesea să răspundă la salutul celor considerați inferiori genealogic. Nu căuta aplauzele publicului larg. Preferase să își transforme propria viață într-o operă de artă închisă, o piesă de teatru în care el era singurul spectator capabil să înțeleagă grandoarea iluziei. O fațadă impecabilă menită să ascundă trauma unui copil lipsit de identitate clară.


🔴 Spre deosebire de tatăl său, care lăsa posterității o operă vastă de piese de teatru și schițe usturătoare, Mateiu a avut o tăcere literară aproape paralizantă. A scris extrem de puțin, publicând un singur roman, „Craii de Curtea-Veche”, o operă la care a șlefuit maniacal mai bine de un deceniu. Fiecare cuvânt era cântărit cu o rigoare de bijutier, textul final fiind o capodoperă absolută a esteticii decadente, un monument închinat misterului, ruinei și amurgului. Nu exista nicio urmă din umorul sau din satira socială a tatălui. Cartea sa era o evadare într-o lume a secretelor bucureștene, despre boieri decăzuți și vicii rafinate. Prin acest roman unic, Mateiu a demonstrat că geniul literar nu se măsoară în numărul de pagini, ci în densitatea pură a atmosferei create.


Pentru a-și desăvârși iluzia aristocratică și a scăpa definitiv de sărăcia tinereții, a făcut un compromis personal tulburător, o decizie care a șocat societatea epocii. S-a căsătorit din pur interes cu Marica Sion, o femeie aparținând vechii boierimi, mai în vârstă decât el cu douăzeci și cinci de ani. Nu a căutat iubirea, ci a urmărit exclusiv dobândirea unui titlu, a unui conac impunător la Fundulea și a unui pământ pe care să se poată intitula stăpân absolut. Odată ajuns proprietar, a impus un protocol absurd și rigid la moșia sa. A arborat un steag personal cu blazon falsificat pe acoperiș, iar fără acest stindard ridicat, nimeni nu avea permisiunea să îi treacă pragul. Devenise boierul pe care îl visase, prizonier fericit în propria sa fantezie heraldică.


🔴 Sfârșitul său a fost la fel de abrupt și misterios ca viața pe care și-a regizat-o, tăind firul unei existențe care abia începuse să se bucure de confortul iluziilor nobiliare. În anul o mie nouă sute treizeci și șase, la doar cincizeci și unu de ani, un accident vascular cerebral fulgerător l-a smuls din conacul său iubit, lăsând în urmă o operă literară minimă, dar de o profunzime irepetabilă. Spre deosebire de funeraliile naționale fastuoase de care a avut parte marele Ion Luca, înmormântarea fiului a fost una discretă, cu doar câțiva apropiați, perfect asortată cu singurătatea asumată. Aristocratul închipuit s-a întors în pământ fără a lăsa moștenitori care să îi ducă blazonul inventat. Tot efortul de a crea o dinastie nobilă s-a spulberat într-o singură noapte de doliu.


Însă detaliul șocant, o ironie supremă a istoriei pe care acest estet nu ar fi suportat-o niciodată în viață, s-a consumat la câteva decenii după dispariția sa fizică. Omul care și-a consumat existența urându-și tatăl, care a falsificat acte pentru a-și ascunde numele de Caragiale, a fost pedepsit tocmai de literatură. Astăzi, în topurile realizate de critici, singurul său roman, scris în izolare, este considerat de mulți experți drept cel mai bine scris roman din întreaga istorie a literaturii române. A fugit o viață întreagă de umbra geniului patern, dar a reușit la final, printr-o singură carte, să îl egaleze și chiar să îl depășească în prestigiul pur academic, răzbunându-se pe destin exact prin numele pe care îl detesta  visceral.

joi, 14 mai 2026

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1610: În această zi, a murit (asasinat) Henric al IV-lea de Navarre, rege al Franţei (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Bourbon; prin „Edictul de la Nantes" (1598), garantând protestanţilor hughenoţi drepturi egale cu cele acordate catolicilor, a pus capăt, pentru un timp, conflictelor religioase în Franţa; ajutat de hughenoţi, a consolidat absolutismul monarhic, a dezvoltat industria, comerţul şi agricultura. Henric de Bourbon (Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și „regele nostru Henric" (n.13 decembrie 1553), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

Regele Henric s-a născut în cetatea Pau, în sud-vestul munților Pirinei, în vecinătatea regiunii Bearn, al doilea fiu al lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, de religie catolică, și al reginei de Navara Ioana de Albret, de religie protestantă, care era nepoata preferată a fostului rege francez Francisc I al Franței. În timpul bunicii sale, Margareta, și a mamei sale, Regatul Navarei era centru de organizare și de întâlnire a protestanților, care, în Paris, erau amenințați cu închisoarea și arderea pe rug. Henric a fost botezat în religia catolică, fiind educat de către bunicul și mătușa sa, (protestanți) care i-au dat o educație simplă. În vârstă de patru ani, a fost prezent la căsătoria „delfinului" Franței, Francisc al II-lea cu Maria Stuart, regina Scoției (24 aprilie 1558); aici o întâlnește pe verișoara lui, Margareta de Valois, care, mai târziu, îi va deveni soție.După un accident într-un turnir de cavalerie, moare, la (10 iulie 1559), regele Franței, Henric al II-lea .Urmașul său la tron, Francisc al II-lea, moare și el, la 5 decembrie 1560, după o domnie scurtă, iar tronul Franței este ocupat de Carol al IX-lea, care domnește sub regența mamei lui, Caterina de Medici

Cu toate că este botezat catolic, Henric, viitorul rege, primește o educație protestantă. Ambii unchi ai lui Henric, Francisc și Carol de Guise, caută să limiteze influența politică a Caterinei de Medici, care îl reține pe Henric la curtea regală. Frustrați de pierderea influenței politice, cei doi unchi „de Guise" organizează, la 1 aprilie, un măcel la Vasy, în urma căruia izbucnește „primul război hughenot". Antoine de Bourbon, tatăl lui Henric, moare în luptă la asediul cetății Rouen, de partea taberei catolice. Mama lui Henric, Ioana, își readuce fiul la Navara, unde este educat în spiritul protestant, împotriva voinței Caterinei de Medici. La sfârșitul „primului război hughenot" (1563), Henric se află din nou la curtea regală, unde astrologul Nostradamus (1567) prezice viitorul, și pe Henric de Navara ca rege al Franței. Ca general al trupelor din Navara, Henric ia parte la luptele împotriva nobililor basci.În anul 1567 izbucnește „al doilea război hughenot" printr-un atac asupra prințului Henric I de Bourbon-Conde. Caterina de Medici încearcă din nou să-l readucă pe Henric la curtea regală, voind să-l educe în spiritul religiei catolice.Prin refuzul mamei acestuia, urmează atacul asupra prințului de Bourbon-Conde. Războiul hughenot s-a sfârșit în anul 1568, însă ostilitățile au continuat, ceea ce a dus la „al treilea război hughenot"

În septembrie 1568 au loc lupte în La Rochelle, unde Henric, având vârsta de 14 ani, îl întâlnește pe unchiul său, Ludovic de Bourbon-Conde și pe Gaspard de Coligny, aceștia fiind unii dintre conducătorii trupelor protestante.În august 1570 se încheie pacea de la Saint-Germain dintre hughenoți și catolici. Mama lui Henric moare (9 iunie 1572), după unele zvonuri, otrăvită. În același an, la 18 august, Henric se căsătorește cu Margareta de Valois, sora regelui Carol IX-lea, căsătorie care asigură pacea de la Saint-Germain. Cununia a fost celebrată în catedrala Notre-Dame din Paris, fiind prezenți mulți protestanți.Sărbătoarea a fost umbrită de atentatul neizbutit (22 august) asupra amiralului hughenot Gaspard II de Coligny, care începuse să-l influențeze pe regele Carol IX-lea, lucru ce-a declanșat dezaprobarea catolicilor în frunte cu Caterina de Medici

O dușmănie care mocnește între cele două tabere și care, din porunca regelui Carol (sfătuit de mama lui, Caterina), duce la masacrul hughenoților invitați la Paris (3000 - în Paris și 30.000 - în Franța), în Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august) .Capii hughenoți prizonieri, cu binecuvântarea papei Grigore al XIII-lea, puteau alege între închisoare la Bastilia, spânzurătoare sau convertirea la catolicism. Hughenoții sunt înfrânți și trupele lor respinse în orașele din sud-vestul Franței La Rochelle, Nimes, Montauban. Carol al IX-lea moare în (30 mai 1574), urmat de fratele său Henric al III-lea al Franței, care nu avea urmași. Henric de Navara reușește să evadeze dintr-o încăpere din Louvre, unde a fost ținut doi ani ca ostatic, va renunța la credința protestantă, trecând la cea catolică. În anul 1578 se revede în Guyenne, unde era refugiat, cu soția lui, Margareta de Valois, după o despărțire de 32 de luni. Această reîntâlnire se produce cu aprobarea Caterinei de Medici, care speră în reîntoarcerea lui Henric la Paris. După o perioadă de 4 ani împreună cu Henric, Margareta se reîntoarce la Paris. În urma unui conflict cu fratele ei Henric al III-lea trebuie să părăsească curtea Franței. Conflictul dintre Henric al III-lea, sprijinit de Filip al II-lea, și Henric de Navara, sprijinit de Henric de Guise și de regina Angliei, Elisabeta I, precum și ajutorul Țărilor de Jos, a fost cunoscut în istorie ca „războiul celor trei Henric"

Papa Sixtus al V-lea îl excomunică, în 1585, pe Henric de Navara, care era protestant convins, și vrea să împiedice venirea lui pe tronul francez, datorită faptului că Henric de Navara era moștenitorul legitim al coroanei franceze în cazul morții lui Henric al III-lea (fără moștenitori). Henric de Navara refuză să recunoască excomunicarea papală.Între trupele catolice, conduse de ducele de Joyeuse, și cele protestante ale lui Henric de Navara are loc bătălia de la Coutras, unde Henric, cu toate că era în inferioritate numerică, învinge trupele regale ale lui Henric al III-lea.Sixtus al V-lea îl excomunică și pe Henric al III-lea, la sfârșitul anului 1588, cauza fiind uciderea ducelui de Guise în noaptea de Crăciun. Ambii regi excomunicați pornesc împotriva Ligii catolice care ocupase Parisul. Henric al III-lea, ultimul din dinastia Valois, este asasinat de călugărul dominican Jacques Clément în Saint-Cloud

Fiind fără urmași, pe patul de moarte, Henric al III-lea îl numește rege al Franței pe cumnatul său, Henric de Navara, cu condiția convertirii sale la religia catolică. Au urmat lupte îndelungate cu trupele catolice franceze, sprijinite de habsburgii spanioli, însă, în cele din urmă, Henric de Navara trece la religia catolică (25 iulie 1593), în basilica Saint Denis, fiind încoronat la 27 februarie 1594. În anul încoronării, respinge armata spaniolă care încearcă să invadeze Franța. Urmează o perioadă de tratative și împăcarea lui cu conducătorii Ligii Catolice, mai târziu și cu Filip al II-lea al Spaniei.După o lungă perioadă de timp, Franța este din nou unită, Henric este recunoscut ca rege de Provence și Bretagne. La 13 aprilie, prin Edictul de la Nantes, este acordată libertatea credinței, fiind recunoscută religia protestantă cu drepturi egale în administrația statului. Acest edict a asigurat, în Franța, o pace de 96 de ani între cele două religii, până la „Edictul de la Fontainebleau”

Prin numirea ducelui de Sully (1597) în fruntea administrației financiare, Franța a cunoscut o deosebită dezvoltare. Infrastructura statului, agricultura au fost modernizate, starea financiară a statului s-a îmbunătățit prin reducerea deficitelor. S-au construit canale, porturi cu vamă pe cereale, s-a dezvoltat creșterea animalelor. În anul 1599, Henric s-a logodit cu Maria de Medici, una dintre cele mai bogate femei din Europa, după ce căsătoria cu Margareta de Valois a fost anulată de papa Clement al VIII-lea; motivul despărțirii a fost lipsa urmașilor și o serie de escapade amoroase ale Margaretei. Copiii rezultați din căsătoria cu Maria de Medici au fost

Regele Ludovic al XIII-lea (1601-1643)

Isabella Elisabeta (1602-1644)

Cristina Marie (1606-1663)

Nicolas Henri (1608-1611)

Gaston (1608-1660)

Henriete Marie (1609-1669)

După datele istoricilor din acea perioadă, 80% din populația de la țară a avut o viață mai ușoară și, în general, nivelul de trai a crescut.În anul 1610, la vârsta de 57 de ani, Henric se pregătește pentru o intervenție militară în Țările de Jos de sud, în ajutorul prinților reformați în Sfântul Imperiu Roman. După încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de Francois Ravaillac. Urmașul său, delfinul Ludovic devine rege al Franței la vârsta de nouă ani, sub numele Ludovic XIII și sub regența mamei lui, Maria de Medici

Surse

Mark Greengrass, France in the age of Henri IV: the struggle for stability, Londres/New York, Longman, coll. « Studies in modern history », 1995, 2e éd. (1re éd. 1984

Nicola Mary Sutherland, Henry IV of France and the Politics of Religion, 1572-1596, vol. 1 & 2, Bristol, Elm Bank, 200

https://www.histoire-pour-tous.fr/histoire-de-france/3032-henri-iv-roi-de-france-1553-1610.htm

https://www.youtube.com/watch?v=eSh-xxhTqr

https://www.britannica.com/biography/Henry-IV-king-of-Franc

https://www.biography.com/royalty/henry-i

https://www.encyclopedia.com/people/history/french-history-biographies/henry-iv-franc eveEl2):..;;;;;:......

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai1796: La această dată, medicul britanic Edward Jenner efectuează prima vaccinare antivariolică reuşită, după ce a descoperit modalitatea de a crea la om imunitatea faţă de variolă, punând bazele imunologiei moderne. Pentru a celebra două secole de la acest eveniment, OMS şi UNICEF au declarat anul 1996 „An al vaccinului".

Deşi ideea lui Jenner de a vaccina oamenii pentru a preveni apariţia variolei nu era una originală, aceasta fiind cunoscută de mai mult timp, el îşi merită titlul de părinte al imunologiei deoarece a creat o bază ştiinţifică pentru acea teorie.Mai mult, el a fost primul care a încercat să controleze o epidemie folosind o abordare ştiinţifică, rămânând pentru totdeauna în istorie ca un adevărat erou care a salvat milioane de vieţi. Edward Jenner este considerat a fi „părintele“ vaccinologiei, după ce a inoculat unui băiat de 13 ani virusul variolei bovine în 1796. Inovaţiile lui Edward Jenner au început cu utilizarea cu succes, în 1796, a „materialelor“din variola bovină, pentru a crea imunitate pentru variolă, ceea ce a făcut ca această metodă să se răspândească.

Variola bovină nu era o infecţie răspândită. Aceasta apărea sporadic în câteva ţinuturi rurale din Anglia. Deşi nu era cunoscut faptul că cei care contractau variola bovină „nu luau variola“, Jenner ştia acest lucru deoarece fusese medic ucenic într-un sat, iar o lăptăreasă îi spusese despre eficacitatea variolei bovine împotriva variolei. Într-adevăr, a discutat posibila asociere între variola bovină şi variolă cu profesorul său, în 1770, la Londra, dar, din motive necunoscute, nu a mai revenit asupra subiectului până în 1796. Primul său manuscris despre vaccinare a fost respins, deoarece experimentul implicase o singură persoană, nu îndeajuns pentru a stabili un principiu. În următorii doi ani, el şi-a extins studiile şi a demonstrat că variola bovină poate fi transmisă direct de la o persoană la alta, furnizând astfel inoculare pe scară largă împotriva variolei.Jenner şi-a publicat singur rezultatele în Vareolae Vaccinieae în 1798, aducând în atenţia întregii lumi medicale meritele inoculării.

Din fericire, vaccinarea a înlocuit rapid variolarea. Trebuie menţionat că virusul Vaccinia, folosit în vaccinul împotriva variolei, nu este acelaşi virus cu cel al variolei bovine. Vaccinia, variola bovină şi variola sunt virusuri orthopox înrudite, deşi rămâne neclar care este exact originea sa şi cum a înlocuit variola bovină. Metoda lui Jenner a influenţat schimbările medicale şi tehnologice din următorii două sute de ani, având ca rezultat final eradicarea variolei. Oficial, variola a fost eradicată pe 11 septembrie 1978, când a făcut ultima sa victimă – Janet Parker, fotograf medical din Marea Britanie. În secolul XX variola a ucis mai mult de 300 milioane de oameni.

Edward Jenner a fost un savant englez născut la data de 17 mai 1749 în Berkeley, Gloucestershire, Marea Britanie. A rămas orfan la vârsta de 5 ani, iar la 14 ani a devenit ucenicul lui  Daniel Ludlow, un chirurg respectat. Se spune că în această perioadă Jenner a auzit o lăptăreasă spunând că nu se va îmbolnăvi niciodată de periculoasa variolă, deoarece deja a avut variolă taurină, acest lucru făcând-o imună, lucru ce l-a pus serios pe gânduri.În 1770, la vârsta de 21 de ani, Jenner a mers în Londra, la spitalul St. George, unde a învăţat anatomie şi chirurgie de la John Hunter, un alt medic respectat, cu care ulterior s-a împrietenit. În 1773, Jenner s-a întors în Berkeley şi a devenit un chirurg de succes, în timp ajungând cel mai bun din Anglia, fiind cunoscut şi ca un respectat biolog şi un bun aplicant al ştiinţei experimentale. Pasiunea sa de nestăvilit pentru ştiinţele naturii l-a purtat şi pe tărâmul geologiei, iar în 1785 a creat propriul său balon cu aer cald şi hidrogen, care a zburat 12 mile. La sugestia lui Hunter, Jenner a început să studieze cucii, lucrarea sa pe această temă asigurându-i un loc în Societatea Regală de Ştiinţe în 1788.

În timp ce făcea experimente cu baloanele cu aer cald, a întâlnit-o pe Catherine Kingscote, cu care s-a căsătorit în anul 1788. Catherine a murit în 1815, suferind de tuberculoză. Şi-a obţinut doctoratul în medicină în anul 1792, la Universtatea St. Andrews. În anul 1805 a luat naştere Societatea Medicală şi Chirurgicală (Medical and Chirurgical Society). În acelaşi an, Jenner a devenit membru al acestei societăţi, un an mai târziu fiind ales ca membru al Academiei Regale Suedeze de Stiinţe (Royal Swedish Academy of Sciences).Pe 26 ianuarie 1823 a murit din cauza unui atac cerebral, după ce, cu o zi în urmă a fost găsit în stare de apoplexie, având partea dreaptă paralizată.După succesul avut cu vaccinarea, Jenner a primit din partea regelui 10.000 de lire, iar mai târziu a primit încă 20.000 de lire pentru întreaga sa activitate.Instituţia Jenneriană (Jennerian Institution) este o societate ce se ocupa cu promovarea vaccinului împotriva variolei, scopul ei fiind eradicarea acestei boli. Jenner s-a implicat în acest proiect în anul 1803. Mai târziu, cu ajutorul guvernului, Instituţia Jenneriană a devenit Organizaţia Naţională de Vaccinare (National Vaccine Establishment).

La mai bine de un secol şi jumătate de la moartea lui Jenner, în anul 1980, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii a declarat variola o boală eradicată. Totuşi, monstre din acest virus încă mai există în laboratoarele Centrelor de Control şi Prevenire a Bolilor din Atlanta, Georgia, Statele Unite, dar şi în Rusia.

Surse:

https://www.jenner.ac.uk/edward-jenner

http://desprevaccin.ro/istoria-vaccinurilor/

https://www.britannica.com/biography/Edward-Jenner

https://www.medichub.ro/reviste/farmacist-ro/o-scurta-istorie-a-vaccinului-id-1567-cmsid-62

https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/istoria-ideilor-si-descoperirilor-stiintifice/1364-edwar-jenner-si-realizarea-primului -vaccin.html

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai1945: În această zi, a murit istoricul Gheorghe Popa-Lisseanu, cel a înzestrat istoriografia românească cu un adevărat corpus de surse narative – autori clasici şi texte privind epoca migraţiilor şi a începuturilor societăţii medievale în spaţiul carpato-dunărean; membru corespondent al Academiei Române din 1919.

Gheorghe Popa-Lisseanu s-a născut la 2 octombrie 1866 în localitatea Lisa din judeţul Braşov, localitate pe care şi-o va „îngloba” în nume, Lisseanu. A fost elevul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi G.Dem.Teodorescu, profesori de la care a deprins mesteşugul căutării surselor. Și-a dedicat întreaga viață cercetării istorice, petrecând timp îndelungat în studierea arhivelor, unde a identificat și publicat materiale cu privire la istoria veche, începând de la daci și teritoriilelocuite de aceştia  precum și texte medievale vechi cu relevanţă dinainte, din timpul şi de după  constituirea formațiunilor statale românești incipiente.

Gheorghe Popa-Lisseanu a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ulterior devenind profesor de latină la liceele „Sf.Sava”, „Matei Basarab” şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. A deţinut funcţiile de inspector şcolar (1914), director general al învăţământului secundar (1919), precum şi de consilier tehnic în Ministerul Instrucţiunii Publice (1922-1928). Între anii 1928 - 1931  a fost profesor la Secţia Pedagogică Universitară. Popa-Lisseanu va cocheta şi cu politica fiind între anii 1922 - 1927 deputat liberal, ajungând vicepresedinte al Camerei Deputaţilor în anul 1924. În tot acest timp, Gheorghe Popa-Lisseanu a colaborat la publicaţii precum „Banatul", „Graiul românesc", „Orpheus", „Revista clasică", „Reînvierea", „Universul"  etc. A fost istoric dar şi filolog, fiind acceptat pentru meritele lui în anul 1919 ca membru corespondent al Academiei Române. Gheorghe Popa-Lisseanu a trecut la cele veşnice la 14 mai 1945, la vârsta de 79 de ani, lăsând urmaşilor o operă mai puţin cercetată ori cunoscută! Din opera sa:

1.     Tabele cerate, studiu de arheologie, Bucureşti, 1890

2.     Poesia populară la români, 1894

3.     Metrica versurilor lirice ale lui Horaţiu, 1895

4.     Flora şi Florile, studiu de mitologie populară, 1899

5.     Proiectul de programă a limbii latine în gimnazii şi licee, 1899

6.     Învăţământul în limba latină în gimnaziu şi liceu, 1904

7.     Urme de sărbători păgâneşti, 1907

8.     Cultura română în lectura ilustrată. Manual pentru studiul limbii latine clasa IV-a gimnasială ( nouă  ediţii apărute între anii  1910-1927)

9.    Cultura română în lectură ilustrată. Manual pentru studiul limbii latine clasa III-a gimnasială (10 ediţii apărute între 1910-1927)

10.  Gramatica limbii latine.Morfologia, retorica şi noţiuni de stilistică.Clasa  V liceală şi următoarele ( şapte ediţii apărute între anii 1912-1926)

11.  Încercări de monografie asupra cetăţii Dârstorul-Silistra cu două hărţi şi ilustraţiuni, Bucureşti, 1913

12.  Cetăţi şi oraşe greco-romane în noul teritoriu al Dobrogei cu o hartă şi 22 ilustraţiuni, ediţia  a-I-a, 1914, ediţia aII-a, 1921

13.  Mitologia greco-romană în literatura ilustrată,  vol. I-II, 1919-1926

14.  Noţiuni elementare de limbă elenă. Clasa VII liceală, 1920

15.  Noţiuni elementare de versificaţiune latină. Prosodica şi Metrica, 1921

16.  Basarabia. Privire istorică, 1924

17.  Romanica. Studii istorice, filologice şi arheologice, 1925

18.  Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr (în colaborare cu Gh. Bogdan Duică, 1925

19. Studii pedagogice. Limbile clasice în învăţământul secundar şi metodica lor,în Biblioteca Pedagogică nr. 45, 1925

20. Un manuscris al gramaticii româneştia lui I. Eliade Rădulescu, în Academia Română, Lucrările secţiunii literare, Tom III, 1925

21.  Legende şi poveşti antice. Preluate după autori greci  şi romani (cu 36 stampe şi ilustraţiuni), 1926

22.  Limba greacă. Pentru clasa VII-a liceală, Ediţia I-a, 1926

23.  Istoria literaturii latine pe bază de texte (Antologie şi crestomaţie), 1928

24.  Secuii şi secizarea românilor, 1932

25.  Sicules et Roumains. Un proces de denationalisation, 1933

26.  Românii în poezia medievală, în Izvoarele istoriei românilor, vol.III,

27.  Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco- Romanorum (15 volume, apărute între anii 1934 şi 1939);

28.   A szekely es a romanok szekelysitese (Secuii şi secuizarea românilor), traducere dr. Kendy Sandor, 1936

29.  Date referitoare la  maghiarizarea românilor,  1937

30.  .Românii în izvoarele istoriei medievale (1939);

31.  Originea secuilor şi secuizarea românilor, 1941 

32.  Dacii în autori clasici (2 volume, 1943).

33.  Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă,1941

34.  Legenda Sfântului Dumitru de la Tesalonic, în  “Arhiva Românească”, tom VII, 1941

Surse:

Dicţionarul general al literaturii române, P/R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006

https://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=P

https://www.anticariatbazar.ro/autori/Gheorghe_Popa-Lisseanu/

http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1379

https://www.facebook.com/OameniiDinLisa/posts/gheorghe-popa-lisseanu-istoric-filolog-rom%C3%A2n-membru-al-acade miei-rom%C3%A2ne-1866-194/324999500892667/

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1955: În această zi, a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între ţările socialiste europene, denumit „Tratatul de la Varşovia”, după locul unde a fost semnat. Pactul (sau Tratatul) de la Varşovia a fost un instrument conceput de sovietici, înzestrat şi consolidat pentru a susţine o alianţă defensivă ca răspuns al creării Pactului Atlanticului de Nord. În realitate, acesta supraveghea acţiunile naţiunilor intrate în sfera de influenţă sovietică, o consecinţă a deciziei învingătorilor din cel de-al doilea război mondial.

În princIpiu, forţele acestei organizaţii politico – militare nu a purtat nici un conflict deschis cu inamicul, aşa după cum era descris în toate publicaţiile de propagandă, respectiv, statele de drept capitalist din Europa Occidentală şi în primul rând cu „adversarul principal” - Statele Unite ale Americii. Tratatul format din opt membri fondatori (URSS, R.P. Polonă, R.D.G., R.P. Ungară, R.P. Română, R.S.Cehoslovacă, R.P. Bulgaria, R.P. Albania, aceasta din urmă s-a retras în anul 1961), cărora li s-au adăugat cu statut de observatori, Iugoslavia, China, Vietnam şi alte state totalitare, se bizuia pe o doctrină similară până la confundare cu cea a concepută de URSS şi Armata Roşie. A fost creat ca o contra-pondere la acceptarea R.F. a Germaniei în NATO şi a planului de înzestrare militar al Europei de Vest de peste șase miliarde de dolari.

Configuraţia geopolitică şi geostrategică a lumii postbelice, marcată de bipolaritate şi de dominaţia sovietică asupra Europei de Est, a cunoscut un episod important o dată cu semnarea Tratatului de la Varşovia (oficial, denumit„Tratatul Est-European de Prietenie, Colaborare şi Asistenţă Mutuală”). Începând cu 1955, România, alături de Republica Populară Albaneză, Republica Populară Bulgară, Republica Democrată Germană, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Polonă‚ Republica Populară Ungară, este integrată într-un sistem politico-militar dominat de Uniunea Sovietică, sistem care îngloba  forţele militare ale statelor socialiste. Alianţa avea la nivel declarativ un triplu scop: apărarea comunismului, dezvoltarea şi întrajutorarea statelor socialiste şi susţinerea militară reciprocă în cazul unei agresiuni.

Organizaţia a apărut într-un context strategic, parte a politicii Moscovei faţă de statele satelit, dar şi faţă de blocul politico-militar advers. Replică directă la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ea a avut drept scop menţinerea controlului militar sovietic. În 1957 se împlineau zece ani de la semnarea tratatului de pace cu Austria, iar URSS trebuia să-şi retragă trupele de pe teritoriul acestui stat. Constituirea alianţei a dus la crearea unei baze legale pentru menţinerea prezenţei militare sovietice pe teritoriul statelor satelit.Totodată, aceasta a constituit o replică directă la integrarea, la 9 mai 1955, a Germaniei Federale în NATO. Preambulul Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală arăta intenţia părţilor semnatare de a crea „un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”. Statele participante se obligau „să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice” (art. 1), să „participe la toate acţiunile […] având drept scop asigurarea păcii şi securităţii internaţionale” (art. 2) şi să depună eforturi în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a armelor de distrugere în masă, în general. În articolul 7 din Tratat se stipula faptul că „părţile contractante se obligă să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau alianţe si să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu scopurile prezentului tratat”.

Modalitatea de cooperare şi lucru era materializată fie sub forma consfătuirilor Comitetului Politic Consultativ, ale şefilor Marelui Stat Major, ale miniştrilor afacerilor externe şi ale adjuncţilor acestora, fie a conferinţelor miniştrilor Apărării sau a convocărilor şi a şedinţelor de lucru. Între 1955-1980 au avut loc 20 de consfătuiri ale Comitetul Politic Consultativ. Conform practicii statornicite între conducătorii de partid şi de stat ai ţărilor participante la Tratat, consfătuirile se convocau periodic, prin rotaţie, în capitalele ţărilor participante. Tot prin rotaţie erau conduse şi şedinţele consfătuirilor de către şefii delegaţiilor ţărilor respective. State ca Iugoslavia, China, Vietnam aveau statut de observatori ai organizaţiei. 

Cartierul general a fost fixat la Moscova, locul unde ofiţeri din toate statele membre erau pregătiţi la Academia sovietică „Voroşilov”. Primul comandant al Forţelor Armate Unite ale Pactului de la Varşovia a fost numit mareşalul Uniunii Sovietice, Ivan Stepanovich Konev. În anul 1968, pe fondul conflictului sino-sovietic, Albania se retrage oficial din Alianţă. După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, Organizaţia a fost dizolvată, ea încetându-şi oficial existenţa la 1 iulie 1991, în urma întâlnirii de la Praga. 

Trebuie să amintesc și faptul că o parte a istoriografiei post-decembriste a creat o imagine cumva idealizată a importanţei rolului jucat de România în cadrul Pactului de la Varşovia. Deşi, după 1964, România a avut o poziţie distinctă în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale, prin această poziţie nu a fost periclitat câtuşi de puţin sistemul de securitate conceput de Uniunea Sovietică. De altfel, România, în pofida unor momente relativ tensionate, nu a pus niciodată problema apartenenţei sale la structurile politico militare ale Blocului socialist, aşa cum s-a întâmplat în trei momente esenţiale din istoria Tratatului: revoluţia din Ungaria (1956), criza cehoslovacă (1968) şi criza din Polonia (1980 -1981).

Desfăşurările sovietice de trupe în apropierea graniţelor române şi exerciţiile militare ale Pactului de la Varşovia din 1968 au fost interpretate de către conducerea de la Bucureşti ca ameninţare la adresa securităţii naţionale. Conform evoluţiei ulterioare, o ameninţare directă la adresa securităţii României din partea sovieticilor nu a existat în mod direct, atât timp cât liderul de la Bucureşti nu a pus în discuţie apartenenţa la structurile politico-militare ale blocului. Totodată, prin poziţia sa geostrategică, România nu putea constitui o ameninţare la adresa securităţii Blocului socialist, neexistând nici o graniţă cu un stat occidental, precum în cazul Ungariei sau Cehoslovaciei.

Poziţia statului român în cadrul alianţei nu a fost una constantă, între momentul aderării, 1955 şi sfârşitul acesteia, în 1991. Dacă în 1955, poziţia României a fost una de supunere totală, după cum o demonstrează intervenţia în cazul revoluţiei maghiare din 1956, treptat se manifestă o tendinţă de distanţare de linia Moscovei, de exprimare a unor puncte de vedere diferite, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea alianţei. Un exemplu elocvent, în acest sens este reprezentată de opoziţia lui Ceauşescu faţă de planurile lui Brejnev de a controla armata şi industria de război românească sau faţă de implicarea automată într-un conflict fără consultarea prealabilă a părţilor.

Cert este și faptul că, după plecarea „consilierilor sovietici” (în fapt a trupelor sovietice de ocupaţie) din România, la finalul „obsedantului deceniu”, pe teritoriul României, până la dizolvarea organizaţiei, nu s-au desfăşurat „manevre” ori staţionări de trupe aparţinând Tratatului! Poate ar trebui să excludem momentul istoric decembrie 1989 şi un pic după… Și poate istoria va lămuri şi acest lucru vreodată!

Surse:

România, o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia.Memorii 1980-1985.Dialog cu Dumitru Avram, Editura Aldo, București, 1999

Olteanu, Constantin, Duţu, Alesandru, Antip, Constantin, România şi Tratatul de la Varşovia, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2005

Retegan, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998.

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current12/mi11.htm 

Ionescu, Mihail, Alianţele militare ale României, în „Dosarele istoriei”, nr. 5(69), 2002.

Moldoveanu, Cerasela, „România în structurile organizatorice ale Pactului de la Varşovia.De la obedienţă la contestare” publicat în Revista de Istorie Militară (RIM), nr. 3-4/ 2007

http://www.romania-actualitati.ro/tratatul_de_la_varsovia-40999

https://www.scribd.com/doc/272205353/Trata tul-de-La-Varsovia

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1968, 14-18: Avea loc vizita la Bucureşti a preşedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, prima vizită după cel de-al Doilea Război Mondial a unui şef de stat vest-european în România. Pe data de 14 mai 1968 Bucureştiul îl primea cu entuziasm pe preşedintele celei de-a V-a Republici Franceze. Moment de mare importanţă pentru Nicolae Ceauşescu, vizita lui Charles de Gaulle face parte dintr-o serie de acţiuni care marchează viziunea acestuia asupra unităţii Europei. O formulă de rezonanţă pentru politica promovată de Franţa este „Europa de la Atlantic până la Urali” iar vizita liderului francez la Bucureşti se încrie într-o astfel de viziune în care accentul cade pe conceptele de stat-naţiune şi independenţă în detrimentul celui de regim politic.

Încă din primii ani ai mandatului de preşedinte, Charles de Gaulle tratează chestiunea relaţiilor Est-Vest drept cea care domină întreaga Europă. În 1967 el efectuează o vizită în Polonia, acolo unde, teama de pericolul german pe care se plia politica poloneză determină o primire rezervată a acestuia de către Władysław Gomułka. O mai mare compatibilitate cu ideile gaulliste o va manifesta Bucureştiul, unde regimul Nicolae Ceauşescu vede în vizita liderului francez un moment şi o oportunitate de consolidare a imaginii externe.Conform programării iniţiale, deplasarea în România ar fi trebuit efectuată încă din 1967, dar a fost amânată pe fondul crizei internaționale provocate de războiului de șase zile dintre Israel şi statele arabe. Deşi anul următor nu a fost unul lipsit de evenimente, preşedintele francez nu mai amână vizita. Evenimentul este pregătită în amănunt, cu o deosebită grijă pentru acoperirea tuturor detaliilor.

Deşi regimul de la Bucureşti nu obişnuia să organizeze manifestaţii în cinstea unui lider occidental, întâmpinarea generalului de Gaulle a fost prima excepţie în acest sens, astfel că, în ziua de 14 mai 1968, peste două mii de oameni au salutat sosirea preşedintelui francez pe drumul de la aeroportul Băneasa până în centrul Bucureştiului. În plus, Ambasada Franţei din România estimează că un număr de aproximativ un milion de oameni l-au aclamat pe şeful statului francez în timpul deplasărilor în provincie. Entuziasmul general a fost şi o concretizare a reacţiei pozitive la discursurile preşedintelui francez, al cărui talent oratoric contrasta flagrant cu numeroasele cuvântări anoste ale liderilor comunişti români. Cel mai important discurs rostit în timpul acestei vizite a fost cel din dimineaţa zilei de 15 mai. În faţa Marii Adunări Naţionale generalul Charles de Gaulle vorbeşte despre prietenia istorică dintre poporul francez şi cel român, alături de regăsirea celor două într-o Europă unită, care să pună punct sistemului celor două blocuri. El pledează pentru o colaborare între cele două state care să fie în afara chestiunilor legate de regimul politic. Singura întrevedere tête-à-tête între liderul francez şi Nicolae Ceauşescu a avut loc în după amiaza zilei de 14 mai şi a decurs sub cele mai bune auspicii. Unicul diferend de opinii s-a iscat în jurul circumstanțelor care au condus la instaurarea regimului comunist din România, prezentat de Nicolae Ceaușescu ca fiind urmarea eforturilor poporului român şi nu a situaţiei internaţionale de după război. Tot cu această ocazie se remarcă şi Elena Ceauşescu cu o primă ieşire pe scena internaţională în calitate de primă doamnă a României.

Un alt obiectiv vizat pentru perioada vizitei în România a fost zona Craiovei, acolo unde statul francez a investit în obiectivele industriale. Cuvântarea rostită în ziua de 16 mai în Piaţa Unirii din Craiova este aclamată cu acelaşi entuziasm. Întregul parcurs al generalul de Gaulle în România poate fi văzut ca o redescoperire a relaţiilor privilegiate între cele două state. În timp ce de Gaulle enutuziasma mulţimile la Bucureşti şi Craiova, mulţimile de pe străzile Parisului zdruncinau din temelii societatea franceză. Franţa anului 1968 a fost dominată de proteste şi demonstraţii studenţeşti. În noaptea de 10 spre 11 mai are loc „Noaptea Baricadelor” de la Sorbona iar în perioada pe care preşedintele francez o petrece în România izbucnesc mişcări studenţeşti în Cartierul Latin, urmate fiind de protestele sindicatelor și o grevă generală care paralizează Franţa timp de 15 zile. În acest context, generalul Charles de Gaulle îşi încheie şederea în România mai devreme decât fusese inițial prevăzut, pe data de 18 mai.

Ulterior acestor mişcări sociale şi politice din Franţa, Charles de Gaulle pierde referendumul pe care îl provocase pentru a respecta legitimitatea constituţională a funcţiei prezidenţiale, se retrage (din nou) la Colombey şi, la 20 noiembrie 1970, moare ca un ostaş care şi-a îndeplinit cu glorie misiunea.

Surse:

https://www.balcanii.ro/2011/05/charles-de-gaulle-si-romania/

Dan Constantin Mâţă, Relaţiile franco-române în perioada 1964-1968. Dialog în anii destinderii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011.

Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.

Catherine Durandin, Nicolae Ceauşescu. Adevăruri şi minciuni despre un rege comunist, Editura Nemo, Bucureşti, 1992.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vizita-generalului-de-gaulle-la-bucuresti

http://www.targovisteainimagini.ro/2014/05/vizita-presedintelui-charles-de-gaulle-la-targoviste-17-mai-1968- aniversare/

$&&

 S-a întâmplat în 14 mai 1981, 14-22: La această dată, cosmonautul Dumitru Prunariu devenea primul român care a efectuat un zbor în spaţiul cosmic, la bordul navei cosmice sovietice „Soiuz-40", activitatea spaţială desfăşurându-se la bordul staţiei orbitale „Saliut-6". Prunariu a participat la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spaţial „Intercosmos” şi a petrecut în spaţiu 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute.

Născut în 27 septembrie 1952, la Braşov, Dumitru Prunariu a absolvit Facultatea de Aeronave a Institutului Politehnic din Bucureşti, în 1976. A lucrat ca inginer la Întreprinderea de construcţii aeronautice IAR Ghimbav (1976-1977). A urmat cursurile Şcolii militare de ofiţeri în rezervă, pe care a absolvit-o în 1977. În 1978, a fost selecţionat în cadrul grupului de candidaţi cosmonauţi români pentru programul „Intercosmos".Tot în 1978, a devenit ofiţer activ al armatei române.

După ce a urmat, timp de trei ani (1978-1981), cursuri de pregătire, la Centrul de pregătire a cosmonauţilor „Iuri Gagarin" de lângă Moscova, pentru zboruri cosmice pilotate pe nave sovietice de tip „Soiuz" şi laboratoare de tip „Saliut", a fost selectat să participe la misiunea Soiuz 40, desfăşurată între 14 mai - 22 mai 1981. Misiunea Soiuz 40 a fost alcătuită din Leonid Popov, comandant, şi Dumitru Prunariu, cosmonaut cercetător.Programul spaţial Intercosmos, iniţiat de către URSS, presupunea selectarea de cosmonauţi cercetători din ţările socialiste care urmau să participe alături de cosmonauţi ruşi la misiuni în spaţiul cosmic.

În timpul zborului ce a durat durat șapte zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde, Prunariu şi Popov au înconjurat Pământul de 125 de ori, parcurgând 5.260.000 km, cu viteza de 28.000 km/oră. În total, au efectuat un parcurs circumterestru de 5.260.000 de kilometri. Peste ani, primul cosmonaut român care a zburat în spaţiu a mărturisit public că în fiecare zi a misiunii, între orele 19:30 - 20:30, trecea deasupra României, pe care o vedea de „mărimea unei pâini rumene de casă”. La momentul zborului, Dumitru Prunariu a fost cel de-al 103-lea cosmonaut al lumii. Pentru misiunea Soiuz 40, cosmonauţii Leonid Popov şi Dumitru Prunariu au fost decoraţi în acelaşi an cu Ordinul Erou al URSS de preşedintele sovietic Leonid Brejnev.

Uniunea Astronomică Internaţională a decis în aprilie 2017 să dea unui asteroid numele fostului cosmonaut român. Asteroidul (10707) Prunariu a fost descoperit în 24 octombrie 1981. Cu un diametru de 6.0 km şi semiaxa mare de 2.431 U.A., acest asteroid face o rotaţie în jurul Soarelui în 1385 de zile.

La 21 iulie 2019, municipalitatea braşoveană a inaugurat oficial, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la prima aselenizare, Planetariul din Braşov şi a dat numele de „Dumitru Prunariu” acestui obiectiv aflat la câteva sute de metri de locul naşterii sale. Am avut plăcerea să fiu de față la acest eveniment și să-i strâng mâna unicului nostru „călător printre aștri”! 

Surse:

Dumitru-Dorin Prunariu - biografia unui cosmonaut, Annie Muscă, Editura Adevărul, 2012 

http://www.formula-as.ro/2009/861/lumea-romaneasca-24/povestea-unui-navigator-printre-stele-dumitru-dorin-prunariu-10908

https://radioromaniacultural.ro/radio-romania-88-dumitru-prunariu-primul-cosmonaut-roman/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/19/romani-celebri-dumitru-prunariu-singurul-roman-care-a-zburat-in-spatiul-cosm ic--147297

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai1998: În această zi, a murit Frank Sinatra, cântăreţ şi actor de cinema american. Începându-şi cariera muzicală în plină eră a Swing-ului, împreună cu Harry James şi Tommy Dorsey, Sinatra a debutat în cariera solo în anii ’40, înregistrând o notă ascendentă în 1954, după ce a câştigat un Premiu Oscar pentru cel mai bun rol secundar în filmul „From Here to Eternity” (r. Fred Zinnemann). A semnat un contract cu casa de discuri Capitol Records, lansând câteva albume foarte apreciate de critici („In the Wee Small Hours”, „Songs for Swingin’ Lovers”, „Come Fly with Me”, „Only the Lonely” şi „Nice ‘n’ Easy”).Sinatra a părăsit Capitol pentru a-şi forma propria lui casă de discuri – Reprise Records. A avut succes cu albume ca „ Ring-A-Ding-Ding”, “Sinatra at the Sands” şi “Francis Albert Sinatra & Antonio Carlos Jobim”, a întreprins o sumedenie de turnee mondiale şi a intrat într-o strânsă prietenie cu grupul muzical Rat Pack (alcătuit din Dean Martin, Sammy Davis Jr., Peter Lawford şi Joey Bishop) şi chiar cu preşedintele John F. Kennedy, la începutul anilor ’60.

Născut pe Strada Monroe, la numărul 415, în oraşul Hoboken din statul american New Jersey, Frank Sinatra a fost singurul copil al unui boxer şi pompier sicilian, Anthony Martin Sinatra (1894 – 1969), şi al unei moaşe genoveze – Natalie „Dolly” Sinatra, născută Garaventa (1896 – 1977).Părinţii lui emigrează în Statele Unite în anul 1895, respectiv în 1897. Sinatra a avut complicaţii la naştere şi astfel a suferit unele cicatrici permanente pe lobul stâng al urechii, pe obraz şi pe gât şi a avut timpanul perforat. În anii ’30, Sinatra a început să cânte în public, mai întâi la petrecerile familiei şi apoi în cluburi locale. După ce a văzut un spectacol al lui Bing Crosby se decide să facă o profesie din cântat. Acest lucru a cauzat unele discuţii tensionate cu părinţii, fapt ce a dus la plecarea lui de acasă la vârsta de numai 17 ani, lucrând la început ca distribuitor de ziare, iar apoi ca reporter la publicaţia Hudson Observer.

În 1935, cu ajutorul mamei sale, este cooptat în grupul vocal local „The Three Flashes”. Cu Sinatra în componenţă, grupul devine cunoscut sub numele de „Hoboken Four” şi reuşeşte să-l impresioneze pe Edward Bowes, gazda show-ului de televiziune „Major Bowes Amateur Hour”, câştigând primul loc al unui concurs desfăşurat în cadrul acestuia şi un contract pe 6 luni.Sinatra nu se înţelege, însă, prea bine cu membrii grupului şi se întoarce acasă la sfârşitul anului 1935. 

Tot mama sa este cea care îi găseşte un alt loc de muncă la Rustic Cabin în Englewood, New Jersey – unde era chelner, cântăreţ şi maestru de ceremonii (MC). Cu toate acestea, într-o seară a anului 1935, destinul său avea să ia o turnură neaşteptată. Pornind radioul, a auzit vocea lui Bing Crosby, unul dintre cei mai renumiţi cântăreţi americani din acele vremuri, interpretând una dintre celebrele sale melodii, moment în care a luat o decizie care avea, peste ani, să schimbe total cursul şi evoluţia muzicii. Chiar pe acordurile muzicii lui Crosby, Sinatra avea să ia o decizie capitală: să renunţe definitiv la viaţa de până atunci pentru a se dedica întrutotul muzicii. Neavând nici măcar cea mai mică idee despre notele muzicale (singurul său contact cu muzica fiind cântatul la „ukulele” – o chitară de dimensiuni foarte mici), fără să fi luat în viaţa lui o lecţie de canto şi având şi timpanul perforat, Sinatra s-a lovit puternic de realităţile vieţii, având parte de un început dezastruos, în faţa căruia orice persoană ar capitula. În pofida tuturor neajunsurilor, a manifestat o ambiţie incredibilă, bazându-se şi pe firea sa abilă şi descurcăreaţă. Dovedind o perseverenţă ieşită din comun, acesta nu şi-a abandonat visul şi a continuat să cânte, având parcă, undeva, în mintea sa, certitudinea că va reuşi.

Pe 18 martie 1939, Sinatra face primele înregistrări ale unui cântec intitulat „Our Love” cu orchestra lui Frank Mane. În aceeaşi perioadă, este angajat în orchestra lui Harry James, care-i şi propune o schimbare de nume, în Frankie Satin, Sinatra refuzând, însă, acest nume. După unele nemulţumiri cu orchestra lui James, Sinatra se alătură lui Tommy Dorsey până în anul 1942.Contractul lui Sinatra cu Tommy Dorsey era, însă unul destul de neprofitabil, Dorsey luând o treime din câştigurile lui.În 1941, Sinatra a înregistrat 29 de piese şi a fost numit „Cel mai bun cântăreţ al anului” de revista Billboard. În anul 1943, Sinatra semnează un contract ca artist solo cu casa de discuri Columbia Records, având iniţial un succes enorm, venit chiar în timpul revoltei muzicienilor din anii ’42 – ’44. Sinatra a înregistrat unul dintre cele mai mari hituri ale sale „Saturday Night (Is the Loneliest Night of the Week)”, moment în care „Sinatra-mania” devine oficială. În perioada 1940 – 1943, scoate nu mai puţin de 23 de cântece, toate pe locuri de frunte în topuri, devenind cunoscut ca „Vocea”.

Din 1944, Sinatra începe să se gândească serios şi la o carieră în cinematografie, semnând un contract pe șapte ani cu compania americană independentă Radio-Keith-Orpheum Pictures. A fost observat de Louis B. Mayer, producător de film din „Epoca de Aur” a Hollywood-ului, care-i cumpără contractul de la RKO şi-i măreşte salariul de la 25.000 la 130.000 de dolari pe film şi îi obţine un contract de 1,5 milioane de dolari cu cei de la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer (MGM). În foarte scurt timp, Sinatra devine un star de cinema, dând astfel startul la imaginea fetelor îndrăgostite, care ţipă de bucurie la vederea artiştilor (anticipând parcă reacţii similare cu cele pentru Elvis Presley sau The Beatles). 

Caricaturile cu chipul lui Sinatra erau teme recurente în multe culturi pop ale timpului. Până în 1946, Sinatra ajunge să aibă chiar şi 45 de spectacole pe săptămână. Pe 4 martie, în acelaşi an, lansează albumul de debut „The Voice of Frank Sinatra”. La finele anului 1948, Sinatra începe să simtă că direcţia carierei sale se îndreaptă spre o pantă descendentă, fapt confirmat şi de poziţia numărul 4 în topul publicaţiei „DownBeat” a celor mai populari cântăreţi (după Billy Eckstine (1914 – 1993), Frankie Laine (1913 – 2007) şi Bob Crosby (1913 – 1993)). Constatând că nu mai vinde la fel de multe discuri încearcă o nouă abordare muzicală, înregistrând câteva piese gospel.După o absenţă de doi ani, pe 12 ianuarie 1950, Sinatra revine pe scenă într-un concert în Hartford, Connecticut, iar pe 7 octombrie 1950, „The Frank Sinatra Show”, are premiera la televiziunea americană CBS. Pe data de 7 noiembrie 1951, Sinatra se căsătoreşte cu actriţa Ava Gardner (1922-1990), având cu aceasta o relaţie tumultoasă, ascensiunea în carieră a soţiei părând să coincidă cu declinul celei a lui Sinatra.Cei doi se despart în 1953 şi divorţează patru ani mai târziu. 

În iulie 1958, Sinatra cântă la un concert caritabil în Monte Carlo, unde lucrează pentru prima oară cu Quincy Jones (n. 1933). Relaţia lor profesională avea să dureze până în anii 80’, însă prietenia, până la moartea lui Sinatra. În 1960, Sinatra fonda Reprise Records, fiind lăsat să înregistreze aici simultan cu contractul său de la Capitol Records, expirat, de altfel, în 1962. La începutul anilor ′60, Sinatra înregistrează piese într-un ritm furios, am putea spune, scoţând circa 14 albume în mai puţin de doi ani (1961-1963). Este creditat (deşi, nu cu foarte mare exactitate) cu inventarea „albumului conceptual”, adică un disc cu melodii construite în jurul unei singure teme sau stări de spirit.

De-a lungul timpului au existat numeroase controverse cu privire la genul muzical pe care Sinatra îl practica. Deşi unii îl apreciau ca fiind un „crooner” (cântăreţ de balade, interpretând într-o manieră specifică vremii), acesta nu accepta o astfel de caracterizare a modului său interpretativ. Stilul care l-a consacrat pe Frank Sinatra evocă însă un jazz uşor „metamorfozat”, pe care artistul l-a îmbinat atât cu influenţe baladice şi pop, cât şi (paradoxal) cu genul swing, o „subdiviziune” a jazz-ului care punea accentul pe ritmicitate şi improvizaţie, adăugând şi o uşoară nuanţă de bel canto, fapt care a conferit muzicii sale un aer deosebit. Astfel, acesta se diferenţia de stilul ceva mai clasic a lui Bing Crosby şi izbutea, totodată, să confere muzicii sale o nuanţă aparte, ceva mai personală şi mult mai rafinată, fapt ce a dus, în timp, la acapararea atenţiei şi aprecierii unei lumi întregi şi l-a transformat pe Frankie într-un adevărat „gentleman vocal”. Acest stil i-a adus lui Sinatra, pe lângă evidenta consacrare muzicală, şi ceva în plus. Primul showman care şi-a manageriat cariera artistică la cel mai înalt nivel, Sinatra a fost idolul şi mentorul unei întregi generaţii de artişti.

Succesul a continuat neabătut pentru Sinatra până în anul 1948. Ulterior, Sinatra a înregistrat o scădere bruscă în popularitate, atât în topuri, cât şi în rândul presei, poate – sau mai ales – din cauza reticenţei sale de a-şi schimba stilul de interpretare şi de a evolua muzical. Aceasta a fost de altfel şi perioada în care publicul începe să afle, din păcate, şi despre contactele lui Sinatra cu figuri ale crimei organizate, ca Lucky Luciano şi Joe Fischetti. A existat, de asemenea, incidentul, relatat pe larg, din care a rezultat şi un proces, în care Sinatra a lovit un reprezentant al presei de scandal, pe nume Lee Mortimer, acţiune pentru care Sinatra a primit, ulterior, unele discreditări, întrucât a fost dezvăluit faptul că Mortimer colabora cu FBI-ul pentru a-l discredita pe marele Frank Sinatra. Oricare ar fi cauza, Sinatra a început o perioadă de cinci ani de declin în plan profesional şi de depresie în cel personal. Criticii săi mai duri recunosc că asocierea lui Sinatra cu lumea interlopă a fost în mare măsură una de servitute involuntară, dar nu există nicio îndoială că fraternizarea lui cu persoane notorii, cum ar fi Sam Giancana (cu care a avut se pare cea mai mediatizată legătură), a dus la erodarea popularităţii sale şi la punerea în pericol a prietenilor săi din sfera politică.

Din cauza faptului că ani la rând cânta şi câte o sută de melodii pe zi, Sinatra şi-a pierdut vocea complet timp de mai multe luni, în 1950, din cauza unei hemoragii la corzile vocale. Divorţul de prima sa soţie, Nancy, în 1951, şi căsătoria furtunoasă cu actriţa Ava Gardner i-au afectat în continuare reputaţia. În plus, noul preşedinte al Columbia Records, Mitch Miller, l-a ademenit pe Sinatra să înregistreze mai multe melodii noi, dar banale, care i-au compromis şi mai mult credibilitatea artistică. În 1952, contractul cu Columbia nu a mai fost reînnoit, show-ul de televiziune a fost anulat, iar Sinatra era deja considerat un fost mare artist. În mod ironic, mai multe înregistrări ale lui Sinatra din această perioadă sunt considerate acum printre cele mai bune piese, cum ar fi strălucitoarele „Mad About You”, „Nevertheless”, „Birth of the Blues” şi, în special, înregistrarea din 1951, „I′m a Fool to Want you”.În această perioadă, Sinatra devine un apropiat al familiei Kennedy, prieten şi puternic susţinător al viitorului preşedinte democrat John F. Kennedy. Pe 24 martie1962, însă, prietenia dintre Sinatra şi Kennedy începe să se „răcească”, atingând punctul critic în timpul unei vizite a preşedintelui în California, prilej cu care Kennedy decide să înnopteze în casa lui Bing Crosby, marele său rival şi republican convins, în detrimentul acestuia. Vădit deranjat de situaţie, Sinatra se declară din acel moment, „cu durere în inimă”, susţinător al Partidului Republican, refuzând orice altă colaborare cu preşedintele.

Din acel moment, Frankie îi va susţine, rând pe rând, pe toţi preşedinţii americani de „origine” republicană, de la Richard Nixon până la Ronald Reagan sau George Bush. Drept urmare, în vara anului 1970, Sinatra îşi declară susţinerea pentru candidatul republican, Ronald Reagan, la funcţia de Guvernator al Californiei. Devenit preşedinte, Reagan avea să-i acorde lui Sinatra, în anul 1985, Medalia Prezidenţială a Libertăţii, cea mai importantă distincţie civilă a naţiunii. Primul film al lui Sinatra din această perioadă, „Dirty Dingus Magee”, a fost lansat tot în 1970. Bilanţul carierei sale cinematografice este unul greu de egalat. În total, Frankie şi-a jucat propriul rol în nu mai puţin de 136 de producţii cinematografice şi de televiziune, precum şi alte roluri în 65 de filme, vocea sa apărând pe coloanele sonore a 173 de producţii. Însă, cu toate acestea, pentru Sinatra actoria a reprezentat mai mult un hobby decât o ocupaţie de sine stătătoare, aşa cum tocmai el declara într-un interviu. Interpretarea sa a fost universal lăudată, lucru care i-a adus un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar. Sinatra a devenit una dintre vedetele de film de top din anii 1950 şi ’60, dând unele dintre cele mai valoroase roluri în filme precum: „Suddenly” (1954), „Young at Heart” (1954), „The Man with the Golden Arm” (1955, pentru care a fost nominalizat la premiile Academiei pentru cel mai bun actor), „Guys and dolls” (1955), „The Joker is Wild” (1957), „Pal Joey” (1957), şi „Some Came Running” (1958). Dar thriller-ul politic „The Manchurian Candidate” (1962) este, probabil, cel mai bun film al lui Sinatra, oferind cea mai interesantă prestaţie a sa. Cu posibila excepţie a lui Bing Crosby, niciun alt artist american nu a atins un asemenea nivel de respect şi popularitate, atât ca solist cât şi ca actor. 

Deşi se spune că Sinatra a încetat să mai ia în serios cinematografia după „Manchurian Candidate”, din cauza plictisitorului proces al filmărilor, lista rolurilor sale rămâne una impresionantă, în ultimii ani, fiind memorabil în „The Detective” (1968) şi „The First Deadly Sin” (1980). În asociere cu Warner Bros, care a cumpărat mai târziu Reprise Records, Sinatra a înfiinţat propria companie de producţie de film independent, Artanis.Pe 12 iunie 1971, la un concert caritabil în Hollywood, la vârsta de 55 de ani, Sinatra îşi anunţa retragerea după 36 de ani de show-business. În 1973, însă, după numeroase cereri de a înregistra măcar un ultim album, Sinatra a revenit cu un nou disc şi un show de televiziune, ambele purtând numele, „Ol’ Blue Eyes Is Back”. Pe 6 ianuarie 1977, mama sa moare într-un accident aviatic, fapt care a avut un profund efect asupra lui, reîntorcându-se la catolicism. În 1979, în faţa piramidelor din Egipt, Sinatra susţine un concert pentru preşedintele egiptean Mohamed Anwar Al-Sadat. Întors în Las Vegas, continuă să susţină turnee, în ciuda problemelor de sănătate, care apar mai ales în prima parte a anilor ’90. Deşi nu se ştia exact de ce boală suferea, mulţi au presupus că este vorba despre Alzheimer.

În ultimele două decenii ca artist, şi-a ales proiectele cu mai multă atenţie şi a lansat şapte albume. Chiar dacă vocea lui, din ce în ce mai gravă şi mai grosieră, trăda abuzul de tutun şi alcool, Sinatra a învăţat să transforme aceste deficienţe vocale în forţe interpretative, dovadă stând unele dintre emoţionantele sale înregistrări târzii. A revenit la studioul de înregistrări (al Capitol Records) după o absenţă de aproape un deceniu pentru a înregistra „Duets” (1993) şi „Duets II” (1994), care îl asociau pe Sinatra cu mai mulţi cântăreţi contemporani populari, ca Barbra Streisand, Bono, Tony Bennett şi Aretha Franklin. Chiar dacă ultimii ani ai carierei explozive au fost marcaţi de numărul tot mai scăzut de imprimări şi de retragerea din industria cinematografică, Sinatra s-a concentrat, în schimb, pe performanţele live dând sute de concerte internaţionale de la sfârşitul anilor ′70 şi până în 1995, când a avut loc ultima sa apariţie pe scenă. Deşi suferea de pierderi de memorie şi o vădită slăbiciune fizică, pe parcursul ultimilor săi ani Sinatra a rămas un om „de spectacol” convingător până la capăt.

Pe 14 mai 1998, Frank Sinatra a murit, la Los Angeles, în urma unui atac de cord. Cu o carieră în show-biz, care a durat mai bine de 50 de ani, dar care dăinuie şi astăzi (şi poate multe generaţii de acum înainte), Sinatra poate fi cel mai bine „explicat” prin propriile lui cuvinte: „Când cânt sunt cel mai cinstit om de pe pământ”. Probabil Sinatra va rămâne mereu un subiect de controversă, în mare parte din cauza asocierii sale cu nume grele din lumea rău famată şi a atitudinii de multe ori beligerante faţă de reprezentanţii mass-media. Cele peste 1.400 de înregistrări pe care le-a făcut în timpul unei cariere impresionante sunt considerate de mulţi critici ca cel mai important şi cuprinzător ansamblu „de lucru” din muzica vocală populară americană. Celebru pentru că făcea lucrurile numai în felul lui şi pentru că era exact opusul unei persoane calme, Sinatra a avut o viaţă extrem de interesantă, plină de fapte nebune şi poveşti ciudate.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Frank-Sinatra

http://www.cinemarx.ro/persoane/Frank-Sinatra-7497.html?biografie

https://www.imdb.com/name/nm0000069/bio

https://www.allmusic.com/artist/frank-sinatra-mn0000792507/biography

https://radioromaniacultural.ro/portret-frank-sinatra-un-simbol-al-culturii-americane-un-idol-al-lumii-intregi/

http://biografiicantareti.blogspot.com/2008/12/biografie-frank-sinatra.html

https://www.thefamouspeople.com/profiles/francis-albert-sinatra-1419.php

http://www.rador.ro/2015/12/12/frank -sinatra-omul-si-mitul/

&&&

 S-a întâmplat în 14 mai…

-„Ziua Naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, instituită prin Legea nr. 127/30.V.2017; în noaptea de 14/15 mai 1948  a început o amplă operaţiune de arestare, desfăşurată de autorităţile represive comuniste, în cooperare cu serviciile secrete ale ocupantului sovietic, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (regimului comunist), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice; arestările au continuat pe tot parcursul anului 1948, când peste 10.000 de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi aruncaţi în închisori, unde au pătimit asemenea primilor creştini. Prin Legea nr. 198/7.XI.2011 au fost stabilite anterior „Ziua comemorării victimelor fascismului şi comunismului” pe 23 august şi „Ziua memoriei victimelor comunismului în România” pe 21 decembrie

– „Ziua Dreptului Internaţional Umanitar”, marcată din 2014, la propunerea Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar; 14 mai 1954 reprezintă data la care România a ratificat Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, care reglementează, în principal, Dreptul internaţional umanitar, completate de cele două Protocoale adiţionale semnate în 1977 referitoare la protecţia victimelor conflictelor armate. Instituirea acestei zile reprezintă o confirmare a ataşamentului României faţă de valorile dreptului internaţional umanitar

- 1610: A murit (asasinat) Henric al IV-lea de Navarre, rege al Franţei (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Bourbon; prin „Edictul de la Nantes" (1598), garantând protestanţilor hughenoţi drepturi egale cu cele acordate catolicilor, a pus capăt, pentru un timp, conflictelor religioase în Franţa; ajutat de hughenoţi, a consolidat absolutismul monarhic, a dezvoltat industria, comerţul şi agricultura (n. 1553)

- 1686: S-a născut fizicianul german Gabriel Daniel Fahrenheit; unul dintre fondatorii termometriei; a inventat termometrele cu alcool (1709) şi mercur (1714) (m. 1736

- 1771: S-a născut Robert Owen, reformator social şi filantrop englez; a încercat să înfiinţeze în Marea Britanie şi apoi în SUA comunităţi cooperatiste, dar acestea au eşuat (m. 1858) 

- 1796: Medicul britanic Edward Jenner efectuează prima vaccinare antivariolică reuşită (după ce a descoperit modalitatea de a crea la om imunitatea faţă de variolă), punând bazele imunologiei moderne. Pentru a celebra două secole de la acest eveniment, OMS şi UNICEF au declarat anul 1996 „An al vaccinului"

- 1839: S-a deschis, la Iaşi, Expoziţia plantelor şi florilor exotice, prima expoziţie românească de acest gen (14/26)

- 1848):La această dată, reprezentanţi a şase publicaţii din New York s-au întâlnit pentru a discuta despre modul în care ar putea să-şi unească eforturile pentru a strânge ştiri de pe navele ce soseau în port. S-a format, astfel, o „cooperativă” de cules şi difuzat informaţii pentru presă, „Associated Press”, cel mai vechi şi mai amplu serviciu de ştiri din lume, care, în prezent, acoperă întreg mapamondul prin reţeaua sa de sateliţi

- 1870: S-a născut medicul Ernest Juvara, anatomist şi chirurg (contribuţii remarcabile mai ales în domeniul ortopediei) (m. 1933)

- 1870: S-a desfășurat primul meci de rugby din Noua Zeelandă, între Nelson Football Club și Nelson College

- 1871: S-a născut Caton Theodorian, dramaturg, prozator şi traducător (din literatura franceză) (m. 1939) 

- 1880: S-a născut jurnalistul financiar american Bertie Charles Forbes, fondator al cunoscutei publicaţii „Forbes Magazine" (1917) (m. 1954)

- 1885: S-a născut Otto Klemperer, dirijor şi compozitor german (m. 1973)

- 1900: Între 14 mai şi 28 octombrie, s-a desfăşurat cea de-a II-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară de la Paris. A fost pentru prima dată când au participat și femei. A fost una din cele mai lungi Olimpiade din istorie; nu au existat festivități de deschidere și de închidere

- 1901: S-a născut Alexandru Brătăşanu, pictor şi scenograf, personalitate proeminentă a teatrului românesc (m. 1970) 

- 1912: A murit scriitorul suedez August Strindberg (n. 1849)

- 1931: S-a născut pianistul german Aloys Kontarsky 

– 1933: S-a născut jurnalistul Florin Brătescu; din 1957 a fost crainic la Radiodifuziunea Română; în 1960 a devenit primul crainic-prezentator al Televiziunii naţionale şi, apoi, realizatorul uneia dintre cele mai apreciate şi longevive emisiuni a TVR, „Reflector”; s-a numărat printre fondatorii postului comercial de televiziune „Antena 1” şi ai postului de radio „Romantic FM”

– 1944: S-a născut regizorul şi producătorul american de film George Lucas; cele mai cunoscute creaţii ale sale le reprezintă seriile de filme „Războiul stelelor” („Star Wars”) şi „Indiana Jones”

–1945: A murit istoricul Gheorghe Popa-Lisseanu; a înzestrat istoriografia românească cu un adevărat corpus de surse narative – autori clasici şi texte privind epoca migraţiilor şi a începuturilor societăţii medievale în spaţiul carpato-dunărean; membru corespondent al Academiei Române din 1919 (n. 1866) 

- 1948:A fost semnat actul de naştere al Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti (într-o clădire din Str. Lipscani), prin fuziunea echipelor Unirea Tricolor MAI cu Ciocanul Bucureşti. Din anul 1951 clubul îşi are sediul pe Şos. Ştefan cel Mare, iar numele său provine din vechiul cuvânt grecesc „dinamikos”, care înseamnă mişcare

- 1948:A luat sfârşit mandatul britanic asupra Palestinei, pe baza unei rezoluţii a Adunării Generale a ONU din 29.XI.1947. Rezoluţia stipula crearea pe teritoriul Palestinei a două state: unul evreu şi altul arab. În aceeaşi zi Israelul şi-a proclamat independenţa de stat.Marcarea acestui eveniment variază în fiecare an, în funcţie de calendarul religios ebraic

– 1952: S-a născut Robert Lee Zemeckis, regizor, producător de film şi scenarist american; distins cu Premiul Oscar, în anul 1995, pentru filmul ”Forrest Gump”

- 1955: A fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între ţările socialiste europene, denumit „Tratatul de la Varşovia”, după locul unde a fost semnat. Tratatul a fost semnat de URSS şi de statele europene subordonate ei – Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R. D. Germană, Polonia, România şi Ungaria –  şi a intrat în vigoare la 5.VI.1955. În urma schimbărilor din Europa Centrală şi de Est  din anii 1989 şi 1990, „Tratatul de la Varşovia” şi-a încetat valabilitatea la 1.VII.1991

- 1956: S-a născut poeta Domniţa Petri 

- 1957: A murit Camil Petrescu, dramaturg, prozator, estetician şi filosof; membru al Academiei Române (n. 1894)

- 1968, 14-18: Vizita la Bucureşti a preşedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, prima vizită după cel de-al Doilea Război Mondial a unui şef de stat vest-european în România

- 1973: Lansarea primei staţii spaţiale americane „Skylab”, construite de NASA, de la Centrul Spaţial John F. Kennedy din Florida, SUA. A revenit pe Terra la 11 iulie 1979, aproape de Perth, Australia, răstimp în care a parcurs o distanţă totală de aproximativ 1.400.000.000 km

- 1974: A murit poetul avangardist Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu) (n. 1904). 

- 1980: A murit compozitoarea Hilda Jerea (n. 1916)

- 1981, 14-22: Cosmonautul Dumitru Prunariu este primul român care a efectuat un zbor în spaţiul cosmic, la bordul navei cosmice sovietice „Soiuz-40"; zborul a durat 7 zile, 20 ore şi 42 minute, activitatea spaţială desfăşurându-se la bordul staţiei orbitale „Saliut-6" 

-1987: A murit actriţa americană de film Rita Hayworth (n. 1918)

-1988: A murit agrozootehnicianul Emil Alexandru Negruţiu; lucrări de genetică şi ameliorare a animalelor domestice; în 1965, împreună cu A. Petre, a înfiinţat, în cadrul Institutului Agronomic din Cluj, primul laborator de cercetări de genetică cantitativă şi a populaţiilor de animale din România; membru corespondent al Academiei Române (n. 1911)

- 1989: Exploratorul britanic Robert Swan (n. 1956), a atins Polul Nord, după ce, în 1986, ajunsese la Polul Sud. Este prima persoană din lume care a atins acest original „record al polilor”

–1992: A murit actriţa Victoria Mierlescu (n. 1905). Victoria Mierlescu a fost primul actor invitat la microfonul Radiodifuziunii Române; la 4.XI.1928 (la doar câteva zile de la emisia inaugurală a Radioului românesc) actriţa a susţinut un recital de poezie

-1995:A murit biochimistul american Christian Boehmer Anfinsen; contribuţii fundamentale în chimia enzimelor; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1972, împreună cu compatrioţii săi Stanford Moore şi William Howard Stein (n. 1916)

- 1998: A murit Frank Sinatra, cântăreţ şi actor de cinema american (n. 1915)

- 1998: A murit scriitoarea americană Marjory Stoneman Douglas, cunoscută militantă pentru mediul înconjurător (n. 1890)

- 2000, 14/15: A murit regizorul şi animatorul de teatru Gheorghe (Goange) Marinescu, organizatorul unor evenimente artistice care au impus, după 1990, Teatrul „Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea pe harta artistică a ţării (n. 1947)

– 2011: A murit Gheorghe Mihăilă, lingvist şi istoric literar; lucrări privind raporturile lingvistice şi literare româno-slave, cultura şi literatura română veche; membru titular al Academiei Române din 2004 (n. 1930)

– 2015: A murit B. B. King (nume la naştere: Riley B. King), cântăreţ, compozitor şi chitarist afro-american; considerat „regele blues-ului” (n. 1925)

– 2016: A murit filologul, lingvistul, istoricul literar şi editorul Neculai Alexandru Ursu; membru  corespondent al Academiei Române (n. 1926)

$$$

 🔴 Membrii celui mai exigent juriu de arhitectură au amuțit instantaneu când ușa sălii de premiere s-a deschis. Așteptau un bărbat vizionar...