luni, 20 aprilie 2026

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1517: La această dată, începea domnia lui Ştefăniţă Vodă în Moldova (1517–1527). Ştefan al IV-lea (sau Ştefăniţă Vodă cel Tânăr, cum i s-a mai spus) a fost domnitor al Moldovei între 20 aprilie 1517 şi 14 ianuarie 1527. Era fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb şi nepotul lui Ştefan cel Mare. Şi-a petrecut tinereţea în Polonia, Crimeea, Germania şi Constantinopole, unde, ocupându-se de comerţul cu pietre preţioase, a făcut avere. Din aceasta a plătit Porţii Otomane 220 mii ducaţi pentru a urca pe tron. Cunoscând limbile polonă, turcă, latină, germană, greacă, tătară şi armeană, a fost una din cele mai interesante figuri de domnitori moldoveni. 

Grigore Ureche aprecia că „ar fi putut să fie un mare conducător şi altor ţări", aluzie probabil la faptul că visul de unire al celor trei ţări româneşti încolţise deja la cronicarii vremii...Există şi varianta urcării pe tron la vârsta de 11 ani. Fiind minor, ţara era condusă de Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore, ţara fiind închinată turcilor. Cu toate acestea, la anul 1518, Ştefăniţă încheie un tratat cu polonezii, tratat care era potrivnic turcilor. În acelaşi an, tătarii intră în Moldova, dar sunt înfrânţi de Ştefăniţă, care primeşte ajutor şi de la polonezi. Lupta a avut loc la Ciuhru lângă târgul Serbanca.

A luat conducerea ţării la vârsta de doar unsprezece ani şi a stricat relaţiile cu polonezii fiind ofensat de Sigismund, care a refuzat să-i dea una din fete de soţie. Hatmanul Luca Arbore, voind să fie şi pe mai departe în relaţii bune cu Polonia, de frica turcilor, a trimis o solie la polonezi. Pentru această faptă, Ştefăniţă îi ucide pe hatman şi pe cei doi fii ai săi. Boierii se răscoală împotriva lui Ştefăniţă, însă răscoala a fost înăbuşită şi mulţi boieri au fost ucişi. 

Cu toate acestea, Ştefăniţă atacă şi înfrânge o armata turcească condusă de Tassa-pașa și care se refugiase în Moldova, respinsă fiind de polonezi şi ia o pradă bogată. Din cauza semeţiei lui, bunele relații cu polonezii nu au mai putut fi restabilite. Din acest motiv, se crede că nobilii de la curtea poloneză, care se temeau că Ştefăniţă s-ar putea alia cu turcii, au pus-o pe însăşi soţia lui să-l otrăvească, la 14 ianuarie 1527. Moare la Hotin şi este înmormântat la Mănăstirea Putna. Viaţa lui Ştefăniţă a fost sursa de inspiraţie pentru piesa „Viforul", scrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Surse:

http://www.moldovenii.md/md/people/686

http://www.moldovenii.md/md/news/view/section/11/id/696/from/ecology

https://adevarul.ro/locale/suceava/destinul-unui-nepot-luiStefan-mare-fost-otravit-sotie-1_5910314a5ab6550cb8e5d12f/index.html

https://www.voci.ro/hrisovul-lui-somnul-moldovei/

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1809: la această dată, avea loc victoria lui Napoleon asupra trupelor Imperiului Austriac în bătălia de la Abensberg pe timpul „Războiului celei de-a Cincea Coaliții”. Bătălia de la Abensberg a opus o armată austriacă comandată de Arhiducele Carol unei armate franco-germane („Armata din Germania”), comandate de împăratul Napoleon I. Oprit în fața orașului Regensburg de diviziile Friant și St. Hilaire, Arhiducele preferă să lupte, masându-se între Grub și Dinzling, sperând că va primi întăriri de la fratele său, Arhiducele Ludovic și de la corpul generalului Hiller. Cu toate acestea, Napoleon își concentrează forțele mai repede și folosește poziția centrală pentru a îl împiedica pe primul să facă joncțiunea, învingându-l la Siegenburg pentru ca apoi să îl atace pe Arhiducele Carol cu grosul trupelor sale, format din Corpul lui Lannes, diviziile Morand și Gudin (ambele din Corpul lui Davout) și divizia de cuirasieri a lui Saint-Sulpice, împreună cu bavarezii lui De Wrede. Centrul armatei austriece este spart dar Arhiducele Carol conduce o retragere organizată spre Landshut, acoperită și de sosirea Corpului lui Hiller. În tot acest răstimp, Davout, cu cele două divizii care îi mai rămăseseră, a supravegheat grosul forțelor austriece în apropriere de Leundorf, iar după ce victoria a fost obținută la Abensberg, a primit ca întăriri corpul mareșalului Lefebvre, format din două divizii bavareze.

Austria încercase să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obținut inițial o serie de succese împotriva armatei de mici dimensiuni a mareșalului Berthier. Napoleon îi lăsase mareșalului doar 170.000 de soldați pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franței, față, de exemplu situația din 1790, când 800.000 de soldați erau destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt. Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absența împăratului și a celor mai buni mareșali ai săi, situația francezilor s-a înrăutățit, în special după ce la comanda forțelor britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.

Austriecii au atacat Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți în bătălia de la Abensberg (Raszyn). Armata poloneză a ocupat și Galiția Occidentală după acest prim succes. Napoleon și-a asumat comanda supremă pe frontul de est și și-a încurajat armatele în vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată și condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809)- prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-și fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reușit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iulie. În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte, în urma greșelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziția rămasă vacantă de prinț moștenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele împotriva fostului său împărat...

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduși de Andreas Hofer, a continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânți în noiembrie 1809, în vreme ce, în vest, războiul din Peninsula Iberică a continuat.

Surse:

Alain Pigeard, „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://www.historyofwar.org/articles/battles_abensberg.html

http://istoriamilitara.org/stiinta/elemente-militare/91-master.html?start=145

https://www.revolvy.com/page/Abensberg-1809-Order-of-Battle

$¢$

 S-a întâmplat în 20 aprilie 1889: La această dată, s-a născut Adolf Hitler, politician german şi conducător („Führer") al Germaniei Naziste. Nomine odiosa!

Țin să subliniez, din nou, ca în fiecare an, că această postare nu se dorește a fi decât o trecere în revistă a existenței acestui personaj malefic pe acest pământ și a influenței sale nefaste asupra lumii, influențe care se simt până azi!

Adolf Hitler (n. Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al doilea război mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor „indezirabili” din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania.Tatăl lui Hitler, Alois Hitler (1837–1903), a fost fiul ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber. Deoarece în registrul baptist de natalitate nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842, Johann Georg Hiedler s-a căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui Johann Georg Hiedler în 1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann Nepomuk Hiedler. În 1876, Johann Georg Hiedler a fost menționat în registrul baptist de natalitate (înregistrat ca Georg Hitler) drept tatăl lui Alois. De atunci, Alois a preluat numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler. Oficialul nazist Hans Frank a lansat zvonul că mama lui Alois ar fi fost angajată ca femeie de serviciu în casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger, ar fi fost tatăl lui Alois. Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost înregistrat în Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste existența lui Leopold Frankenberger, istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois ar fi fost evreu.

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Austro-Ungariei (în prezent în Austria), în apropiere de granița cu Imperiul German.Adolf a fost al patrulea din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907). Frații mai mari ai lui Adolf—Gustav, Ida și Otto — au murit în copilărie. La vârsta de trei ani, familia lui s-a mutat în Passau, Germania. Aici, el a căpătat distinctivul accent bavarez, în locul celui austro-german. În 1894, familia lui s-a mutat la Leonding (lângă Linz), iar în iunie 1895, Alois s-a retras pe o mică proprietate din Hafeld, lângă Lambach, unde se ocupa de fermă și albine. Hitler a absolvit Volksschule (o școală de stat) de lângă Fischlham. Eforturile lui Alois Hitler în menținerea fermei din Hafeld s-au soldat cu eșec și, drept urmare, în 1897, familia s-a mutat în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf lua lecții de cântat și cânta în corul bisericesc. În 1898, familia lui s-a reîntors definitiv în Leonding. Moartea fratelui său mai mic în 1900, Edmund (cauzată de pojar) l-a afectat profund pe Hitler. Alois a făcut o carieră de succes în serviciul vamal și a dorit ca fiul său să-i urmeze calea. Ignorând visul fiului de a termina o școală clasică și să devină artist, în septembrie 1900, Alois l-a trimis pe Hitler la Realschule în Linz. Ulterior, în Mein Kampf, Hitler avea să dezvăluie că intenționat a învățat prost la școală, sperând că tatăl său era să observe aceasta și să-l lase să-și urmeze visul său.

Ca și mulți alți germani din Austria, Hitler a început a dezvolta idei naționaliste germane încă din tinerețe. El și-a exprimat loialitatea doar față de Germania, disprețuind Monarhia Habsburgică care se afla în declin și dominația ei asupra unui imperiu pestriț etnic. Hitler și prietenii săi foloseau salutul „Heil" și cântarea „Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac. După decesul neașteptat al lui Alois, pe 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a deteriorat și mama sa i-a permis să plece. El s-a înscris în Realschule din Steyr în septembrie 1904, unde comportamentul și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri. În 1905, după ce a susținut repetat examenul final, Hitler a părăsit școala fără ambiții de continuare a studiilor sau planuri clare pentru o carieră. Din 1905, Hitler s-a mutat la Viena. Timp de șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele. Hitler a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase din Viena în 1907 și apoi în 1908, dar a fost respins de fiecare dată. Pe 21 decembrie 1907, mama lui Adolf moare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.

La Viena, Hitler a făcut cunoștință cu concepțiile extremiste pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane”, o grupare politică naționalist-șovină, și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

După izbucnirea primului război mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata germană. Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A primit Crucea de Fier, clasa a doua, în 1914 și Crucea de Fier, clasa întâi pe 4 august 1918. Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen). Întrucât comandanții regimentului au considerat că nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat ca Unteroffizier (subofițer). Sarcinile lui Hitler la comandamentul regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie 1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme. El a petrecut două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917. Pe 15 octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost spitalizat în Pasewalk. În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea Germaniei, fapt care l-a șocat. Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia. Ca și alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că armata germană „neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.

Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile sale și să demilitarizeze Renania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război.Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic. După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul: o gândire bazată pe un antisemitism virulent și o concepție rasistă despre societate și a valorilor ei. În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, obscură, numită Partidul Muncitoresc German. Partidul era, în ciuda numelui, de extremă dreaptă, ultranaționalist, antisemit și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), uzual numit partid nazist. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Între 8-9 noiembrie 1923 Adolf Hitler a încercat, sprijinit de un grup de susținători, să ajungă în fruntea Germaniei printr-o lovitură de stat. Această tentativă nereușită a rămas în istorie sub numele de „Puciul de la berărie", din pricina faptului că principalii complotiști au pus la cale planul în berăria Bürgerbräukeller din München. Puciul (eșuat) a fost inspirat de „Marșul asupra Romei”, reușit de Benito Mussolini în Italia (octombrie 1922). Arestat (împreuna cu alți complici) la 11 noiembrie 1923, Hitler a fost judecat pentru trădare și condamnat la cinci ani detențiune, dintre care a executat însă numai nouă luni în închisoarea din Landsberg am Lech, Bavaria. Aici a scris celebra sa carte „Mein Kampf". Capitularea Germaniei în noiembrie 1918 a reprezentat pentru Hitler, ca și pentru cercuri largi germane de orientare conservatoare și ultraconservatoare, un șoc. Aidoma multor naționaliști, Hitler a crezut ferm în „legenda înjunghierii pe la spate” (Dolchstoßlegende), care, în esență, acredita ideea că acea capitulare ar fi fost opera forțelor politice de stânga, de orientare marxistă. În jargonul extremiștilor de dreapta, precum și al lui Hitler și al național-socialiștilor (naziștilor), oamenii politici germani care s-au decis pentru capitulare în primul război mondial și pentru abolirea monarhiei în Germania, îndeosebi social-democrații, au fost porecliți „criminalii din Noiembrie” (Novemberverbrecher).

Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei. Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlament a partidului nazit, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționistă cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. 

Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului. În scurt timp, naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. În jurul a șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia... Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis „Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Un episod poate mai puţin cunoscut este cel al nominalizării sale pentru Premiul Nobel pentru Pace...Ironie maximă a sorţii! Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Brandt îl nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru britanic Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”.

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului lui Hitler. Cu toate victoriile remarcabile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și cincizeci de milioane de victime.

La 30 aprilie 1945, în timpul ultimelor lupte grele în Berlin, pe când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis. Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă și care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de către Otto Günsche și alte ajutoare din „Führerbunker” și li s-a dat foc când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava. La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate în secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători. În mai 1945, Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-numitei rase „ariene”.

Hitler e doar un exemplu cum o minte bolnavă, conform teoriei „efectului fluture”, poate da naştere haosului şi unei imense pete negre în evoluţia speciei căreia ne placem să-i spunem Homo Sapiens! Din păcate, se pare că are câțiva „urmași” destoinici care dau foc planetei și în contemporaneitate!

Surse 

Ian Kershaw, Hitler, germanii și soluția finală, Editura Meteor Press, 2011 

Michael A. Mussmanno, Ultimii martori ai lui Hitler, traducere Sorin Cristescu, Grupul Editorial Corint, București, 2007

Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București, Danubius, 1991;

Hugh Trevor-Roper, traducere S. Lăzărescu, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Humanitas, 1993;

Hamann, Brigitte (2010) [1999]. Hitler's Vienna: A Portrait of the Tyrant as a Young Man. Trans. Thomas Thornton. London; New York: Tauris Parke Paperbacks.

Nicholls, David (2000). Adolf Hitler: A Biographical Companion. University of North Carolina Press

Redlich, Fritz R. (septembrie 2000). Hitler: Diagnosis of a Destructive Prophet. Oxford University Press

https://www.biography.com/dictator/adolf-hitler

https://www.britannica.com/biography/Adolf-Hitler

https://www.history.com/this-day-in-history/adolf-hitler-becomes-president-of-germany

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/adolf-hitler

https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/adolf-hitler-asa-cum-a-fost

https://adevarul.ro/locale/botosani/secretele-origin

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1809: la această dată, avea loc victoria lui Napoleon asupra trupelor Imperiului Austriac în bătălia de la Abensberg pe timpul „Războiului celei de-a Cincea Coaliții”. Bătălia de la Abensberg a opus o armată austriacă comandată de Arhiducele Carol unei armate franco-germane („Armata din Germania”), comandate de împăratul Napoleon I. Oprit în fața orașului Regensburg de diviziile Friant și St. Hilaire, Arhiducele preferă să lupte, masându-se între Grub și Dinzling, sperând că va primi întăriri de la fratele său, Arhiducele Ludovic și de la corpul generalului Hiller. Cu toate acestea, Napoleon își concentrează forțele mai repede și folosește poziția centrală pentru a îl împiedica pe primul să facă joncțiunea, învingându-l la Siegenburg pentru ca apoi să îl atace pe Arhiducele Carol cu grosul trupelor sale, format din Corpul lui Lannes, diviziile Morand și Gudin (ambele din Corpul lui Davout) și divizia de cuirasieri a lui Saint-Sulpice, împreună cu bavarezii lui De Wrede. Centrul armatei austriece este spart dar Arhiducele Carol conduce o retragere organizată spre Landshut, acoperită și de sosirea Corpului lui Hiller. În tot acest răstimp, Davout, cu cele două divizii care îi mai rămăseseră, a supravegheat grosul forțelor austriece în apropriere de Leundorf, iar după ce victoria a fost obținută la Abensberg, a primit ca întăriri corpul mareșalului Lefebvre, format din două divizii bavareze.

Austria încercase să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obținut inițial o serie de succese împotriva armatei de mici dimensiuni a mareșalului Berthier. Napoleon îi lăsase mareșalului doar 170.000 de soldați pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franței, față, de exemplu situația din 1790, când 800.000 de soldați erau destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt. Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absența împăratului și a celor mai buni mareșali ai săi, situația francezilor s-a înrăutățit, în special după ce la comanda forțelor britanice a fost numit generalul Sir Arthur Wellesley.

Austriecii au atacat Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți în bătălia de la Abensberg (Raszyn). Armata poloneză a ocupat și Galiția Occidentală după acest prim succes. Napoleon și-a asumat comanda supremă pe frontul de est și și-a încurajat armatele în vederea contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată și condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809)- prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-și fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reușit să-i înfrângă pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iulie. În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte, în urma greșelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziția rămasă vacantă de prinț moștenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele împotriva fostului său împărat...

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduși de Andreas Hofer, a continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânți în noiembrie 1809, în vreme ce, în vest, războiul din Peninsula Iberică a continuat.

Surse:

Alain Pigeard, „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://www.historyofwar.org/articles/battles_abensberg.html

http://istoriamilitara.org/stiinta/elemente-militare/91-master.html?start=145

https://www.revolvy.com/page/Abensberg-1809-Order-of-Battle

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1893, 20 aprilie/2 mai: În această zi, a plecat la cele veșnice George Bariţiu, om politic, publicist şi istoric; întemeietorul presei româneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania" şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură"); unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania; membru fondator al societăţii ASTRA; membru fondator al Academiei Române din 1866, preşedinte al acestui for (martie-aprilie 1893).

George Bariţiu, ortografiat şi Bariţ (n. 12 mai 1812, Jucu, judeţul Cluj - d. 20 apr./2 mai 1893, Sibiu) a fost cărturar şi revoluţionar paşoptist român, întemeietorul presei româneşti din Transilvania, membru fondator şi preşedinte al Academiei Române. De-a lungul întregii sale activităţi, a fost un fervent militant pentru emanciparea naţională a românilor din monarhia habsburgică. S-a născut la 12 mai 1812 în comuna Jucu din judeţul Cluj. Părinţii săi erau Ioan Popovici sau Pop (d. 1869), preot greco-catolic, şi Ana Rafila. Bariţ devine elev al Şcolii primare din Trascău, apoi, între 1824 - 1827, urmează gimnaziul în Blaj. Studiile secundare le absolveşte la Liceul Piariştilor din Cluj, secţia filosofie, iar studiile universitare le urmează la Facultatea de Teologie din Blaj, între 1831 - 1835.George Bariţ şi-a început activitatea didactică în 1835, ca profesor de fizică la Blaj, apoi la Liceul comercial din Braşov.În anul 1845, George Bariţ se retrage definitiv din învăţământ pentru a se dedica jurnalisticii. De altfel, George Bariţ este considerat întemeietorul jurnalisticii în Transilvania.

A înfiinţat numeroase publicaţii cu largă răspândire pe teritoriul Transilvaniei şi a Vechiului Regat, care au jucat rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale şi în pregătirea unităţii culturale şi politice a tuturor românilor: Gazeta Transilvaniei (1838), Foaie pentru minte, inimă şi literatură (1838), Transilvania (1868), Observatorul (1878), şi altele. În 1861, din iniţiativa sa şi a canonicului Timotei Cipariu, a luat fiinţă Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA). Debutând ca secretar, Bariţ s-a numărat printre preşedinţii acestei prestigioase asociaţii. ASTRA a editat revista „Transilvania”, unde se publicau numeroase articole şi studii de istorie şi politică. În această revistă, s-a editat şi prima enciclopedie românească, apărută în trei volume la Sibiu, între 1898 şi 1904.

De asemenea, George Bariţ s-a numărat printre membrii fondatori ai Academiei Române. De-a lungul activităţii sale, este autorul a numeroase lucrări cu însemnătate deosebită pentru istoria Transilvaniei. Cea mai importantă lucrare a lui George Bariţ a apărut în trei volume la Sibiu (1889 - 1891) şi se intitulează „Părţi alese din Istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”.În timpul revoluţiei de la 1848, a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/5 mai 1848, fiind proclamat alături de Simion Bărnuţiu vicepreşedinte al istoricei adunări. În timpul evenimentelor revoluţionare a fost nevoit să se refugieze la Câmpina, în judeţul Prahova, şi după alte peripeţii s-a adăpostit în Bucovina, la moşia fraţilor Hurmuzachi. După încheierea conflictelor, Bariţ s-a întors la Braşov, unde şi-a reluat activitatea publicistică.

În plan politic, George Bariţ a fost membru fondator şi unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român. S-a remarcat ca deputat în Dieta de la Sibiu şi în Senatul Imperial de la Viena. Între anii 1884 - 1888, George Bariţ a îndeplinit funcţia preşedinte al acestei formaţiuni politice din Transilvania. El a fost adept al tacticii pasivismului în lupta românilor ardeleni împotriva politicii opresive a dualismului austro-ungar. După acest moment, a decis să se retragă din viaţa politică şi publicistică. A acceptat funcţia de prezident şi delegat la Şcoala civilă de fete din Sibiu, unde s-a dedicat în totalitate studiilor sale istorice. În 1893, cu puţin timp înainte de a-şi da obştescul sfârşit, George Bariţ a fost ales preşedinte al Academiei Române, o încununare a peste 40 de ani de activitate în slujba dezvoltării ştiinţei şi culturii.

A plecat din această lume pe 20 aprilie/2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, la Sibiu. Este înmormântat în curtea Bisericii dintre Brazi din Sibiu, strada Reconstucţiei, numărul 17, care are hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Bustul său, realizat de sculptorul Mircea Ştefănescu, se află alături de cele ale altor contemporani de frunte din vremea sa, amplasat pe aleea Ansamblului monumental Gloria din oraşul Blaj, judeţul Alba.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Springean, Neli - George Bariţiu,Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, Seria Personalia, nr. 12, Sibiu, 2007

http://www.scritub.com/personalitati/Viata-si-activitatea-lui-Georg11318212421.php

https://www.edusoft.ro/gheorghe-baritiu/

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie 1972: La această dată, Apollo 16 aselenizează. Apollo 16 a fost a zecea misiune umană din programul Apollo, a cincea misiune care a aselenizat și prima misiune care a aselenizat într-una din zonele înalte ale Lunii. Aceasta a fost lansată la 16 aprilie 1972 și s-a încheiat la 27 aprilie. A fost o misiune de clasă J, cu rover lunar și a adus înapoi 94,7 kg de mostre de rocă și sol lunar. Misiunea a conținut trei EVA-uri (ieşiri extravehiculare) pe Lună: una de 7,2 ore, alta de 7,4 ore și o a treia de 5,7 ore, precum și o activitate extravehiculară de 1,4 ore pe drumul dintre Lună și Pământ. Un subsatelit denumit Apollo 16 a fost lansat din Modulul de Comandă și Serviciu în timp ce acesta se afla pe orbita Lunii. acesta a efectuat experimente de studiu al câmpurilor magnetice și ale particulelor solare, fiind lansat la 24 aprilie 1972 la ora 21:56:09 UTC și a orbitat Luna timp de 34 de zile și 425 de revoluții. 

În drum spre Lună, astronauții misiunii Apollo 16 au realizat mai multe fotografii ale Pământului, dintre care una prezintă America de Nord acoperită în porțiunea sa nordică de nori. În ciuda unei avarii a Modulului de Comandă, avarie care era să ducă la renunțarea la aselenizare, Apollo 16 a reușit să aselenizeze pe Terra Descartes la data de 21 aprilie. Echipajul misiunii Apollo 16 a fost, conform procedurilor proiectului, echipajul de rezervă al celebrei misiuni Apollo 13, misiune care, în ciuda unei explozii la bord în drum spre Lună, a reușit, cu prețul renunțării la aselenizare, să revină în siguranță pe Pământ. Astfel, comandantul misiunii a fost astronautul John Young, aflat la al patrulea zbor spațial, iar pilotul modulului lunar a fost Charles Duke. Ken Mattingly, programat a fi pilot al modulului de comandă în misiunea Apollo 13 și înlocuit în ultimul moment, a ajuns în cele din urmă pe Lună cu misiunea Apollo 16. Atât Mattingly, cât și Duke erau la primul zbor spațial.

Young și Duke au explorat timp de trei zile regiunea înaltă Descartes, în timp ce Mattingly pilota Casper pe deasupra lor. Aceasta a fost singura dintre cele șase misiuni Apollo cu aselenizare care au avut ca țintă una din zonele înalte de pe Lună. În prima zi a testului, astronauții au primit vestea că Congresul a aprobat programul Space Shuttle. Young a declarat că este necesar.[3] Astronauții au descoperit că ceea ce părea a fi o regiune de activitate vulcanică era de fapt o regiune de roci formate prin impact. Colecția de specimene aduse pe Pământ a conținut o bucată de rocă de 11 kg care a fost cea mai mare piatră adusă de pe Lună de astronauții Apollo (poreclită „Big Muley” după Bill Muehlberger, principalul cercetător pentru activitățile geologice ale misiunii). Rezultatele științifice ale misiunii Apollo 16 au determinat geologii să-și revizuiască interpretările anterioare privind zonele înalte ale Lunii, concluzionând că impactul meteoriților este agentul modelator principal al suprafeței lunare. Astronauții misiunii Apollo 16 au efectuat teste de performanță ale roverului lunar, la un moment dat atingând o viteză maximă de 18 km/h, care este încă recordul de viteză al unui vehicul cu roți pe Lună (fiind trecut în Guinness Book of Records). Apollo 16 a fost programat inițial pentru aterizare la ora 3:30 pm EST în ziua de 28 aprilie. Misiunea a fost, însă, scurtată cu o zi (reducând durata petrecută pe orbita Lunii după ce modulul lunar a decolat de pe lună și s-a recuplat la modulul de comandă) din cauza problemelor dinaintea aselenizării. 

Subsatelitul (PFS-2) a fost o prismă hexagonală de 78 cm x 36 cm cu o masă de 36,3 kg. Lansat de pe Modulul de Serviciu de pe orbita Lunii, rolul său a fost cel de a măsura plasma, energiile particulelor și câmpurile magnetice lunare. El a fost lansat folosind acționarea unui resort, care a generat o viteză relativă de circa 1,2 m/s și o viteză unghiulară de 120 rpm (4π rad/s). El a colectat date între 24 aprilie și 29 mai 1972 cu o perioadă orbitală de circa 120 de minute. A fost lansat la o înclinație suboptimă și orbita s-a deteriorat mai devreme decât se anticipase, impactul având loc după 425 de revoluții în jurul Lunii. Modulul de comandă Apollo 16 Casper este astăzi expus la U.S. Space & Rocket Center, din Huntsville, Alabama. Treapta de ascensiune a modulului lunar s-a separat la 24 aprilie 1972 dar o pierdere a controlului altitudinii a dus la pierderea ei. A orbitat Luna timp de circa un an și nu se știe exact unde s-a prăbușit pe Lună.

Surse:

https://www.lpi.usra.edu/lunar/missions/apollo/apollo_16/overview/

https://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/apollo-16

https://airandspace.si.edu/explore-and-learn/topics/apollo/apollo-program/landing-missions/apollo16.cfm

https://www.space.com/17505-apollo-16.html

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1989: În această zi, a plecat în eternitate locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici, poet şi prozator; în anii ’80 ai secolului al XX-lea, a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori de ficţiune din România. Doru Davidovici (n. 6 iulie 1945), a fost pilot militar pe aeronave supersonice, scriitor, pasionat de paleo-astronautică. Datorită cărţilor sale, a profesiei, dar şi a modului în care şi-a pierdut viaţa, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupéry.

A fost absolvent al Școlii Superioare de Ofițeri Activi de Aviație în anul 1967 cu gradul de locotenent și al Academiei Militare în perioada 1977-1979. A fost pilot, comandant de patrulă și de escadrilă în Regimentul 86 Aviație Vânătoare, inspector pentru aviația de vânătoare în Comandamentul Aviației Militare între1981-1986. De asemenea, a fost instructor cu întrebuințarea în luptă a aviației în Regimentul 86 Aviație Vânătoare în perioada 1986-1989. În cartea sa „Lumi galactice”, Doru Davidovici dezvoltă într-un stil propriu şi cu o competenţă conferită de profesia sa, aceea de pilot militar, o serie de teorii OZN-istice. Prin această carte şi-a arătat o altă faţă, aceea de cercetător împătimit al teoriilor despre lumi paralele şi al fenomenului OZN. O confirmare în acest sens sunt şi discuţiile pe această temă pe care le-a avut avut cu bunul său prieten Dumitru Prunariu. 

În după-masa zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. În al șaselea zbor din acea zi, avionul MIG-21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major Dumitru Petra, s-a prăbușit de la altitudinea de o mie de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament. Dacă locul aeronavei cu dublă comandă cu numărul de înmatriculare 6946 a fost luat de alt avion, de acelaşi tip şi versiune, locul celor doi piloţi militari, cel din băncile sălii de pregătire şi cel din vieţile celor ce i-au cunoscut, a rămas pe veci gol, imposibil a fi înlocuiţi cu alţii la fel ca ei. În urma lor au rămas legende, istorii, amintiri, urme nefizice păstrate cu sfinţenie în minţi şi suflete, şi scoase la lumină din când în când, atunci când ele, amintirile, încep să doară.

Dintre scrierile lui Davidovici merită să amintim: Aripi de argint (1983), Caii de la Voroneţ (1973). Celula de alarmă (1979). Culoarea cerului (1981). Dezminţire la Mit (postum, 1991), Insula nevăzută, Intrarea actorilor (1977), Lumi galactice (1986), Colegii mei din neştiut (ediţia a II-a), Ridică-te şi mergi (1991), Ultima aventură a lui Nat Pinkerton (1975), V de la Victorie, Zeiţa de oricalc (1977). Dacă le găsiți pe undeva, vă spun că merită citite!

Surse:

Mircea Opriță, Anticipația românească, un capitol de istorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1994.

https://www.scribd.com/doc/268343857/Doru-Davidovici-Lumi-Galactice

https://povestideaerodrom.wordpress.com/2013/04/21/cealalta-jumatate-a-tragediei-din-20-aprilie-1989/

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie 2002: În această zi, a plecat la cele veșnice solistul de muzică populară Drăgan Muntean. Drăgan Muntean (n. Poieniţa Voinii, Hunedoara - d. Târgu Mureş) a fost un foarte cunoscut solist vocal de folclor muzical românesc din Ardeal. Caracteristice pentru repertoriul său au fost cântecele spaţiului natal, din Ținutul Pădurenilor Hunedoarei. Artistul s-a bucurat de o deosebită popularitate într-o carieră care a durat două decenii.

Drăgan Muntean s-a născut la 18 aprilie 1955, la Poienița Voinii, Hunedoara, fiind un cunoscut solist vocal de folclor muzical românesc din Ardeal. Caracteristice pentru repertoriul său au fost cântecele spațiului natal, din Ținutul Pădurenilor Hunedoarei. La vârsta de zce ani, Drăgan Muntean a participat la o fază comunală a emisiunii „Dialog la distanţă” şi a fost remarcat de un profesor de muzică de la Ghelari, care i-a indicat să urmeze o școală de muzică, astfel a urmat studiile Liceului de Muzică şi la cel Pedagogic din Deva, pe care l-a absolvit în anul 1975.

Între anii 1977 și 1979, artistul a fost învățător la școala generală din satul Bretelin, comuna Vețel, iar în perioada 1998 – 1992, a fost profesor în cadrul Inspectoratului Județean pentru Cultură Hunedoara. Deși cânta de când se știa, deși în județul Hunedoara și în țară era deja un nume, debutul său „oficial” a venit foarte târziu, prin 1983 – 1984. Drăgan Muntean a cântat pentru prima oară împreună cu Ioan Bocșa și Nicolae Furdui – Iancu. După 1990, lucrurile s-au schimbat. Șeful Casei de Cultură a Ministerului de Interne l-a îndrăgit și i-a propus să intre în poliție. În 1993, el a dat examen la Academia de Poliție, pe care a absolvit-o în 1998. Începând cu data de 15 noiembrie 1997 și până pe 1 mai 1999, Drăgan Muntean a fost directorul Ansamblului artistic „Ciocârlia" al Ministerului de Interne.

Drăgan Muntean era foarte legat de locurile copilariei, mai exact de Ținutul Pădurenilor. A început prin anii ’80 să organizeze în luna august un festival dedicat acelor locuri. Cu multe greutăți, reușea să le ofere oamenilor locului un festival doar al lor, să aducă interpreți care, timp de câteva zile, să îi facă să mai uite de viață aspră pe care o duceau. Din 15 decembrie 2000 și până în 1 noiembrie 2001 a fost șeful biroului de Cultură, Educație și Tradiții din cadrul Serviciului de Transmisiuni Speciale. La finele anului 1994 şi începutul lui 1995, soţii Muntean au fost în turneu în Australia împreună cu Veta Biriş cântând comunităţilor româneşti. De la 1 februarie 1992, când a fost încadrat cu gradul de căpitan, și până în anul 2002, a fost ofițer în cadrul Ministerului de Interne, având gradul de locotenent-colonel în cadrul serviciului de Manegement Resurse Umane din IPJ Hunedoara.

Artistul Drăgan Muntean s-a bucurat de o deosebită popularitate într-o carieră care a durat doar 20 de ani. În ziua de sâmbătă, 20 aprilie 2002, Drăgan Muntean s-a stins din viață în urma unui atac cerebral. Artistul se odihnește în cimitirul din satul Leșnic. La mormântul său, soția găsește de fiecare dată fie o lumânare, fie o floare, puse acolo de oameni care l-au cunoscut și l-au iubit pe regretatul cântăreț.          

Surse:

https://folclor-romanesc.ro/dragan-muntean-biografie/

http://www.formula-as.ro/2001/450/lumea-romaneasca-24/lumea-romaneasca-2031

http://www.formula-as.ro/2004/602/cultura-9/de-dorul-lui-dragan-muntean-4758

http://primariacomuneibunila.ro/index.php/dragan-muntean

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie…

- „Ziua internaţională a presei libere”; aceasta este marcată începând din anul 1991, la iniţiativa Organizaţiei „Reporteri fără frontiere”. Pe data de 3 mai este „Ziua mondială a libertăţii presei”, hotărâtă de Adunarea Generală a ONU, în anul 1993, la propunerea Conferinţei generale a UNESCO din 15.X.1991; marchează semnarea, la 3.V.1991, a „Declaraţiei de la Windhoek” (Africa de Sud), care sublinia că „o presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă esenţială a oricărei societăţi democratice”

- 1303: Prin bula „In supremae praeminentia dignitatis”, papa Bonifaciu al VIII-lea pune bazele Universităţii Sapienza din Roma. Aceasta este cea mai mare şi cea mai veche universitate de stat din capitala Italiei.

- 1517: Începe domnia lui Ştefăniţă Vodă în Moldova (1517–1527). Ştefan al IV-lea sau Ştefăniţă Vodă cel Tânăr a fost domnitor al Moldovei între 20 aprilie 1517 şi 14 ianuarie 1527. Este fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb şi nepotul lui Ştefan cel Mare.

- 1799: Premiera, la Weimar, a poemului dramatic „Moartea lui Wallenstein" de Friedrich Schiller 

– 1808: S-a născut Louis-Napoléon Bonaparte (nepot de frate al împăratului Napoleon I), primul preşedinte al celei de-a 2-a Republici Franceze (1848-1852); în decembrie 1852, în urma unei lovituri de stat, s-a proclamat împărat al Franţei, sub numele Napoleon al III-lea; în prima parte a domniei a promovat o politică autoritară; după 1860 a acordat unele libertăţi democratice; detronat în 1870 (m. 1873, în exil, în Anglia)

- 1809: Victoria lui Napoleon asupra trupelor Imperiului Austriac în Bătălia de la Abensberg 

- 1840: S-a născut Odilon Redon, pictor şi gravor francez, unul dintre reprezentanţii simbolismului. Odilon Redon (născut Bertrand-Jean Redon la 20 aprilie 1840, Bordeaux - d. 6 iulie 1916, Paris) a fost un pictor simbolist şi litograf francez.

- 1841: Primul roman poliţist din lume a văzut lumina tiparului - „Crimele din Rue Morgue”, scris de Edgar Allan Poe (1809 – 1849). Din momentul publicării sale, romanul a schimbat, în opinia biografului Jeffrey Meyers, „istoria literaturii mondiale”. Primul detectiv fictiv este C. Auguste Dupin, personajul central al romanului. Detectiv de ocazie, acesta este prototipul de la care a pornit creionarea celebrelor personajelor Sherlock Holmes (al lui Arthur Conan Doyle) şi Hercule Poirot (rodul imaginaţiei Agathei Christie)

– 1853: S-a născut Elie Radu, constructor şi hidrolog; colaborator apropiat al lui Anghel Saligny, a fost unul dintre întemeietorii ingineriei de construcţii din România; membru de onoare al Academiei Române din 1926 (m. 1931)

- 1862: A fost finalizată prima testare a procesului de pasteurizare, de către Louis Pasteur şi Claude Bernard. Pasteurizarea este o metodă de conservare a produselor alimentare, mai ales a celor lichide, inventată de Louis Pasteur, care constă în încălzirea alimentelor la o temperatură sub 100 °C, de obicei până la 60-70 °C, urmată de o răcire bruscă a acestora la 4-6 °C, pentru a distruge flora patogenă a produselor alimentare fermentabile şi în felul acesta a preveni alterarea acestora, păstrând intacte însuşirile alimentului.

- 1879: S-a născut Paul Poiret, creator de modă francez. Paul Poiret (n. 2 Paris - d. 28 aprilie 1944, Paris), a fost un creator de modă francez (în franceză couturier) din Paris, perioada sa maximă de creaţie şi succes comercial fiind la începutul secolului 20, în timpul perioadei cunoscută ca La Belle Epoque. Poiret a mai avut un al doilea vârf al succesului între 1919 şi 1925, după terminarea Primului Război Mondial.

- 1881: S-a născut compozitorul rus Nikolai Miaskovski (m. 1950)

- 1884: Papa Leon al XIII-lea publică enciclica Humanum Genus .Scrisoarea Enciclică „Humanum Genus" din 20 aprilie 1884 a papei Leon al XIII-lea reprezintă unul dintre cele mai virulente şi avizate rechizitorii la adresa Francmasoneriei. 

- 1884: S-a născut prinţesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha, sora reginei Maria a României (d. 1966), membră a familie regale britanice, nepoată a Reginei Victoria. Prin căsătorie a intrat în famila regală spaniolă; a fost soţia lui Alfonso de Orleans y Borbón, infante al Spaniei.În familie era numită Bea.

- 1885: Patriarhul Ioachim al IV-lea al Constantinopolului a semnat scrisoarea de răspuns care a însoţit „Tomosul" sinodal de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (BOR), datat aprilie 1885, fără zi, purtând semnătura patriarhală şi a celor zece mitropoliţi ai Sinodului constantinopolitan; recunoaşterea autocefaliei BOR a fost adusă la cunoştinţă în ţară în şedinţa Sfântului Sinod din 1 mai 1885, iar câteva zile mai târziu, la 6 mai, va avea loc citirea publică a textului traducerii în limba română a „Tomosului"

- 1889: S-a născut Adolf Hitler, politician german şi conducător („Führer") al Germaniei Naziste. Adolf Hitler (n. Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor „indezirabili” din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania. 

- 1892: S-a născut compozitorul Diamandi Gheciu (m. 1982) 

- 1893: S-a născut Joan Miró, pictor şi grafician spaniol. Joan Miró (n. 20 aprilie 1893, Barcelona - d. 25 decembrie 1983, Palma de Mallorca) a fost un pictor şi sculptor spaniol, influenţat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare.Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertăţii artistice, va rămâne un creator multidimensional şi multilateral: pictează, dar şi sculptează şi stăpâneşte în aceeaşi măsură tehnica ceramicei.Forme frumoase şi stranii, păsări şi stele îl vor însoţi în fiecare zi a vieţii sale, închinate artei şi libertăţii creatoare.

- 1893, 20.IV / 2.V: A murit George Bariţ(iu), om politic, publicist şi istoric; întemeietorul presei româneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania" şi„Foaie pentru minte, inimă şi literatură"); unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania; membru fondator al societăţii ASTRA; membru fondator al Academiei Române din 1866, preşedinte al acestui for (martie-aprilie 1893) (n. 1812). 

– 1893: S-a născut Harold Lloyd, actor, producător, regizor şi scenarist american; una dintre cele mai populare vedete ale filmului mut, alături de Charles Chaplin şi Buster Keaton (m. 1971)

– 1900: S-a născut Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, arheolog, istoric, etnograf, antropolog şi geograf; are meritul de a fi studiat printre primii Paleoliticul din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1968)

- 1902: Marie şi Pierre Curie, în laboratorul lor din Paris, au izolat cu succes săruri de radiu dintr-o substanţă minerală

– 1903: S-a născut traducătorul Andrei Ion Deleanu; cunoscut, în special, ca autor al traducerii adnotate în limba română a sonetelor shakespeariene, a tradus şi din Cronin, Priestley, Faulkner, Thomas Mann (m. 1980)

- 1912: A murit Bram Stoker, scriitor englez. .Abraham „Bram“ Stoker (n. 8 noiembrie 1847 Marino Crescent în Clontarf lângă Dublin; d. Londra), a fost un scriitor irlandez, cunoscut în primul rând prin romanul său „Dracula".Prima adaptare cinematografică a romanului „Dracula" se numeşte „Nosferatu – Simfonia groazei" în regia lui F.W.Murnau.

- 1918: S-a născut Kai Siegbahn, fizician suedez. Kai Manne Börje Siegbahn (n. Lund, Suedia — d. 20 iulie 2007, Ängelholm, Suedia) a fost un fizician suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1981, pentru contribuţia sa în dezvoltarea spectroscopiei electronice de înaltă rezoluţie.A primit jumătate din premiu, cealaltă fiind împărţită de Nicolaas Bloembergen şi Arthur Schawlow.

- 1918: A murit Karl Ferdinand Braun, fizician, laureat al Premiului Nobel..Karl Ferdinand Braun (n. 6 iunie 1850, Fulda, Hesse-Kassel - d. Brooklyn, New York) a fost fizician şi inventator german, profesor universitar la Strasbourg, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1909 împreună cu Guglielmo Marconi, pentru contribuţiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir. 

- 1921: România a semnat Convenţia şi Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes naţional, precum şi Convenţia şi Statutul asupra libertăţii tranzitului, adoptate în cadrul Conferinţei de la Barcelona 

- 1922: S-a născut compozitorul Vasile Timiş 

- 1927: S-a născut istoricul Camil Bujor Mureşanu; în cercetările sale a abordat o problematică diversă, de la istoria medievală a României la istoria modernă universală; membru titular al Academiei Române din 2000 

- 1927: S-a născut Alex Müller, fizician german, laureat al Premiul Nobel .Karl Alexander Müller (n. Neuenkirchen, RFG) este un fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1987, împreună cu Johannes Georg Bednorz, pentru reuşitele lor în descoperirea proprietăţilor de supraconductibilitate în materialele ceramice.

- 1933: La Radiodifuziunea Română are loc prima retransmisie internaţională: spectacolul susţinut la Sofia (Bulgaria) de corul „Cântarea României", sub bagheta dirijorului Mihai Botez

- 1938: A fost dizolvat partidul naţionalist „Totul pentru ţară" 

- 1941: S-a născut actorul american de film Ryan O'Neal. Ryan O'Neal (născut Charles Patrick Ryan O'Neal Jr.) este un actor american, nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolul din Love Story (1970).

- 1943: S-a născut Dan Horia Mazilu, istoric literar (considerat unul dintre specialiştii cei mai profunzi ai formelor şi dinamicii literaturii române vechi), scriitor, traducător; membru corespondent al Academiei Române din 2001, director general al Bibliotecii Academiei (m. 2008)

- 1943: Într-o scrisoare adresată mareşalului Ion Antonescu, Constantin I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu protestează împotriva intenţiei de a angaja România într-un război direct contra marilor democraţii occidentale 

- 1947: Presa anunţă punerea în circulaţie a bancnotelor de un milion de lei, eveniment ce marchează creşterea vertiginoasă a inflaţiei 

- 1949: S-a născut actriţa americană de film Jessica Lange. Jessica Lange (n.20 aprilie 1949) este o actrţă americană de film laureată a două premii Oscar şi patru Globuri de Aur. Deja prima ei apariţie cinematografică din 1976 în pelicula King Kong, a fost remarcată şi premiată ca atare în 1977, cu Golden Globe pentru debut.

- 1949: S-a născut Mircea Florin Şandru, poet.Mircea Florin Şandru (n.Făgăraş) este membru al Uniunii Scriitorilor din România începând cu anul 1976.

- 1949: S-a născut actriţa de film britanică Veronica Cartwright

- 1950: Începe naţionalizarea unei părţi a fondului de locuinţe de la oraşe 

-1951: S-a născut Luther Vandross, cântăreţ, producător şi compozitor american(m. 2005)

- 1952: A murit filosoful Grigore Tăuşan; lucrări de istoria filosofiei şi de etică; membru de onoare al Academiei Române din 1939 (n. 1874) 

- 1968: A murit Adrian Maniu, poet, dramaturg şi publicist; între anii 1930 şi 1933 a fost director de programe la Radio Bucureşti; a fost şi unul dintre primii (şi cei mai activi) conferenţiari ai „Universităţii Radio", care a debutat în 1930; membru corespondent al Academiei Române din 1933 (n. 1891)

- 1970: A fost lansat în Marea Britanie primul album solo semnat Paul McCartney 

- 1972: „Apollo 16" aselenizează. Apollo 16 a fost a zecea misiune umană din programul Apollo, a cincea misiune care a aselenizat şi prima misiune care a aselenizat într-una din zonele înalte ale Lunii. Ea a fost lansată la 16 aprilie 1972 şi s-a încheiat la 27 aprilie. A fost o misiune de clasă J, cu rover lunar şi a adus înapoi 94,7 kg de mostre de rocă şi sol lunar.

– 1989: A murit locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici, poet şi prozator; în anii ’80 ai secolului XX, a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori de ficţiune din România (n. 1945)

- 1992: Inaugurarea Expoziţiei Universale „Expo '92 Sevilla", desfăşurată sub deviza „Era descoperirilor"; au participat cu pavilioane naţionale peste 100 de state, printre care şi România; Expoziţia s-a încheiat la 12.X.1992, când s-au aniversat 500 de ani de la descoperirea Americii de către Cristofor Columb 

- 1992:Un mare concert în memoria lui Freddie Mercury are loc pe stadionul Wembley în Londra 

- 1995: A murit scriitorul Milovan Djilas, scriitor şi om politic muntenegrean; alături de Iosip Broz Tito, a condus rezistenţa antigermană în timpul celui de-al doilea război mondial; importante funcţii de partid şi de stat în Iugoslavia; devenind unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai lui Tito, este acuzat, în 1954, de revizionism şi "deviaţionism burghez" şi demisionează din partid; arestat şi deţinut (1956-1961; 1962-1966); reabilitat în 1989 (n. 1911)

- 1997: A murit Otto Wilhelm von Vacano, arheolog german, specialist în arta etruscă (n. 1910) 

- 2001: A murit, în timpul unui concert susţinut la Deutsche Oper de Berlin, în urma unui atac de cord, dirijorul italian Giuseppe Sinopoli (n. 1946)

- 2002: A murit solistul de muzică populară Drăgan Muntean. Drăgan Muntean (n. 18 aprilie 1955 în Poieniţa Voinii, Hunedoara - m. Târgu Mureş) a fost un cunoscut solist vocal de folclor muzical românesc din Ardeal.Caracteristice pentru repertoriul său au fost cântecele spaţiului natal, din Ținutul Pădurenilor Hunedoarei. Artistul s-a bucurat de o deosebită popularitate într-o carieră care a durat 20 de ani. 

- 2002: A murit Alan Dale, cântăreţ american (n. 1925) 

– 2008: A murit (la Paris) Monica Lovinescu, critic literar, eseist şi traducător; fiica criticului literar Eugen Lovinescu; în 1947 a plecat cu o bursă a Guvernului francez la Paris, unde a cerut azil politic în primele zile ale anului următor; începând din 1962 a colaborat la postul de radio „Europa Liberă”, unde a realizat emisiunile „Teze şi antiteze la Paris” şi „Actualitatea culturală”, pentru care a scris cronici literare despre literatura română, devenind, alături de soţul său, Virgil Ierunca, una dintre vocile cele mai autorizate ale criticii literare româneşti, prin intermediul unei activităţi critice aparte, cea radiofonică (n. 1923

- 2011: A murit Hubert Schlafly Jr., unul dintre membrii echipei care a inventat teleprompterul, echipament de care se folosesc prezentatorii de ştiri, actorii şi chiar politicienii (n. 1919) 

– 2012: A murit chitaristul britanic Bert Weedon, cunoscut mai ales pentru popularul manual „Play In A Day”, un ghid care a inspirat chitarişti celebri ca Eric Clapton, Brian May şi John Lennon (n. 1920)

$$$

 





DREPTUL LA NEUITARE…

In memoriam - CALISTRAT HOGAȘ, născut la 19 aprilie 1847, Tecuci - decedat la 28 august 1917, Roman.

Astăzi l-am pomenit pe ilustrul dascăl și scriitor, în ziua sa de naștere, un prilej de aducere aminte și de cinstire a memoriei sale. Biografia și opera sa sunt bine cunoscute, dar un lucru important (genealogia scriitorului) este trecut cu vederea și poate mai puțin cunoscut. Calistrat Hogaș s-a născut într-o familie numeroasă cu 12 copii, în casa protopopului de Tecuci Gheorghe Dimitriu Hogaş și a prezbiterei Mărioara (Mioara). Tatăl său, preotul Gheorghe la rândul său era fiu de preot, fiind al cincilea fiu al preotului Dumitru (n. 1812, † 4 mai 1858) din Cuca, ținutul Covurlui, actualul județ Galați, loc unde a slujit până ce s-a mutat la Biserica „Sfântul Nicolae” din Tecuci.

Calistrat Hogaș s-a căsătorit cu o fiică de preot, Elena (Elencu) Gheorghiu din Piatra Neamț, care a născut opt copii. În anul când familia profesorului Hogaș s-a stabilit la Roman (1891), episcopul Melchisedec Ștefănescu, care îl cunoștea foarte bine pe tatăl său, l-a chemat profesor și la Seminarul Sf.Gheorghe, unde Hogas a avut ca elevi între alții pe viitorul mitropolit Visarion Puiu, arhiereul Ilarion Băcăoanul, pr. Constantin Matasă s.a. Scriitorul s-a stins din viață la Roman, fiind la vârsta de 70 de ani. 

Interesant este faptul că fiica sa mai mică, care a fost foarte atașată de tatăl ei – Sidonia – s-a stins din viață într-o zi ca aceasta, la 19 aprilie 1976, în Piatra Neamț, la vârsta de 94 de ani. 

Dumnezeu să-i odihnească cu cei drepți!

În imagine sunt părinții scriitorului preotul Gheorghe și soția sa Mărioara (Sursa: Fototeca Ortodoxiei româneşti)

duminică, 19 aprilie 2026

$$$

 Femeia care a trăit în tăcere și a fost, în cele din urmă, văzută – povestea lui Hannah Hauxwell


Pentru mai bine de treizeci de ani, într-o lume care deja se schimba rapid, undeva în nordul United Kingdom, într-o vale rece din Yorkshire, o femeie pe nume Hannah Hauxwell trăia ca și cum timpul ar fi refuzat să meargă mai departe, fără electricitate, fără apă curentă, fără confort, dar cu o tăcere care nu era goală, ci plină de rezistență.

S-a născut în 1926, într-o fermă numită Low Birk Hatt, și încă din copilărie a învățat că viața nu este despre alegere, ci despre supraviețuire, despre dimineți începute înainte de lumină, despre gheață spartă cu mâinile pentru a da apă animalelor, despre drumuri lungi pentru fiecare găleată și despre ierni care nu iartă pe nimeni.


Apoi, încet, viața i-a luat pe toți, tatăl, mama, rudele, iar la doar treizeci și doi de ani a rămas complet singură, într-un loc care cerea munca a trei oameni, dar pe care ea nu l-a părăsit, nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că, într-un mod greu de explicat, simțea că trebuie să rămână.

A rămâne nu însemna curaj spectaculos, ci zile lungi de muncă, nopți petrecute în frig, ore fără niciun cuvânt rostit, doar sunetul vântului și al zăpezii, iar timpul nu era măsurat în ani, ci în eforturi repetate, în gesturi mici care țineau totul în viață.

În 1972, când regizorul Barry Cockcroft a ajuns la ușa ei pentru a filma realitatea rurală, nu a găsit doar o poveste, ci o viață întreagă trăită în liniște, iar documentarul „Too Long a Winter” nu a avut nevoie de muzică sau explicații, pentru că imaginea ei, mergând prin zăpadă, lucrând singură, mâncând în tăcere, a spus totul.


Când a fost difuzat în 1973, milioane de oameni s-au oprit și au privit, iar pentru prima dată, Hannah nu mai era invizibilă, iar țara întreagă a simțit nu milă, ci respect, trimițând ajutor, scrisori, oferte, încercând să îi aducă lumină acolo unde fusese doar frig.

Ea a acceptat unele schimbări, a aprins pentru prima dată lumina electrică, a ascultat radioul, a simțit căldura unui loc încălzit, dar în interior a rămas aceeași, pentru că nu trăise pentru confort, ci pentru responsabilitate.

În 1988, a părăsit ferma și s-a mutat într-un loc mai liniștit, unde viața era mai ușoară, dar nu mai avea aceeași greutate, iar anii care au urmat i-au adus recunoaștere, cărți, călătorii, oameni care o priveau ca pe un simbol, deși ea nu s-a văzut niciodată astfel.


Spunea simplu că a făcut doar ceea ce trebuia, iar poate tocmai această simplitate a făcut ca povestea ei să rămână atât de puternică, pentru că nu a fost despre a străluci, ci despre a rezista atunci când nimeni nu vede.

A murit în 2018, la 91 de ani, dar nu ca o femeie uitată, ci ca o prezență care a lăsat în urmă o lecție tăcută, că adevărata forță nu este cea care se vede, ci cea care continuă, zi după zi, fără aplauze, fără martori.

Și poate că întrebarea care rămâne nu este cât de greu a fost pentru ea, ci câți dintre noi ar avea puterea să rămână… atunci când toți ceilalți au plecat.


#PovestiAdevarate #HannahHauxwell #Istorie #Viata #Curaj #Liniste #Inspiratie

Și tu… ai putea duce o viață întreagă în liniște, fără să fii văzut, sau ai renunța la tot doar pentru a nu fi singur?

$$$

 Charles Whitman – între alegere și ceea ce nu vedem


La 1 august 1966, în vârful turnului de la Universitatea din Texas, Charles Whitman a transformat o zi obișnuită într-un coșmar trăit în timp real, un moment care avea să rămână în istorie nu doar prin violența lui, ci prin întrebările pe care le-a lăsat în urmă, întrebări care nici astăzi nu au un răspuns simplu.

Înainte să urce în turn, își ucisese deja soția și mama, gesturi care nu păreau rezultatul unui impuls de moment, ci al unei rupturi interioare adânci, iar apoi, de sus, a început să tragă asupra oamenilor de jos, metodic, rece, într-un atac care a durat și a ținut un oraș întreg în teroare, în timp ce poliția încerca disperată să înțeleagă de unde vine pericolul și cum poate fi oprit.

Când în cele din urmă ofițerii au ajuns pe platformă și l-au împușcat, povestea ar fi putut rămâne una clasică, un act de violență explicat prin alegere, prin intenție, prin rău.

Dar nu s-a terminat acolo.


La autopsie, medicii au descoperit un detaliu care a schimbat complet felul în care era privit cazul: o tumoare cerebrală, aflată într-o zonă a creierului asociată cu emoțiile și controlul impulsurilor, un detaliu care nu ștergea ceea ce făcuse, dar care deschidea o fisură în explicațiile simple.

Pentru că Whitman nu fusese complet tăcut înainte de acel moment, ci vorbise despre dureri de cap severe, despre gânduri tulburătoare, despre o neliniște pe care nu o mai putea controla, căutând chiar ajutor medical, ca și cum o parte din el știa că ceva nu este în regulă.

Și atunci apare întrebarea care incomodează.

Cât din ceea ce suntem este alegere… și cât este influențat de lucruri pe care nu le vedem, pe care nu le înțelegem și pe care nu le putem controla?


Pentru că acest caz nu oferă liniște.

Nu oferă o concluzie clară.

Ci doar ne obligă să privim mai adânc, dincolo de bine și rău, într-o zonă unde responsabilitatea și biologia se întâlnesc într-un mod greu de acceptat.

Și poate că cea mai grea parte nu este ce s-a întâmplat atunci.

Ci faptul că, și astăzi, nu putem spune sigur unde se termină voința… și unde începe ceea ce ne controlează fără să știm.


Tu ce crezi… suntem pe deplin responsabili pentru tot ceea ce facem sau există lucruri care ne pot schimba fără voia noastră? 


#Istorie #CharlesWhitman #Reflectie #Psihologie #Adevar #Intrebari #Viata

$$$

 Căsătoriile sub spânzurătoare – între realitate, lege și legendă


În Europa medievală, acolo unde legea era adesea mai aproape de tradiție decât de dreptate în sensul modern, existau situații în care viața unui om condamnat nu depindea doar de judecată, ci de un gest neașteptat, aproape absurd pentru mintea de astăzi: acceptarea unei căsătorii chiar în fața spânzurătorii.

Această practică, cunoscută în diferite regiuni din Franța, Germania, Scoția sau Spania, nu era o regulă universală, dar apărea ca o formă de „milă” socială, în care un condamnat putea fi iertat dacă o femeie accepta să-l ia de soț, transformându-l, în ochii comunității, dintr-un om pierdut într-un om „recuperat” pentru societate.


În unele cazuri, mai ales în Spania, se spune că această „șansă” era oferită în principal femeilor considerate deja marginale, precum prostituatele, pentru că se credea că ele nu mai aveau o reputație de pierdut, iar căsătoria le oferea, teoretic, o formă de reintegrare, deși în realitate totul era mai degrabă un schimb rece între statuturi sociale fragile.

Existau și situații, greu de acceptat astăzi, în care un agresor putea evita pedeapsa dacă accepta să se căsătorească cu victima, într-o logică profund marcată de mentalitatea epocii, unde onoarea familiei și „repararea” socială erau puse deasupra libertății individuale, iar femeia era privită mai mult ca parte a unei ordini sociale decât ca o persoană cu drepturi proprii.

Literatura a preluat și a amplificat aceste realități, iar în romanul Notre-Dame de Paris, scris de Victor Hugo, episodul în care Esmeralda îl salvează pe Gringoire devine un simbol al acestei tradiții, însă într-o formă romantică și dramatizată, mai apropiată de legendă decât de o normă juridică strictă.


În realitate, aceste „căsătorii sub spânzurătoare” nu erau frecvente și nici aplicate pentru crime grave, ci mai degrabă pentru delicte mai mici, iar multe dintre ele erau doar soluții temporare sau chiar formale, fără o viață de familie reală în spate.

Astăzi, privite de la distanță, ele nu mai par acte de milă, ci exemple ale unei lumi în care viața, dreptatea și libertatea erau negociabile în moduri greu de acceptat, dar care spun multe despre cum funcționa societatea atunci.

Și poate că întrebarea care rămâne nu este doar dacă astfel de lucruri au existat, ci cât de mult s-a schimbat, cu adevărat, felul în care definim dreptatea și demnitatea umană.


Dacă ai fi trăit atunci… ai fi văzut acest gest ca pe o salvare sau ca pe o nedreptate?

#Istorie #EvulMediu #Traditii #Curiozitati #Adevar #PovestiDinTrecut

$$$

 Sarah Jessica Parker – dincolo de zâmbetul perfect


Lumea o vede pe Sarah Jessica Parker ca pe Carrie Bradshaw, femeia în pantofi scumpi, cu viață strălucitoare și cocktailuri în Manhattan, dar adevărul ei începe departe de luminile orașului, într-un loc unde luxul nu exista, iar fiecare zi era o luptă tăcută pentru normalitate.

S-a născut în Ohio, într-o familie numeroasă, unde banii nu ajungeau niciodată, unde uneori curentul era tăiat, unde nu existau Crăciunuri sau zile de naștere, iar copilăria nu avea nimic din ceea ce oamenii numesc „frumoasă”, ci mai degrabă semăna cu o poveste grea, în care lipsurile erau parte din rutină.

Era copilul care știa că nu poate plăti prânzul, copilul care învăța devreme diferența dintre „a avea” și „a nu avea”, fără să fie nevoie să i se explice.

Și totuși, undeva în acea realitate, a apărut scena.

La doar nouă ani, a urcat pentru prima dată pe scenă, iar acel moment nu a fost doar un rol, ci o ușă deschisă spre altceva, iar la unsprezece ani era deja pe Broadway, iar la paisprezece devenea Annie, într-unul dintre cele mai grele roluri pentru un copil, jucând în fața a mii de oameni, seară de seară.

Aplauze, lumini, succes.


Și apoi… întoarcerea acasă, într-o realitate care nu se schimbase încă.

Banii câștigați nu erau pentru visuri personale, ci pentru familie, pentru supraviețuire, pentru a ține lucrurile pe linia de plutire, iar fără să fie întrebată, a înțeles că are o responsabilitate pe care mulți adulți nu ar putea să o ducă.

Anii au trecut, iar ea a continuat să muncească, fără excese, fără risipă, cu o grijă aproape instinctivă pentru fiecare ban, pentru că atunci când ai văzut cum dispare totul, nu mai tratezi nimic ca fiind garantat.

În 1998, viața ei a luat o altă direcție, când a acceptat rolul din Sex and the City, iar de acolo a devenit un fenomen global, un simbol, un nume pe care îl știe o lume întreagă.

Premii, milioane, succes.

Dar ceva nu s-a schimbat niciodată.

Fata aceea care nu avea bani de prânz a rămas în ea.

De aceea nu aruncă lucruri ușor, de aceea păstrează obiecte, haine, lucruri vechi, pentru că pentru ea nu sunt doar obiecte, ci amintiri ale unei realități în care fiecare lucru conta.

Și poate că tocmai asta o face diferită.


Nu succesul.

Nu banii.

Ci faptul că nu a uitat niciodată de unde a plecat.

Pentru că sunt oameni care ajung sus și uită.

Și sunt oameni care ajung sus… și rămân aceiași.


Tu din care categorie crezi că sunt cei mai puternici? 

#SarahJessicaParker #PovestiAdevarate #Viata #Succes #Radacini #Motivatie

$$$

 Sarmiza Bilcescu – femeia care a deschis ușa dreptății pentru celelalte


Într-o lume în care legile erau scrise de bărbați și aplicate într-o societate care nu își imagina că o femeie ar putea pleda într-o sală de judecată, Sarmiza Bilcescu a ales să nu accepte limitele impuse de epoca ei, ci să le sfideze prin muncă, inteligență și o determinare care avea să schimbe nu doar destinul ei, ci și drumul multor femei care aveau să vină după ea.

Născută în 1867, într-o familie care a înțeles valoarea educației, ea a crescut într-un mediu care i-a hrănit dorința de cunoaștere, iar alegerea de a studia dreptul la Universitatea din București nu a fost doar un pas academic, ci un act de curaj, într-o perioadă în care femeile erau ținute departe de profesiile considerate „serioase”, iar simpla ei prezență în acel spațiu era deja o formă de schimbare.

Drumul ei nu s-a oprit acolo, pentru că a plecat la Paris, unde, la prestigioasa Sorbonne, a obținut doctoratul în drept la doar douăzeci și cinci de ani, devenind una dintre primele femei din Europa care au atins acest nivel, iar lucrarea ei nu a fost doar un exercițiu academic, ci o dovadă că inteligența și rigoarea nu au gen.


Întoarsă în România, a pășit într-un alt tip de luptă, pentru că, deși avea pregătirea necesară, societatea nu era pregătită pentru ea, iar momentul în care a fost acceptată în Baroul București nu a fost doar o reușită personală, ci o fisură într-un sistem rigid, care până atunci nu lăsase loc femeilor în profesia de avocat, transformând-o astfel în prima femeie avocat din Europa.

Dar adevărata ei misiune nu a fost doar să profeseze, ci să schimbe mentalități, să lupte pentru dreptul femeilor de a învăța, de a munci, de a avea o voce într-o lume care le cerea tăcere, implicându-se activ în mișcările de emancipare și susținând ideea că justiția nu poate exista cu adevărat acolo unde există inegalitate.

Viața ei a devenit astfel mai mult decât o carieră juridică, a devenit un simbol, o dovadă că barierele sociale pot fi depășite, că tradițiile pot fi schimbate și că, uneori, curajul unei singure persoane este suficient pentru a deschide un drum care părea⁰ imposibil.

Moștenirea ei nu se măsoară doar în titluri sau în realizări, ci în fiecare femeie care astăzi studiază dreptul, care pledează în instanță, care își face auzită vocea, fără să mai fie nevoită să ceară voie să existe într-un spațiu care, cândva, îi era interzis.


Câte uși închise în fața altora pot fi deschise de curajul unei singure femei care refuză să accepte limitele impuse?

#SarmizaBilcescu #FemeiInDrept #Istorie #Egalitate #Curaj #Educație #Justiție

$$$

 Virgil Mazilescu – poetul care și-a purtat tăcerea ca pe o formă de adevăr


Într-o lume literară în care unii scriau mult pentru a fi auziți, Virgil Mazilescu a ales, fără să o spună vreodată direct, drumul opus, acela în care fiecare cuvânt trebuia cântărit, simțit și aproape suferit, ca și cum poezia nu era o formă de exprimare, ci o luptă interioară între ceea ce voia să spună și ceea ce refuza să lase să iasă la suprafață.

Născut pe 11 aprilie 1942, la Corabia, într-o familie simplă, cu un tată contabil și o mamă care i-a fost sprijin tăcut, viața lui nu a avut nimic spectaculos la suprafață, dar în interior s-a construit încet un univers dens, fragil și tensionat, care avea să se transforme mai târziu într-o poezie greu de uitat, chiar dacă nu era destinată tuturor.

Anii de școală, mutările dintr-un oraș în altul, liceul la „Spiru Haret” din București și apoi Facultatea de Limba și Literatura Română nu au fost doar etape academice, ci locuri în care s-a format o sensibilitate aparte, o atenție pentru detaliu și o nevoie de a înțelege lumea nu prin explicații simple, ci prin fisurile ei.

A lucrat ca profesor, bibliotecar, apoi ca redactor la revista România literară, dar niciuna dintre aceste funcții nu l-a definit cu adevărat, pentru că adevărata lui identitate rămânea în paginile pe care le scria rar, dar cu o precizie care putea deveni apăsătoare, aproape incomodă, ca și cum fiecare vers trebuia să treacă printr-un filtru sever înainte de a exista.


Asociat curentului oniric, Mazilescu nu a fost un poet al abundenței, ci al esenței, iar volumele sale – „Versuri”, „Fragmente din regiunea de odinioară”, „Va fi liniște, va fi seară” sau „Guillaume poetul și administratorul” – nu spun povești evidente, ci creează stări, umbre, senzații care rămân în cititor chiar și după ce cuvintele se termină.

A fost un tehnician al poeziei, dar nu în sens rece, ci în sensul unei lupte continue cu propriul limbaj, pentru că, așa cum îl descria Nora Iuga, se zbătea între geniu și o formă de teatralitate interioară, între dorința de a spune tot și neputința de a găsi cuvintele potrivite, iar această tensiune l-a definit poate mai mult decât orice volum publicat.

A tradus din franceză și din alți autori importanți, dar și aici a rămas discret, ca și cum nu avea nevoie de vizibilitate, ci doar de apropierea de text, de acea relație tăcută dintre sens și formă.

Viața lui nu a fost una lungă, stingându-se pe 10 august 1984, la București, dar ceea ce a lăsat în urmă nu poate fi măsurat în numărul de pagini, ci în intensitatea lor, în acea senzație că fiecare vers a fost scris nu pentru a impresiona, ci pentru a supraviețui propriei gândiri.

Pentru că există scriitori care creează lumi largi și accesibile, și există alții, ca Mazilescu, care creează spații înguste, adânci și greu de pătruns, dar odată intrat acolo, nu mai ieși la fel.


Crezi că adevărata valoare stă în cât de mult scrie un autor… sau în cât de adânc reușește să ajungă cu puține cuvinte? 

#VirgilMazilescu #Poezie #LiteraturaRomana #Onirism #Scriitori #Reflectie

$$$

 Cimitirul Trenurilor – locul unde timpul nu mai pleacă nicăieri


La marginea imensului Salar de Uyuni, acolo unde pământul pare să fi uitat de ploaie și de trecerea anotimpurilor, există un loc în care liniștea nu este doar absența sunetului, ci o prezență apăsătoare, vie, care te face să încetinești fără să-ți dai seama, iar Cementerio de Trenes nu este doar un spațiu cu trenuri abandonate, ci o poveste despre visuri care au pornit în viteză și s-au oprit brusc, fără să mai ajungă nicăieri.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bolivia visa la progres, la legături comerciale, la o rețea feroviară care să ducă bogățiile munților spre lume, iar orașul Uyuni devenise un nod vital într-un plan care promitea dezvoltare și viitor, însă, ca multe visuri construite pe speranță și resurse limitate, acest drum nu a durat, iar odată cu anii, cu instabilitatea și cu epuizarea minelor, șinele au început să ducă nicăieri.


În anii 1940, locomotivele nu au mai fost necesare, nu au mai fost întreținute, nu au mai fost salvate, ci pur și simplu lăsate acolo, în mijlocul deșertului, ca și cum cineva ar fi apăsat pe pauză într-un moment din care nimeni nu s-a mai întors, iar aerul uscat le-a conservat, nu ca pe niște obiecte, ci ca pe niște amintiri solide, ruginite, dar încă puternice.

Astăzi, locul nu are garduri, nu are reguli, nu are explicații oficiale, doar zeci de structuri metalice care stau sub cerul deschis, unele întregi, altele sfâșiate de timp, fiecare purtând în liniște povestea unei epoci în care oamenii credeau că pot controla direcția viitorului.

La apus, când lumina cade peste metalul ruginit și îl transformă în nuanțe calde, aproape vii, totul capătă o frumusețe greu de explicat, ca și cum degradarea nu ar mai fi un sfârșit, ci o formă de artă, iar cei care ajung acolo nu privesc doar trenuri abandonate, ci simt ceva mai profund, un amestec de melancolie, liniște și înțelegere.


Pentru că aceste locomotive nu mai duc oameni, nu mai transportă nimic, dar spun o poveste pe care nu o poți ignora: că orice construcție, oricât de mare, oricât de modernă, poate deveni, în timp, doar o amintire, iar ceea ce rămâne nu este utilitatea, ci emoția pe care o lasă în urmă.

Între cerul infinit și pământul alb al sării, aceste trenuri par niște giganți opriți la jumătatea drumului, niște martori tăcuți ai unei lumi care a crezut că merge înainte pentru totdeauna, fără să știe că uneori destinația nu este finalul, ci oprirea.


Tu crezi că timpul distruge tot… sau doar transformă lucrurile în altceva? 

#Uyuni #CementerioDeTrenes #Bolivia #Travel #Aesthetic #Istorie #Mister #Apus

$$$

 S-a întâmplat în 18 aprilie1880: În această zi, a plecat în eternitate Costache Aristia, actor, traducător, poet, moralist, profesor de greacă şi franceză la colegiul „Sf. Sava”, precum şi de mimică şi declamaţie, la Şcoala Dramatică a Societăţii Filarmonice din Ţara Românească (n.1800). A fost unul dintre fondatorii teatrului românesc. A fost primul actor şi profesor de artă dramatică din ţara noastră, militant şi pasionat pentru crearea culturii teatrale moderne româneşti. A avut preocupări literare, ca poet şi traducător din Homer şi Alfieri.

Născut din părinţi greci, a studiat la şcoala grecească din Bucureşti şi a avut ca elev o scurtă apariţie pe scena de la Cişmeaua Roşie. A participat la mişcarea Eteriei din 1821 ca susţinător al emancipării greceşti. La intrarea turcilor în ţară, el a trecut Oltul şi a luptat alături de eterişti la Drăgăşani. Nevoit să se refugieze, trece graniţa şi ajunge la Paris. Ajutat de filo-elenul lord Gilfort, îşi continuă aici studiile cu J. Talma. După războiul ruso-turc din 1828, el se reîntoarce în ţară şi e numit profesor de franceză şi limba elenă la liceul „Sf. Sava” şi a devenit institutor al copiilor lui Nicolae Ghica, în casele căruia a pus în scenă piese de teatru. Se împrieteneşte cu Ion Heliade-Rădulescu, şi colaborând cu acesta, face traduceri din limba greacă. A tradus din Homer, Plutarh, Alfieri etc.

În 1833, împreună cu alţi intelectuali legaţi de mişcarea revoluţionară, pune bazele primei şcoli de artă dramatică. Ca membru al Societăţii filarmonice se remarcă printre cei mai activi. Traduce opere de teatru şi joacă în câteva roluri. Pregătind primele cadre profesioniste de actori, el a pus astfel bazele teatrului cult în Ţara Românească. Printre elevii lui Aristia s-au numărat Costache Caragiale şi Eufrosina Popescu. În timpul revoluţiei de la 1848 din Muntenia este numit comandant al gărzii naţionale, însă este arestat de turci. Reuşeşte însă să se refugieze în Franţa. Se va reîntoarce după mai mulţi ani şi din 1856 va fi bibliotecar al Statului, iar din 1863 va fi din nou profesor. Ajuns la bătrâneţe, el îşi pierde vederea. Moare la Bucureşti în 1880.

Surse:

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 199

Popescu, Ana Maria, Constantin Aristia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967

Ion Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, București, 1972 (notiță biografică despre Aristia - p.27)

http://galeriaportretelor.ro/item/costache-aristia/

$¢$

 S-a întâmplat în 18 aprilie 1909,18 aprilie/1 mai: La această dată, se înfiinţa „Societatea comunală pentru construcţia şi exploatarea tramvaielor în oraşul Bucureşti”, care primea concesiunea transportului de călători. Începuturile transportului public în București datează de mai înainte, din 1871, atunci când apar primele tramcare, descrise de Alexandru Cebuc astfel: „Acest mijloc de transport avea înfățișarea unui camion acoperit, pe patru roți durate cu șine de fier, având o asemănare foarte mare cu cea a camioanelor de transportat mărfuri.”

În același an, pe 3/15 iulie, primăria a acordat o concesiune pe 45 de ani pentru crearea unor linii de tramvaie cu cai. Liniile Calea Moșilor - Piața Sf. Gheorghe și Piața Sf. Gheorghe - Calea Griviței au fost primele lansate, pe 28 decembrie 1872. Acestea au înlocuit gradual tramcarele, care au fost retrase complet în anul 1904. Pe 9 decembrie 1894 apar și primele tramvaie electrice, între Obor și Cotroceni, pe o lungime de 6,5 km. În aprilie 1909 este aprobată înființarea „Societății Tramvaielor București” (prescurtat S.T.B.), o nouă concesiune pe 40 de ani ce avea ca scop electrificarea întregii rețele de tramvaie.Capitalul social de 12 milioane de lei a fost vărsat în proporție de 50% de comună și 50% de acționari particulari. În 1921 și 1924 au apărut primele tentative de introducere a transportului de călători cu autobuzele, făcute de mici firme private, care însă nu s-au putut impune în fața concurenței tramvaielor.

În 1936,„Societatea Comunală pentru construcțiunea și exploatarea tramvaielor în București” obține exclusivitatea transportului în comun cu tramvaie și autobuze pentru București și 12 comune suburbane. Societatea avea la dispoziție 392 de autobuze construite la compania Leonida & Co, pe baza unor șasiuri Renault, Chevrolet și Henchel. După al Doilea Război Mondial, numele societății este schimbat în „Întreprinderea de Transport București" (ITB) și se înființează prima linie de troleibuz (în toamna anului 1949, pe traseul Piața Victoriei - Hipodrom. Aceasta se adăuga celor 27 de trasee de tramvai și 24 de autobuz. În 1953, la realizarea memoriului justificativ pentru metrou, se menționează faptul că viteza medie de deplasare era prea mică, iar mijloacele de transport erau aglomerate deoarece parcul rulant nu a ținut pasul cu dezvoltarea orașului.

ITB a atins dimensiunea maximă în anii 70, înainte de apariția metroului, când avea 34.000 de salariați și 4.859 vehicule. Întreprinderea includea și servicii de taximetrie, maxi-taxi și chiar transport de marfă. Cu toate acestea, întreprinderea nu mai reușea să asigure transportul în comun în zonele nou construite ale orașului. Drept urmare, în anul 1971, în cadrul Consiliului Popular al Municipiului București (CPMB) s-a înființat o Comisie centrală condusă de președintele CPMB, Dumitru Popa, precum și un colectiv de lucru, format din specialiști de la ITB, IPB etc., cu misiunea de a se documenta și a prezenta studii pentru realizarea metroului .În 1990 „Întreprinderea de Transport București” se transformă în „Regia Autonomă de Transport București”, prin decizia PMB. Serviciile de taxi și maxi-taxi sunt desprinse din R.A.T.B. În primul deceniu al secolului XXI, sistemul STB a trecut printr-o fază de reînnoire, prin achiziționarea a o mie de autobuze Mercedes Citaro și prin construcția la URAC a unor tramvaie noi, adaptate persoanelor cu handicap.

Mai nou, STB de azi a fost creată prin reorganizarea Regiei Autonome de Transport București (RATB) în septembrie 2018. La rândul ei, RATB a fost creată prin transformarea Întreprinderii de Transport București (ITB) printr-o decizie a Primăriei Municipiului București din anul 1990 și funcționa în baza Legii serviciilor de transport public local din 2007. Mijloacele de transport ale STB sunt garate și întreținute în opt autobaze, șapte depouri de tramvaie, trei depouri de troleibuze și un depou comun de tramvaie și troleibuze, plasate pe toată întinderea rețelei. Pe lângă serviciile pentru mijloacele STB, autobazele oferă și diferite servicii pentru terți, precum verificări ITP, școală de șoferi sau atestări profesionale.

Surse:

http://stbsa.ro/istoric.php

http://stbsa.ro/urac.php

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria-ratb-din-1871

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dosare-declasificate-afaceri-cu-tramvaiele-bucurestene-v-5385475?p=1

$$$

 S-a întâmplat în 18 aprilie1955: În această zi, a plecat în eternitate fizicianul german Albert Einstein. Albert Einstein a fost una din cele mai strălucite minţi din istoria civilizaţiei umane. Contribuţia sa ştiinţifică pare să nu fie egalată de nimeni altcineva. Teoriile sale privind relativitatea ne ajută astăzi să înţelegem timpul, spaţiul, energia şi gravitaţia.

Albert Einstein s-a născut în Ulm, Germania, pe data de 14 martie 1879. Părinţii se numeau Pauline şi Hermann Einstein. Interesant este faptul că aceştia nu au avut niciodată vreo legătură cu domeniul matematicii sau cu ştiinţa în general. Chiar şi micul Albert nu a dovedit că ar avea vreo aptitudine pentru aşa ceva, fiind suspectat la un moment dat că ar fi chiar retardat. Vorbea lent, cu pauze îndelungate pentru a gândi temeinic ceea ce avea să spună.O povestioară pe care Einstein o spunea adesea s-a întâmplat pe vremea când avea cinci ani, văzând o „minune”: o busolă. Acul acesteia arata mereu nordul, deci există „ceva profund ascuns” ce determina acest lucru.Copil fiind, a fost stimulat de unchiul său, inginer şi de un student la medicină ce lua masa săptămânal cu familia acestuia.

Deşi, în general, a avut note bune, Einstein a dispreţuit şcoala academică la care a fost trimis în Munchen, unde succesul depindea doar de memorare şi supunerea faţă de autoritate. Studiul de bază şi l-a făcut singur, acasă, ajutat de cărţile de matematică, fizică şi filosofie. Un profesor chiar a sugerat la un moment dat că tânărul Albert să părăsească şcoală, deoarece prezenţa sa deteriora respectul elevilor faţă de cadrele didactice. Datorită mutării familiei în Italia, el chiar a părăsit acea şcoală. A suferit Einstein de sindromul Asperger, o formă uşoară de autism, așa cum s-a speculat? Cert este că nu există destule date istorice pentru a se putea răspunde cu certitudine. Poate a fost doar un copil timid şi retras. Dificultăţile avute la şcoală ar fi putut fi cauzate de exigenţa profesorilor germani, iar pe de altă parte de situaţia de a fi un copil evreu într-o şcoală catolică.

În 1895, el dă examen de admitere la Institutul Federal Elveţian de Tehnologie, însă nu reuşeşte să intre. Este sfătuit să se înscrie la şcoală elveţiană din Aarau; aici profesorii sunt deschişi ideilor sale. După finalizarea acestor studii, Einstein intra la Institutul de Tehnologie din Zurich. În această perioadă îşi dă seama că fizica este ceea ce îl interesează în special, „cea care găseşte căile de a ne îndruma către esenţă”. După absolvire, Albert Einstein face eforturi pentru a rămâne să lucreze în cadrul unei universităţi, dar încercările sale eşuează. Nu găseşte decât posturi temporare, la periferia vieţii academice. Ajunge, în cele din urmă, să deţină o funcţie la Oficiul Elveţian de Patente din Berna. Acest lucru a avut o importanţă covârşitoare pentru el, pe de o parte material, având un venit stabil, iar pe de altă parte munca antrenantă la care lua parte. Pe lângă toate acestea, acum va avea timp să se dedice şi studiului, ceea ce se va concretiza în începerea publicării diverselor articole ştiinţifice.

Cel mai apropiat prieten din acele vremuri şi, de asemenea, coleg la Biroul de Patente, a fost Michele Besso. Împreună cu acesta şi cu alţi amici din Berna, necunoscuţi în lumea ştiinţifică, Einstein obişnuia să se întâlnească regulat pentru a discuta pe subiecte ştiinţifice şi filosofice. Ei s-au autointitulat, în glumă, Academia Olimpia. Einstein a început să atragă atenţia odată cu articolele publicate, urmând ca nu peste mulţi timp să fie invitat în mediul academic, ca profesor asociat la Universitatea din Zurich, apoi profesor titular la Universitatea Germană din Praga. În vreme ce studia la Universitatea din Zurich, între tânărul şi chipeşul Albert şi o tânără de origine sârbă, Mileva Maric, singura femeie din clasa de fizică a lui Albert, a apărut o pasiune. Familia lui s-a opus temeinic ideii de căsătorie, chiar şi după ce Mileva a dat naştere unei fetiţe. Această fetiţă se pare că a fost dată spre adopţie. După ce Einstein a obţinut postul la Oficiul de Patente, el şi iubita sa au reuşit să se căsătorească, în 1904 şi 1910 soţia sa dăruindu-i câte un fiu. Cei doi soţi obişnuiau să discute despre fizică, însă nu sunt dovezi certe ci multe speculaţii că Mileva ar fi adus contribuţii majore la realizările lui Albert Einstein.

Prin intermediul corespondenţei, vizitelor şi reuniunilor ştiinţifice, Einstein ajunge să-i cunoască pe cei mai mulţi dintre fizicienii de marcă ai vremii.În 1912 Institutul Federal Elveţian de Tehnologie îl invită să activeze ca profesor. Aici, cu ajutorul unui prieten vechi, reuşeşte să-şi pună la punct aparatul matematic, atât de necesar pentru formularea teoriilor sale. În 1914, guvernul german îi oferă lui Einstein calitatea de membru al prestigioasei Academii Prusace de Ştiinţă, precum şi posibilitatea de a fi cercetător la Berlin.În momentul în care Einstein părăsise ţara în care se născuse, el renunţase la cetăţenia germană, ca şi la întreaga societate militară de acolo. Însă Berlinul, fără obligaţii de predare şi cu o întreagă galaxie de oameni de ştiinţă celebri drept colegi, a fost irezistibil. Era cel mai ridicat nivel al unei cariere ştiinţifice la care putea aspira. „Cu aşa faima, nu rămâne mult timp pentru soţia sa”, se plângea Mileva. Einstein s-a simţit tot mai sufocat şi constrâns în această relaţie. A găsit consolare într-o aventură cu o verişoară a sa, Elsa Lowenthal.Soţii s-au separat în 1914, iar divorţul a urmat în 1919. În acelaşi an s-a căsătorit cu Elsa.

În luna martie a anului 1905, Einstein trimite celei mai de seamă reviste de ştiinţă germane, „Analele fizicii”, un articol despre un alt mod de înţelegere a structurii luminii. Şi anume structura corpusculară, ce presupune existenţa unor particule independente de energie. Max Planck sugerase că energia ar fi discretă cu câţiva ani în urmă, însă Einstein merge mult mai departe, contrazicând teoria general acceptată a luminii formate din unde electromagnetice. În mai, revista respectivă primeşte un alt articol, în care teoria energiei cinetice explica temperatura ca un efect al agitaţiei continue a atomilor. Astfel, mişcarea browniană, bine-cunoscută, căpăta o rezolvare. Se crea astfel un puternic instrument de studiere a mişcării atomice. La aceeaşi revistă, Einstein trimite în luna iunie a aceluiaşi an un articol despre magnetism şi mişcare, în care explica principiul relativităţii: un obiect se comportă în acelaşi fel indiferent că este în repaus sau într-o incintă cu mişcare uniformă. Însă în acord cu teoria electromagnetismului lui Maxwell, lumina n-ar trebui să se comporte în acest fel. Viteza luminii nu variază. Einstein găsise că principiul relativităţii era compatibil cu teoria electromagnetică. A trebuit „doar” o nouă şi mai atentă reconsiderare a timpului.

În septembrie 1905, Einstein supune atenţiei o consecinţă remarcabilă a teoriei speciale a relativităţii: dacă un corp emite o anume cantitate de energie, atunci masa corpului va scădea proporţional. Apare celebra ecuaţie E=mc2.Einstein nu a fost cel care a avut primele idei despre relativitate.Teoriile sale au fost construite pe o bază pregătită de zeci de experimente şi câteva încercări de teoretizare. După cum a spus chiar el, fără Maxwell şi Lorentz n-ar fi reuşit să descopere relativitatea. Bineînţeles, acest mare om de ştiinţă a reuşit să înţeleagă, să gândească mai departe, să lege faptele şi să construiască o teorie ce ne-a adus mult mai aproape de înţelegerea Universului în care trăim. După relativitatea specială, Einstein a simţit nevoia unei teorii generale. A început să întrevadă legătura dintre mişcare şi gravitaţie. Munca a fost una asiduă, iar o colaborare în materie de tehnici matematice a fost esenţială, teoriile sale atingând un grad de abstractizare tot mai ridicat. În acelaşi timp, viaţa particulară nu era tocmai satisfăcătoare, producându-se separarea de soţia sa. Pe lângă această, după terminarea primului război mondial, savantul a început să participe la viaţa politică.

Teoria generală a relativităţii a fost finalizată în 1915.Noile ecuaţii ale gravitaţiei prezentau o logică simplă, în ciuda matematicii complicate. Cu nouă viziune oferită asupra timpului, spaţiului, materiei şi energiei, Albert Einstein devine simbolul noii fizici. Ziarele la acea vreme chiar i-au exagerat calităţile, spunând despre el că este singurul capabil să îşi înţeleagă noile teorii.Mai ales că mulţi gânditori sau oameni de rând aveau dificultăţi serioase în a face asta. În 1922 i se acorda premiul Nobel pentru fizică. Albert Einstein se implica tot mai mult în viaţa politică şi socială, mai ales după terminarea primului război mondial. Îşi reia cetăţenia germană, susţine cauza liberală. Partidul Nazist începe să devină puternic. Fizicienii ce făceau parte din ele îl atacă pe Einstein, susţinând că teoria relativităţii e doar „fizică evreiasco-comunistă”. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, lupta antisemită şi antifascistă începe să devină zadarnică şi, mai mult, periculoasă. 

Einstein părăseşte Germania în 1932, iar anul următor renunţa din nou la cetăţenia germană. Multe universităţi doresc să-l aibă, însă el deja acceptase oferta Institutului de Studiu Avansat din Princeton, New Jersey. În 1940 devine cetăţean american. În 1936 soţia sa, Elsa, moare. În anii ’30, oamenii de ştiinţă începuseră deja să lucreze cu aparatură tot mai sofisticată. Tendinţele erau de colaborare între tot mai multe persoane, un lucru cu care Einstein nu era obişnuit, el fiind învăţat să teoretizeze singur. În august 1939, fizicienii nucleari, ce descoperiseră deja fisiunea nucleului de uraniu, au venit la el, însă nu pentru un ajutor ştiinţific, ci politic. Ei realizaseră potenţialul distructiv al acestei descoperiri şi se temeau că naziştii experimentează deja acest lucru. Einstein îi scrie lui Roosevelt, atenţionându-l de pericol. Guvernul Statelor Unite începe să pregătească războiul nuclear...În tot acest proiect al bombei nucleare, a fost singurul rol jucat de Einstein, chiar dacă diverse surse speculează altfel!

După terminarea celui de-al doilea război mondial, savantul a făcut apel pentru dezarmarea nucleară, având influenţă atât asupra oamenilor de ştiinţă, cât şi asupra publicului larg. De asemenea, s-a opus reînarmării Germaniei şi a criticat Războiul Rece. Susţinător fervent al Naţiunilor Unite, a crezut întotdeauna că soluţia conflictelor internaţionale este legea mondială, guvernul mondial. Einstein a crezut că dacă poate găsi o teorie unificată, aceasta va putea explica structura materiei. Din această cauză a respins teoria cuantică, ce descria realitatea în termeni de probabilităţi. De-a lungul timpului, el a propus diverse teorii unificate, cărora însă le-au fost găsite diverse lacune, în special chiar de către el personal. Nu s-a descurajat însă niciodată, încercând iar şi iar. „Este de ajuns ca unul singur să încerce să înţeleagă câte o părticică de mister în fiecare zi.” Cu acest crez, Einstein a dat umanităţii o nouă viziune a universului fizic, ca şi un model despre ceea ce o persoană poate deveni.

În 1952 i se oferă postul de preşedinte al Israelului, un titlu onorific. Bătrân şi bolnav însă, trăind liniştit la Princeton, el respinge această onoare. Însă interesul pentru acţiuni publice continuă. La 17 aprilie 1955, în timp ce lucra la un discurs prin care se pregătea să marcheze cea de-a șaptea aniversare a statului Israel, Einstein a suferit un anevrism abdominal, dublat de o hemoragie internă, a fost dus de urgenţă la Centrul Universitar Medical din Princeton pentru tratament, dar a refuzat operația, declarând că și-a trăit viața şi că este mulţumit cu ce a realizat: „Dacă e momentul să mă sting din viață, prefer să fac asta într-un mod elegant”, ar fi declarat el. Einstein a murit a doua zi dimineaţa, la 18 aprilie 1955, la vârsta de 76 de ani.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1921/einstein/biographical/

https://www.ro.biography.name/fizicieni/56-germania/178-albert-einstein-1879-1955

https://www.britannica.com/biography/Albert-Einstein

https://www.descopera.org/albert-einstein-o-scurta-biografie/

https://radioromaniacultural.ro/portret-albert-einstein-povestea-extraordinara-a-unui-savant-genial/

https://www.scientia.ro/blog-gabriela-costache/2576-albert-einstein-o-biografie.html

$$$

 S-a întâmplat în 20 aprilie1517: La această dată, începea domnia lui Ştefăniţă Vodă în Moldova (1517–1527). Ştefan al IV-lea (sau Ştefăniţă...