Vacanta la munte...

  Imi era dor sa ies din casa pe timpul verii. Cu atat mai mult cu cat as da cu cea mai mare placere starea de mormant inert a pietrelor si betonului din oras pe parfumul pamantului, vegetatiei si aerului proaspat al naturii. Poate ca nu intamplator verdele este culoarea mea preferata: tocmai acea nuanta schimbatoare de verde tipica vegetatiei bogate in clorofila. tocmai verdele proaspat al naturii, sunetele padurii sau ale unui parc si mirosul pamantului, al plantelor, al apei proaspete de izvor imi incarca bateriile si imi dau puterea sa merg mai departe, mereu mai departe.
Cineva ma intrebase: Vatra Dornei... Ce se poate vizita acolo? Ce ai de vazut? Ei bine... Nu ai de vazut ceva anume. Doar natura si climatul de munte, padurile amestecate de foioase si conifere, aerul curat, Dorna curgand cand lin cand vijelios, un parc populat de veverite prietenoase care se apropie atat de mult de tine uneori incat parca ar vrea sa iti manance cateva nuci din palma. Este o statiune linistita, dar si aglomerata uneori, in care iti satisfaci nevoia de a sta, pur si simplu, de a te plimba agale de ici pana colo, de a te detasa de alergatura cumplita din timpul anului.
  Am plecat cu trenul. Da, domnilor si doamnelor, din fericire inca mai exista si mai circula trenuri in Romania.Acele trenuri care, in ciuda dotarilor inca la limita, iti trezesc nostalgii cu zgomotul rotilor in miscare care parca iti canta in ureche si in tot corpul, ritmic, acelasi refren: "Te duc, te-aduc..." Nu a fost tren direct (am schimbat in Pascani), dar in decursul a catorva ore am avut timp sa admiram peisajul.
Pe masura ce inaintam spre munte parca pamantul se ridica luand in cap verdele padurilor, Sa nu credeti ca padurile acopera muntii chiar peste tot; au mai ramas petice goale ("ca de pecingine", cum ar spune tata), in care muntele este ca si dezbracat de protectia padurii care are rolul ei, tinand pamantul in loc sa nu alunece la vale dupa prima ploaie mai zdravana. Si la munte ploua, nu gluma.Si nu numai ca padurea, cu radacinile ei puternic infipte in sol, tine pamantul bine sa nu alunece la vale, ci si retine pentru o vreme, prin ramurile sale bogate in frunze, mai toate picaturile de ploaie ce se scurg din cerul plin de nori.
  Ici si colo... Cate o gospodarie. De pe pamantul ce nu poate fi cultivat eficient se strange fanul folosit in hrana animalelor. Dupa prima recolta de fan cosita se strange a doua recolta (otava), mai fina si mai delicata, uneori chiar si a treia coasa, deci al doilea rand de otava.Toata recolta de fan este depozitata, pentru a ajunge pana in primavara, cand animalele sunt urcate din nou pe munte la pascut.
La un moment dat simt ca tata imi da un ghiont, aratandu-mi ceva pe geam. Imi apar in vedere doua piscuri alaturate, aproape gemene. Zambesc... "Adam si Eva!"... "Ia spune, care este Adam si care este Eva? Repede...". " Pai sa cercetam putin Adam ar trebui sa aiba vreo coasta ciuntita."...
In fine, ajungem la Vatra Dornei. Iesim din gara, traversam strada si ne repezim la primul hotel. Aveam la dispozitie un teanc de vouchere de vacanta, pe acelea ne bazam sa le cheltuim pentru cazare si masa. "Raman eu aici cu bagajele, urca tu la receptie si vezi care-i treaba", ii spusei tatei. Taca s-a urcat pe niste trepte spre receptie, eu am ramas cu o valiza si o sacosa, grele ca naiba pentru mine. Zgribulita, caci incepuse sa picure, am incercat sa ma trag cumva spre perete, langa niste ghivece cu arbusti decorativi. De parca as fi putut reusi sa ma apar de ploaie.Nu trecee mult si coboara tata... "E plin..." Mai intra alaturi, la o agentie de informare de turism... Iese la fel de nalamurit. Traverseaza apoi strada la o mica (aparent!) pensiune de patru stele. De unde iese la fel de dezamagit... "Nu primesc vouchere"... Norocul nostru face sa treaca pe langa noi o doamna cu o coala de hartie in mana, intr-o folie de plastic. "Sunteti tot cu vouchere ca si mine?" intra in vorba amabila. "Da..."... "Asa nu aveti spor. Ducetiva ceva mai incolo, este o agentie de turism. Desi nu prea sunt locuri, statiunea este cam plina acum (urma sa aflam mai tarziu ca erau zilele orasului, cu tot felul de manifestari organizate de municipalitate, plus copii care venisera in grupuri organizate), aveti mai multe sanse sa gasiti un loc."
"Unde este agentia?" "In directia aceea", ne arata strada paralela cu gara si calea ferata. "Nu sunt mai mult de 500 de metri pana acolo". "Fugi, raman eu cu bagajele. Te astept"... Ma trage cu tot cu bagaje spre zid si pleaca. Iar eu astept... si astept... si astept... Ce era in gandul meu... Numai nervi si ganduri negre... "Cine m-a pus sa accept voucherele?" Dar stiti cum e o vorba... "No news, good news" (Nici o stire inseamna ca sunt stiri bune). Cum trageam cu ochiul spre strada, lungindu-mi gatul ca o girafa, il vad venind. Cum reuseste si el sa ma vada, ridica mainile in sus, parand bucuros. Intr-o mana avea o foaie de hartie A4 invelita intr-o folie de plastic. Ajunge aproape de trecerea de pietoni din coltul strazii ca sa vina spre mine, aratand spre pensiunea de alaturi. "Am reusit. Aici...". Ajuns spre mine mi spune: "Intr-adevar, statiunea e cam plina, nu prea sunt locuri. Dar era o doamna draguta care a incercat sa ma serveasca, dand telefoane pe unde se putea. Aici alaturi erau ultimele doua camere llibere. Avem opt nopti cazare si masa in bonuri valorice de 500 de lei"...
Zis si facut. Ne-am cazat si in seara aceea am stat in camera. Spalat, mancat, desfacut bagajele, putin televizor si apoi somn. Pana dimineata.
A doua zi am coborat la masa si, dupa o prima orientare, am luat micul dejun. Apoi am luat-o la picior prin oras. Un tur rapid prin centru, apoi am virat spre parc.
Dupa ce am trecut peste calea ferata, am trecut peste podul de peste Dorna. "Ia uite-acolo", zice tata. Ce sa vezi... Pe Dorna, la scaldat, mai multe carduri de rate salbatice. Aceasta imagine am admirat-o in toate zilele.
Am traversat apoi inca o strada si am urcat putin, intrand in parc. Nu ne-am dus prea mult inainte si ne-am asezat pe o bamca. Nu trece prea mult timp si au aparut veveritele jucause dintre copaci. Probabil simtisera oportunitatea capatuirii cu ceva mancare. Atata mi-a trebuit. "Sa mor daca nu le fac cateva poze", am zis. Si am alergat mai rau ca un copil cu telefonul setat pe facut poze dupa ele.
  Si prinde in obiectiv pe una care se catara intr-un copac...
Mai prinde una pe pamantul gol de langa copac... Ce mai, ma invarteam ca un titirez sa le prind in imagine.
  Si numai bine ce apare una langa mine pe trotuar. "Buna, Mariana... Hai, fa pe vedeta si zambeste, sa dai bine in poza"..
M-am linistit apoi pe banca, sa vad ce am reusit sa prind... Am mai sters din poze si am prelucrat pe cat se poate ce mai ramasese. Si mi-a ramas cate ceva.
Intr-o dimineata ne-am luat picioarele la spinare si am pornit, tot cu trenul, spre Vama. Aveam niste veri la Vatra Moldovitei, mai precis in Paltinu. Tot cu trenui pana la Vama, de unde ne-a luat varul tatei cu masina lui. L-am cunoscut personal, ca nu il vazusem pana acum. Am stat la taclale pana dupa amiaza, apoi ne-am intors la Vatra Dornei. De a doua zi ne-am reluat programul obisnuit. Plimbarea pe centru, apoi in parc.
Nu am plecat acasa pana nu am mai facut cateva poze. Catedrala ortodoxa din parc...
  ...Si inca cateva imagini ale copacilor...
La un moment dat "La comedia e finito...". Ne-am intors acasa tot cu trenul. Si cu aceleasi imagini admirate pe geam...
... Nu fara a-i saluta din mers pe Adam si pe Eva, care stateau la taclate impietriti intru vesnicie.
La revedere, Vatra Dornei! Ne revedem curand...