&'&

 S-a întâmplat în 25 iunie1852: În această zi, s-a născut Antoni Gaudi (y Cornet), arhitect şi sculptor spaniol. Adică acel arhitect despre care un pseudo-politician român alintat „nea Jiji” zicea foarte recent că a construit și el „niște pietre, acolo”, și îl boteza „Guadi”...

Antoni Placid Gaudíi y Cornet, s-a născut la Riudoms, Catalonia, dar și-a realizat studiile și operele la Barcelona, în Catalonia. Ca tânăr arhitect, Gaudi a fost inspirat de Eugène Viollet-le-Duc, ajungând să creeze modele gotice și remarcându-se prin originalitatea și fantezia sa. El a fost susținut de către Eusebi Güell, un industriaș bogat, pentru care a creat un palat în 1889 (Palau Güell) - clădire care va fi înscrisă mai târziu în patrimoniul mondial al UNESCO, împreună cu alte opere ale sale: Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).În 1883 a început construcția unei catedrale dedicate Sfintei Familii, Sagrada Família, catedrală finanțată din fonduri publice. El a continuat să lucreze la acest proiect până la moartea sa, survenită la 10 iunie 1926, în urma unui accident (fusese lovit de un tramvai). Acest monument mai este și astăzi în lucru, datorită donațiilor din fonduri publice.

Născut la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, provincia Tarragona, Antonio Gaudi este al cincelea și ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra (arămar) și al Antòniei Cornet i Bertran (provenind și ea dintr-o familie de arămari). Această circumstanță îi influențează traiectoria profesională, după cum declară Gaudí însuși la bătrânețe. Arhitectul susține că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin țevile ondulate pe care le manevra părintele său. Gaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă.Încă din copilărie, fusese diagnosticat cu reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, însă îi prilejuiau numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale. Această imobilitate la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simțul observației și de a descoperi, cu o mare fascinație, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspirație pentru decorațiunile tuturor operelor sale și pentru soluțiile numeroaselor probleme apărute în proiecte.

Un alt aspect important al copilăriei sale, menționat de numeroși autori, este originea sa tarragoneză.Tenacitatea, caracterul puternic și dificil reprezintă trăsături ale locuitorilor regiunii natale. Aceste calități i-au dat perseverența în proiectele sale atât de controversate, întrucât o mare parte a criticilor și clienților săi nu vedeau cu ochi buni originalitatea operelor lui. Cât despre frații săi, doi au murit la vârste fragede, respectiv la 2 și 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, puțin după ce obținuse diploma în medicină, moartea lui este urmată de cea a mamei. De asemenea, sora lui mai mare, Rosa, a decedat în anul 1879, lasându-și fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în viață. Ca urmare a celor întâmplate, viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl și nepoata sa. Tatăl său s-a stins din viață în anul 1906, la vârsta de 93 de ani, iar nepoata sa, având o sănătate precară, a murit la vârsta de 36 de ani.

Din punct de vedere academic, Antoni Gaudí nu era un elev eminent, însă era un excelent desenator și multe din lucrările sale universitare demonstrau deja o creativitate ieșită din comun. Găsea cele mai potrivite soluții la problemele de arhitecutră publicate în cărți și dovedea aceeași iscusință la începutul carierei sale (obligat să muncească pentru a se întreține, dar și pentru a învăța meseria), lucrând ca ucenic la diverși arhitecți. Titlul de arhitect l-a obținut în 1878, un an important de altfel în viața sa profesională: realizează proiecte precum cel destinat Societății Cooperative „Obrera Mataronese"; devine lampadar pentru Plaça Reial din Barcelona; Manuel Vicens îi cere să proiecteze prima sa casă; îl întâlnește pe Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), care urmează să-i devină protector. În paralel, Gaudí participa la reuniuni catalane cu caracter anticlerical, deși dobândea pe zi ce trecea o mentalitate din ce în ce mai religioasă.

Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), bogatul industriaș care, văzând una din vitrinele originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a invitat în casa lui și a început astfel o relație de sinceră prietenie și admirație, care a durat până la moartea bogătașului. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul Güell.Şapte proprietăţi construite de Antoni Gaudi au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Acestea sunt Parcul Guell; Palatul Guell; Casa Mila; Casa Vicens; Sagrada Familia; Casa Batllo şi Cripta din Colonia Guell.

Antoni Gaudi realiza foarte rar planuri detaliate pentru arhitectura clădirilor sale, preferând să creeze modele tridimensionale la scară mică şi apoi să modeleze detaliile pe măsură ce construcţia evolua. Multe din clădirile lui Antoni Gaudi reflectă pasiunile sale pentru natură şi religie, arhitectul dovedind o obsesie a detaliilor. El a inclus în creaţiile sale o serie de elemente meşteşugăreşti la care se pricepea foarte bine - ceramică, vitralii, fierărie şi tâmplărie.Estimările iniţiale, bazate pe tehnicile de construcţie de la începutul secolului al XX-lea, arătau că încheierea lucrărilor la Sagrada Familia va avea loc peste câteva sute de ani. Antoni Gaudi şi-a dedicat ultimii 15 ani din viaţă exclusiv acestei construirii bisericii şi chiar ar fi spus în glumă: „Clientul meu nu se grăbeşte”. 

Surse:

https://www.biography.com/artist/antoni-gaudi

https://www.casabatllo.es/antoni-gaudi/

https://www.zf.ro/media-advertising/antoni-gaudi-arhitectul-celor-mai-celebre-cladiri-din-spania-aniversat-de-google-11016719

https://whc.unesco.org/en/list/320

https://www.britannica.com/biography/Antoni-Gaudi

https://www.descopera.ro/stiinta/928953-chipul-de-piatra-al-luminii

$$$

 S-a întâmplat în 25 iunie1894: S-a născut, la Sibiu, Hermann Oberth, fizician, matematician şi inventator german din România, considerat unul dintre fondatorii astronauticii moderne. În 1938 s-a stabilit la Viena şi, ulterior, în Germania. A fost membru post-mortem al Academiei Române din 1991.

Hermann Julius Oberth (n. Sibiu - d. 28 decembrie 1989, Nürnberg) a fost unul dintre părinţii fondatori ai rachetei şi astronauticii. Născut la Sibiu, Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Țiolkovski şi americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinţi fondatori ai ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind în mod esenţial identice, deşi cercetarea a avut loc în mod independent. În 1922, lucrarea sa de doctorat despre ştiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. 

Lucrarea a fost totuşi tipărită folosind fonduri private şi a produs controverse în presă. Hermann a comentat ulterior că s-a abţinut, în mod deliberat, să scrie o altă lucrare de doctorat, cu scopul declarat de a deveni un om de ştiinţă mai valoros decât cei care i-au respins-o, chiar fără a fi recunoscut de aceştia. Oberth a fost un critic al sistemului de învăţământ al vremii, comparându-l cu o maşină cu farurile aţintite înapoi, lipsită de viziune de viitor.În 1923, Hermann Oberth a publicat cartea Racheta în spaţiul interplanetar, iar în 1929, Moduri de a călători în spaţiu. 

În anii 1928-1929, Hermann a lucrat la Berlin în calitate de consultant ştiinţific la primul film din istorie cu acţiune care se desfăşura în spaţiu: Femeile de pe Lună. Filmul a fost produs de UFA-Film Co., în regia lui Fritz Lang şi a avut un succes enorm în popularizarea noii ştiinţe a rachetelor.În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegeldüse. În aceste experimente a fost asistat de studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se afla şi Wernher von Braun. La construirea primei rachete de mari dimensiuni din lume, numită A4, dar cunoscută astăzi mai degrabă sub numele V-2, s-au folosit 95 dintre invenţiile şi recomandările lui Hermann Oberth.

La sfârşitul războiului, Hermann Oberth lucra la complexul WASAG, de lângă Wittenberg, la rachete cu combustibil solid, pentru apărare aeriană. După terminarea războiului şi-a mutat familia la Feucht, lângă Nürnberg. În 1948, lucra în calitate de consultant independent şi scriitor în Elveţia. În 1950, a încheiat în Italia munca pe care o începuse la WASAG. În 1953, s-a întors la Feucht pentru a ajuta la publicarea cărţii sale Omul în spaţiu în care descria ideile sale legate de un reflector spaţial, o staţie spaţială, o navă spaţială electrică şi costume de cosmonaut. Între timp, Wernher von Braun fondase un institut pentru explorare spaţială în Statele Unite ale Americii, la Huntsville, Alabama, unde i s-a alăturat şi Hermann Oberth. Aici Hermann Oberth a fost implicat într-un studiu numit „Dezvoltarea tehnologiei spaţiale în următorii zece ani”. La sfârşitul lui 1958, Hermann Oberth, din nou în Feucht, a găsit timpul să îşi pună pe hârtie şi să publice gândurile sale legate de posibilităţile tehnologice ale unui vehicul lunar, o catapultă lunară, un elicopter şi un avion silenţios şi altele. 

În anul 1960, a lucrat la Convair, în calitate de consultant tehnic de-a lungul dezvoltării rachetelor Atlas, în Statele Unite. Hermann Oberth s-a retras în 1962, la vârsta de 68 de ani. Criza petrolului din 1977 l-a făcut să se concentreze asupra surselor alternative de energie, aceasta ducând la concepția planului unei centrale eoliene. Principalele sale activități, după ce s-a retras, au fost însă legate de filosofie, Hermann Oberth mai scriind încă niște cărți legate de acest subiect. În 1972 şi 1974 va veni şi în România la invitaţia Academiei Române. A fost ulterior ales membru al Academiei Române post-mortem. Hermann Oberth s-a stins din viață la 28 decembrie 1989, la vârsta de 95 de ani, la Feucht. Hermann Oberth s-a căsătorit în jurul vârstei de 35 de ani cu Tilli Oberth (născută Hummel), cu care a avut patru copii, dintre care un băiat a murit pe front în al Doilea Război Mondial, iar o fată a murit curând după aceea, în august 1944, într-un accident de muncă.

După moartea sa, s-a deschis la Feucht Muzeul Spațial „Hermann Oberth" iar în 1994, la 100 de ani de la naștere, la Mediaș, s-a deschis Casa Memorială „Hermann Oberth".Societatea Hermann Oberth aduce laolaltă oameni de știință, cercetători și astronauți din toată lumea pentru a-i continua opera.

„Dorinţa mea dintotdeauna a fost aceea ca, prin opera mea, să pot face cinste ţării mele şi populaţiei din care mă trag, să fiu şi să rămân un bun sas transilvănean. Şi dacă astăzi, voi, dragii mei compatrioţi, puteţi fi puţin mândri de mine, atunci aceasta constituie pentru mine suprema satisfacţie. Fie ca astronautica să contribuie ca oamenii acestei planete să se înţeleagă mai bine, să facă viaţa lor mai armonioasă şi plină de sens” (Hermann Oberth, pentru Televiziunea Română)

Surse:

*** Enciclopedia marilor personalităţi, Editura Geneze, 2000

Nagy, Viorica - Hermann Oberth, Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, Seria Personalia, nr. 16, Sibiu, 2007

-Mărculeț, I, Mărculeț, V. (2014): Hermann Oberth - o viață închinată științei, „Simpozionul Municipal Interdisciplinar „Destine”, 9 aprilie 2014, secțiunea 2, Geografie, Istorie și Științe sociale, București.

http://www2.rosa.ro/index.php/ro/rosa/istoric/126-hermann-oberth

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/hermann-oberth-parintele-navigatiei-spatiale

https://jurnalul.antena3.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/hermann-oberth-parintele-astronauticii-512750.html

https://www.art-emis.ro/personalitati/hermann-oberth-un-pionier-al- zborului-cosmic

&&&

 S-a întâmplat în 25 iunie1901: În această zi, a decedat Alexandru Candiano-Popescu. Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841, Lipia, Buzău), a fost avocat, ziarist și general al armatei române, fondatorul ziarelor „Perseverența” și „Democrația”, dar și inițiatorul mișcării republicane antidinastice din 20 august 1870, cunoscută și sub denumirea de „Republica de la Ploiești”.

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti la 10 iulie 1857, ca sublocotenent de artilerie, parcurgând ierarhia militară până la gradul de căpitan. A participat la detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866. În 1867 a demisionat din armată, urmând studii juridice in Italia şi înfiinţând două ziare, „Perseverenţa” şi „Democraţia”. Fiind considerat un agitator politic, a fost arestat de trei ori, inclusiv o dată în Austro-Ungaria, unde a petrecut câteva săptămâni în închisoarea din Arad. Având un pronunţat spirit de frondă, în august 1870, el a condus mişcarea republicană de la Ploieşti împotriva lui Carol I. Mişcarea a fost înfrântă, iar el împreună cu alţi 40 participanţi a fost pus sub acuzare, fiind însă achitaţi de tribunalul din Târgovişte. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gheorghe Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Alexandru Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gheorghe Chitu, C.G. Pascov şi N.C. Furculescu şi-au pus semnătura pe un program politic care atesta fondarea Partidului Naţional Liberal.

Mobilizat în 1877, a participat la Războiul pentru Independenţă, remarcându-se la comanda Batalionului 2 Vânători în celebrul atac pentru cucerirea redutei Griviţa 1. Citându-l pe ordinul de zi a armatei pentru comportarea eroică avută la comanda Batalionului 2 Vânători, generalul Alexandru Cernat, ministrul de război, aprecia faptul că acesta, înrolat ca voluntar în război, s-a oferit să conducă batalionul „nefiind chemat la comanda acestuia”. Pentru faptele sale de arme a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi decorat cu cele mai înalte ordine şi medalii: „Steaua Romaniei” în gradul de ofiţer, „Virtutea Militară” de aur, „Trecerea Dunării”, „Apărătorilor Independenţei” şi „Crucea Sf. Gheorghe”. În 1894 este avansat la gradul de general de brigadă.

A scris versuri (Când n-aveam ce face - 1866), cântece de război şi un volum de memorii „Amintiri din viaţa-mi”. În 1879 devine prefect al poliției Bucureștiului timp de patru luni. Deși participase la mișcarea antidinastică, el este, între anii 1880-1892, adjutant al regelui Carol I. În 1894 este avansat la gradul de general de brigadă.

Nici azi nu se știe prea bine cum au stat lucrurile cu „Republica de la Ploiești” a lui Candiano-Popescu. Când s-a pus în fruntea încercării de a-l detrona pe regele Carol I, Candiano era căpitan de artilerie. A murit general al armatei române, după un parcurs furtunos în viață. Arestat pentru sedițiune și asta nu numai în România, ci și în Ungaria, după ce a scăpat, suspect de repede, de acuzațiile că a făcut și a dres împotriva orânduirii, când cu Republica sa, Candiano-Popescu și-a încercat norocul în avocatură și gazetărie. După povestea cu republica eșuată, Candiano n-a fost degradat, a plecat din armată vrând să-și facă o carieră în civilie.

Declarat erou al războiului, Candiano-Popescu se vede cu pieptul plin de decorații și nu mult după aceea, ajunge în poziția de adjutant al regelui pe care încercase să-l detroneze. Personajul făcuse parte și din conspirația care l-a dat jos de pe tron pe Cuza și se pare că asta i-a făcut pe fondatorii Partidului Liberal să-l ia între ei în grupul lor de inițiativă. Asta deși îl calomniase intens în ziarele sale pe Kogălniceanu, unul dintre părinții acestui partid și care dezavuase lovitura de stat căreia îi căzuse vodă Cuza victimă. Când Candiano a fost numit adjutant al regelui, Mihai Eminescu i-a „pictat” în negru pe liberali în „Timpul” cu acuzația că lîngă rege fusese adus un ofițer care încercase să doboare monarhia cu republica lui de la Ploiești. În „Boborul”, Caragiale dă de înțeles că republica lui Candiano-Popescu nu fusese decît un imens caraghioslâc politic, soldat la Ploiești cu chefuri și beții publice.

Mai recent se vehiculează păreri care spun că rețeaua republicană ar fi fost mult mai mare și că, de fapt, Candiano-Popescu ar fi încurcat voit momentul declanșării loviturii de stat, în înţelegere fiind cu monarhiștii. Asta le-ar fi dat timp autorităților să lichideze republica și să-i facă pe ceilalți conjurați să se astâmpere. Poate că așa or fi stat lucrurile și Candiano-Popescu era, în realitate omul monarhiei, care-i făcuse cu viclenie pe republicani să-l pună în fruntea lor, ca ofițer revoltat de domnul străin ce părea. La timpul potrivit nu s-a găsit nimeni care să se întrebe ce hram purta Candiano-Popescu. Era un monarhist vosit în republican sau un republican care devenise un fidel al monarhiei? Probabil că, la fel ca în cazul asasinării lui Barbu Catargiu pe dealul Mitropoliei, nu vom afla niciodată.

Surse:

Bacalbaşa, C., Bucureştii de altădată, vol. I, (1871-1877), Editura Eminescu, Bucureşti, 1987

Bejancu, Gh., col, Ceauşescu, I., lt.-col., Mocanu, V., lt.-col., Olteanu, C., col.‚ Asalt la redute. Eroi ai războiului pentru independenţă, Editura Militară, Bucureşti, 1969,

Florian Gheorghe, Mihai Popescu, conf.univ. dr. Ion Rotaru, Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1982

http://www.ziare.com/cultura/documentar/republica-de-la-ploiesti-a-lui-candiano-popescu-documentar-1086658

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alexandru-candiano-popescu-un-personaj-cat-o-intreaga-clasa-politica

https://radioromaniacultural.ro/gaudeamus-cine-a-fost-de-fapt-cand iano-popescu/

&&&

 S-a întâmplat în 25 iunie 1937: În această zi, s-a născut actorul Dorel Vişan. Dorel Vişan s-a născut la Tăuşeni, judeţul Cluj. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie „Ion Luca Caragiale'' din Bucureşti, în 1965. După absolvire a fost angajat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, unde a desfăşurat o importantă activitate teatrală interpretând peste 40 de roluri în teatru, de la Moliere la Shakespeare, de la Marivaux la Buchner. 

Dorel Vişan  are o bogată filmografie, fiind distribuit în peste 50 de filme, producţii româneşti şi internaţionale, între care: „Păcală'' (1974) - filmul de debut al lui Dorel Vişan, „Trecătoarele iubiri'' (1974), „Tănase Scatiu'' (1976), „Mânia'' (1977), „Iarba verde de acasă'' (1977), „Între oglinzi paralele'' (1978), „Gustul şi culoarea fericirii'' (1978), „Drumuri în cumpănă'' (1978), „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu'' (1979), „Înainte de tăcere'' (1979), „Bietul Ioanide'' (1979), „Rug şi flacără'' (1980), „Mireasa din tren'' (1980), „O lacrimă de fată'' (1980), „Casa dintre câmpuri'' (1980), „Bună seara, Irina'' (1980), „Semnul şarpelui'' (1981), „Probleme personale'' (1981), „Castelul din Carpaţi'' (1981), „Baloane de curcubeu'' (1982), „Năpasta'' (1982), „Femeia din Ursa Mare'' (1982), „Faleze de nisip'' (1983), „Lovind o pasăre de pradă'' (1984), 

A jucat şi în: „Eroii nu au vârstă'' (1984), „Domnişoara Aurica'' (1985), „Furtună în Pacific'' (1985), „Sezonul pescăruşilor'' (1985), „Declaraţie de dragoste'' (1985), „Pădureanca'' (1987), „Moromeţii'' (1987), „Iacob'' (1988), „Un bulgăre de humă'' (1989), „Undeva în Est'' (1991), „Drumul câinilor'' (1991), „Rămânerea'' (1992), „Balanţa'' (1992), „Vulpe - vânător'' (1993), „Cel mai iubit dintre pământeni'' (1993), „Senatorul melcilor'' (1995), „Ultima gară'' (1998), „Fii cu ochii pe fericire'' (1999), „Torniamo a casa'' (1999), '„Zapping'' (2000), „Manipularea'' (2000), „Valsul lebedelor'' (2002), „Turnul din Pisa'' (2002), „Occident'' (2002), „Noro'' (2002), „Magnatul'' (2004), „Sindromul Timişoara - Manipularea'' (2004), „Dallas Pashamende'' (2005), „Sistemul nervos'' (2005), „Ticăloşii'' (2007), „Gala'' (2007), „Inimă de ţigan'' (2007), „The Dot Man'' (2007), „Dincolo de America'' (2008), „Cocoşul decapitat'' (2008).

Dorel Vişan „a excelat prin forţă şi autenticitate în compunerea unor personaje cărora le place să pozeze în oameni de treabă, simpatici, sociabili, dar ale căror gânduri ascunse sunt disimulate cu grijă'', potrivit Dicţionarului de cinema, Editura Univers Enciclopedic apărut în 1997. Pentru rolurile interpretate în filme, Dorel Vişan a primit premii importante - Premiul ACIN pentru filmul „Iacob'', 1988; Premiul UCIN pentru „Senatorul melcilor'', 1955 (pentru prestaţia din acest film Dorel Vişan a primit premiul de interpretare masculină la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier-Franţa; Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costineşti (1981); Cel mai bun actor al anului acordat de Asociaţia Oamenilor de Teatru (1987); nominalizare pentru cel mai bun actor la Festivalul european al filmului (1988); Premiul de Excelenţă la TIFF pentru activitatea sa neîntreruptă în slujba artei (2003).

În paralel cu activitatea sa artistică de pe scenă şi din filme, a fost şi director al Teatrului „Lucian Blaga'' din Cluj, precum şi profesor la Universitatea 'Babeş-Bolyai.La 30 mai 2002, a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alţi actori, „pentru prestigioasa cariera artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc''. A debutat literar cu poezii, în 1995, publicând patru volume de versuri - „De vorbă cu Domnul'' (1997), „Vremea cireşelor amare'' (1998), „Păcate...'' (2000), „Psalmi'' (2003).Numele său a fost inclus în antologiile „Poeţi clujeni contemporani'' (1997) şi „Un pahar cu lumină.Poeţi contemporani clujeni'' (antologie bilingvă româno-maghiară, 2005).Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

În septembrie 2014, actorul Dorel Vişan a primit titlul de Cetăţean de onoare al comunei Bonţida, comună din care face parte şi satul său natal, Tăuşeni. Titlul a fost acordat în cadrul unei ceremonii organizate la castelul Banffy din Bonţida. Tot în 2014, în 16 decembrie, Dorel Vişan a fost omagiat la aniversarea a 50 de ani de teatru, muzică şi film în spectacolul aniversar „Iată, vin colindători!", la Sala Palatului. În februarie 2015, Dorel Vişan a primit, la Gala Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF), premiul de excelenţă „pentru creaţii remarcabile în domeniul artei şi cinematografiei". 

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/dorel-visan-3694/

https://radioromaniacultural.ro/documentar-actorul-dorel-visan-implineste-80-de-ani/

http://www.romania-actualitati.ro/dorel_visan_fara_dumnezeu_suntem_nimeni-122836

http://www.humanitas.ro/dorel-visan

https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/dorel-visan-fisa- de-personaj

&&&

 S-a întâmplat în 25 iunie1998: În această zi, avea loc reinstituirea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11 din 25 iunie 1998, a Ordinului „Steaua României", cu şase grade (Colan, Mare Cruce, Mare Ofiţer, Comandor, Ofiţer, Cavaler), cel mai înalt ordin naţional românesc, pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare aduse statului şi poporului român.

Ordinul naţional „Steaua României" este cel mai vechi ordin naţional şi a fost creat în 1864.În 1863, reluând discuţiile pentru înfiinţarea unei distincţii româneşti, domnitorul Alexandru Ioan Cuza contactează Casa Kretly, renumită casă de bijuterii, prin intermediul reprezentantului României la Paris. Aceasta va prezenta domnitorului un model de distincţie ce va fi aprobat de domnitor şi comandat în o mie de bucăţi. Iniţial, Ordinul avea cinci grade: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer şi Mare Cruce. 

Cuza hotărâse ca distincţia să se numească „Ordinul Unirii”, urmând să fie instituit şi acordat pe 24 ianuarie 1864, dată la care se împlineau cinci ani de la alegerea sa ca domnitor şi al Ţării Româneşti, moment care marca, de fapt, Unirea celor două principate române. Din această cauză şi deviza ordinului a fost concepută pentru a fi adecvată momentului Unirii: „GENERE ET CORDRES FRATRES” (“FRAŢI PRIN ORIGINI ŞI SIMŢIRI”), iar, pe medalionul avers, erau cifrele „5” şi „24”, date care marcau dubla alegere a domnitorului pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti. Neputând institui şi acorda legal ordinul, Cuza se va mulţumi să inmâneze câtorva dintre apropiaţii săi câteva dintre însemne, dar nu ca o decoraţie propriu-zisă, ci mai mult ca un cadou personal, marea majoritate a însemnelor rămânând depozitate în pivniţele palatului domnesc.             

În aprilie 1877, o dată cu izbucnirea conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru instituirea unui ordin românesc se vor relua.Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe din cabinetul I.C.Brătianu, se implică (direct şi indirect) în discuţiile purtate în Camera Deputaţilor pe marginea întocmirii proiectului de lege necesar instituirii unui ordin naţional. Dispunându-se, deja, de vechile însemne ale „Ordinului Unirii”, rămase din vremea domniei lui Cuza, se decide ca forma de bază să rămână aceeaşi; se va modifica doar cifra domnească, în locul celei avute de către Cuza aşezându-se cea a regelui Carol I. Deviza ordinului, care nu mai corespundea noului moment istoric, va fi schimbată, alegându-se „IN FIDE SALUS” („ÎN CREDINŢĂ ESTE SALVAREA”). 

În ceea ce priveşte numele ordinului, au fost avute în vedere mai multe variante, Kogălniceanu insistând pentru cel de „Steaua Dunării” (preluând, astfel, numele unei publicaţii unioniste pe care o editase); acesta era şi numele ordinului prevăzut prin proiectul legii de instituire pregătită de către Cameră la 9 mai. Denumirea de „Steaua României” a apărut la 10 mai 1877, o dată cu votarea instituirii ordinelor, ca prim act normativ al noului stat suveran România.

Reprezentarea ordinului este următoarea: o cruce bizantină repetată de metal smălţuit în culoarea albastru închis, având în centru un medalion de smalţ roşu cu bordură de culoare albastru închis, înconjurat de o coroană verde de frunze de stejar. Medalionul are pe faţă cifrul regelui Carol I, iar pe bordură inscripţia „IN FIDE SALUS”, iar pe verso anul „1877".Între aripile crucii se află câte o acvilă cruciată din metal, iar deasupra crucii se află coroana regală, de metal. Panglica ordinului este de culoare roşie, cu câte o dungă argintie pe margini. Diferenţele în funcţie de grade sunt:

- la cavaleri şi la ofiţeri mărimea crucii este de 40 milimetri, iar marginile, acvilele cruciate şi coroana sunt din argint la cavaleri, în timp ce la ofiţeri sunt din aur.

- la gradul de ofiţer pe panglică se află o rozetă.

- gradele de cavaler şi ofiţer poartă decoraţia pe partea stângă a pieptului, atât militarii, cât şi civilii, iar civilii în ţinută de gală o poartă pe reverul stâng al fracului.

- la gradul de comandor crucea are dimensiunea de 50 milimetri, marginile, acvilele cruciate şi coroana sunt din aur şi decoraţia se poartă la gât.

- la gradul de mare ofiţer crucea este identică cu cea de la gradul de comandor şi se poartă tot la gât, dar i se adaugă o placă de argint cu dimensiunea de 65 milimetri şi de forma unei stele cu opt raze diamantate. Pe stea este aşezat medalionul din centrul crucii şi cele patru acvile cruciate. Placa se poartă pe partea dreaptă a pieptului.

- pentru gradul clasa I însemnele sunt crucea ordinului, din argint, în dimensiune de 60 milimetri, atârnată la capătul unei lente şi placa ordinului, în formă de stea pătrată, cu raze din argint, în dimensiune de 75 milimetri şi având aplicată în mijloc crucea ordinului. Lenta este de mătase roşie, lată de 120 milimetri, cu o dungă argintie la mijloc, lată de 18 milimetri.Se poartă de umărul drept spre şoldul stâng. Însemnele militare au două spade încrucişate pe crucea ordinului.

- la gradul de mare cruce se adaugă un cordon de panglică în culoarea ordinului, lat de 100 milimetri. Se poartă transversal pe piept, de la umărul drept spre şoldul stâng şi se termină în partea de jos printr-o fundă de care atârnă crucea de comandor, de 60 milimetri. Este însoţită de o placă de argint de 75 milimetri pe care se află crucea ordinului.Placa poartă pe pieptul drept.Însemnele acestui grad, dacă se acordă militarilor, are sub coroana regală două  spade încrucişate, cu vârfurile în sus.

Primul regulament al ordinului datează din anul 1885. Al doilea a fost redactat în anul 1906 şi a fixat numărul membrilor la 2.000, dintre care cavaleri 1.000, ofiţeri 720, comandori 200, mari ofiţeri 60 şi mari cruci 20. Atât legea, cât regulamentul acestui ordin au fost modificate radical în anii 1932 şi 1937. Ca toate celelalte decoraţii existente, şi Ordinul „Steaua României” va fi abrogat la începutul anului 1948, după proclamarea Republicii Populare Române.

Surse:

https://canord.presidency.ro/ro/istoric/istoricul-decoratiilor

https://canord.presidency.ro/ro/pagina/ordinul-national-steaua-romaniei1511508728

https://lege5.ro/Gratuit/ge3tmmzv/regulamentul-ordinului-steaua-romaniei-din-25061998

http://revista.biblacad.ro/wp-content/uploads/2018/04/2017-2-2-06-.pdf

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/02/10/premii-medalii-distinctii-ordinul-national-steaua-romaniei-in-grad- de-cavaler-17-03-54

&&&

 S-a întâmplat în 25 iunie…

- 1441: Prima menţiune a Adunării Ţării în Moldova; în Ţara Românească va fi menţionată pentru prima dată în 1522

- 1767: A murit Georg Philipp Telemann, compozitor, dirijor şi organist german (n. 1681) - 1795: S-a înfiinţat „Biroul de longitudini", cu sediul la Paris, având drept scop de a sprijini progresul astronomiei şi aplicaţiile acesteia în navigaţie, geografie şi geodezie.

- 1822: A murit E.T.A. (Ernst Theodor Amadeus) Hoffmann, scriitor şi compozitor romantic german (n. 1776) 

- 1852: S-a născut Antoni Gaudi (y Cornet), arhitect şi sculptor spaniol; reprezentant al modern-style-ului, celebru pentru găsirea unor soluţii constructive extrem de îndrăzneţe; principalele sale creaţii se găsesc la Barcelona (m. 1926) 

- 1860: S-a născut compozitorul francez Gustave Charpentier (m. 1956)

- 1894: S-a născut (la Sibiu) Hermann Oberth, fizician, matematician şi inventator german din România; considerat unul dintre fondatorii astronauticii moderne; în 1938 s-a stabilit la Viena şi, ulterior, în Germania; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (m. 1989, la Feucht, Germania).

- 1901: A murit Alexandru Candiano-Popescu, avocat, ziarist şi general român (n. 1841).

- 1903: S-a născut scriitorul englez George Orwell (m. 1950)

- 1907: S-a născut Johannes Hans Daniel Jensen, fizician german, laureat al Premiului Nobel. Johannes Hans Daniel Jensen (n. 25 iunie 1907 - d. 11 februarie 1973) a fost un fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1963.

- 1910: A avut loc, la Paris, premiera baletului „Pasărea de foc" al compozitorului Igor Fiodorovici Stravinski.

- 1911: S-a născut biochimistul american William Howard Stein; împreună cu Stanford Moore şi Christian B. Anfinsen, a obţinut Premiul Nobel pentru chimie pe 1972, pentru studiile despre compoziţia şi funcţionarea enzimei pancreatice (m. 1980) 

- 1913: S-a născut poetul francez Aimé Césaire (m. 2008). Unele surse dau ca dată a naşterii 26 iunie 1913

- 1923: S-a înfiinţat Clubul Rapid Bucureşti (atunci CFR Bucureşti)

- 1923: S-a născut Sam Francis, pictor american (d. 1994)

- 1924: S-a născut regizorul american de film Sidney Lumet (m. 2011)

- 1925: S-a născut pictorul Paul Gherasim. Paul Gherasim (n. Boteşti, Suceava) este un pictor român. A studiat desenul cu pictorul Nicolae Dărăscu, iar pictura cu Jean Alexandru Steriade, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, între anii 1943-1947. Din anul 1946 a participat la principalele expoziţii oficiale. Prima expoziţie personală a avut loc în 1966 la Galeria Galateea. În 1985, Paul Gherasim întemeiază Grupul Prolog, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv şi Constantin Flondor.

 1926: S-a născut scriitoarea austriacă Ingeborg Bachmann; opera scriitoarei (lirică, teatru radiofonic şi proză) este marcată de dorinţa de evadare dintr-o existenţă adversă şi năzuinţa către o existenţă plenară („Timpul amânat", „Bunul Dumnezeu din Manhattan", „Malina") (m. 1973)

- 1928: S-a născut istoricul Şerban Papacostea; lucrări privind istoria Evului Mediu în România; membru corespondent al Academiei Române din 1990 

- 1931: S-a născut mezzo-soprana Iulia Buciuceanu 

- 1937: S-a născut actorul Dorel Vişan. Unele surse dau ca dată a naşterii 23 iunie 1937

- 1950: Începe Războiul Coreei, prin invadarea Coreei de Sud de către trupe nord-coreene (încheiat prin semnarea, la Panmunjon - 27.VII.1953, a armistiţiului dintre R. P. D. Coreeană şi Coreea de Sud) (25 iunie 1950 - 27 iulie 1953)

- 1950: S-a născut Doru Stănculescu, interpret pop-rock şi compozitor 

- 1952: S-a născut ziaristul Octavian Ştireanu 

- 1955: A fost înfiinţată, la Bucureşti, Biblioteca Centrală de Stat, azi Biblioteca Naţională

- 1957: A fost adoptată Convenţia nr. 105 privind abolirea muncii forţate (România a ratificat-o prin Decretul 213/1957); a intrat în vigoare la 17.I.1959; ea a înlocuit Convenţia cu privire la munca forţată, adoptată la 28.VI.1930, în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (intrată în vigoare la 1.V.1932) 

- 1963: S-a născut George Michael, cântăreţ britanic de origine greacă (numele real: Giorgios Kyriacos Panayiotou)

- 1982: A murit actorul Nicolae Gărdescu (n. 1903) 

- 1983: A murit compozitorul argentinian Alberto Ginastera (n. 1916) 

- 1984, 25/26: A murit Michel Foucault, istoric şi filosof francez; a cercetat modul în care ştiinţa şi raţiunea au fost folosite în diverse domenii ca instrumente ale puterii (n. 1926)

-1984: Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie a Casei Republicii şi a Bulevardului „Victoria Socialismului" din Bucureşti

- 1988: A murit Şerban Cioculescu, critic şi istoric literar; membru titular al Academiei Române din 1974. Şerban Cioculescu (n. 7 septembrie 1902, Bucureşti - d. Bucureşti) a fost un caragialeolog, critic şi istoric literar român, profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti. Urmează liceul la Turnu Severin, obţine licenţa în literatura franceză la Universitatea din Bucureşti (1923); între 1926 - 1928, studii de filologie romanică la Paris. Din 1924 până în 1946 este profesor secundar la liceul din Găeşti; obţine doctoratul în 1945 cu o teză despre Dimitrie Anghel. Membru al Academiei Române din 1974.  Debutează în 1923 la Facla literară, scrie cronici literare la Adevărul, Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Viaţa, Curentul literar, Ecoul, România liberă, Ramuri.Debut editorial în 1935, cu Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol; se consacră studierii vieţii şi operei lui I.L. Caragiale. Istoric şi critic literar, bibliofil şi editor, Şerban Cioculescu şi-a orientat scrisul în spiritul filologiei şi al erudiţiei clasice.

Opera:

Studii monografice.Sinteze

Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1935)

Viaţa lui Ion Luca Caragiale (1940)

Aspecte lirice contemporane (1942)

Introducere în poezia lui Tudor Arghezi (1946), ediţie revăzută (1971)

Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera (1945)

Documente inedite (1964)

Ion Luca Caragiale (1967)

Aspecte literare contemporane (1972)

Caragialiana (1974)

Argheziana (1985)

Eminesciana (1985) 

Împreună cu colegii săi de generaţie Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, scrie şi editează volumul întâi din Istoria literaturii române moderne (1944).Proiectul a fost, din păcate, abandonat.

 Publicistica literară:

Varietăţi critice (1966)

Medalioane franceze (1971)

Amintiri (1973)

Prozatori români (1977)

Poeţi români (1982)

Itinerar critic, vol. I-V, (1973-1989)

Dialoguri literare (1987)

- 1988: A murit Tudor Bugnariu, sociolog şi publicist; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (n. 1909, la Budapesta) 

- 1992, 25-26: A fost lansat procesul cunoscut drept Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN); şefii de stat şi de guvern din 11 ţări din zona Mării Negre (inclusiv România) au semnat, la Istanbul, „Declaraţia Reuniunii la nivel înalt privind Cooperarea Economică a Mării Negre" şi „Declaraţia de la Bosfor" 

- 1995: A murit fizicianul irlandez Ernest T. S. Walton; împreună cu englezul John D. Cockcroft, a realizat prima reacţie nucleară cu particule accelerate în laborator, pentru care au fost distinşi amândoi cu Premiul Nobel pentru fizică pe 1951 (n. 1903) 

- 1997: A murit oceanologul francez Jacques-Yves Cousteau; a condus numeroase expediţii oceanografice la bordul navei „Calypso" (din 1952), realizând şi numeroase filmări subacvatice (Lumea tăcerii", „Aventurile navei Calypso"); în 1943, împreună cu Émile Gagnan, a inventat scafandrul autonom; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1990 (n. 1910) - 15 ani 

- 1998: Reinstituirea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11 din 25 iunie 1998, a Ordinului Steaua României, cu şase grade (Colan, Mare Cruce, Mare Ofiţer, Comandor, Ofiţer, Cavaler), cel mai înalt ordin naţional românesc, pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare aduse statului şi poporului român.

- 2009: A murit actriţa Farrah Fawcett. Mary Farrah Leni Fawcett (n. 2 februarie 1947) a fost o actriţă americană. A devenit cunoscută prin filmul serial Îngerii lui Charlie (1976).A fost şi un sex-simbol, coafura ei fiind copiată de milioane de femei.

 - 2009: A murit cântăreţul american Michael Jackson, supranumit „regele muzicii pop" (n. 1958) 

- 2010: A murit artistul Wu Guanzhong,  considerat părintele picturii chineze contemporane (n. 1919)

&&&

 "Niccolò Paganini nu a fost un simplu muzician; a fost o anomalie a naturii, un mister care sfida știința și un om blestemat de Biserica Catolică. Imaginați-vă un violonist atât de uimitor de rapid și precis încât publicul din anii 1800 jura că a văzut silueta lui Lucifer însuși ghidându-și arcușul pe scenă. Degetele sale, cu o elasticitate monstruoasă, aproape extraterestră, datorată sindromului Marfan, se întindeau în moduri anatomic imposibile. Nu cânta la vioară; o poseda. Rupea trei corzi în mijlocul concertului și continua să cânte melodii perfecte pe o singură coardă, provocând leșinuri în masă și atacuri de panică în rândul publicului, care fugea din teatru crezând că este martor la un ritual satanic. Figura sa palidă, privirea sa goală și ținuta sa neagră și sumbră nu au făcut nimic pentru a potoli zvonurile: mitul conform căruia și-ar fi vândut sufletul în schimbul virtuozității sale s-a răspândit ca focul în toată Europa.

Dar adevărata oroare a început când muzica sa a amuțit. În mai 1840, consumat de un caz brutal de cancer laringian, Paganini zăcea pe moarte la Nisa. Când preotul local a intrat în camera lui pentru a-i administra ultimele sacramente, muzicianul, convins că nu va muri în noaptea aceea, l-a respins cu un gest. A fost cea mai mare greșeală a sa. A murit câteva ore mai târziu, mut și fără să-și mărturisească păcatele. Pentru Biserică, această moarte fără sacramente, împreună cu legenda presupusului său pact cu diavolul, a fost scuza perfectă pentru a impune o pedeapsă fără precedent: i s-a refuzat dreptul de a fi înmormântat în pământ consacrat. Ceea ce a urmat a fost o călătorie macabră care a durat treizeci și șase de ani. Trupul său îmbălsămat a devenit o marfă blestemată pe care nimeni nu a vrut să o accepte.

Sicriul a zăcut abandonat luni de zile în pivnița umedă a casei în care a murit. Confruntat cu duhoarea și protestele, a fost mutat în secret într-o colonie de leproși și, mai târziu, ascuns lângă o fabrică de ulei de măsline sub lumina rece a lunii. Fanatici religioși au urmărit sicriul, forțându-l pe fiul său, Achille, să-l exhumeze iar și iar în miez de noapte pentru a-l ascunde pe plaje izolate sau pe proprietăți private. Geniul lui Paganini îl condamnase să fie o fantomă neliniștită. Achille a cheltuit o avere imensă, a tras sforile politice și a implorat milă timp de decenii, până când, în 1876, Papa a cedat în cele din urmă. Verdictul satanic a fost anulat, iar rămășițele Violonistului Diavolului au găsit pacea veșnică în Parma. 

Trupul său și-a încetat pelerinajul, dar legenda sa nemuritoare continuă să sfideze limitele realității... "

Sursa: Curiozități ș i glume

&&&

 

O generație de aur a cinematografiei franceze – portrete dintr-o fotografie istorică (1965)

Realizată pe platforma celebrului Eiffel Tower din Paris, fotografia din 1965 reunește unele dintre cele mai strălucitoare figuri ale cinematografiei europene. Imaginea surprinde actori care au definit stiluri diferite – de la comedie și aventură până la dramă și film de autor. Fiecare dintre ei a avut un rol important în evoluția filmului francez și internațional.

♦️ Claudia Cardinale

Actriță de origine italiană, Claudia Cardinale era deja una dintre cele mai admirate vedete europene în anii ’60. Celebră pentru frumusețea sa mediteraneană și pentru rolurile intense, a jucat în filme importante precum „The Leopard” și „Once Upon a Time in the West”. Prezența ei în cinematografia franceză a consolidat statutul internațional al filmului european.

♦️ Jean-Paul Belmondo

Un simbol al noii generații de actori francezi, Belmondo a devenit celebru datorită mișcării Nouvelle Vague. Carisma, naturalețea și energia sa l-au transformat într-un idol al publicului. Filmele sale de acțiune și aventură din anii ’60 și ’70 l-au consacrat ca unul dintre cei mai populari actori ai epocii.

♦️ Mylène Demongeot

Actriță franceză cu o eleganță discretă, Mylène Demongeot a fost foarte apreciată pentru rolurile sale din filmele de aventuri și comedie. Publicul o asociază adesea cu seria „Fantômas”, unde a jucat alături de Louis de Funès și Jean Marais.

♦️ Jean Marais

Actor carismatic și colaborator apropiat al regizorului Jean Cocteau, Jean Marais a devenit celebru prin roluri romantice și aventuroase. A interpretat personaje memorabile în filme fantastice și de capă și spadă, fiind considerat unul dintre cei mai eleganți actori ai cinematografiei franceze.

♦️ Jane Birkin

La momentul fotografiei era încă la începutul carierei, dar avea să devină rapid un simbol cultural al Franței. Actriță și cântăreață, Jane Birkin a devenit celebră atât pentru filmele sale, cât și pentru colaborarea artistică și personală cu Serge Gainsbourg.

♦️ Louis de Funès

Unul dintre cei mai mari actori de comedie din istoria filmului francez. Stilul său inconfundabil – expresivitatea facială, energia și ritmul comic – a cucerit milioane de spectatori. Filme precum seria „Jandarmul din Saint-Tropez” sau „Fantômas” l-au transformat într-o legendă.

♦️ Mireille Darc

Actriță elegantă și rafinată, Mireille Darc a devenit celebră în special în comediile și filmele polițiste ale anilor ’60 și ’70. A fost adesea asociată cu Alain Delon, atât pe ecran, cât și în viața personală, formând unul dintre cele mai cunoscute cupluri ale cinematografiei franceze.

♦️ Bourvil

Cunoscut pentru talentul său comic și sensibilitatea interpretării, Bourvil a fost unul dintre cei mai îndrăgiți actori francezi. A jucat atât în comedii, cât și în filme dramatice, iar colaborările sale cu Louis de Funès au devenit clasice ale cinematografiei europene.

♦️ Romy Schneider

Actriță de origine austriacă, Romy Schneider a devenit celebră inițial prin rolul împărătesei Sissi. Ulterior, în cinematografia franceză, a demonstrat o mare profunzime dramatică și a fost considerată una dintre cele mai talentate actrițe ale generației sale.

♦️ Alain Delon

Unul dintre cele mai mari staruri ale cinematografiei europene. Alain Delon era cunoscut pentru frumusețea sa rece și pentru rolurile intense din filme polițiste și dramatice. Colaborările cu regizori precum Luchino Visconti sau Jean-Pierre Melville l-au transformat într-o figură emblematică a filmului european.

O fotografie care simbolizează o epocă.

Această imagine realizată pe Turnul Eiffel nu reprezintă doar o întâlnire între vedete, ci un simbol al unei perioade în care cinematografia franceză era la apogeu. Actorii din fotografie au influențat generații de cineaști și au contribuit la consolidarea prestigiului filmului european pe scena mondială.

Privită astăzi, fotografia rămâne o mărturie a unei epoci de aur – un moment rar în care atât de multe legende ale marelui ecran au fost surprinse în același cadru.

 Sursa: Internet, 

&&&

 "Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină ? 

Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat și care – educați pentru contingent și obișnuiți cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu.

Adaptarea omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate „teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană.

De aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi, niciodată, în viață, integralele sau limitele este un nonsens. 

Matematica este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită. 

Altminteri, devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui procentaj, regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri pătrați.

Veți spune că toate astea le face acum computerul. 

Fals !

Le face omul, cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci, omul contemporan a ajuns, deja, un mecanism, încetând să mai fie om.

La literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor și istoricilor literari și să le învețe pe de rost. 

Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de exemplu – este desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive, reportaje despre catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul textelor literare.

Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică). În locul textelor plicticoase din criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text literar. 

Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal !

Firește, anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă, în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii. 

Altminteri, vom distruge, fără bombe și fără pandemii, dar, pas cu pas, acest popor."

✍️ Ioan-Aurel Pop, 

Președintele  Academiei Române

&&&

 S-a întâmplat în 22 iunie1815: La această dată, armatele aliate ale Rusiei, Austriei, Prusiei şi Angliei au impus abdicarea pentru a doua oară şi exilul lui Napoleon I, împărat al Franţei (1804-1814 şi 1815), pe Insula Sfânta Elena. Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii care face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări. Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai. Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru împăratul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821. Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietate a guvernului francez din 1858.

Napoleon Bonaparte (sau Buonaparte, cum era, de fapt, numele şi originea sa italiană, din Corsica) a fost una dintre cele mai importante figuri istorice europene, comandat militar asemuit de istorici cu Alexandru Macedon. Napoleon Bonaparte s-a născut într-o mică familie de aristocraţi italieni, iar limba sa maternă era un dialect corsican. El şi-a început cariera militară în perioada în care Franţa era regat. În 1789, când a izbucnit Revoluţia Franceză, Napoleon Bonaparte era deja ofiţer de patru ani. În tumultul revoluţiei, el a avansat rapid în ierarhia militară. Prima sa victorie majoră a fost asediul Toulonului, care i-a adus gradul de general. De aici încolo, Napoleon a devenit una dintre cele mai marcate figuri ale vieţii publice franceze. A devenit membru al Directoratului care conducea Franţa şi a condus mai multe campanii militare. În 1799, Napoleon Bonaparte a dat o lovitură de stat: a răsturnat Directoratul şi a devenit Prim Consul al Franţei, până în 1804, când s-a proclamat împărat.

Domnia lui Napoleon I a fost marcată de războaie, dar şi de o activitate febrilă, pe plan intern. El a promulgat un cod civil care formează baza dreptului civil din statele latine din Europa de astăzi. Împăratul francez a suferit, însă, o înfrângere categorică, în 1812, în campania din Rusia. Înfrângerea sa i-a adus prăbuşirea. Napoleon I a fost exilat, mai întâi pe insula Elba, de unde a reuşit să evadeze şi să revină pe tronul Franţei, pe care l-a ocupat pentru încă o sută de zile.

Înfrângerea decisivă i-a fost administrată la Waterloo, de ducele de Wellington, care comanda o coaliţie formată, în principal, din britanici, ruşi, prusaci şi austrieci. Aşa a ajuns Napoleon I să fie exilat pe un colţ de stâncă, scăldat de valurile Atlanticului: insula Sfânta Elena, aflată sub control britanic. Napoleon a încercat, de mai multe ori, să se împace cu duşmanii săi, britanicii, însă în zadar. În timpul exilului său din insula Sfânta Elena, Napoleon făcea chiar eforturi susţinute să înveţe limba engleză. Pe această insula, Napoleon Bonaparte şi-a petrecut ultimele zile ale vieţii.

Cauza morţii sale a stârnit numeroase controverse. Unii susţin că ar fi murit din cauza unui cancer la stomac, iar alţii spun că ar fi fost otrăvit cu arsenic. Chiar şi după moarte, Napoleon a rămas un simbol pentru mulţi dintre francezi, iar simpatia de care se bucura figura împăratului printre veteranii campaniilor sale l-a ajutat pe nepotul său să devină preşedinte al Franţei, apoi împărat, sub numele de Napoleon al III-lea.

Surse:

https://www.history.com/topics/france/napoleon

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/acum-200-de-ani-napoleon-e-exilat-pe-insula-elba

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927

https://www.rfi.ro/politica-97021-pagina-de-istorie-ultimul-exil-al-lui-napoleon-i-cum-ajuns-imparatul-pe-insula-sfanta

https://www.descopera.ro/istorie/15567378-napoleon-bonaparte-imparatul-vulcanic-si-tiran-geniul-militar-sotia-adulterina-exilul-si-otrava-din-par

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-ajuns-napoleon-in-i nsula-elba/

&&&

 S-a întâmplat în 22 iunie1913: În această zi, a plecat în eternitate brașoveanul Şt. O. Iosif, poet, prozator, dramaturg şi eseist. Ştefan Octavian Iosif (n. 11 octombrie 1875, Braşov – d. Bucureşti) a fost poet, prozator, publicist, dramaturg, traducător şi ctitor de reviste. Era fiul Paraschivei (născută Mihălţeanu) şi al lui Ştefan Iosif, profesor de „elină” şi germană.

Frecventează doi ani liceul cu limba de predare maghiară la Sibiu (1889-1901), reluându-şi studiile la Turnu Măgurele, unde se mutase tatăl său, şi la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Matei Basarab” din Bucureşti. Se înscrie în 1895 la secţia de filosofie a Universităţii din capitală, fără să frecventeze, şi reia, între anii 1902 şi 1905, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. E corector la „Epoca” (1897), custode la Muzeul Aman (numit de Spiru Haret) şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I” (timp de 13 ani).

Este unul dintre fondatorii revistei „Floare albastră” (1898-1899); face parte din colegiul de redacţie al „Luceafărului”, apoi din comitetul de conducere al revistei „Sămănătorul”, al cărei redactor este de asemenea. A debutat, sprijinit de C.D. Fortunescu, în mai 1892, cu poezia Izvorul, în „Revista şcoalei” de la Craiova şi, editorial, cu volumul de traduceri Apostolul şi alte poezii de Al. Petofi (1896). Între anii 1899 şi 1901 călătoreşte în Franţa şi Germania, pe spezele librarului Virgil Cioflec. A colaborat şi la „Viaţa”, „Viaţa românească”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Curentul literar”, „Cumpăna” etc.

Concomitent cu Octavian Goga, Sextil Puşcariu consemna „iluzia tainică” a lui Iosif „de a fi un discipol al lui Coşbuc şi un continuator al lui”. Însă cei doi poeţi erau structuri diferite. De un echilibru constant, definitoriu, Coşbuc emană tărie interioară, în timp ce Iosif, fragil, patetic, romantic în fond, este un elegiac, un sentimental, la care fantomele trecutului şi însingurarea progresivă sunt motive caracteristice. Între edificiile înalte de la oraş, el se abandonează melancoliei: „Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită / Melancolie, credincioasă soră!” Patriarhalismul său, tandru, se reduce în practică la ideea de simplitate: „O, drăgălaşă muză populară / în ochii tăi e cer senin de vară / Şi fermecata mea copilărie / Mi-o readuci de tine-ademenită...” (Când seara-n ceasuri de singurătate).

Evocator elegiac al lăutarilor şi cântăreţ al pribegilor, Iosif e un precursor al lui Octavian Goga, superficial însă, lipsit de freamătul dinamic al acestuia. Chemarea din 1901 lansată în „Sămănătorul” viza alienarea, decadentismul cu „vânturi rele”.În fapt, sensibilitatea rănită a poetului nu rezistă eforturilor, el nefiind o fire voluntară. Urmează inevitabil evaziunea în natură şi istorie.Repudiind forfota Parisului (În atelier), transilvăneanul evocă „vremi patriarhale”. Trudit de mecanismul existenţei citadine, el se adresează orizontului: „O, natură, împrumută-mi / din odihna ta o clipă” (Rugă).Refractar „glasului urii”, „copil cuminte al naturii”, crede, împreună cu alţii, în forţa regeneratoare a pădurilor.

O improvizaţie satirică, Simbolism, din Caleidoscopul lui A. Mirea (I-II, 1908-1910), denotă o atitudine antisimbolistă; de amintit, totuşi, traducerile din Paul Verlaine (în colaborare cu Dimitrie Anghel), care îşi pun amprenta asupra romanticului de cultură germană. Din stampe vechi respiră discret o melancolie cu substrat romantico-simbolist. Bănci solitare şi flori ofilite (În parc), ziduri cenuşii şi ruine (Nurnberg), oraşul în negură albastră (Clopotele din Nurnberg) sunt tot atâtea pretexte de analogii simboliste. Când exprimă sentimente tandre, poetul dispune, dacă nu de strălucire metaforică, de o vădită sinceritate.Fraza simplă, aproape banală, păstrează în timbru frăgezimea emoţiei; liedul sentimental-ironic al lui Heine continuă monocord, în sens patetic.

Adresate Corinei (fiica ucisă de bombele unui zeppelin, în 1916), Cântec de leagăn şi Cântec sfânt ţin de un temperament cvasifeminin, repliindu-se asupră-şi la orice atingere. În posesia unei tehnici remarcabile, lui Iosif i se datorează excelente versiuni româneşti la Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, Cidul de Corneille, utilizate în teatre şi astăzi, la pastorala goetheană Dragoste cu toane, la Tannhauser de Wagner, precum şi la numeroase versuri selectate din Goethe, Schiller, Burger, Heine, Lenau, Unland, Holderlin, Carducci, Petofi, Lonfgelow, incluse în Tălmăciri (1909).Frapează adaptarea suplă la diverse tonalităţi, poetul situându-se printre cei mai buni traducători în româneşte.

În interpretarea baladelor Ucenicul vrăjitor şi Craiul ielelor de Goethe, Blestemul bardului de Uhland, Lenore de Burger, echivalenţele sunt admirabile. Cu Dimitrie Anghel mai traduce Poezii de Ibsen, poemul dramatic Camoens de Fr. Halm, romanul Strigoiu Carpaţilor de Alexandre Dumas-tatăl şi drama Gringoire a lui Theodore de Banville. Câteva traduceri din La Fontaine, în aceeaşi colaborare, au apărut postum. E greu de precizat în ce constă contribuţia lui Iosif la scrierile în colaborare cu Dimitrie Anghel (Legenda funigeilor, 1907, Cometa, 1908, Carmen saeculare, 1909, Cireşul lui Lucullus, 1910, Portrete, 1910), dar mai ales la Caleidoscopul lui A. Mirea. Supraevaluat de critica sămănătoristă, în special de Ilarie Chendi, Iosif reprezintă, în cele din urmă, o conştiinţă patetică.Deşi minor, observa George Topârceanu, „era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi...”.

Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români. Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.

Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910, relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează. Natalia Negru se recăsătorește în 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare, după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă cijnci decenii. Șt. O. Iosif a murit în spital, în urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/147-stefan-octavian-iosif-1875-1913

https://www.artline.ro/Stefan-Octavian-Iosif-20584-1-n.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_stefan_octavian_iosif.htm

http://www.autorii.com/scriitori/stefan-octavian-iosif/index.php

http://www.viatasiopera.ro/iosif-stefan/biografie.html

https://crispedia.ro/stefan -octavian-iosif/

$&&

 S-a întâmplat în 22 iunie1949: La această dată, s-a născut Meryl Streep, actriţă. Mary Louise Streep, cunoscută sub numele Meryl Streep, (n. 22 iunie 1949) este o actriță americană, triplu laureată a premiului Oscar, vestită pentru creațiile ei actoricești memorabile în teatru, televiziune și, mai ales, film.Nominalizată pentru un număr record de 21 Academy Awards, actrița a fost recompensată de trei ori cu prestigioasa statuetă (în 1979, pentru rolul Johanna Kramer din filmul Kramer contra Kramer, în 1982, pentru rolul Sofiei din filmul Alegerea Sofiei și în 2011 pentru rolul Margaret Thatcher din filmul The Iron Lady).

Meryl Streep a fost nominalizată de 31 de ori Golden Globe, câștigând opt - mai multe nominalizări și câștiguri decât orice alt actor sau actriță din întreaga istorie a premiului. Streep a fost recompensată cu primirea a trei Primetime Emmy Awards, respectiv nominalizată de 15 ori pentru Premiul BAFTA și de 17 ori pentru Screen Actors Guild Awards, câștigând fiecare de două ori. 

Adesea descrisă ca fiind „cea mai bună actriță a generației sale” ("the best actress of her generation"), Meryl Streep este de asemenea recunoscută pentru versatilitatea sa interpretativă de tip „cameleonic” și, în particular pentru adaptarea și credibilitatea cu care folosește diferite accente ale diferitelor limbi native ale personajelor interpretate.

S-a născut în Summit, New Jersey, S.U.A. Mama sa, Mary Wolf, a fost editor, artist, iar tatăl său, Harry William Streep, un farmacist dedicat. Mai are doi frați, Dana și Harry. Meryl Streep are strămoși germani, suedezi și britanici.A crescut în Bernardsville, New Jersey și a studiat la Liceul Bernards. A terminat Colegiul de Artă Dramatică în 1971, unde a absolvit cum laude. S-a mutat mai târziu la Yale School of Drama. Aici a interpretat numeroase roluri de compoziție, de toate vârstele, de la Helena din Visul unei nopți de vară, de William Shakespeare, până la o bătrână paralizată, în scaunul cu rotile. Încă de pe atunci, profesorii săi au apreciat că „este destinată să fie cea mai bună". Streep și-a început cariera pe scenă în 1971 în piesa The Playboy of Seville, iar debutul pe micul ecran a fost în 1977, în filmul de televiziune The Deadliest Season. În același an 1977, ea a debutat pe marele ecran în filmul Julia, alături de Jane Fonda și Vanessa Redgrave. Meryl Streep este una dintre cele mai educate vedete de la Hollywood: are masteratul în Fine Arts, obținut la presigioasa Universitate Yale School of Drama, în 1975.

În ciuda calității de superstar, Meryl Streep a reușit să ducă o viață personală liniștită. Actrița a avut o relație de trei ani cu actorul John Cazale, înainte ca acesta să moară de cancer la plămâni în 1978. Streep a mărturisit că niciodată nu a trecut peste moartea iubitului ei de atunci și că a suferit enorm. După doar șase luni de la moartea lui Cazale, Streep s-a căsătorit cu un alt bărbat – sculptorul Don Gummer. Împreună au patru copii – un băiat muzician, Wolfe Gummer și trei fiice, dintre care două actrițe și un model. Cu un record de 21 de nominalizări la Oscar, dintre care trei câștigate, Meryl Streep nu poate fi numită altfel decât o legendă a cinematografiei mondiale. În vârstă de 69 de ani, actriță a bifat o carieră de peste 50 de ani în lumea filmului, fiind și în prezent la fel de ofertată cu roluri ca în anii ’80 sau ’90. Meryl Streep joacă la fel de bine și rolurile de mamă și soție: e căsătorită de 40 de ani cu același bărbat și are patru copii –  trei fete și un băiat. Una dintre fiicele sale, Mamie Gummer, este și ea actriță și îi seamănă perfect. 

Viața lui Meryl Streep se contopește cu istoria Hollywoodului din ultimii 50 de ani. Pe lângă cele trei Oscăruri câștigate pentru prestația sa din „Kramer vs. Kramer”, „Sophie’s Choice” și „The Iron Lady”, Meryl Streep a mai fost recompensată cu opt Globuri de Aur și cu trei Premii Emmy.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/meryl-streep-2611/

https://www.biography.com/actor/meryl-streep

https://biografieonline.it/biografia-meryl-streep

https://books.google.ro/books?id=89W0QMDjA7gC&pg=PA71&redir_esc=y#v=twopage&q&f=false

https://www.ro.biography.name/actori/109-sua/619-meryl- streep-1949

$$$

 S-a întâmplat în 22 iunie…

- 972: Inaugurarea uneia dintre cele mai mari moschei musulmane din lume, Al-Azhar, la Cairo, în Egipt.

- 1498: Ştefan cel Mare a condus o expediţie de represalii în Polonia, urmare a atacului din anul precedent al regelui Ioan Albert asupra Moldovei. A ars toate aşezările şi cetăţile din Galiţia, până aproape de Cracovia.

- 1675: Crearea Observatorului Regal din Greenwich – Marea Britanie.Prin acest loc trece meridianul 0.Greenwich fost înscris în anul 1997 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. După cum se ştie, longitudinea se determină calculând distanţa spre est sau vest de la primul meridian (zero), sau de la meridianul Greenwich.Dar de ce şi de cand s-a decis sa se adopte ca meridian 0, meridianul Greenwich? Decizia a fost luată în octombrie 1884 în timpul Conferinţei Internaţionale a Meridianelor, organizată la Washington de preşedintele Statelor Unite, Chester Arthur.Au luat parte la aceasta conferinţă reprezentanţii a 25 de naţiuni.Conferinţa a fost necesară pentru a se ajunge la o conventie , acceptată universal, care să pună capăt diferitelor standarde utilizate în lume pentru cartografie şi pentru navigaţie.De fapt, până în 1884, erau utilizate în funcţie de ţări, diferite meridiane fundamentale:  meridianul de Fier( insulele Canare), acela de la Paris, acela de la Greenwich, din Monte Mario de la Roma, Pisa, Copenhaga, Ierusalim, San Petersburg şi Filadelphia.Aşa s-a decis că primul meridian să fie aceala care trecea prin  Observatorul Greenwich, care se găseste la periferia Londrei. Motivul pentru care a fost ales Greenwich a fost şi acela de a da o recunoştinţă a funcţiei istorice pentru care a fost creat în 1675 observatorul: adica să rezolve problema determinării longitudinii pe mare.

- 1757: S-a născut George Vancouver (1757-1798), navigator şi ofiţer britanic, care a avut un rol important în expediţiile de cercetare a coastei nord-americane la Pacific de la California, Oregon, Washington şi British Columbia până la Alaska. El a explorat şi coasta de sud-vest australiană. Numele lui îl poartă oraşul canadian Vancouver ca şi insula Vancouver.

- 1767: S-a născut Wilhelm von Humboldt, filolog, lingvist, filosof, scriitor şi om politic german; întemeietorul Universităţii din Berlin (1810); adept al unificării Germaniei şi al unor reforme liberale (m. 1835) 

- 1805: S-a născut Giuseppe Mazzini, om politic italian, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare a poporului italian (Risorgimento - în traducere „Renaşterea Italiei”); rol însemnat în Revoluţia de la 1848-1849 din Italia (m. 1872)

-1815: Armatele aliate ale Rusiei, Austriei, Prusiei şi Angliei au impus abdicarea pentru a doua oară şi exilul lui Napoleon I, împărat al Franţei(1804-1814 şi 1815), pe Insula Sfânta Elena.Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii. Face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări.Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai.Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru imparatul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821.Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietare a guvernului francez, din 1858.

- 1864: S-a născut Hermann Minkowski, matematician german de origine lituaniană; contribuţii importante în domeniul teoriei numerelor (a dezvoltat teoria geometrică a numerelor), al fizicii matematice şi al teoriei relativităţii (m. 1909)

- 1874: S-a născut Constantin Orghidan, inginer şi pasionat colecţionar (monede, sigilii, obiecte arheologice ş.a, pe care le-a donat Academiei Române) (m. 1944). 

-1887: S-a născut Sir Julian (Sorell) Huxley, biolog (a influenţat dezvoltarea embriologiei moderne) şi filosof englez; primul director al UNESCO(1946-1948) (m. 1975) 

- 1898: S-a născut scriitorul german Erich Maria Remarque.)Erich Maria Remarque (născut Erich Paul Remark; n. Osnabrück, Germania - d. 25 septembrie 1970, Locarno,Elveţia) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea.

- 1902: S-a născut matematicianul Alexandru Ghica, fondator al şcolii române de analiză funcţională; membru titular al Academiei Române din 1963. Alexandru Ghika (n. Bucureşti - m. 11 aprilie 1964, Bucureşti), a fost un academician, matematician şi pedagog român, fondatorul şcolii româneşti de analiză funcţională. Cât timp a durat Academia de Ştiinţe din România, Ghika a fost membru corespondent al acesteia (din 1935), iar mai târziu, în 1938 a fost ales membru titular. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1948 şi membru titular din 1963.  A introdus în învăţământul românesc studiul analizei funcţionale - disciplină până atunci nouă pe plan mondial. A introdus, în această specialitate, o serie de noţiuni noi, aşa cum ar fi puncte periferice şi puncte interstiţiale, preluate apoi în tratate din întreaga lume.

- 1906: S-a născut Billy Wilder (Samuel Wilder), regizor american, laureat a şase premii Oscar, considerat un maestru al comediei americane.Billy Wilder a semnat regia unor filme precum Şapte ani de căsnicie, în care apare celebra scenă cu Marilyn Monroe în rochie albă, deasupra unei guri de metrou,Unora le place jazzul, Sunset Boulevard, filmul care l-a consacrat ca unul dintre cei mai mari regizori de la Hollywood.Născut în Sucha, Austro-Ungaria (în prezent Sucha, Polonia) a sosit la Hollywood în 1933.Primul succes semnificativ în America a fost în 1939 cu Ninotchka (Greta Garbo).

 - 1910: S-a născut inginerul german Konrad Zuse, inventatorul primului calculator din lume; în 1938 el a realizat un prim computer mecanic - Z1; câţiva ani mai târziu, în 1941, a construit primul computer electronic programabil din lume - Z3 (m. 1995)

- 1913: A murit Şt. O. Iosif, poet, prozator, dramaturg şi eseist (n. 1875).

- 1936: S-a născut actorul american de film Kris Kristofferson

- 1940: Este creat Partidul Naţiunii, partid unic, totalitar, care a înlocuit partidul Frontul Renaşterii Naţionale, sub conducerea supremă a regelui; reprezintă o încercare de ultimă oră a lui Carol al II-lea de a se alinia, pe plan intern, la noua balanţă de forţe de pe continent, înclinând în favoarea Reichului (dizolvat la 11 septembrie acelaşi an) . La 16.XII.1938 se înfiinţase, prin Decret-lege, Frontul Renaşterii Naţionale, organizaţie politică unică în stat (primul partid "de masă" din istoria României), având drept scop sprijinirea monarhiei şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea; şeful suprem al FRN era regele; totodată, s-a reorganizat şi formaţiunea paramilitară „Straja ţării"

- 1941: Al Doilea Război Mondial:

- Sovieticii încep execuţii în masă la închisoarea Brygidki, Lwów (Polonia). Execuţiile se vor opri la 28 iunie. Dintre cei 13.000 prizonieri, majoritatea polonezi, doar 600 au fost cruţaţi. Trei mii dintre prizonieri erau ucrainieni.

- Germania începe Operaţiunea Barbarossa, reprezentând atacul asupra URSS, fără declaraţie de război. Declaraţia lui Winston Churchill cu privire la sprijinirea URSS de către Marea Britanie în lupta împotriva Germaniei (printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al Rusiei din 13.VII.1992, această dată este marcată ca Zi în memoria apărătorilor patriei)

- 1941: România intră în război, alături de Germania, împotriva URSS; Ion Antonescu ordonă armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi nordului Bucovinei, ocupate, în 1940, de Uniunea Sovietică 

- 1944: S-a născut actorul austriac de film Klaus Maria Brandauer

-1949: S-a născut Meryl Streep, actriţă americană de film. Mary Louise Streep, cunoscută mai ales sub numele de actriţă Meryl Streep (n. 22 iunie 1949) este o actriţă americană, laureată a premiului Academy Award.A lucrat în teatru, televiziune şi film. Streep şi-a început cariera pe scenă în 1971 în piesa The Playboy of Seville iar debutul pe micul ecran a fost în 1977, în filmul de televiziune The Deadliest Season.În acelaşi an 1977 a debutat pe marele ecran în filmul Julia, alături de Jane Fonda şi Vanessa Redgrave.

- 1950: S-a născut Adrian Năstase, om politic social-democrat; fost prim-ministru al României (2000-2004); preşedintele Consiliului Naţional al Partidului Social Democrat (din februarie 2008); preşedinte al PSD (iunie 2001 - aprilie 2005); preşedinte executiv al PSD (aprilie 2005 - ianuarie 2006); preşedinte al Camerei Deputaţilor (1992-1996; decembrie 2004 - martie 2006) 

- 1952: S-a născut violonistul de origine română Sherban Lupu, stabilit în SUA 

- 1953: S-a născut cântăreaţa/actriţa americană Cyndi Lauper (Cynthia Ann Stephanie Cyndi Lauper), laureată a Premiului Grammy şi Premiului Emmy.

- 1961: S-a născut Jimmy Sommerville, vocalist şi compozitor britanic

- 1961: Premiera filmului „Tunurile din Navarone” 

- 1963: A murit cântăreaţa de muzică populară Maria Tănase (n. 1913). Maria Tănase a avut un repertoriu alcătuit din aproape 400 de cântece din mai toate regiunile României. Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universităţii populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumeşte Pasărea măiastră.

- 1964: S-a născut Dan Brown, romancier american; cunoscut mai ales datorită best-seller-ului „Codul lui Da Vinci".Editura RAO este iniţiatoarea „Fenomenului Dan Brown” în România şi a publicat seria completă de romane aparţinând autorului: „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreaţa digitală”, „Îngeri şi demoni”, „Conspiraţia” , „Simbolul pierdut” .

- 1965: A murit David O. Selznick, producător american de film (n. 1902).Este cunoscut ca fiind producătorul celebrului film Gone With The Wind (Pe aripile vântului), care i-a adus premiul Oscar pentru Cel Mai Bun Film. Nu numai că Pe aripile vântului are cele mai bune încasări ale tuturor timpurilor (raportat la banii de astăzi) dar a câştigat încă şapte premii Oscar şi două premii speciale. Selznick va intra în istorie câştigând Oscarul de două ori consecutiv pentru Cel Mai Bun Film (Pe aripile vantului (1939) şi Rebecca (1940)).

- 1966: S-a născut regizorul şi scenaristul Alexandru Solomon

- 1969: A murit Judy Garland, actriţă americană (n. 1922)

-1971:A murit botanistul George Bujorean; unul dintre fondatorii ecologiei experimentale româneşti (n. 1893)

- 1974: A murit Darius Milhaud, compozitor, dirijor şi critic muzical francez (n. 1892)

- 1975: A murit artista decoratoare Mimi Podeanu (n. 1927)

- 1984: A murit regizorul britanic de film Joseph Losey (n. 1909)

- 1987: A murit Fred Astaire actor de film, dansator şi coregraf american (n. 10 mai 1899, Omaha, Nebraska – d. Los Angeles, California), după numele lui de botez Frederick Austerlitz.

- 1989: A murit tenorul austriac de origine slovenă Anton Dermota (n. 1910)

- 1990: A murit Ilia Mihailovici Frank, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (n. 1908). Ilia Mihailovici Frank  a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1958 împreună cu Pavel Alexeevici Cerenkov şi Igor Tamm, tot din Uniunea Sovietică. Meritul lui Frank a constat în explicarea fenomenului de radiaţie Cerenkov.

- 1992: A apărut, sub conducerea redacţională a publicistului Ion Cristoiu, primul număr al cotidianului „Evenimentul zilei" 

- 1992: A murit Virgil Gheorghiu, scriitor francez de origine română; după 23 august 1944 pleacă în Occident; în 1946 începe studii de teologie la Heidelberg/RFG; în 1948 se stabileşte la Paris, unde va deveni, în 1963, preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (n. 1916) - 20 de ani

- 1995: România a depus, în cadrul unei ceremonii la Paris, cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană; demersul a fost precedat de o întâlnire a întregului spectru politic românesc, care a semnat, cu o zi în urmă, „Declaraţia de la Snagov" (la 1.II.1995 a intrat în vigoare Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană, Acord semnat la 1.II.1993). La 25.IV.2005 a avut loc ceremonia de semnare a Tratatelor de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (la Abaţia Neumünster din Luxemburg), precedată de reuniunea Consiliului European, care a dat votul final asupra documentelor care consfinţeau calitatea de viitoare membre ale UE pentru cele două ţări; de la 1.I.2007 România şi Bulgaria sunt membre ale Uniunii Europene (după ce Parlamentele tuturor ţărilor UE au ratificat cele două tratate semnate la 25.IV 2005); în prezent numărul ţărilor membre ale UE se ridică la 27

- 2002: A murit scriitoarea americană Ann Landers (n. 1918) 

- 2008: A murit scriitorul elveţian de limbă germană Gerhard Meier; a înce put să scrie la vârsta de 54 de ani (n. 1917)

&&&

 S-a întâmplat în 23 iunie1834: În această zi, s-a născut Alexandru Odobescu, prozator, eseist, istoric al artelor şi culturii, om politic, membru titular al Societăţii Academice Române din 1870. Unele surse dau ca dată a naşterii 23 ianuarie 1834, iar altele 23 iunie…

Alexandru Odobescu (n. Bucureşti - d. 10 noiembrie 1895, Bucureşti) a fost un scriitor, arheolog şi om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), şi profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) şi a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor,1861; Răsunete ale Pindului în Carpaţi). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeţii Văcăreşti, Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII). Autorul unor romane istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) şi volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).Format la şcoala clasicismului francez şi la aceea a antichităţii, om de gust şi de ştiinţă, fondator al arheologiei la noi şi istoric, scrie o proză admirabilă în eleganţă şi puritate. 

A priceput, ca şi Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român aşa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Nuvelele sale istorice - Mihnea cel Rău, Doamna Chiajna şi mai ales spiritualul Fals tratat de vânătoare (Pseudokynegetikos), în care se vede imensa lui erudiţie, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc - au încântat generaţiile trecute şi prezente. Pseudokynegetikos, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu graţie“, închide în el consideraţii estetice şi descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm (Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat) şi chiar şi un fragment autobiografic în care autorul povesteşte o vânătoare de dropii în Bărăgan.

Alexandru Odobescu s-a născut la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș.Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.

În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene. În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români.Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere...” Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea română, care apărea la Paris. 

Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.Tot atunci el scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri. La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență. Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.Tot în 1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri i se tipărește Oda României și Întoarcerea în țară pe Dunăre.

Alexandru Odobescu publică nuvelă istorică Mihnea Vodă cel Rău în revista Românul; în același an (1857) nuvela apare și în volum separat: Scene istorice din cronicile Țării Românești - Mihnea-Vodă cel rău (1508-1510).În 1858 se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff. Odobescu publică în Revista Carpaților (1860) o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna,Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică).În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.

Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa.După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). 

În 1873, Alexandru Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”.În același an îi apare eseuul Pseudo-Kinegeticos, iar în povestirile Jupân Rănică Vulpoiul și Tigrul păcălit. În 1877, apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în Revista Română).Scrie Curs de arheologie.Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această știință, volum încununat de Academia Română cu „Premiul Năsturel-Herescu”. Un an mai târziu îi apare cartea Moții și curcanii, conținând două conferințe ținute la Ateneul Român.

În 1879, Alexandru Odobescu este ales secretar general al Academiei Române. În 1880, el se stabilește la Paris, pentru un an, unde îndeplinește și funcția de secretar de legație.Publică în 1887 volumul Zece basme mitologice (prelucrate după „Tales of Ancient Greece” de G.W. Cox). În 1889 Academia Română îi acordă „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885-1888: Scrieri Literare și Istorice (care îi apăruse în 1888, în trei volume).Apare la Paris (1889) Le Trésor de Pétrossa („Tezaurul de la Pietroasa”), amplă monografie de arheologie istorică în limba franceză.În 1891 Alexandru Odobescu devine directorul Școlii Normale Superioare, calitate în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică.Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public. 

Nuvelele sale istorice - Mihnea cel Rău, Doamna Chiajna - și mai ales spiritualul Pseudokynegeticos („Fals tratat de vânătoare”), în care se vede imensa lui erudiție, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generațiile trecute și prezente.

Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România. El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”) publicat în 1877. La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat în Franța monumentala sa monografie arheologică dedicată tezaurului de la Pietroasa, care fusese descoperit în anul 1837: Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique.

Surse:

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2008

Viorel Alecu, Alexandru Piru, Vladimir Dogaru, Literatura romana – Editura didactica si pedagogica Bucuresti 1969

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_alexandru_odobescu.htm

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/de-ce-s-a-sinucis-alexandru-odobescu

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/un-diletant-superior-al-i-odobescu-de-antonio-patras-8200863/

https://adevarul.ro/cultura/istorie/vietile-scriitorilor-romani--s-a-sinucis-alexandru-odobescu-1_50b9fd047c42d5a663ae3175/index.html

https://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-114-ani-moartea-lui-alexandru-odobescu-10-11-2009

https://www.artline.ro/Alexandru-Odo bescu-29916-1-n.html

&&&

 S-a întâmplat în 23 iunie 1897: În această zi, s-a născut actorul Alexandru Giugaru (d. 1986).  Unul dintre cei mai mari actori de comedie, Alexandru Giugaru s-a născut la Huşi, judeţul Vaslui. A urmat cursurile Liceului Cuza Vodă din oraşul natal şi apoi în 1926 a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

A desfăşurat o prodigioasă activitate teatrală pe scena Teatrului Naţional Bucureşti şi a interpretat o serie de personaje comice, adesea cu o notă grotesc-caricaturală, multe dintre acestea din repertoriul caragialian. Printre piesele în care a smuls ropote de aplauze pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti s-au numărat „O noapte furtunoasă" (1942) regia Jean Georgescu, „O scrisoare pierdută" (1953) regia Sică Alexandrescu şi Victor Iliu şi „D'ale carnavalului" (1958) regia Aurel Miheles şi Gheorghe Naghi, în care i-a avut parteneri de scenă pe Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu.

Cu „Revizorul'' de Gogol, el a mers în turneu la Moscova, cu „Bădăranii'' de Carlo Goldoni - în turneu la Veneţia. Unul din multele sale roluri memorabile a fost cel din piesa „Conu Leonida faţă cu reacţiunea'', interpretată în travesti alături de Grigore Vasiliu Birlic. S-a remarcat şi în piesa de teatru „Coana Chiriţa'' de Tudor Muşatescu, în „Take, Ianke şi Cadâr'' regizată de Ion Finteşteanu, „Nevestele vesele din Windsor''. Vocea sa inconfundabilă şi jocul extrem de natural l-au recomandat şi pentru roluri în filme. Prima peliculă în care a apărut a fost „Legenda celor două cruci" (1925), în regia lui Ghiţă Popescu şi a lui Eftimie Vasilescu. A mai jucat în filme precum „Păcală şi Tândală la Bucureşti" (1925) în regia lui Aurel Petrescu, „Venea o moară pe Siret" (1929) regia Martin Berger, „Directorul nostru" (1955) regia Jean Georgescu, „Popescu 10 în control" (1955) regia Traian Fericeanu, „Două lozuri" (1957) regia Aurel Miheles şi Gheorghe Naghi, „Telegrame" (1959) regia Aurel Miheles şi Gheorghe Naghi, „Bădăranii" (1960) regia Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, „Post-restant" (1961) regia Gheorghe Vitanidis, „Doi băieţi ca pâinea caldă" (1962) regia Andrei Călăraşu, „Mofturi 1900" (1964) regia Jean Georgescu, „Haiducii" (1965) regia Dinu Cocea, „Corigenţa domnului profesor" (1966) regia Haralambie Boroş, „Răpirea fecioarelor" (1967) regia lui Dinu Cocea.

În anul 1964, a obţinut titlul de 'Actor emerit' şi 'Premiul de Stat'. A fost căsătorit şi a avut doi copii. A murit la Bucureşti, la 15 martie 1986.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/alexandru-giugaru-3646/

http://www.dozadebine.ro/alexandru-giugaru-un-genial-actor-de-comedie/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/interviuri/alexandrina-giugaru-tata-a-avut-noua-neveste-598716.html

http://www.vremeanoua.ro/genialul-alexandru-giugaru-drumul-catre-celebritate-a-inceput-de -la-husi

$$$

 S-a întâmplat în 23 iunie1912: La această dată, s-a născut Alan Turing, matematician, logician, criptanalist (specialist, în timpul celui de-al Doilea Război Mndial, în decriptarea codurilor naziştilor) şi informatician (contribuţii semnificative la realizarea calculatoarelor moderne) englez. 

Alan Mathison Turing, (n. Maida Vale, Regatul Unit– d. 7 iunie 1954, Wilmslow, Regatul Unit) a fost informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof și maratonist britanic. A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii, aducând o formalizare a conceptelor de „algoritm” și „computație” cu mașina Turing, care poate fi considerată un model de calculator generic. Turing este considerat a fi părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Turing a lucrat pentru Government Code and Cypher School (GC&CS)la Bletchley Park, centrul de criptanaliză al Regatului Unit. O vreme, a condus Hut 8, secțiunea responsabilă de criptanaliza mesajelor codificate ale Marinei Germane. A pus la punct mai multe tehnici de spargere a cifrurilor germane, între care îmbunătățiri aduse metodei polonezei interbelice, o mașină electromecanică ce putea găsi setări ale mașinii Enigma. 

Rolul-cheie jucat de Turing în decodificarea mesajelor interceptate le-a permis Aliaților să-i învingă pe naziști în mai multe lupte cruciale, inclusiv în Bătălia Atlanticului; se estimează că activitatea echipei de la Bletchley Park a scurtat războiul în Europa cu doi până la patru ani. După război, a lucrat la National Physical Laboratory, unde a proiectat ACE, unul dintre primele proiecte de calculator cu program stocat. În 1948, Turing a mers să lucreze cu Max Newman la Laboratorul de Computing de la Universitatea din Manchester, unde a contribuit la dezvoltarea calculatoarelor și a devenit interesat de biologia matematică. A scris un articol despre bazele chimice ale morfogenezeiși a anticipat descoperirea reacțiilor chimice oscilatoare cum ar fi reacția Belousov-Jabotinski, observată pentru prima oară în anii 1960.

În 1952, Turing a fost judecat pentru homosexualitate, pe când acest comportament sexual era încă încriminat în Regatul Unit. A acceptat un tratament cu injecții de estrogen (castrare chimică) drept alternativă la închisoare. Turing a murit în 1954, cu 16 zile înainte de a împlini 42 de ani, în urma otrăvirii cu cianură. O anchetă a determinat drept cauză a morții sinuciderea; mama sa și alții cred că a fost un accident. În 2009, în urma unei campanii desfășurate pe Internet, prim ministrul britanic Gordon Brown a prezentat scuze publice în numele guvernului britanic pentru „modul îngrozitor în care a fost tratat”. Regina Elisabeta a II-a l-a grațiat postum în 2013.

În 1999, revista Time l-a inclus pe Turing în seria de 100 cei mai importanți oameni ai secolului al XX-lea afirmând: „rămâne faptul că oricine bate la o tastatură, deschide o foaie de calcul sau un program de prelucrare de text, lucrează pe un exemplar de mașină Turing.” În 2002, Turing a fost clasat pe locul al douăzeci și unulea în sondaju BBC 100 Greatest Britons după un vot în Regatul Unit. În 2006, scriitorul și matematicianul britanic Ioan James l-a ales pe Turing între cei douăzeci care apar în cartea sa despre figuri istorice celebre care ar fi putut avea unele trăsături ale sindromului Asperger.

 Surse:

https://www.britannica.com/biography/Alan-Turing

http://www.mathcomp.leeds.ac.uk/turing2012/

https://www.turing.org.uk

https://www.todaysoftmag.ro/article/2792/alan-turing-codul-enigma-si-inteligenta-artificiala-interviu-cu-der mot-turing

&&_

 ●ȘTIAȚI CĂ :

●Sunetul scos de rațe n-are ecou.? Nimeni nu stie de ce.

    ● Laptele de cămilă nu se strică pentru că este adaptat la căldura deșertului.

    ●Singura felină care nu-și poate retrage ghearele este ghepardul.

    ●Cucuveaua e singura pasăre din lume care vede culoarea albastră.

    ●Limba cameleonului raportată la corp este de 5:1

    ●Albinele, broaștele țestoase și termitele sunt complet surde.

    ●Pânza de păianjen are o rezistență remarcabilă. Firul de grosimea unui creion ar putea opri un Boeing 747 din zbor.

    ●Șobolanii rezista mai mult fără apă decât cămilele.

    ●Există 2 animale care pot vedea spațiul din spatele lor fără să-și întoarcă capul: iepurele și papagalul.

    ●O vacă se îmbată dacă mănâncă prea multe mere.

    ●Pielea hipopotamului are o grosime de 6,5 cm, așa că îl apără împotriva multor arme de foc. Acest animal fuge mai repede ca omul, deși are 4 tone. 

    ●Știați că liliecii sunt singurele mamifere capabile să zboare?

    ●Știați că cel mai otrăvitor animal din lume este o broască? Ea secretă prin piele o substanță neurotoxină suficientă pentru a ucide 10 oameni?

****

Nu le vom ști nicio dată pe toate!

$$$

 S-a întâmplat în 23 iunie1923: La această dată, a luat fiinţă, la Bucureşti, Societatea Naţională de Credit Industrial, al cărei scop era stimularea dezvoltării industriale a ţării. 

În conformitate cu prevederile Legii nr.3201 din 19 iunie 1923 a fost înfiinţată o societate anonimă sub denumirea de Societatea Naţională de Credit Industrial, cu un capital de 500.000.000 lei, la care Statul participa cu 20% iar Banca Naţională cu 30%. Scopul Societăţii privea trei obiective principale: acordarea de credite pentru industrie, înlesnirea mobilizării creanţelor industriale şi încurajarea dezvoltării industriale în România.

Conducerea Societăţii era încredinţată unui Consiliu de Administraţie compus din zece membri: trei delegaţi de Consiliul General al Băncii Naţionale, patru aleşi de acţionari, doi membri de drept (directorul contabilităţii publice din Ministerul de Finanţe şi directorul industriei din Ministerul Economiei Naţionale) şi un reprezentant al industriei numit de Ministerul Economiei Naţionale. 

Prin Legea şi Statutele Creditului Naţional Industrial S.A. din 20 ianuarie 1942, se stabilea faptul că Societatea Creditului Naţional Industrial fuziona cu Societatea pe acţiuni Institutul de Credit Naţional Minier, fostă Banca Întreprinderilor Aurifere şi Miniere. Prin fuziune, patrimoniul Institutul de Credit Naţional Minier cu toate activele şi pasivele au trecut asupra Creditului Naţional Industrial, care şi-a lărgit astfel sfera de activitate.

Societatea Creditul Naţional Industrial a fost organizată în cinci secţiuni, pe grupe de industrii: Secţiunea industriilor agricole, alimentare, forestiere şi derivate; Secţiunea industriilor mecano-metalurgice; Secţiunea industriilor extractive (mine, petrol), chimie, combustibil şi de energie; Secţiunea industriilor textile şi pielărie; Secţiunea industriilor de construcţie şi transporturi. 

Legea şi Statutele Societăţii Naţionale de Credit Industrial SA din 16 martie 1945 şi Legea nr.147 din 8 mai 1947 au adus unele modificări, între care revenirea la vechea denumire. Societatea Naţională de Credit Industrial, societate anonimă pe acţiuni, avea ca scop încurajarea şi susţinerea dezvoltării întreprinderilor industriale şi miniere din România prin acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor lor şi prin efectuarea oricăror operaţiuni bancare. Capitalul Societăţii era stabilit la 25.000.000.000 lei. De asemenea, Consiliul de Administraţie era compus din 11 administratori, dintre care 4 delegaţi.

În urma adoptării Legii nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin Decretul nr. 225 din 1 septembrie 1948 Societatea Naţională de Credit Industrial cu sucursalele Timişoara, Braşov şi Cluj s-a transformat în Banca de Credit pentru Investiţii, cu sucursalele Timişoara, Braşov şi Cluj.

Surse:

http://cautare-b.arhivelenationale.ro/cautare-b/detail.aspx?ID=136884

https://www.brd.ro/despre-brd/despre-noi/despre-brd/istorie

http://www.stiucum.com/economie/bancile-in-economie/362/casa-de-depuneri-si-consemnati13619.php

https://www.scribd.com/document/127335487/Romania- interbelica