***

 CULTURA DE CĂNEPĂ

(ÎN VREMURI DE MULT APUSE) 

Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. 

În această zonă cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.

În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie fără o plantație de cânepă pe ea, pentru că de la cel mai mic lucrător al pământului, țăranul și până la boieri, aveau așa zise cânepiști. “ Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea.

În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960.

1 -  Epopeea obținerii fibrelor.....

Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră.  Pe suprafețe mici, înainte  țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa având două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. 

Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.

2 - Recoltarea....

După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.

3 - Măcerarea.....

Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos. “Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spalau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg ceremonial, că nu se usucă foarte simplu. Se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.

4 - Obținerea caerului....

Caierul de cânepă era ca și caierul (n.r. mănunchi) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate a cam ieșit obiceiul ăsta. Era caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră de obicei se făcea țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. De obicei era cânepă multă și se făceau acele așa zise clăci. Erau mai mulți țărani care aveau cânepă în satele medievale, dar unii aveau mai puțină și și-o făceau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă așa o torceau, prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-10 clăci. Se împărțeau caierele acestea în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20- 30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la data unei luni, care obicei era prinsul postului de Crăciun. La data stabilită gazda dădea o masă și fiecare venea cu ce-a tors, așa numita torsură. Cu acel prilej gazda făcea joc, se punea de-o horă. De-aia trebuiau să termine prinsul postului, ca să poată face și joc, că în post nu se făcea. 

SURSA INTERNET