***

 LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI 

Grigore URECHE 

Cu titlul original Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor cartea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă si a fost scrisa spre sfârșitul vieții dar se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la ea între anii 1642-1647. 

Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.

Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul.

 Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. 

Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. 

Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. 

Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare.

 În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia.

Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.

A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.

Portretul lui Ștefan cel Mare

Lui Ștefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de lumini și umbre, căci cronicarul nu se sfiește să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). 

Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvențial:

a) împrejurările morții lui Ștefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) și cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însușiri: impulsiv („mînios și degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospețe omorîia fără giudeț”), dar bun gospodar („și lucrul său îl știa a-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meșter”), știind să-și transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că știindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă a domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă și precisă informare istoriografică.

Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.

Aprecieri critice asupra lucrarii

George Călinescu

„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice...

N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”;

b) țel patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple și vede necesitatea ca românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare;

c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”;

d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i subordonează faptele. Iliaș-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”. Ștefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz.

Ion Rotaru

„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”

Elvira Sorohan

„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”

Nicolae Manolescu

„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de in ocență populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”