£££

 S-a întâmplat în 24 august: În această zi, erupea vulcanul Vezuviu din Peninsula Italică; oraşele Pompei, Herculanum şi Stabiae sunt acoperite de lavă; la Stabiae moare şi enciclopedistul Plinius Secundus (n. 23), autorul „Istoriei naturale", aflat în apropiere pentru cercetarea fenomenului. 

La 24 august 79, după secole în care s-a aflat în stare latentă, vulcanul Vezuviu erupe în sudul Italiei de astăzi, devastând prosperele oraşe romane Pompeii şi Herculaneum şi ucigând mii de persoane. Oraşele, acoperite de un strat gros de material vulcanic şi noroi, nu au fost reconstruite niciodată şi au fost uitate în cursul istoriei. În secolul al XVIII-lea, Pompeii şi Herculaneum au fost redescoperite şi excavate, aducând probe arheologice fără precedent despre viaţa de zi cu zi a civilizaţiei antice. Orașele antice Pompeii şi Herculaneum se găseau în apropiere de poalele Muntelui Vezuviu, în Golful Neapole. 

În vremea Imperiului Roman timpuriu, în Pompeii trăiau cca. 20.000 de oameni, printre care negustori, meşteşugari şi fermieri care exploatau solul bogat al regiunii, cultivând viţă de vie şi pomi fructiferi. Nimeni nu bănuia că fertilul pământ negru reprezentă de fapt rămăşiţe ale erupţiilor anterioare ale Vezuviului. Herculaneum a fost un oraş în care au locuit cam cinci mii de oameni. A fost şi o destinaţie de vacanţă preferată a romanilor bogaţi. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum găzduia vile opulente şi băi romane grandioase. Obiectele folosite la practicarea jocurilor de noroc descoperite la Herculaneum şi un bordel descoperit la Pompeii atestă natura decadentă a celor două oraşe. 

În apropiere se găseau şi comunităţi mai mici, cum ar fi liniştitul orăşel Stabiae. La prânz, în ziua de 24 august, anul 79, această prosperitate a luat sfârşit, atunci când vârful Vezuviului a explodat, propulsând în stratosferă un nor de cenuşă în formă de ciupercă. În următoarele 12 ore, cenuşa vulcanică şi pucioasa au invadat oraşul, obligându-i pe locuitori să fugă speriaţi. Aproximativ două mii de oameni au rămas la Pompeii, ascunşi în pivniţe sau în structuri din piatră, aşteptând sfârşitul erupţiei. Un vânt din vest a protejat oraşul Herculaneum de faza iniţială a erupţiei, însă un nor gigantic de cenusă încinsă şi de gaz a coborât pe panta vestică a Vezuviului, înconjurând oraşul şi omorându-i pe cei care au rămas acolo. Acest nor mortal a fost urmat de un şuvoi de noroi vulcanici şi piatră, care a îngropat oraşul. 

Oamenii care au rămas la Pompeii au fost ucişi în dimineaţa zilei de 25 august, când un nor de gaz toxic a ajuns în oraş, sufocându-i pe cei care nu au fugit. A urmat un şuvoi de rocă şi cenuşă, care a facut ca acoperişurile şi zidurile să se prăbuşească, îngropându-i astfel pe cei morţi. O mare parte din ceea ce cunoaştem despre această erupţie provine dintr-o relatare a lui Plinius cel tânăr, care locuia în vestul Golfului Neapole atunci când a explodat Vezuviul. În două scrisori adresate istoricului Tacitus, a povestit despre modul în care „oamenii îşi acopereau capul cu pernele, singura apărare împotriva unei ploi de piatră” şi despre cum „un nor negru şi înfricoşător, încărcat de materie combustibilă avansa spre oraş.Unii îşi deplângeau propria soartă.Alţii se rugau să moară”.

Plinius, în vârstă de doar 17 ani la vremea respectivă, a scăpat din această catastrofă, ulterior devenind un cunoscut scriitor şi administrator roman. Unchiul său, Plinius cel bătrân, a fost mai puţin norocos. Plinius cel bătrân, un biolog de renume, la vremea erupţiei era comandantul flotei romane în Golful Neapole. După ce Vezuviul a explodat, el şi-a îndreptat bărcile spre Stabiae, pentru a investiga erupţia şi pentru a-i îmbărbăta pe locuitorii înspăimântaţi. După ce a ajuns la ţărm, a murit din cauza gazelor toxice. Potrivit relatării lui Plinius cel tânăr, erupţia a durat 18 ore. Pompeii a fost îngropat sub un strat de cinci metri de cenuşă, iar coasta a suferit modificări majore. 

 Herculaneum a fost îngropat sub aproape 20 de metri de noroi şi material vulcanic. Unii locuitori ai oraşului Pompeii s-au întors ulterior pentru a-şi scoate casele distruse de sub stratul de cenuşă şi pentru a-şi salva bunurile de valoare, însă adevărate comori au ramas acolo şi au fost uitate. În secolul XVIII, un săpător de fântâni a scos la suprafaţă, în locul unde s-a gasit oraşul Herculaneum, o statuie de marmură. Administraţia locală a excavat alte valoroase obiecte de artă, însă proiectul a fost abandonat. In 1748, un fermier a descoperit sub via sa urme ale oraşului Pompeii. De atunci, excavările au continuat aproape fără întrerupere până în prezent. 

În 1927, guvernul italian a continuat excavările la Herculaneum, recuperând numeroase opere de artă: statui de marmură şi de bronz şi picturi de mare valoare. La Pompeii au fost descoperite rămăşiţele a două mii de bărbaţi, femei şi copii. După ce au murit asfixiaţi, cadavrele lor au fost acoperite de cenuşă, care a întărit şi păstrat conturul corpurilor. Ulterior, cadavrele s-au descompus, lăsând în urmă un soi de mulaj. Arheologii care au descoperit aceste mulaje au umplut spaţiile goale cu ghips, relevând în detaliu poziţiile în care au murit victimele vulcanului. Şi restul oraşului pare a fi conservat în urma trecerii timpului. Simple obiecte care spun povestea vieţii de zi cu zi în Pompeii sunt la fel de valoroase pentru arheologi ca şi statuile şi frescele. 

Abia în 1982 au fost descoperite la Herculaneum primele rămăşiţe umane. Sutele de schelete descoperite poartă urmele care atestă moartea oribilă de care au avut parte. În prezent, Muntele Vezuviu este singurul vulcan activ de pe continentul european. Ultima sa erupţie a avut loc în 1944, iar ultima erupţie majoră, în 1631.

Surse:

Sigurdsson, Haraldur; Carey, Steven (2002).„The Eruption of Vesuvius in AD 79”.În Jashemski, Wilhelmina Mary Feemster; Meyer, Frederick Gustav.The natural history of Pompeii.Cambridge UK: The Press Syndicate of the University of Cambridge.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/24-august-79-ziua-in-care-a-erupt-vezuviul

http://www.ziare.com/cultura/documentar/cea-mai-mare-catastrofa-naturala-din-istoria-europei-pompei-1318014

https://sites.google.com/site/ad79eruption/

£££

 S-a întâmplat în 24 august 1884: În această zi, a murit medicul român de origine franceză Carol Davila; a venit în Ţara Românească în 1853 pentru a organiza serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice; împreună cu dr. Nicolae Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical românesc; în 1855 a înfiinţat Şcoala de Mică Chirurgie, devenită, în 1857, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, iar mai târziu, în 1869, Facultatea de Medicină din Bucureşti; a fost iniţiatorul şi organizatorul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie (1867) (n. 1828).  

Carol Davila (Charles d’Avilla) a fost medic şi farmacist român de origine franco-italiană, născut în Parma, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Soseşte în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce şi-a dat doctoratul la Paris şi după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champigne şi Cherre. Invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar, ar fi trebuit să stea în Valahia doar trei ani dar își va petrece restul vieţii în slujba românilor.

A contribuit fundamental la organizarea învăţământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la gradul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanţe, care s-a distins apoi în timpul Războiului de Independenţă. Modelează viaţa medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după doar trei zile cu rezultatele unei prime inspecţii sanitare şi cu proiecte de reformă.Al doilea domn pe care îl câştigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza.Azilului său de orfane, întemeiat la Bucureşti, îi dă numele Elena Doamna, după soţia lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. 

Al treilea domn este Carol, sub a cărui protecţie îşi desăvârşeşte în cea mai mare măsură opera. Construieşte, din aproape în aproape, un sistem medical care organizează serviciul sanitar militar şi civil. În 1855 înfiinţează o şcoală de felceri iar în 1856 o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar-militar. Când adversarii filo-ruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o transformă curând în „Şcoala naţională de medicină şi farmacie”.

Spitalul Militar era instalat pe Stradă Ştirbei Vodă, în localul propriu construit între anii 1857 şi 1858. În mansardele spitalului se aflau şi dormitoarele Şcolii de Medicină din Bucureşti, cea care va pregăti numeroase generaţii de medici militari. Unul dintre instructorii militari ai elevilor era sublocotenentul Apostolescu, care fusese detaşat de la regiment din motive de sănătate precară a sistemului nervos. Pe atunci boala de care suferea el, paralizie generală progresivă, era necunoscută şi nici cauzele nu i se ştiau. S-a întâmplat odată să izbucnească un incendiu în mansarda spitalului, în urmă căruia Carol Davila, ca director general al Serviciului Sanitar al Armatei, a dat ordin să nu se fumeze în cuprinsul spitalului şi cu deosebire în mansarde, care erau construite din lemn. 

La puţin timp după incendiu, întâmplător, Davila a făcut o inspecţie neaşteptată şi pe coridorul mansardei l-a întâlnit pe sublocotenentul Apostolescu fumând. Davila, cum era exigent, i-a smuls ţigara şi l-a frecat cu ea pe obraz. Incidentul despre cum a fost insultat un ofiţer a ajuns la cunoştinţa ministrului de Război, generalul I. Emanoil Florescu. Ofiţerul a fost chemat la minister şi i s-a dat ordin să-l provoace pe Davila la duel. După întocmirea formalităţilor, conform codul duelului, persoanele implicate s-au deplasat la Băneasa. Martorii i-au aşezat pe combatanţi la 20 de paşi unul de celălalt. Davila, fiind provocat, a tras primul foc în aer; ofiţerul a ochit, a tras, dar glonţul nu a lovit. Davila trage din nou în aer; ofiţerul a ochit, dar fără efect. După cel de-al doilea eşec, Apostolescu cade în genunchi, începe să plângă, implorându-l pe Davila să-l ierte. Ofiţerul a murit peste puţin timp, în ospiciul Mărcuţa, de teribilă boală: paralizie generală progresivă de natură sifilitică.

În 1869 se înfiinţează Facultatea de Medicină. Davila întemeiază învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar, fondează numeroase societăţi şi reviste de specialitate (între care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava, înfiinţează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din Bucureşti, introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale.În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetiţe din mahalale, iar la puţin timp înfiinţează şi un orfelinat de băieţi. Cât timp a trăit Davila a funcţionat şi o şcoală de surdo-muţi, cu atelier de tâmplărie şi sculptură.Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale ţării epidemii grave, călătoreşte şi inspectează spitale, participă la Expoziţia universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României.

Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor şi elevelor din şcoliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoaşterea oficială a patriotismului „străinului” faţă de noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune acordarea cetăţeniei române.Totuşi, faptul se împlineşte abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri. Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei:„Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”. În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.

A fost el însuşi suferind, nu în ultimul rând din pricina dăruirii sale de a merge personal în inspecţii.A avut un reumatism care i-a adus pareza unui braţ, a suferit de tifos contractat în închisoarea de la Telega, pe când îngrijea soldaţi şi deţinuţi, iar în Războiul de Independenţă a făcut un antrax infecţios, iar sciatica l-a făcut să umble în baston.Toate aceste maladii au dus slăbirea sănătății sale, Carol Davila murind la 24 august 1884 în București. Prin reformele făcute în România este considerat mentor al învăţământului medical românesc.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

https://www.scribd.com/document/71932338/Carol-Davila-Biografie

http://biografii.famouswhy.ro/carol_davila/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/carol-davila-parintele-medicinei-romanesti-a-fost-fiul-nerecunoscut-al-lui-franz-liszt-de-ce-a-refuzat-celebrul-compozitor-sa-si-asume-paternitatea

http://www.istorie-pe-scurt.ro/carol-davila-omul-care-e-pretutindeni-unde-ai-nevoie-de-el/

£££

 S-a întâmplat în 24 august1928: În această zi, a murit Aurel Băeşu, pictor român. Aurel Băeşu (n. 26 mai 1896, Fălticeni - d. Piatra Neamţ), a fost un pictor român. Între 1907 şi 1912 urmează cursurile gimnaziului Alexandru Donici din Fălticeni, unde dă dovadă de reale aptitudini pentru desen. După absolvirea acestuia, se înscrie în anul 1912 la Şcoala de Belle Arte din Iaşi unde studiază pictura timp de patru ani cu Constantin Artachino şi Gheorghe Popovici. Aici se remarcă alaturi de alti doi tineri - Mihai Onofrei şi Adam Bălţatu. Este distins de către Academia Română, în anul 1915, cu Premiul I Lecomte de Nöuy pentru desen.În timpul primului război mondial este mobilizat. Spirit cercetător, simţind nevoia unei culturi artistice mai cuprinzătoare, pleacă în Italia pentru a se înscrie la cursul liber de pictură al Institutului de Belle Arte din Roma. Aici rămâne pentru doi ani, între 1920 şi 1922.În 1926, o nouă călătorie în Europa, cu popasuri în Franţa, Slovenia şi Ungaria, contribuie la o treptată decantare a impresiilor, la realizarea unor forme noi de expresie, cu tendinţe de simplificare decorativă. Bolnav de tuberculoză, moare pe 24 august 1928 şi este înmormântat în cimitirul Valea Viei din Piatra Neamţ.

Surse:

https://www.culturaneamt.ro/aurel-baesu-unul-dintre-cei-mai-importanti-pictori-care-au-activat-la-piatra-neamt/

https://www.artmark.ro/ro/artist/aurel-baesu?srsltid=AfmBOooLpE5g6PNodBkGqT1-BXQoDRxeoikwtzTwUM4Da4c90rsfpZj_

https://www.modernism.ro/2025/05/19/aurel-baesu-1896-1928/

https://www.artnet.com/artists/aurel-baesu/

£££

 S-a întâmplat în 24 august1947: În această zi, s-a născut scriitorul brazilian Paulo Coelho. Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera literară. Deşi profund ataşat de Brazilia natală (îşi scrie operele la calculator, în faţa oceanului, în vila de la Copacabana), cărţile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde şi pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. 

Cărţile lui Paulo Coelho, editate în 150 de ţări şi traduse în peste 50 de limbi, s-au vândut în zeci de milioane de exemplare. Este consilier special UNESCO în cadrul prograrnului Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase şi importante premii, medalii şi ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

Opere principale: Pelerin la Compostela (1987); Alchimistul (1988); Brida (1990); Walkiriile (1992); La râul Piedra am şezut şi-am plâns(1994); Al cincilea munte (1996); Manualul războinicului luminii (1997); Veronika se hotărăşte să moară (1998); Diavolul şi domnişoara Prym(2000); Unsprezece minute (2003); Învingătorul este întotdeauna singur (2008); Aleph (2010).Numeroase dramatizări, CD-uri şi jocuri electronice după cărţile sale.Drepturile de ecranizare pentru Alchimistul au fost achiziţionate de Warner Brothers, scenariul şi regia fiindu-i încredinţate actorului Laurence Fishburne (Matrix).

Alchimistul e unul dintre cele mai importante fenomene literare ale secolului XX. Este pe primul loc în listele de best-seller-uri din 74 țări, vânzându-se, până acum, în 35 de milioane de exemplare. Alchimistul i-a adus autorului în 2008 un record Guiness pentru cea mai tradusă carte (67 de limbi).

Pentru Alchimistul autorul a primit numeroase laude de la diferite personalități, de la Kenzaburo Oe, laureat al Premiului Nobel, până la Madonna, care o numără printre cărțile preferate. Romanul acesta a inspirat multe alte proiecte: un musical din Japonia, piese de teatru din Franța, Belgia, SUA, Turcia, Italia, Elveția. Este, de asemenea, tema a două simfonii în Italia și SUA, iar textul său a fost ilustrat de celebrul artist francez Moebius (scenograful filmelor Al cincilea element și Alien). Paulo Coelho este totodată unul dintre cei mai prezenți autori pe mediul online, inclusiv prin profilul pe care îl întreține pe majoritatea rețelelor sociale. De asemenea are o aplicație oficială care îi citează opera, aplicație disponibilă gratuit pe Itunes.

Surse:

http://www.humanitas.ro/paulocoelho/biografie.html

https://paulocoelhoblog.com/

https://florinrosoga.ro/paulo-coelho-viata-cartile/

https://www.britannica.com/biography/Paulo-Coelho

https://www.famousauthors.org/paulo-coelho

£££

 S-a întâmplat în 24 august1949: La această dată, intra în vigoare Tratatul Atlanticului de Nord. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO în engleză şi OTAN în franceză şi spaniolă) este o alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 32 de state din Europa și America de Nord.

Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia și Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membră NATO.

La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de multe decenii, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor și în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice”.

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001. Între 1945-1949, vestul era îngrijorat de expansionismul URSS care dorea să-și mențină forță militară la întreagă capacitate și să impună forme nedemocratice de guvernământ. Între 1947-1949, Norvegia, Grecia, Turcia și alte țări vest-europene sunt amenințate datorită blocadei Berlinului. În 1947 are loc Tratatul de la Dunkerque, tratat de apărare colectivă între Franța și Marea Britanie prin care își asumau asistență mutuală în cazul unui „atac german" asupra uneia dintre ele și prevenirea Germaniei de a redeveni o mare putere.

În 1948 este încheiat Tratatul de la Bruxelles între Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg care prevedea colaborare economică, socială și culturală prin articole formale. Conform articolului 4, sunt asigurate garanțiile de securitate. Conform articolului 51 din Carta ONU, Europa dorea să demonstreze Statelor Unite că era gata să fie anihilată pentru a se apară. Aderarea se făcea prin invitație, iar tratatul trebuia ratificat de toate statele care pot ieși din tratat după 50 de ani. Au loc negocieri cu Canada și SUA pentru formarea unei Alianțe Nord-Atlantice dintre Europa și America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia și Portugalia au fost invitate de marile puteri să participe la Tratatul de la Bruxelles.

În 1949 este încheiat Tratatul de la Washington din 1949 prin care cele 12 țări fondatoare: SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia pun bazele NATO. Tratatul garanta principii precum:

    • democrație

    • libertate individual

    • statul de drept

    • rezolvarea conflictelor pe cale pașnică

    • colaborarea economică

    • garanții de Securitate

    • solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO, deși SUA își asumă o garanție juridică slabă pentru că nu doresc să se angajeze într-un conflict

    • apărarea teritorială în Europa și America de Nord la nord de Tropicul Racului

    • supremația Cartei ONU

    • tratatele internaționale nu intră în contradicție cu Tratatul

    • organizarea intalniriilor Consiliului de câte ori este necesar

    • aderarea la NATO prin care statele se pun de acord și invită statul care vrea să adere, actele fiind depuse la Washington.

    • ratificarea tratatului de aderare dacă majoritatea statelor votează

    • tratatul nu poate fi modificat timp de 10 ani

    • tratatul poate fi denunțat după 20 de ani cu notificarea SUA

    • limbile oficiale în care este încheiat tratatul

      Sarcinile fundamentale ale NATO:securitatea,consultarea,descurajarea conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul.NATO s-a structurat pe o platforma de comandamente militare:

    • Consiliul Nord-Atlantic, condus de miniștri de externe civili ce reprezintă statele, fiind un organism de conducere suprem.Anual, aveau loc summit-uri NATO la care participau șefii de stat și șefii de guvern.

    • Comandamentul Forțelor Aliate din Europa - (SHAPE), cu sediul la Paris

    • Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa - (SACEUR); cu cea mai înaltă poziție care a devenit Comandamentul de operații american după summit-ul din 2002

    • Comandamentul Forțelor Aliate din Atlantic din Norfolk

    • Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate - (SACA); după 2002 a devenit Comandamentul de Transformare American

    • Comandamentul Forțelor Aliate din Canalul Mânecii care a fost desființat

    • Adunarea Atlanticului de Nord - parlament format din reprezentanții parlamentelor naționale, fiind un corp de dezbatere înainte de procedura de ratificare prin două faze: dezbaterea și ratificarea

    • Secretarul General NATO - cea mai înaltă autoritate civilă, fiind un european

NATO a reprezentat legătură transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. NATO este o manifestare practică a efortului colectiv depus de membri pentru susținerea intereselor comune în problema securității. Statele își mențin suveranitatea și independența. Forța militară se bazează pe forța militară a statelor membre. Și ar mai fi foarte multe de spus despre Alianță, dar vă invit să căutați dvs. în sursele de mai jos!

Surse:

https://www.nato.int/

https://www.nato.int/nato-welcome/index_ro.html

https://www.nato.int/cps/en/SID-ECAE8DB0-F591EC88/natolive/official_texts_17120.htm

http://www.prouniversitaria.ro/carte/organizatii-europene-si-euroatlantice-/rasfoire/

http://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/TRATATUL%2520NORD-ATLANTIC.pdf

https://lege5.ro/Gratuit/g42dmojv/tratatul-atlanticului-de-nord-din-04041949

http://www.cdep.ro/proiecte/2004/000/40/1/tr041.pdf

https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/apararea_colectiva_o_necesitate_a_mentinerii_integritatii_statale.pdf

£££

 S-a întâmplat în 24 august…

- 79: Erupe vulcanul Vezuviu, din Peninsula Italică; oraşele Pompei, Herculanum şi Stabiae sunt acoperite de lavă. 

- 79: A murit Plinius cel Bătrân un important şi renumit erudit al Imperiului Roman. Plinius cel Bătrân, (Gaius Plinius Secundus, sau Plinius Maior), s-a născut în anul 23 la Novum Comum (Como, Italia) şi a murit la data de 24 august 79 în Stabies (:Stabiæ). A fost un important şi renumit erudit al Imperiului Roman. Plinius, zis „cel Bătrân”, (pentru a nu fi confundat cu nepotul său, Plinius cel Tânăr senator roman şi scriitor, care a descris moartea unchiului său) s-a născut în oraşul Como, la malul lacului Como, într-o familie de crescători de cai. După moartea tatălui său, Gaius Plinius Cæcilius („Chiorul”) Secundus a fost crescut de sora sa mai mare, Plinia. Plinius face carieră în cavaleria romană, sub comanda lui Equitum, inclusiv în provincia Germania superior, fiind numit şi procurator. Îi însoţeşte pe împăraţii Vespasian şi Titus în campaniile militare din Germania.Cea mai cunoscută, şi singura păstrată, este opera lui Plinius despre ştiinţele naturale „Istoria Naturală” (în latină: Naturalis Historiæ), o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de nepreţuită valoare, ce ne transmite cunoştinţele naturale, antropologice, artă, medicină, din lumea animală şi vegetală, cosmologie, botanică,prelucrarea metalelor, fiziologie, zoologie şi mineralogie din acea perioadă. A mai descris în lucrările sale războaiele romanilor cu popoarele germanice, o prezentare a istoriei Romei în 31 de volume, continuând opera istoricului roman Basus din anul 47.Istoricul roman Tacitus a folosit mai târziu lucrările lui Plinius.Plinius cel bătrân moare la erupţia vulcanului Vezuviu, cenuşa vulcanică distrugând oraşul Pompei.El era atunci prefectul flotei romane în Misenum. După erupţia vulcanului devine interesat de acest fenomen dar moare sufocat de gazele toxice emanate.

-1820: A murit Ioan Budai-Deleanu, scriitor, istoric şi cărturar iluminist; reprezentant al Şcolii ardelene (n. 1760?) 

- 1832: A murit Sadi Carnot, fizician francez. Nicolas Léonard Sadi Carnot (n. 1 iunie 1796) a fost un fizician şi inginer militar francez care, în lucrarea lui din 1824, Reflecţii asupra puterii motrice a focului (Réflexions sur la puissance motrice du feu), a dat prima descriere de succes a motoarelor termice, descriere cunoscută azi sub numele de ciclul Carnot, punând astfel bazele pentru a doua lege a termodinamicii. Nu şi-a publicat lucrarea într-o revistă academică, ci sub forma unei mici cărţi. El este primul fizician care s-a ocupat de termodinamică, având meritul definirii unor concepte ca randamentul termic Carnot, ciclul termic Carnot şi formulării teoremei lui Carnot etc. În opera sa menţionată anterior face referire prin denumirea putere motrice la conceptul denumit ulterior de Gaspard-Gustave Coriolis lucru (al forţei) şi azi lucru mecanic.Astfel, Carnot a determinat echivalentul mecanic al căldurii, ceea ce a însemnat recunoaşterea posibilităţilor de transformare a căldurii în mişcare mecanică, stabilind legile termodinamicii.

- 1846 - A murit amiralul Ivan Kruzenstern, navigator rus; a condus prima expeditie rusa, care a facut ocolul lumii (1802)1804 - 1806: expediţia condusă de Ivan Fedorovich Kruzenshtern la bordul navei Nadejda şi Iuri F. Lisianki cu nava Neva deschide drumul exploratorilor ruşi în Pacific. Cei  doi sunt primii ruşi care realizeaza o circumnavigaţiune.

- 1856: S-a născut dirijorul şi compozitorul austriac Felix Mottl (m. 1911)

- 1868: A murit Costache Negruzzi, scriitor, traducător din literaturile germană, engleză şi rusă (considerat unul dintre cei mai buni traducători în versuri din prima jumătate a secolului al XIX-lea); ziarist, om politic din perioada paşoptistă; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1867 (n. 1808).

- 1872: S-a născut Raicu Ionescu-Rion (numele la naştere: Raicu Ionescu), critic literar şi publicist (m. 1895) 

- 1884: A murit medicul român de origine franceză Carol Davila; a venit în Ţara Românească în 1853 pentru a organiza serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice; împreună cu dr. Nicolae Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical românesc; în 1855 a înfiinţat Şcoala de Mică Chirurgie, devenită, în 1857, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, iar mai târziu, în 1869, Facultatea de Medicină din Bucureşti; a fost iniţiatorul şi organizatorul Societăţii Naţionale de Cruce Roşie (1867) (n. 1828).

- 1885: S-a născut inginerul Ion S. Gheorghiu; contribuţii la elaborarea unei teorii generale a maşinilor electrice (a introdus noţiunea de generator unic); a realizat proiectele de electrificare a unor căi ferate (Ploieşti-Braşov, Târgovişte-Bucureşti); membru titular al Academiei Române din 1952, vicepreşedinte al acestui for (1959-1963) (m. 1968)

- 1898: S-a născut Albert Claude, citolog belgiano-american, laureat al Premiului Nobel. Albert Claude (d. 22 mai 1983 a fost biolog belgian, laureat Premiului Nobel în 1974 împreună cu George Palade şi Christian de Duve, pentru descoperirile de infrastructură celulară, în special a ribozomilor, loc de descifrare a mesajului ereditar şi de biosinteză a proteinelor.A activat în principal la Universitatea Catolică din oraşul Louvain, Belgia.

- 1899: S-a născut scriitorul argentinian Jorge Luis Borges. Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo (n. Buenos Aires - d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveţia) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filosofice şi metafizice cu temele clasice ale fantasticului (şi anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărţile misterioase şi vrăjite, salturile în timp). Adjectivul borgezian defineşte concepţia despre viaţă ca poveste, ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărţi imaginare). A fost influenţat de autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauersau G. K. Chesterton.

- 1902: S-a născut inginerul Martin Bercovici, unul dintre pionierii planurilor de electrificare a ţării; membru titular al Academiei Române din 1963. Martin Bercovici (n. Bârlad - d. 19 ianuarie 1971, Bucureşti) a fost un inginer energetician român de origine evreiască, membru titular al Academiei Române. A fost primul decan al Facultăţii de Energetică a Politehnicii din Bucureşti. A fost fondatorul şcolii româneşti de centrale electrice. Lucrările sale, publicate în anii şaizeci, individual sau în colaborare cu alţii, sunt considerate lucrări de referinţă la tehnică românească.Operele sale cuprind și:

-Reţele electrice. Calculul mecanic, Editura Tehnică, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Arie Arie)-primă ediţie.

-Reţele electrice. Calculul electric (1974)

 -1909: A murit (la Viena) prozatorul Iuliu Traian Mera, de profesie medic; membru şi apoi preşedinte al societăţii România Jună din Viena; animator al mişcării artistice de amatori din zona Aradului; membru al Comitetului Central al Partidului Naţional Român care a elaborat Memorandumul, fiind inculpat în celebrul proces de la Cluj; şi-a donat averea pentru scopuri culturale româneşti (n. 1861)

- 1920: S-a născut canadianul Alex Colville, artist plastic 

- 1928: A murit Aurel Băeşu, pictor român. 

- 1929: S-a născut Yasser Arafat, om politic palestinian; ales, în 1968, preşedinte al Organizaţie pentru Eliberarea Palestinei, iar în 1994, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene; Premiul Nobel pentru pace pe 1994, împreună cu premierul israelian Yitzhak Rabin şi cu Shimon Peres, ministrul de externe israelian, pentru progresul (din acea perioadă) în negocierile de pace din Orientul Mijlociu (m. 2004). Data de 24 august este trecută în certificatul său de naştere înregistrat la Cairo, Egipt; după alte surse, s-ar fi născut la 4 sau 27 august 1929

- 1932: A murit compozitorul Gheorghe Cucu, cunoscut mai ales datorită muzicii corale şi prelucrărilor de folclor (n. 1882) 

- 1937: S-a născut Eugen Mihăescu, pictor, grafician şi om politic, stabilit în 1967 în Elveţia şi, ulterior (1981) în SUA; fost ambasador al României la UNESCO (2001-2004); membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993  

- 1937: S-a născut Yvette Froment, pictor hiperrealist canadian

- 1940: A murit inginerul german Paul Nipkow, inventatorul dispozitivului optico-mecanic (discul Nipkow) pentru analiza şi sinteza imaginii de televiziune (1884), înlocuit astăzi cu sisteme electronice (n. 1860)

- 1942: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) matematicianul Constantin Bănică; contribuţii la analiza complexă şi geometria algebrică; membru corespondent al Academiei Române (m. 1991) 

-1942:S-a născut Tony Hunt, pictor canadian.S-a născut in 1942 in comunitatea băştinaşă Kwakwaka'wakw din Alert Bay, British Columbia. 

- 1942: S-a născut actriţa de naţionalitate maghiară Ana Széles; stabilită din 1989 la Budapesta 

- 1944: La Radiodifuziune este difuzată (la orele 16:30) declaraţia oficială a Guvernului român privind existenţa stării de beligeranţă cu Germania, ca urmare a deschiderii ostilităţilor de către trupele germane; declaraţia va fi publicată în presa din 25 august

- 1947:S-a născut Victor Ivanovici, critic literar, traducător (din şi în limbile română, greacă şi spaniolă); stabilit din 1984 la Atena 

- 1947:S-a născut scriitorul brazilian Paulo Coelho.

- 1948: S-a născut compozitorul francez de muzică electronică Jean Michel Jarre (fiul compozitorului de muzică de film Maurice Jarre)

-1949: Intrarea in vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord .Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză şi OTAN în franceză şi spaniolă) este o alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949. 

- 1956: Elvis Presley iregistreaza cântecul Love Me Tender 

- 1960: A murit (la New York) Vespasian V. Pella, jurist şi diplomat; raportor (1925) la Conferinţa interparlamentară de la Washington; preşedintele grupului român la Conferinţele balcanice; delegat al României la Conferinţa pentru dezarmare; contribuţii la crearea instituţiilor de drept internaţional; lucrări de drept şi procedură penală; membru corespondent al Academiei Române din 1941 (n. 1897)

- 1987: A murit Boris Cazacu, lingvist şi filolog; specialist în dialectologie; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (n. 1919) 

- 1988: A murit compozitorul Anton Dogaru (n. 1945)

- 1999: A murit chitaristul francez de origine egipteană Alexandre Lagoya (n. 1929)

-1999: Echipajul de pe staţia spaţială Mir, alcătuit din doi cosmonauţi ruşi, Viktor Afanasiev şi Serghei Avdeev, şi astronautul francez Jean-Pierre Haignere, şi-a încheiat misiunea la această dată; după ce a fost exploatată timp de 13 ani, staţia a fost dezafectată în martie 2001

- 2006: A murit Erwin Acel, dirijor de origine română stabilit în Germania (n. 1935)

- 2006, 24/25: A murit (într-un accident de maşină) regizorul de film Cristian Nemescu (n. 1979)

- 2010: A murit actriţa Elena Sereda (n. 1926)

£££

 S-a întâmplat în 25 august 1530: La această dată, se năștea Ivan al IV-lea,  zis și „cel Groaznic”, mare cneaz al Moscovei şi al întregii Rusii (1533-1547), primul ţar al Rusiei (1547-1584). Ivan a fost fiul mult așteptat al Marelui Cneaz al Moscovei Vasili. S-a născut la 25 august 1530, atunci când tatăl său avea 51 de ani. Zece zile mai târziu Ivan a fost botezat la mănăstirea Sfintei Treimi. După doi ani, mama sa, Elena, aduce pe lume al doilea fiu, Iuri.

La 25 noiembrie 1533, Marele Cneaz aflat pe moarte dictează testamentul definitiv: îl desemnează la tron pe fiul său Ivan care are aproape trei ani, punându-l până la vârsta de 15 ani sub tutela mamei sale Elena și a boierilor. La 4 decembrie 1533, după o domnie de 29 de ani, Vasili al III-lea moare. După moartea tatălui a reluat pentru un timp cinci ani, regența mama lui Ivan, Elena Glinskaia, însă ea moare în 1538, probabil otrăvită. Urmează o luptă crâncenă pentru tron între boieri, care au fost însoțite de acte de cruzime deosebită. Rămas orfan, în fața boierilor care se luptă pentru putere, Ivan se teme pentru viața sa. Asistă la adevărate lecții de cruzime și viclenie. Acestea probabil au fost lecțiile pentru Ivan pe care le-a aplicat mai târziu. La vârsta de 13 ani când devine conștient de autoritatea lui se răzbună, astfel la data de 29 decembrie 1543 dă ordin să fie prins boierul Andrei Suiski și este lăsat să fie sfâșiat de câinii de vânătoare înfometați. Mitropolitul Macarie îl ajută să se familiarizeze cu teologia și istoria. Călătorește mult, vizitează mănăstiri, vânează.

Ivan este încoronat țar la 16 ianuarie 1547, la Moscova la vârsta de 16 ani. Se căsătorește la 3 februarie 1547 în Catedrala Adormirii Maicii Domnului cu Anastasia Romanova, fiică de boieri ai unei familii de viță veche. Formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales), alcătuit din membri ai nobilimii și ai clerului. Adunarea este dominată de doi oameni: Mitropolitul Macarie, cultivat, autorul multor cărți de evlavie și de istorie, și părintele Silvestru, predicatorul iluminat. În 1552 el a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său (2 octombrie 1552). La 28 martie 1554 se naște țareviciul Ivan. Țarina mai născuse două fete dintre care una, Ana, a murit la douăzeci de luni și un băiat, Dimitri, care a murit la câteva luni. În august 1554, el supune regiunea Astrahanului. Prin această cucerire, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi. În 1558 armata sa pătrunde în Livonia.

Țarina Anastasia moare la 7 august 1560, iar Ivan se căsătorește la 21 august 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria. Noua țarină este frumoasă însă analfabetă, răzbunătoare și sălbatică. Naște un băiat, Vasili, care va muri după câteva săptămâni. La 1 septembrie 1569, în vârsta de 25 de ani țarina Maria moare otrăvită. Marele oraș comericial Poloțk cade în mâinile lui Ivan în februarie 1563 care adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

În 1550, el formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează și duce la îndeplinire hotărârile țarului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest. La 23 februarie 1551, Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto.Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor.Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ. În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului.

Prin decizia unilaterală a țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii, iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

Nemulțumirea crește în rândul populațiilor din două orașe alipite de curând Rusiei: Novgorod și Pskov. Novgorodul a fost cucerit în 1471 de marele cneaz Ivan al III-lea, bunicul lui Ivan cel Groaznic iar Pskovul în 1510 de marele cneaz Vasili al III-lea, tatăl lui Ivan. Sub pretextul că ar exista o scrisoare prin care populația ar fi dispusă să se supună Poloniei, la 2 ianuarie 1570, avangarda armatei țarului ajunge la zidurile Novgorodului. Soldații ridică în jurul orașului zăplazuri înalte pentru ca nimeni să nu poată ieși, bisericile sunt încuiate pentru ca nimeni să nu se poată refugia în ele, toți funcționarii sunt arestați, sunt uciși preoții. Locuitorii Novgorodului sunt aduși în fața țarului și a fiului său, Ivan; sunt bătuți, torturați, omorâți. Masacrul durează cinci săptămâni. Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia cronici a Novgorodului, la 27.000 după Taube și Kruse, la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570. El va rămâne un oraș de mâna a doua, sărac și cu populație puțină. Ivan cel Groaznic se îndreaptă cu armata spre Pskov însă orașul i se așterne la picioare, iar după câteva zile Ivan se întoarce la Moscova unde execută prizonierii pe care i-a luat din Novgorod. În 1570, sultanul Turciei, Selim al II-lea, pretinde Rusiei restituirea Kazanului și Astrahanului sau ca Moscova să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571, tătarii dau foc caselor de la periferia Moscovei.

La 28 octombrie 1571, Ivan se căsătorește pentru a treia oară, de data aceasta cu Marfa Sobakina, fiica unui negustor din Novgorod, iar la 3 noiembrie are loc nunta fiului său Ivan cu Eudoxia Saburova.Țarina Marfa, care se îmbolnăvise înainte de nuntă, moare la 13 noiembrie 1571. De teamă că nu i se va permite cea de-a patra căsătorie, declară că n-a avut nici un contact carnal cu soția sa și cere Bisericii anularea căsătoriei. Se însoară la 29 aprilie 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean. După doi ani de căsătorie îi va reproșa sterilitatea, o va repudia și o va trimite într-o mănăstite unde va deveni sora Daria.Țarul se căsătorește pentru a cincea oară cu Anna Vasilcikova care, curând, va suferi o moarte violentă. A șasea soție, Vasilisa Melentieva, este surprinsă după câteva luni în adulter cu prințul Ivan Devtelev. Este tunsă și trimisă la mănăstire. 

Cea de-a șaptea soție, Maria Dolgoruki, îl dezamăgește pe țar mai mult decât toate celelalte: nu este fecioară. Este legată de o trăsură, iar caii o trag în râu unde se îneacă. În 1581 se căsătorește pentru a opta oară cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui dregător de la curte. În același timp, fiul său Feodor o ia de soție pe Irina, sora lui Boris Godunov. În timp ce era plecat în luna de miere cu cea de-a patra soție, armata hanului tătar Devlet-Ghirai înaintează din nou spre Moscova. Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan dizolvă opricinina care este detestată în țară, dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină.

Ambasadorul Poloniei, Mihail Haraburda, cere țarului în schimbul alegerii sale să modifice frontiera în avantajul Poloniei, să abandoneze Poloțkul, Smolenskul și alte orașe rusești, dar Ivan refuză. După multe pertractări, Dieta poloneză îl alege pe Henric de Valois, duce de Anjou, fratele regelui Carol al IX-lea al Franței. După decesul regelui Carol al IX-lea al Franței, Henric, regele Poloniei fuge noaptea în Franța și se încoronează sub numele de Henric al III-lea al Franței.

Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory, îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577. Doi ani mai târziu, armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie 1582 este semnat un armistițiu pe zece ani între Polonia și Rusia. Rușii abandonează întreaga Livonie și Poloțkul, iar polonezii evacuează orașele rusești pe care le-au cucerit. Țareviciul Ivan care are 27 de ani și care a urmărit îndeaproape tratativele de pace cu Polonia îi reproșează tatălui său lașitatea de care dă dovadă și îi cere încredințarea trupelor pentru a elibera Pskovul. După câteva zile, la începutul lunii noiembrie, o solie de boieri îi cere țarului să preia comanda trupelor sau să-l trimită pe țareviciul Ivan pentru a lupta împotriva polonezilor. Ivan crede că este vorba de o conspirație împotriva lui. La 15 noiembrie 1581 își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era însărcinată într-un stadiu avansat, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât aceasta avortează.Țareviciul furios ridică vocea în fața suveranului. Ivan își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal. La 19 noiembrie 1581, oficial, țareviciul moare în urma unei febre puternice. Ivan, care își iubea fiul foarte mult, este distrus, refuză să doarmă și să se hrănească, se simte vinovat atât pentru că și-a omorât fiul dar și pentru că acest fiu era moștenitorul tronului. La 19 octombrie 1582, Maria Nagoi naște un băiat sănătos, Dmitri.

De când și-a ucis fiul, Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură i-au ruinat sănătatea. La începutul anului 1584, decăderea fizică se accentuează. Pentru că nici poțiunile medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la Moscova astrologi, ghicitori, vraci. Deși i se ascunde concluzia prezicătorilor, țarul află printr-o indiscreție, că astrologii i-au calculat data decesului - 18 martie. Începe să facă mai multe daruri bisericilor și este preocupat de succesiune. În prezența boierilor dictează dispoziții prin care îl numește moștenitor pe cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-l ajuta pe Feodor, numește și o comisie alcătuită din cinci boieri: Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și mai ales Boris Godunov, a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.

În ziua de 18 martie 1584, Ivan moare în timpul unei partide de șah cu Bogdan Bielski. Cel mai probabil Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital. A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său pe care l-a ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său figurează următoarea inscripție: „În anul 7092 (1584), în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas."

Surse:

https://www.scribd.com/doc/268622306/Ivan-Cel-Groaznic

https://www.rfi.ro/cultura-91413-accent-pe-istorie-ivan-cel-groaznic-tar-statuie

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ivan-cel-groaznic-un-destin-implacabil

https://www.descopera.ro/istorie/16516908-otravire-inec-sau-exil-viata-celor-opt-sotii-ale-lui-ivan-cel-groaznic-primul-tar-al-rusiei

https://adevarul.ro/cultura/istorie/documentar-povestea-ivan-groaznic-crimele-numele-domnului-8_56b066375ab6550cb85f2820/index.html

https://www.descopera.org/ivan-al-iv-lea-sau-ivan-cel-groaznic/

https://moldova.europalibera.org/a/masacrul-din-novgorod-ivan-devine-cel-groaznic-/29687870.html

_££

 S-a întâmplat în 25 august1873: În această zi, s-a născut Lucia Sturdza Bulandra, actriţă, directoare de teatru şi profesoară. Lucia Sturdza-Bulandra (n. Iaşi – d. 19 septembrie 1961, Bucureşti), descendenta unei familii princiare de renume, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Negăsind un post în învăţământ, s-a prezentat, în 1898, la directorul Teatrului Naţional, Petre Grădişteanu, care, după o singură probă, a angajat-o. 

În seara debutului, a primit o telegramă de la bunica ei, prin care îi interzicea să poarte pe scenă numele marii familii din care făcea parte: „Je te défends de porter le nom de ton père sur la scène" („Îţi interzic să porţi pe scenă numele tatălui tău"). Lucia Sturdza-Bulandra n-a ascultat porunca.

Debutul, în piesa într-un act Primul Bal, a dramaturgului francez atunci în vogă, Édouard Pailleron, la 1 octombrie 1898, i-a arătat nevoia stringentă de o pregătire adecvată. La Conservatorul Aristizzei Romanescu a studiat, după cum afirma chiar ea, tot ceea ce avea legătură cu arta dramatică şi a urmărit jocul marilor actori români şi străini. De la actorii ruşi a învăţat ce înseamnă dăruirea şi identificarea, iar de la italianul Ermette Novelli „a înţeles marele rost al jocului actorului”.

Pe 18 septembrie 1911 a avut loc premiera filmului Amor Fatal, unde a jucat alături de Tony Bulandra cu care, după câteva luni, s-a căsătorit. În 1914 a înfiinţat, împreună cu soţul ei ş.a., Teatrul Regina Maria. Acesta, schimbându-şi mereu componenţii la conducere, în cele din urmă se va stabiliza sub sigla Companiei Bulandra – Maximilian – Storin, cu sediul în Piaţa Senatului.  În cadrul acestei asociaţii, Lucia Sturdza-Bulandra – deşi singura femeie – avea cuvântul cel mai greu; autoritară, severă şi exigentă, cu o putere de muncă uimitoare. Au întocmit un repertoriu valoros, au atras regizori şi actori de prestigiu, în frunte cu Maria Ventura de la Comedia Franceză din Paris.

Ca actriţă, juca seară de seară, regiza spectacole, făcea turnee, citea, studia piese, discuta cu autori, propunea colaboratori şi în egală măsură hotăra angajările tinerilor după criterii strict personale. În paralel, ea a fost şi profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, unde timp de 30 de ani a format generaţii întregi de actori, printre care se numără Nicolae Bălţăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Aura Buzescu, Mihai Popescu, Fory Etterle, Niki Atanasiu, Al. Giugaru, Nineta Gusti ş.a.

După război, când a traversat o perioadă grea – destrămarea companiei (1941), moartea soţului (1943) –, este numită în 1947 la conducerea Teatrului Municipal. Invitaţia venită din partea regimului comunist de a înfiinţa acest teatru a însemnat pentru ea o renaştere, o revenire la viaţă. Rolurile sale de referinţă au fost „Maria Stuart”, „dna Warren”, „Mamouret”, „dna Alving”, „Vassa Jeleznova”, „Regina Margot”, „Anna Karenina”, „Sapho”, „Maman Colibri”, „Nebuna din Chaillot”, „Doamna Clara” etc.

A scris Actorul şi arta dramatică, Amintiri şi a tradus numeroase piese din limbile franceză, italiană, germană şi engleză. Primeşte mai multe distincţii, cum ar fi Bene Merenti, clasa I, Meritul Cultural, clasa I şi clasa II, Vulturul alb (iugoslav), Ordinul Muncii, clasa I, Steaua Republicii, titlul de Artist al Poporului. La vârsta de 88 de ani a căzut pe scară, iarna, şi a murit.

Caracterizată de un talent susţinut, nuanţat de o sensibilitate rafinată şi de un complex bagaj cultural, cea care avea să devină o mare doamnă a teatrului românesc trebuia să ajungă profesoară, însă un rol într-o mică piesă avea să-i deschidă drumul către o carieră fabuloasă, chiar împotriva prejudecăţilor familiei sale. Ea are meritul de a fi înfiinţat instituţia teatrală din Bucureşti care astăzi îi poartă numele şi a cărei directoare a fost, din anul 1947 până la sfârşitul vieţii.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://radioromaniacultural.ro/portret-lucia-sturdza-bulandra-personalitate-exceptionala-a-teatrului-romanesc/

https://www.ziarulmetropolis.ro/lucia-sturdza-bulandra-povesti-despre-femeile-care-au-inspirat-o/

https://www.cinemagia.ro/actori/lucia-sturza-bulandra-61171/

£££

 S-a întâmplat în 25 august1900: În această zi, a murit Friedrich Nietzsche, scriitor şi filosof german, cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat. Friedrich Nietzsche, filosof al culturii, filolog, scriitor, una dintre personalităţile influente ale gândirii moderne din secolul al XIX-lea, s-a născut la 15 octombrie 1844, la Röcken, lângă Lützen, în Germania, într-o familie de pastori luterani. 

O parte dintre temele pe care le-a abordat în operele sale şi pentru care a rămas cunoscut în istoria filosofiei sunt nihilismul, imoralismul, voinţa de putere, supraomul. Multe citate din operele sale au devenit comune în posteritate, unele dintre ele fiind chiar clişee în melodii contemporane. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie şi apoi pe cele de Filologie Clasică, la universităţile din Bonn şi Leipzig, unde l-a avut ca profesor pe Friedrich Wilhelm. În perioada în care a studiat la Leipzig, marcat fiind de lectura lucrării lui Arthur Schopenhauer, „Lumea ca voinţă şi interpretare'', i-a scris surorii sale: „Ce căutăm noi, de fapt? Odihna, fericirea? Nu, nimic altceva decât adevărul, aşa înfricoşător şi rău cum este el''.Ritschl l-a propus pe Nietzsche pentru catedra de filologie clasică la Universitatea din Basel, unde a ocupat, în 1869, un post de profesor. Din perioada în care a fost profesor, datează prietenia lui Nietzsche cu muzicianul şi compozitorul Richard Wagner, a cărui personalitate a avut o influenţă semnificativă asupra gândirii nietzscheene.

În volumul „Naşterea tragediei" („Die Geburt der Tragödie"), publicat în 1871, Nietzsche a venit cu o nouă interpretare asupra dihotomiei apolinic-dionisiac în arta greacă.În critica clasică nu se recunoşte decât un aspect al artei greceşti, cel care îl simbolizează pe Apollon, şi din care rezultă arta apolinică. Acest tip de artă este caracterizat de moderaţie şi măsură şi are ca obiect contemplarea ce se ridică deasupra unei lumi condamnate la suferinţă. Acestei perspective asupra artei greceşti, Nietzsche îi opune abordarea dionisiacă (simbolizată de Dionysos), în care arta este rezultatul extazului prin care se manifestă voinţa de a trăi şi care permite evadarea din suferinţă. Dualismul apolinic-dionisiac va fi prezent şi în studiul apărut în 1872, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii" („Die Geburt der Tragödie"), care s-a bucurat de un real succes în epocă. În perioada 1873-1876, a apărut culegerea de studii şi reflecţii filosofice „Consideraţii inactuale" („Unzeitgemässe Betrachtungen").

Din 1876, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit treptat, astfel încât, în 1879, s-a retras de la catedră şi s-a dedicat exclusiv scrisului. S-a stabilit în această perioadă, pe rând, în Elveţia, la Sils-Maria pe valea Innului, în Italia şi în sudul Franţei.În 1878 a publicat volumul „Omenesc, prea omenesc" („Menschliches Allzumenschliches"), în 1881 a apărut „Aurora. Gânduri asupra prejudecăţilor morale" („Morgenröte"), iar în 1882, „Ştiinţa voioasă" („Die fröhliche Wissenschaft").În următorii ani, 1885-1888, au apărut câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale: „Aşa grăit-a Zarathustra" („Also sprach Zarathustra" , 1885) , „Dincolo de bine şi de rău" („Jenseits von Gut und Böse" , 1886), „Despre genealogia morale" („Zur Genealogie der Moral" , 1887), „Amurgul idolilor"  („Götzen-Dämmerung", 1888), „Anticristul" („Der Antichrist", 1888), „Ecce Homo", („Iată omul", 1888). 

Tema imoralismului ilustrată de ideea că morala este „o acţiune tiranică, împotriva naturii şi de asemenea împotriva raţiunii" apare în lucrarea „Dincolo de bine şi de rău".Tema supraomului, prefigurată deja de unele opere anterioare se cristalizează în lucrarea „Aşa grăit-a Zarathustra" şi va fi interpretată diferit de critica de specialitate. Astfel, supraomul a fost receptat, fie ca acel tip superior de om, care ar urmă să se elibereze de morala de sclav a creştinismului, dându-şi singur legi, fie ca pe o tipologie care nu urmăreşte decât autodepăşirea de sine, în sensul unei evoluţii individuale pozitive care nu lezează în niciun fel libertatea celuilalt.

Celebrul dicton „Dumnezeu a murit!" a comportat, la rândul său, trei semnificaţii principale. Prima ar fi accepţiunea anticreştină, a morţii Dumnezeului creştinilor, în care fiinţa divină este înlocuită cu supraomul. Cea de-a doua interpretare, a morţii Dumnezeului filosofilor, susţine că moartea lui Dumnezeu ar însemna lipsa de validare a ideii că există valori obiective, universale, care ar trebui acceptate universal. În sfârşit, o a treia interpretare a dictonului este una pur empirică, o constatare: credinţa în Dumnezeu nu mai este luată în serios de contemporanii filosofului. Opera „Anticristul" („Der Antichrist"), publicată în 1888 avea să ilustreze una dinte temele centrale ale operei filosofului: nihilismul. Ateu şi adversar al creştinismului, Nietzsche considera că toate valorile supreme ale existenţei ar fi inventate, inaccesibile omului, care îşi pierd voinţa de putere în timp, şi astfel existenţa devine lipsită de sens. 

Scriitorul admitea că viaţa are, totuşi, un sens, dat de existenţa voinţei de putere, care îi poate determina finalitatea. Conceptul de supraom devine astfel o necesitate în personalitatea umană. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea şi agonia unui cal în stradă, Nietzsche a avut prima criză de nebunie, în cursul căreia a avut manifestări delirante. Plecând de la această idee, în 2011, s-a realizat un film, „Calul din Torino", în regia lui Bela Tarr şi Agnes Hranitzky. A fost îngrijit până la sfârşitul vieţii de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.

Postum, a fost publicată una dintre cele mai cunoscute şi controversate opera ale sale, „Voinţa de putere" („Der Wille zur Macht", 1906). Conceptul de voinţă de putere este unul central în opera filosofului şi a generat şi foarte multe controverse în interpretare. Dintr-o anumită perspectivă, voinţa de putere ar fi un principiu de conduită ce are ca unitate de analiză individul, cu drama sa interioară (voinţa de autodepăşire), şi nu grupurile sau statele. Interpretările din secolul XX au considerat însă că unitatea de analiză pentru conceptul de voinţă de putere sunt grupurile sau statele şi au considerat că supraomul, ca om cu voinţă puternică (opus omului slab, credincios din centrul filosofiei creştine), este un om atotputernic fizic şi intelectual.

Aşa se explică cum, în anii 20, voinţa de putere a fost revendicată de ideologiile totalitare şi autoritare din secolul al XX-lea. La acest gen de receptare a contribuit şi sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster, nazistă şi admiratoare a lui Hitler, care a modificat unele texte pentru a le utiliza ca argumente în favoarea ideologiei pe care o promova. În 1889, an în care a publicat „Amurgul idolilor", Nietzsche s-a îmbolnăvit psihic. A fost internat în diferite clinici şi, după câteva perioade de revenire, a murit, la 25 august 1900, la Weimar.

Surse:

https://www.iep.utm.edu/nietzsch/

https://www.britannica.com/biography/Friedrich-Nietzsche

https://istoriiregasite.wordpress.com/2016/07/08/viata-lui-friedrich-nietzsche-i-familia/

https://www.timpul.md/articol/nietzsche---un-filosof-rastalmacit-ideologic-37890.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/08/25/documentar-115-ani-de-la-moartea-filosofului-friedrich-nietzsche-07-11-16

http://cogito.ucdc.ro/nr_1/4%20-%20Vasile%20Macoviciuc%20-%20PRESUPOZITII%20EXISTENTIALE%20IN%20FILOSOFIA%20LUI%20NIETZSCHE.pdf

£££

 S-a întâmplat în 25 august1907: În această zi, a murit Bogdan-Petriceicu Hasdeu. Bogdan Petriceicu Hasdeu (Tadeu Hasdeu, n. 16 februarie 1836 [26 februarie 1838], Cristeşti, Hotin, Republica Moldova - d. Câmpina, judeţul Prahova), scriitor, filolog, lingvist, folclorist, gazetar, filosof, istoric, jurist şi om politic. Fiu al boierului Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Dauksza, familie de învăţaţi; tatăl şi bunicul erau cărturari poligloţi, care au scris despre folclorul şi istoria românilor, ceea ce are o mare influenţă asupra viitorului savant.

Se căsătoreşte în anul 1865 cu o româncă ardeleancă, Iulia Faliciu, care-i dăruieşte peste patru ani un copil, pe Iulia. Copilul s-a dovedit curând a fi un geniu. Ştia să scrie şi să citească de la vârsta de trei ani, la opt ani vorbea deja mai multe limbi: franceza, germana, engleza. La vârsta de unsprezece ani îşi susţine examenele la liceul „Sf. Sava”, iar în 1886, la numai 17 ani, îşi ia bacalaureatul la Sorbona. Nu-şi mai poate continua studiile pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins din viaţă înainte de a împlini 19 ani (1888). Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost imens, toată perioada ce a urmat acestui trist eveniment a fost influenţată negativ, ducându-l spre un continuu declin ştiinţific, moral, comportamental, psihic.

Face primele clase în Polonia, la Viniţa, Rovo şi Cameniţa, liceul la Chişinău, dreptul la Universitatea din Harkov, Polonia (1852-1856), unde îşi aprofundează cunoştinţele de istorie şi filologie. Cunoaşte mai multe limbi: rusa, poloneza, germana, engleza, franceza. După o scurtă perioadă petrecută în armata rusă, în 1857 dezertează şi trece în Moldova, unde este numit judecător la Cahul (1858); după ce este destituit revine în Iaşi, devenind profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Reală, precum şi custodele Bibliotecii Universităţii din Iaşi (1859-1862).

Activitatea sa publicistică, constă în colaborarea cu numeroase publicaţii, multe dintre el constituite şi conduse de către el: „România” (1858-1859), „Foaia de storiă română” (1859), „Foiţa de istorie şi literatură” (1860), „Lumina” (1862-1863), în Iaşi, unde predomină lucrările cu profil istoric şi filologic. La Bucureşti editează revistele satirice: „Aghiuţă” (1863), „Satyrul” (1866), istorico-literare: „Traian” (1869-1870), „Columna lui Traian” (1870-1877, 1882-1883), „Revista nouă” (1887), conduce „Foaia societăţii "Românismul"” (1870-1871), „Revista literară şi ştiinţifică” (1876) şi colaborează la „Buciumul”, „Familia”, „Sentinela Română”, „Românul”, „Perseverenţa”, „Ghimpele” ş. a.

Cea mai mare parte a activităţii sale a consacrat-o istoriei şi filologiei. Ca istoric se remarcă, mai ales, prin: Istoria critică a românilor (1873-1875), rămasă însă neterminată, bine primită, mai ales că demontează afirmaţiile contestatarilor autohtoniei românilor la nord de Dunăre, pentru care este premiat. Alte lucrări sunt monografia Ioan Vodă cel Cumplit (1865), Arhiva istorică română (1865-1867), în trei tomuri, ce cuprinde documente istorice, filologice şi din literatura naţională şi străină, multe dintre ele inedite. Lucrările filologice mai importante sunt Cuvente den Bătrâni (1878-1881) unde „pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid” (filologul german Schuchard) şi Etymologicum Magnum Romaniae (1886-1898), proiect grandios, nefinalizat însă din cauza morţii sale.

În dramaturgie, operele sale cele mai importante sunt drama Răzvan şi Vidra (pusă în scenă pe 10 februarie 1867 la Teatrul Naţional din Bucureşti) şi comedia Trei crai de la Răsărit; în literatură se remarcă prin nuvela Duduca Mamuca (1863) asupra căreia va interveni după scandalul generat, schimbându-i conţinutul şi titlul, care devine Micuţa (1863). Director al Arhivelor Statului (1876-1901), publică masiv documente referitoare la istoria naţională. Recunoscându-i meritele, Academia Română îl primeşte în rândurile sale în anul 1877.

În politică a cochetat cu Partidul Naţional Liberal, pe listele cărora a fost ales deputat (1867).Sprijină înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea prinţului străin, apoi, pentru o perioadă, este antidinastic, revenind însă, după un timp, la sentimente monarhiste.Prin lucrările sale ştiinţifice, Bogdan Petriceicu Hasdeu creează un stil erudit, enciclopedist şi, mai ales, deschide gustul pentru sinteze culturale, generând o tradiţie în cultura românească, continuata de Nicolae Iorga, George Călinescu, Mircea Eliade. Rămâne deschizător de drumuri în filologie, folcloristică, istorie, aşezând cercetarea acestor domenii într-un cadru care nu se va schimba multa vreme.

Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Haşdeu i-a amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi…În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se”. De asemenea, toată biblioteca lui B. P. Haşdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca aceasta să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia. Soţia lui Haşdeu moare la 2 iulie 1902, la vârsta de 62 ani, iar soţul său a trecut la cele veşnice la 25 august 1907.

Castelul de la Câmpina a dat naştere, de-a lungul vremii, la nenumărate legende, chiar şi în zilele noastre unele dintre acestea arătând că, în anumite nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, sau că Iulia ar fi fost văzută de localnici pe terasa castelului cu un buchet de margarete în braţe şi că a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestora.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

https://radioromaniacultural.ro/portret-bogdan-petriceicu-hasdeu-unul-dintre-cele-mai-uluitoare-genii-pe-care-le-a-zamislit-neamul-romanesc-si-marea-sa-tragedie/

http://www.autorii.com/scriitori/bogdan-petriceicu-hasdeu/index.php

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/24-bogdan-petriceicu-hasdeu-1838-1907

https://ziarullumina.ro/documentar/bogdan-petriceicu-hasdeu-folcloristul-unui-neam-intreg-38953.html

£££

 S-a întâmplat în 25 august1936: La această dată, s-a născut Sebastian Papaiani. Sebastian Papaiani (n. Pitești, România – d. 27 septembrie 2016, București) a fost un mare actor român. El a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, promoţia 1960. După absolvire a jucat pe scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu, oraș unde s-a căsătorit cu actriţa Eugenia Giurgiu Papaiani cu care a avut un fiu.

S-a mutat ulterior la Bucureşti şi a jucat la Teatrul Giuleşti, în spectacole ca Domnişoara Nastasia de Gh. M. Zamfirescu, Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello, Livada cu vişini de Cehov, Să nu-ţi faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu şi-n foarte multe alte roluri, apoi la Teatrul Nottara într-o paletă foartemare de roluri, unde în anul 2010 i s-a dedicat spectacolul Secta Femeilor, adaptare după Aristofan a regizorului Toma Enache, în care interpreta rolul lui Sofocle. Pe marele ecran a debutat în 1961, cu filmul Purgatoriul nr.5 iar în 1963 joacă în comedia regizorului Geo Saizescu Un surâs în plină vară, unde alături de actriţa Florina Luican, se face remarcat atât de critici cât şi de public. A jucat apoi în peste 50 de producţii cinematografice, a cucerit publicul cu rolul Plutonierului Căpşună din seria de filme BD, a fost Păcală, Comisul Ionuţ Jder, Ieremia în Toate pânzele sus, Gogu a lu’ Pupăză în Nea Marin Miliardar, Caporalul Vasile Dobrită în Am fost şaisprezece etc. A jucat în multe filme pentru televiziune. S-a pensionat în 1990, dar nu a putut rămâne departe de scenă şi film, a revenit mai întâi la Teatrul Mic, apoi la Teatrul Nottara. A fost căsătorit  peste 35 de ani cu Marcela Papaiani.

Sebastian Papaiani a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alţi actori, „pentru devotamentul şi harul artistic puse în slujba teatrului romanesc”, cu prilejul împlinirii unui veac şi jumătate de existenţă a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/sebastian-papaiani-2414/

https://www.europafm.ro/biografie-sebastian-papaiani-si-rolurile-care-l-au-facut-celebru-pacala-si-plutonier-capsuna/

https://www.news.ro/cultura-media/biografie-sebastian-papaiani-va-ramane-in-memoria-cinefililor-cu-rolurile-deja-intrate-in-legenda-pacala-si-plutonier-capsuna-1922400627352016091015488034

https://www.9am.ro/stiri/LifeStar/297515/biografie-sebastian-papaiani-de-la-plutonierul-capsuna-la-pacala.html

£££

 S-a întâmplat în 25 august…

– 1530: S-a născut Ivan al IV-lea (supranumit „cel Groaznic”), mare cneaz al Moscovei şi al întregii Rusii (1533-1547), primul ţar al Rusiei (1547-1584) (m. 1584)

-1609: Astronomul italian Galileo Galilei a prezentat primul telescop optic în fața dogilor venețieni. În construcția telescopului său, cu care a studiat Luna văzând-o de 30 de ori mai aproape față de privirea cu ochiul liber, Galilei a folosit o serie de lentile, idee  preluată și îmbunătățită de Issac Newton, care a construit primul telescop cu oglindă

– 1744: S-a născut Johann Gottfried Herder, scriitor şi filosof german; a creat premisele ideologice ale curentului „Sturm und Drang” (Furtună şi avânt), mişcare care a deschis calea afirmării literaturii clasice în Germania (m. 1803)

– 1819: A murit James Watt, inginer şi inventator scoţian; a perfecţionat maşina cu aburi (n. 1736)

– 1822: A murit Sir Frederick William Herschel, compozitor şi astronom britanic de origine germană, pionier al astrofotometriei; la 13.III.1781 a descoperit planeta Uranus; a descoperit mişcarea sistemului solar faţă de celelalte stele din Calea Lactee (n. 1738)

– 1841: S-a născut medicul elveţian Emil Theodor Kocher; cercetări asupra glandei tiroide; a efectuat prima tiroidectomie (1876), inaugurând astfel chirurgia endocrină; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1909 (m. 1917)

– 1849: S-a născut G. Dem. Teodorescu, folclorist, publicist, profesor şi om politic; contribuţii la introducerea criteriilor ştiinţifice de culegere şi interpretare a folclorului; autorul unei importante colecţii de folclor, „Poezii populare române”; de numele său se leagă întemeierea Fundaţiei Universitare Carol I (m. 1900)

-1860: S-a înfiinţat prima agenţie diplomatică a Principatelor Unite la Paris, titularul agenţiei fiind Ioan (Iancu) Alecsandri, fratele mai mic al scriitorului Vasile Alecsandri (25.VIII/6.IX)

- 1862: Unificarea serviciilor sanitare din Moldova şi din Ţara Românească, administrarea lor fiind încredinţată medicului Carol Davila (25.VIII/6.IX)

– 1867: A murit Michael Faraday, fizician şi chimist englez; unul dintre fondatorii teoriei electromagnetismului (n. 1791)

– 1873: S-a născut Lucia Sturdza Bulandra, actriţă, directoare de teatru şi profesoară (m. 1961)

– 1900: S-a născut Sir Hans Adolf Krebs, biochimist englez de origine germană; a descoperit „ciclul K” (ansamblul fenomenelor de oxidare care au loc în metabolismul glucidelor); Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1953, împreună cu americanul Fritz Albert Lipmann (m. 1981)

– 1900: A murit Friedrich Nietzsche, scriitor şi filosof german; cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat (n. 1844)

– 1902, 25.VIII/7.IX: S-a născut Camil Baltazar, poet, memorialist, publicist, eseist şi traducător (m. 1977)

– 1905: S-a născut Ion Nestor, arheolog şi istoric al antichităţii; în paralel cu activitatea în domeniul arheologiei, s-a ocupat şi de problemele fundamentale ale procesului de formare a poporului român, întregind rezultatele săpăturilor arheologice cu interpretarea informaţiilor transmise de istoricii bizantini; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (m. 1974)

– 1907: A murit Bogdan-Petriceicu Hasdeu, filolog, scriitor, folclorist, istoric şi publicist; îi revine meritul de a fi aşezat pe baze ştiinţifice filologia românească; a relevat fondul autohton al limbii române (substratul dacic); a proiectat un vast dicţionar al limbii române (Etymologicum Magnum Romaniae, elaborat până la cuvântul „bărbat”), conceput ca o enciclopedie de cunoştinţe lingvistice, filologice, folclorice, istorice, geografice şi literare; unul dintre fondatorii folcloristicii comparate în România; membru titular al Academiei Române din 1877, vicepreşedinte al acestui for în mai multe rânduri (n. 1838, la Cristineşti/Hotin, azi în Ucraina)

– 1908: A murit fizicianul francez Henri Becquerel; a descoperit fenomenul de radioactivitate la uraniu (1896); Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1903, împreună cu conaţionalii săi Pierre şi Marie Curie (n. 1852) 

– 1911: S-a născut legendarul general vietnamez Vo Nguyen Giap, liderul militar al celor două războaie din Vietnam din a doua jumătate a secolului trecut, cunoscut ca „Napoleon cel Roşu”, erou al independenţei vietnameze; armatele conduse de el i-au alungat pe francezi din Vietnam şi apoi i-au forţat pe americani să renunţe la eforturile de a nu permite instaurarea unui regim comunist (m. 2013)

– 1917: S-a născut Ion Diaconescu, om politic naţional-ţărănist, luptător anticomunist; prins în valul de arestări ale liderilor PNŢ, a fost deţinut politic între 1947 şi 1964; prim-vicepreşedinte PNŢCD (1990 – 1995), preşedinte PNŢCD şi CDR (1996 – 2000); preşedinte al Camerei Deputaţilor (1996 – 2000) (m. 2011)

– 1918: S-a născut Leonard Bernstein, dirijor şi compozitor american (m. 1990)

– 1923: S-a născut prozatorul Dumitru Manoileanu; numele său a apărut în literatură după ce se făcuse cunoscut pe stadioanele de rugby ca jucător, antrenor sau cronicar sportiv (m. 1992)

- 1929: Pe aeroportul Paris-Orly din capitala franceză, a fost experimentată prima cabină catapultabilă de avion, inventată de românul Anastasie Dragomir, o versiune timpurie a scaunului ejectabil

– 1930: S-a născut actorul britanic de film Sean Connery

-1936: S-a născut regizorul Cristian Munteanu; regizor artistic la Radiodifuziunea Română din 1962; după decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale; peste o mie de piese de teatru radiofonic, aflate în fonoteca Radioului, poartă semnătura lui (m. 2008)

-1936: S-a născut actorul Sebastian Papaiani (m. 2016)

– 1938: A murit scriitorul rus Alexandr Kuprin (n. 1870)

– 1940: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) Mihai Pelin, istoric, prozator şi publicist (m. 2007)

– 1940: S-a născut sportivul chinez Zhuang Zedong, triplu campion mondial la tenis de masă şi reprezentant al „diplomaţiei ping-pong”, care a dus la o apropiere între Beijing şi Washington în anii ’70 ai secolului XX (m. 2013)

- 1944: Eliberarea Parisului, de către trupele aliate, de sub ocupaţia nazistă

- 1945: S-a născut Ion Petreuş, interpret al cântecului popular maramureşean (m. 2002)

– 1946: A murit Arnold Rosé, violonist austriac originar din România (n. 1863, la Iaşi)

-1954: Prima participare a României la Campionatele Europene de atletism desfăşurate la Berna, unde Iolanda Balaș a cucerit medalia de argint la săritura în înălţime, cu o săritură de 1,65 m

-1961: A murit chimistul britanic Morris William Travers; în 1898 a descoperit, împreună cu William Ramsay, elementele chimice kripton, xenon şi neon (n. 1872)

– 1975: A murit Romulus Dianu, prozator, publicist şi traducător (a tradus din Feodor Dostoievski, Bertolt Brecht şi Georges Duhamel); a lucrat în diplomaţie, zece ani fiind colaboratorul lui Nicolae Titulescu şi acreditat pe lângă Liga Naţiunilor (n. 1905)

– 1980: A murit filosoful Dumitru D. Roşca; membru titular al Academiei Române din 1974 (n. 1895)

– 1984: A murit scriitorul american Truman Capote (pe numele său adevărat Truman Streckfus Persons), unul dintre cei mai importanți ai secolului al XX-lea, autor de romane, nuvele și scenarii (n. 1924)

– 2007: A murit Val Condurache (pseudonimul literar al lui Valeriu-Gheorghe Condurache), critic literar, eseist, teatrolog, poet şi publicist; fost director al Complexului Muzeal „Moldova” din Iaşi (n. 1950)

-2009: A încetat din viaţă senatorul american Edward „Ted" Kennedy, fratele preşedintelui John F. Kennedy (n. 22 februarie 1932)

– 2010: A murit scriitorul Baruţu T. Arghezi, fiul lui Tudor Arghezi (n. 1925)

– 2012: A murit astronautul american Neil Armstrong, primul pământean care a păşit pe Lună, la 20 iulie 1969 (era comandantul navei „Apollo 11”, lansate spre Lună de la baza Cape Kennedy, la 16.VII.1969); el a fost secondat de colegul său Edwin Aldrin (n. 1930)

– 2016: A murit designerul francez de origine română Sonia Rykiel; supranumită „Regina Tricotajelor” (n. 1930)

£££

 🎬 25 august 1969: S-a născut actorul Ioan Isaiu.

Ioan Isaiu (25 august 1969, Hunedoara - 9 mai 2026) a fost un actor român.

BIOGRAFIE

S-a născut în 1969 la Hunedoara. A absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A jucat la Teatrul Național din Cluj până în 2000.

La începutul anilor 2000 s-a stabilit temporar în Noua Zeelandă și ulterior în Singapore, unde a lucrat în domeniul impresariatului artistic și organizării de evenimente. A organizat concerte pentru Sting, Shakira și Kylie Minogue și a promovat artiști români în Asia. Reîntors în țară, a reluat actoria, devenind cunoscut publicului larg prin rolurile din serialele produse de Acasă TV și Pro TV (Secretul Mariei, Vocea inimii, Îngerașii, Aniela, Iubire și Onoare, Îngeri pierduți, Pariu cu viața) iar din 2017 și-a reluat activitatea artistică în Teatrul din Cluj. A jucat și în filme: Meșterul Manole, Feedback, Rating, Zavera. A murit fulgerător pe platoul de filmare.

FILMOGRAFIE

- Îngeri pierduți (2013) - Alexandru Iordache

- Moștenirea (2010) - Dan Stuttman

- Aniela (2009) - Dumitru "Mitică" Lăptaru

- Îngerașii (2008) - Tudor Apostol

- Secretul Mariei (2005) - Octavian Bărbulescu

România -țara mea de glorii, țara mea de dor

£££

 S-a întâmplat în 22 august1985: În această zi, a murit actorul Octavian Cotescu. Octavian Coteţ, pe numele său real la naştere, a venit pe lume la 14 februarie 1931, la Dorohoi, fiind fiu al maistrului ceferist Ilie Coteț și al Anastasiei Lazăr. Casa părintească se afla pe aceeași stradă cu cea a fraților Rodica și Ștefan Tapalagă, strada Gloriei. Când împlinea trei ani, tatăl se mută cu serviciul şi familia la Iași, unde vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. În copilărie îşi petrecea perioade scurte la bunicii dinspre tată, țărani din comuna Miroslava, județul Iași.

Între anii 1938 – 1942, Octavian Cotescu a urmat ciclul primar la şcoala din strada Toma Cosma din Iaşi. În anul 1942, mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași iar în perioada 1942-1943, a urmat Liceul Național din Iaşi – o perioadă în care a început să joace în piese de teatru, în colectivul de teatru al organizaţiei „Apărarea patriotică” – , apoi a studiat pentru o scurtă perioadă la Liceul Militar din Iași. În anul 1943 părinții săi divorțează, apoi bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara, unde mama sa va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara, iar tatăl său este detașat cu serviciul la Câineni, județul Vâlcea. Octavian va studia apoi la licee din Timișoara și Pitești, iar în 1945, a revenit la Iași unde a reluat cursurile Liceului Național.

În perioada liceului, vacanţele de vară le petrecea cu mama și cu sora sa, Mioara, la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru și Maria Lazăr. În toamna anului 1946, a susținut examenul de intrare la Conservatorul de Artă Dramatică ieșean reușind cu rolul Mircea Vadu din „Cumpăna”. A fost repartizat la clasa profesoarei Gina Sandri-Bulandra. În anul 1950, a susținut examenul de diplomă la Institutul de Teatru „Matei Millo” (noul nume al conservatorului ieşean).

După absolvire, a fost repartizat la Teatrul Bulandra din București (Teatrul Municipal la acea vreme), prima sarcină pe scenă fiindu-i încredințată de Moni Ghelerter, un rol de figurant în „Vad nou” de Lucia Demetrius. A debutat la 12 mai 1951, în „Pădurea” de A.N. Ostrovski, alături de Lucia Sturdza Bulandra, Ștefan Ciubotărașu, Jules Cazaban, Emil Botta și debutanta Ileana Predescu.La Bulandra a fost primit de directoarea Lucia Sturdza Bulandra, care avea să îi descopere uriașul talent, însă regizorul Moni Ghelerter l-a sfătuit să-și schimbe numele în Cotescu, după ce în prealabil doamna Bulandra propusese Coteanu. Sugestia maestrului Moni a fost, se pare, mai convingătoare.

La Bulandra a jucat zeci de personaje, fiind coleg cu actori excepţionali precum Ion Besoiu, Toma Caragiu, Ștefan Bănică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu sau Irina Petrescu. Cu Lucia Sturdza Bulandra, Octavian Cotescu va juca în spectacole memorabile timp de zece ani, până la moartea acesteia, în septembrie 1961. Printre rolurile interpretate de Octavian Cotescu se află: Bertrand din „Sfânta Ioana”, de George Bernard Shaw, regia Liviu Ciulei – în 1958, Tom în „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, regia Dinu Negreanu – în 1960, Gogu în „Proștii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, regia Lucian Pintilie – în 1962, Nae Girimea în „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie – în 1966, Iordache în „Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric – în 1970, Cațavencu în „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Liviu Ciulei – în 1972. De asemenea, Octavian Cotescu a mai jucat în piesele „Revizorul”, de Nikolai Gogol, regia Lucian Pintilie – în 1972, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu – în 1976, „Tartuffe” de Moliere, regia Alexandru Tocilescu – în 1982 şi „Cabala bigoților” de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu – în 1982.

De-a lungul carierei, a mai colaborat cu Teatrul Mic din București și cu teatre din provincie, din Satu Mare sau Oradea. Astfel, în 1965 şi între 1978 și 1980, Octavian Cotescu joacă și la Teatrul Mic, în rolul Harry Berlin din „Amooor” de M. Schisgall, în regia lui Dinu Cernescu, Edek din „Tango” de S. Mrozek, în regia lui Radu Penciulescu, alături de Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, George Constantin, Eliza Plopeanu, Vali Cios și Florin Vasiliu, în Unchiul Vanea (1978), de Cehov, în regia lui Laurențiu Azimioară, în „Maestrul și Margareta”, alături de Ștefan Iordache, Dan Manolache și Dan Condurache (1980), o dramatizare după Bulgakov realizată de Cătălina Buzoianu și Mihaela Tonitza Iordache şi în rolul Minetti, eroul lui Thomas Bernhard din piesa cu același nume, în regia Ancăi Ovanez Doroșenco.

L-a întruchipat, în 1984, la Oradea, pe Pronin din „A douăsprezecea cămilă” de Samuil Alioșin, în regia lui Victor Ioan Frunză şi tot acolo a jucat în „În ale vieții valuri” de Tudor Mușatescu, în regia lui Ion Cojar.Octavian Cotescu a jucat în peste 50 de filme, alături de alți mari actori, ca Toma Caragiu sau Dem Rădulescu.

După debutul pe marele ecran, în 1961, în „Portretul unui necunoscut”, au urmat, printre altele, în 1967, rolul din „Diminețile unui băiat cuminte”, regia Andrei Blaier, unde s-a aflat în distribuţie alături de Irina Petrescu, Ştefan Ciubotăraşu, Sebastian Papaiani, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ sau George Constantin, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” – în 1972, a fost perceptorul în „Păcală” – în 1974, „Toamna bobocilor” – în 1975, „Operațiunea Monstrul” – în 1976, „Iarna bobocilor” – în 1977, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” – în 1978, „Eu, tu, și… Ovidiu” – în 1978, „Buletin de București” – în 1983, în rolul simpaticului Costică Popescu, „Sosesc păsările călătoare” – în 1984, „Secretul lui Bachus” – în 1984, „Căsătorie cu repetiție” – în 1985, în rolul aceluiaşi Costică Popescu.Octavian Cotescu a apărut şi în distribuţia a numeroase producţii pentru televiziune, printre acestea aflându-se „Un orfelin iubea o orfelină” – 1976, „De ochii lumii” – 1971, sau serialul „Iubirea e un lucru foarte mare” – 1962.Remarcabil a fost Octavian Cotescu în duet cu actriţa Coca Andronescu, în serialul umoristioc al TVR din anii ’70, „Tanța și Costel”.

A jucat şi în numeroase piese de teatru radiofonic, printre acestea aflându-se „Răposatul” – în anul 1974 – , după piesa omonimă a dramaturgului sârb  Branislav Nuşici, publicată în 1937, în care s-a aflat alături de Toma Caragiu şi Dem Rădulescu, „Comedia banilor” de Marin Držić, regia artistică: Dan Puican, în care a jucat alături de Rodica Tapalagă, Dumitru Furdui, Tamara Buciuceanu, Emil Hossu, Horia Căciulescu, Virgil Ogăşanu, Melania Cârje, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumacher, „Harță Răzășul” – în 1977, după comedia-vodevil scrisă de Vasile Alecsandri între anii 1864-1865, în care s-a aflat alături de Dem Rădulescu, şi Vasilica Tastaman, sau „Povestea vorbii” de Anton Pann – în 1974.Fie că se auzeau la radio sau erau imprimate pe discuri de vinil, vorbele marelui actor au încântat amatorii de poveşti şi basme – copii şi nu numai – mulţi dintre noi îşi amintesc astăzi, cu plăcere, de vorba caldă, domoală a povestitorului din „Darul spiriduşilor” de Fraţii Grimm, din „Greuceanu” al lui Petre Ispirescu, din „Harap-Alb” al lui Ion Creangă, din „Motanul încălţat” de Charles Perrault, din „Fetiţa cu chibriturile” a lui Hans Christian Andersen, ori de glasul motanului din „Familia Chiţ-Chiţ” a lui Ion Pas.

Din anul 1966, a fost căsătorit cu actriţa Valeria Seciu, care îi fusese studentă între anii 1960-1964. Rodul iubirii celor doi a fost Alexandru, născut în anul 1968 şi devenit călugăr la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu, luând numele de Daniil. Între anii 1975 – 1980, Octavian Cotescu a fost deputat în Marea Adunare Națională. Începând cu anul 1960, a fost profesor și, din 1981, rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, printre cei mai buni studenți ai săi aflându-se Horațiu Mălăele, Stelian Nistor, Dan Condurache, sau Maria Ploae. În anul 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în anul 1985, a primit premiul ACIN pentru întreaga activitate. Octavian Cotescu a plecat la cele veșnice la doar 54 de ani, la 22 august 1985, la Sinaia, în urma unui atac de cord. În anul 1993, la Editura Meridane, a apărut volumul care îi este dedicat, „Octavian Cotescu”, îngrijit de Ileana Berlogea și Ion Toboșaru.

Numele marelui actor se regăseşte printre cele două sute de nume de mari artişti încrustate pe soclul „Gongului Thaliei”, un binecunoscut simbol al teatrului, amplasat pe Aleea Celebrităţilor, în Piaţa Timpului din centrul Capitalei.

Nicolae Uszkai

£££

 S-a întâmplat în 22 august1972: În această zi, a murit fizicianul Ştefan Procopiu; contribuţii în domeniile electromagneticii şi termodinamicii; a ajuns pe căi proprii la noţiunea de magneton înaintea fizicianului danez Niels Bohr şi independent de acesta (1912); membru titular al Academiei Române din 1955.  Ștefan Procopiu (n. 19 ianuarie 1890, Bârlad – d. Iași) a fost fizician, profesor universitar și inventator român, membru titular (din 1955) al Academiei Române. El a descoperit efectul Procopiu de depolarizare a luminii.

A urmat cursurile școlii primare și ale Liceului „Gh. Roșca Codreanu” (promoția 1908) din Bârlad. Licențiat al secției fizico–chimice a Facultății de Științe din Iași (1912), după care a urmat alte studii universitare la Paris.Asistent universitar la catedra de Aplicațiile electricității la Universitatea din București. Între 1 septembrie 1917 – noiembrie 1919 a funcționat la Catedra de fizică a Liceului „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad. A fost clasificat primul pe țară la examenul de capacitate (1919).

Devine șef de lucrări la catedra universitară sus-amintită (1919). În anul 1919 obține o bursă Adamachi și pleacă la Paris pentru studii de doctorat. Aici frecventează cursurile unor savanți iluștri ai vremii, precum Marie Curie, Paul Langevin, Aymé Cotton. Îndrumatorul tezei de doctorat este pentru început prof. Gabriel Lippman, iar apoi prof. Aymé Cotton. Ștefan Procopiu descoperă și analizează în laboratorul de fizică al Universitatii Sorbona un fenomen optic nou ce consta în depolarizarea longitudinală a luminii de către suspensii și coloizi. Această descoperire a fost prezentată în ședința Academiei de Științe din Paris la 8 august 1921. Fenomenul este numit în anul 1930, de către prof. Boutaric, fenomenul Procopiu. La 5 martie 1924, Procopiu obține titlul de doctor în științe fizice cu lucrarea „Asupra birefringenței electrice și magnetice a suspensiilor“, în fața unei comisii formată din profesorii Aymé Cotton, Charles Fabry și H. Mouton. Teza de doctorat a fost publicată la Editura „Masson“ – Paris și trimisă celor mai renumiți fizicieni ai vremii. Devine doctor în Științe Fizice la Sorbona (5 martie 1924) și până atunci avea publicate 30 de lucrări.

Reia catedra sa din București, iar la 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra de Gravitate, Căldură și Electricitate a Universității din Iași, la care a predat până la pensionarea sa (1 octombrie 1962). A fost decanul Facultății de Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iași de la înființarea ei (decembrie 1937), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultății de Științe a Universității Iași.

A fost membru al Academiei Române (1955), premiat al Academiei Române (1920); Doctor honoris causa al Politehnicii din Iași (1 februarie 1967), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel la Fizică, membru al multor societăți științifice române și străine. A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936.Pentru activitatea sa a fost distins cu Ordinul Muncii, Ordinul Meritul Științific și Ordinul Steaua României. Este descoperitor al magnetonului Bohr-Procopiu (1919) (alături de Bohr).

Este descoperitor al „efectului Procopiu”. Dezvoltând studiile asupra efectului Barkhausen (discontinuitatea magnetizației unei substanțe), Ștefan Procopiu experimentează influența unor factori fizici asupra discontinuităților de magnetizare.În 1930, el pune în evidență un efect nou ce are loc în fire din materiale feromagnetice străbătute de curenți alternativi, pe care l-a numit „efect Barkhausen transversal“, și care este cunoscut în prezent sub numele de „efect Procopiu“. Dacă în interiorul unei bobine se află un fir conductor axial supus acțiunii unui câmp magnetic longitudinal, la trecerea curentului alternativ prin acest fir, în bobină nu se induce nici un semnal, deoarece liniile de câmp magnetic produs de curentul prin fir nu intersectează suprafața spirelor bobinei ci sunt circulare, în același plan cu planul spirelor. Dacă firul este din material feromagnetic, se constată că la trecerea prin acesta a unui curent alternativ ce depășește o anumită valoare de prag, apare totuși fenomenul de inducție în bobină. Aceasta dovedește că vectorii magnetizație ai domeniilor magnetice ies din planul perpendicular pe fir. Acest fapt se întâmplă atunci când câmpul magnetic circular la suprafața conductorului depășește câmpul coercitiv caracteristic materialului din care este constituit firul. Pornind de la efectul Procopiu, au fost construite noi tipuri de memorii electronice cu suport din fir feromagnetic, de foarte mare capacitate.

Savantul a încetat din viață în Iași la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări științifice.

Surse:

http://www.mnt-leonida.ro/08GaleriaPersonalitatilor/StefanProcopiu.html

http://www.phys.uaic.ro/index.php/prezentare/personalitati-facultate/stefan-procopiu-1890-1972/

http://www.etti.tuiasi.ro/sibm/old/Technical%20Museum/html/ro/Stefan_Procopiu.htm

https://www.icr.ro/pagini/ianuarie-creativitate-si-inovatie-stefan-procopiu

http://lspvs.ro/public.php?idarticol=9

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2510

£__

 S-a întâmplat în 22 august1985: În această zi, a murit actorul Octavian Cotescu. Octavian Coteţ, pe numele său real la naştere, a venit pe lume la 14 februarie 1931, la Dorohoi, fiind fiu al maistrului ceferist Ilie Coteț și al Anastasiei Lazăr. Casa părintească se afla pe aceeași stradă cu cea a fraților Rodica și Ștefan Tapalagă, strada Gloriei. Când împlinea trei ani, tatăl se mută cu serviciul şi familia la Iași, unde vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. În copilărie îşi petrecea perioade scurte la bunicii dinspre tată, țărani din comuna Miroslava, județul Iași.

Între anii 1938 – 1942, Octavian Cotescu a urmat ciclul primar la şcoala din strada Toma Cosma din Iaşi. În anul 1942, mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași iar în perioada 1942-1943, a urmat Liceul Național din Iaşi – o perioadă în care a început să joace în piese de teatru, în colectivul de teatru al organizaţiei „Apărarea patriotică” – , apoi a studiat pentru o scurtă perioadă la Liceul Militar din Iași. În anul 1943 părinții săi divorțează, apoi bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara, unde mama sa va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara, iar tatăl său este detașat cu serviciul la Câineni, județul Vâlcea. Octavian va studia apoi la licee din Timișoara și Pitești, iar în 1945, a revenit la Iași unde a reluat cursurile Liceului Național.

În perioada liceului, vacanţele de vară le petrecea cu mama și cu sora sa, Mioara, la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru și Maria Lazăr. În toamna anului 1946, a susținut examenul de intrare la Conservatorul de Artă Dramatică ieșean reușind cu rolul Mircea Vadu din „Cumpăna”. A fost repartizat la clasa profesoarei Gina Sandri-Bulandra. În anul 1950, a susținut examenul de diplomă la Institutul de Teatru „Matei Millo” (noul nume al conservatorului ieşean).

După absolvire, a fost repartizat la Teatrul Bulandra din București (Teatrul Municipal la acea vreme), prima sarcină pe scenă fiindu-i încredințată de Moni Ghelerter, un rol de figurant în „Vad nou” de Lucia Demetrius. A debutat la 12 mai 1951, în „Pădurea” de A.N. Ostrovski, alături de Lucia Sturdza Bulandra, Ștefan Ciubotărașu, Jules Cazaban, Emil Botta și debutanta Ileana Predescu.La Bulandra a fost primit de directoarea Lucia Sturdza Bulandra, care avea să îi descopere uriașul talent, însă regizorul Moni Ghelerter l-a sfătuit să-și schimbe numele în Cotescu, după ce în prealabil doamna Bulandra propusese Coteanu. Sugestia maestrului Moni a fost, se pare, mai convingătoare.

La Bulandra a jucat zeci de personaje, fiind coleg cu actori excepţionali precum Ion Besoiu, Toma Caragiu, Ștefan Bănică, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu sau Irina Petrescu. Cu Lucia Sturdza Bulandra, Octavian Cotescu va juca în spectacole memorabile timp de zece ani, până la moartea acesteia, în septembrie 1961. Printre rolurile interpretate de Octavian Cotescu se află: Bertrand din „Sfânta Ioana”, de George Bernard Shaw, regia Liviu Ciulei – în 1958, Tom în „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, regia Dinu Negreanu – în 1960, Gogu în „Proștii sub clar de lună”, de Teodor Mazilu, regia Lucian Pintilie – în 1962, Nae Girimea în „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie – în 1966, Iordache în „Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric – în 1970, Cațavencu în „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Liviu Ciulei – în 1972. De asemenea, Octavian Cotescu a mai jucat în piesele „Revizorul”, de Nikolai Gogol, regia Lucian Pintilie – în 1972, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu – în 1976, „Tartuffe” de Moliere, regia Alexandru Tocilescu – în 1982 şi „Cabala bigoților” de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu – în 1982.

De-a lungul carierei, a mai colaborat cu Teatrul Mic din București și cu teatre din provincie, din Satu Mare sau Oradea. Astfel, în 1965 şi între 1978 și 1980, Octavian Cotescu joacă și la Teatrul Mic, în rolul Harry Berlin din „Amooor” de M. Schisgall, în regia lui Dinu Cernescu, Edek din „Tango” de S. Mrozek, în regia lui Radu Penciulescu, alături de Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, George Constantin, Eliza Plopeanu, Vali Cios și Florin Vasiliu, în Unchiul Vanea (1978), de Cehov, în regia lui Laurențiu Azimioară, în „Maestrul și Margareta”, alături de Ștefan Iordache, Dan Manolache și Dan Condurache (1980), o dramatizare după Bulgakov realizată de Cătălina Buzoianu și Mihaela Tonitza Iordache şi în rolul Minetti, eroul lui Thomas Bernhard din piesa cu același nume, în regia Ancăi Ovanez Doroșenco.

L-a întruchipat, în 1984, la Oradea, pe Pronin din „A douăsprezecea cămilă” de Samuil Alioșin, în regia lui Victor Ioan Frunză şi tot acolo a jucat în „În ale vieții valuri” de Tudor Mușatescu, în regia lui Ion Cojar.Octavian Cotescu a jucat în peste 50 de filme, alături de alți mari actori, ca Toma Caragiu sau Dem Rădulescu.

După debutul pe marele ecran, în 1961, în „Portretul unui necunoscut”, au urmat, printre altele, în 1967, rolul din „Diminețile unui băiat cuminte”, regia Andrei Blaier, unde s-a aflat în distribuţie alături de Irina Petrescu, Ştefan Ciubotăraşu, Sebastian Papaiani, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ sau George Constantin, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” – în 1972, a fost perceptorul în „Păcală” – în 1974, „Toamna bobocilor” – în 1975, „Operațiunea Monstrul” – în 1976, „Iarna bobocilor” – în 1977, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” – în 1978, „Eu, tu, și… Ovidiu” – în 1978, „Buletin de București” – în 1983, în rolul simpaticului Costică Popescu, „Sosesc păsările călătoare” – în 1984, „Secretul lui Bachus” – în 1984, „Căsătorie cu repetiție” – în 1985, în rolul aceluiaşi Costică Popescu.Octavian Cotescu a apărut şi în distribuţia a numeroase producţii pentru televiziune, printre acestea aflându-se „Un orfelin iubea o orfelină” – 1976, „De ochii lumii” – 1971, sau serialul „Iubirea e un lucru foarte mare” – 1962.Remarcabil a fost Octavian Cotescu în duet cu actriţa Coca Andronescu, în serialul umoristioc al TVR din anii ’70, „Tanța și Costel”.

A jucat şi în numeroase piese de teatru radiofonic, printre acestea aflându-se „Răposatul” – în anul 1974 – , după piesa omonimă a dramaturgului sârb  Branislav Nuşici, publicată în 1937, în care s-a aflat alături de Toma Caragiu şi Dem Rădulescu, „Comedia banilor” de Marin Držić, regia artistică: Dan Puican, în care a jucat alături de Rodica Tapalagă, Dumitru Furdui, Tamara Buciuceanu, Emil Hossu, Horia Căciulescu, Virgil Ogăşanu, Melania Cârje, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumacher, „Harță Răzășul” – în 1977, după comedia-vodevil scrisă de Vasile Alecsandri între anii 1864-1865, în care s-a aflat alături de Dem Rădulescu, şi Vasilica Tastaman, sau „Povestea vorbii” de Anton Pann – în 1974.Fie că se auzeau la radio sau erau imprimate pe discuri de vinil, vorbele marelui actor au încântat amatorii de poveşti şi basme – copii şi nu numai – mulţi dintre noi îşi amintesc astăzi, cu plăcere, de vorba caldă, domoală a povestitorului din „Darul spiriduşilor” de Fraţii Grimm, din „Greuceanu” al lui Petre Ispirescu, din „Harap-Alb” al lui Ion Creangă, din „Motanul încălţat” de Charles Perrault, din „Fetiţa cu chibriturile” a lui Hans Christian Andersen, ori de glasul motanului din „Familia Chiţ-Chiţ” a lui Ion Pas.

Din anul 1966, a fost căsătorit cu actriţa Valeria Seciu, care îi fusese studentă între anii 1960-1964. Rodul iubirii celor doi a fost Alexandru, născut în anul 1968 şi devenit călugăr la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu, luând numele de Daniil. Între anii 1975 – 1980, Octavian Cotescu a fost deputat în Marea Adunare Națională. Începând cu anul 1960, a fost profesor și, din 1981, rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, printre cei mai buni studenți ai săi aflându-se Horațiu Mălăele, Stelian Nistor, Dan Condurache, sau Maria Ploae. În anul 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în anul 1985, a primit premiul ACIN pentru întreaga activitate. Octavian Cotescu a plecat la cele veșnice la doar 54 de ani, la 22 august 1985, la Sinaia, în urma unui atac de cord. În anul 1993, la Editura Meridane, a apărut volumul care îi este dedicat, „Octavian Cotescu”, îngrijit de Ileana Berlogea și Ion Toboșaru.

Numele marelui actor se regăseşte printre cele două sute de nume de mari artişti încrustate pe soclul „Gongului Thaliei”, un binecunoscut simbol al teatrului, amplasat pe Aleea Celebrităţilor, în Piaţa Timpului din centrul Capitalei.

Surse:

http://aarc.ro/personalitate/view/2979

http://stiri.botosani.ro/stiri/cultura/memoria-zilei-in-urma-cu-88-de-ani-se-nastea-la-dorohoi-marele-actor-octavian-cotescu-video.html

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/octavian-cotescu-actor

https://adevarul.ro/cultura/teatru/octavian-cotescu-buletin-cotet-actorul-cenusiu-caruia-regizorul-liviu-ciulei-i-a-oferit-roluri-principale-1_5ca858ef445219c57e2b3703/index.html

http://www.rador.ro/2019/02/14/portret-octavian-cotescu-un-actor-inegalabil/