$$$

 CĂDEREA CONSTANTINOPOLELUI

În primele două săptămâni din aprilie 1453, vântul bătuse cu putere dinspre miazănoapte. Cele trei galere genoveze, pe care papa (Nicolae V - n.r.) le închiriase și le umpluse cu arme și merinde, fuseseră oprite de furtună în dreptul Kiosului. La 15 aprilie, vântul și-a schimbat pe neașteptate direcția, începând să sufle dinspre miazăzi, și corăbiile au pornit de îndată spre Dardanele. Pe când se apropiau de strâmtori, au fost ajunse de un mare vas bizantin de transport, încărcat cu grâul pe care-l cumpăraseră din Sicilia trimișii împăratului (Constantin XI Paleologul - n.r.) și comandat de un navigator încercat cu numele Phlatanelas.

Dardanelele nu erau supravegheate, întreaga flotă turcă aflându-se atunci în fața Constantinopolului. Vasele au pătruns de aceea repede în Marea Marmara. În dimineața de vineri 20 aprilie, santinelele de pe zidurile dinspre mare le-au văzut apropiindu-se de oraș. Ele fuseseră reperate și de caraule (gărzile turcești - n.r,), care s-au grăbit să-l înștiințeze pe sultan (Mehmed II - n.r.).

Acesta s-a urcat pe cal și a gonit peste coline ca să-i dea ordinele cuvenite amiralului Baltoglu. Amiralul a primit dispoziția să captureze vasele, iar de nu va putea să o facă, să le scufunde. În nici un chip nu trebuia să li se îngăduie să ajungă la Constantinopol.

Baltoglu și-a pregătit de îndată vasele. A hotărât să nu le folosească pe cele dotate exclusiv cu pânze, deoarece nu puteau înainta împotriva vântului, care începuse să bată dinspre miazăzi.

Sultanul Mehmed II adusese cu el câțiva dintre cei mai buni ostași ai săi. Aceștia au fost îmbarcați pe vasele mai mari de transport. Unele dintre ele fuseseră înzestrate cu tunuri, altele aveau pereții întăriți cu paveze și scuturi. Până în două sau trei ceasuri, marea expediție a și pornit, împinsă de mii de vâsle.

În Constantinopol, mulți locuitori s-au îngrămădit pe înălțimi. Privirile îngrijorate erau ațintite asupra vaselor creștine, în vreme ce sultanul și statul său major urmăreau și ei confruntarea de pe țărmurile Bosforului, tocmai de dincolo de zidurile Perei.

La începutul după-amiezii, corăbiile creștine se aflau încă în dreptul părții de sud-est a orașului. Baltoglu, de pe trirema (navă cu trei rânduri de vâsle - n.r.) care mergea în frunte, a tras un foc ca să le facă să coboare pânzele. Corăbiile nu s-au supus, continuându-și drumul. Vasele turcești din prima linie s-au apropiat atunci de ele. Marea era agitată și vântul bătea împotriva curentului ce venea din Bosfor. Pe o asemenea vreme, era greu să manevrezi triremele și biremele. Mai mult, corăbiile creștine erau avantajate de înălțimea lor superioară și de faptul că erau bine înarmate. De pe punți, de pe pupele și prorele înalte ori din gabiile (platformă în vârful catargului mare, folosită ca loc de observație - n.r.) lor, marinarii puteau să-și reverse săgețile, sulițele și bolovanii peste vasele turcești, mai scunde, pe când turcii nu izbuteau să facă mare lucru. Timp de aproape un ceas, corăbiile creștinilor și-au continuat drumul, hărțuite de turci, izbutind necontenit să-i alunge. Deodată, tocmai în momentul în care erau gata să ocolească un promontoriu, vântul s-a oprit și pânzele au început să atârne, leneș, de catarge. În acest loc, o ramură a curentului care coboară spre sud din Bosfor lovește promontoriul și se încovoaie spre nord, către țărmul Perei; puterea apei este deosebit de mare când vântul dinspre miazăzi încetează. Vasele creștine au fost luate de curent. După ce aproape că atinseseră zidurile Constantinopolului, ele au început să se îndrepte încet tocmai spre locul unde sultanul aștepta să privească lupta.

Pentru Baltoglu părea acum lucru ușor să pună mâna pe pradă. Și-a trimis înainte vasele mai mari să înconjure pe dușman de la o mică depărtare, ca să tragă într-însul cu ghiulele și sulițe purtătoare de flăcări. Strădaniile i-au fost zadarnice. Fiecare ghiulea trasă era repede înlăturată de echipajele creștine, bine antrenate.

Amiralul și-a adunat așadar oamenii, cerându-le să înainteze și să abordeze vasele dușmane. El însuși și-a luat drept țintă vasul imperial de transport. Era cel mai mare dintre vasele creștine și cel mai slab înarmat. Baltoglu și-a avântat prora triremei sale în pupa acestuia, în vreme ce alte corăbii ale lui înaintau și încercau să se alipească de vasul imperial folosind răngi de fier sau cârlige pe care le aruncau asupra lanțurilor de la ancore. Trei dintre corăbiile genoveze au fost împresurate de ambarcațiunile turcești pline de oșteni, dar ce se întâmpla în acea învălmășeală nimeni din cei aflați la oarecare depărtare nu putea spune. Rânduiala de pe navele creștine era impunătoare. Genovezii purtau armuri care-i ocroteau și dispuneau de poloboace de apă cu care să stingă focurile, ca și de securi pe care le foloseau ca să reteze capetele sau mâinile celor care încercau să li se urce la bord. Vasul imperial de transport, deși mai puțin potrivit pentru lupte, purta butoaie încărcate cu lichid inflamabil, cunoscut sub numele de „foc grecesc”, armă care salvase Constantinopolul în multe lupte navale din ultimele opt secole. A fost folosit și de astă dată, cu rezultate nimicitoare.

Vâslele vaselor turcești se încurcau unele într-altele; multe erau frânte de proiectilele care se revărsau de sus asupra lor. Dar de câte ori un vas turcesc era scos din luptă se găsea altul care să-i ia locul.

Lupta cea mai înverșunată s-a dat în jurul vasului imperial. Baltoglu nu voia ca acesta să-i scape. Oamenii săi, năvălind unii după alții, încercau să urce la bord, dar erau mereu respinși de Phlatanelas și de echipajul său. La bordul vasului atacat începuse totuși să se facă simțită lipsa de arme. În această situație, căpitanii genovezi au legat cele patru nave laolaltă. Pentru cei ce le urmăreau de pe țărm, ele luau înfățișarea unei mari fortărețe, cu patru turnuri, care se ridica deasupra învălmășelii ce domnea în flota turcească.

De-a lungul întregii după-amiezi, locuitorii Constantinopolului au urmărit lupta cu o teamă crescândă, de pe zidurile și turnurile unde se găseau. Sultanul o urmărea și el de pe țărm, cu încordare, și rostea când cuvinte de îmbărbătare, când ocări, sau dădea ordine pe care Baltoglu se făcea că nu le aude; fiindcă, oricât ar fi prețuit puterea navală, Mehmed nu cunoștea nimic dintr-ale marinăriei. Plin de râvnă cum era, a dat până la urmă pinteni calului, intrând în mare, și a călărit prin apele scăzute până a ajuns să-și târască prin apă caftanul, ca și cum ar fi dorit să ia parte el însuși la lupte.

Spre seară, se părea totuși că vasele creștine nu mai aveau să o ducă mult. Pricinuiseră multe pagube, dar se găseau mereu vase turcești proaspăt aduse, care să înainteze și să atace. Apoi, dintr-odată, când soarele a început să apună, vântul s-a ridicat din nou, în rafale, venind dinspre miazănoapte. Pânzele mari ale navelor creștine s-au umflat iar și ele au putut să-și croiască drum printre corăbiile turcești, spre adăpostul de dincolo de lanțul care închidea portul Constantinopolului. În întunericul care se lăsase, Baltoglu n-a putut să-și adune în ordine flota. Pe când sultanul încă îi mai răcnea comenzi și blesteme, el a dat dispoziție de retragere spre punctul de ancoraj din dreptul celor Două Coloane. Când a venit noaptea, lanțul a fost dat la o parte și trei galere venețiene, sub comanda lui Trevisano, au ieșit în larg cu mare zgomot de trâmbițe, așa încât turcii să creadă că aveau să fie atacați de întreaga flotă creștină și să rămână în apărare. După biruința dobândită, vasele au fost apoi escortate spre locurile de ancorare, în adăpostul din Cornul de Aur.

În bucuria lor, creștinii spuneau că zece sau douăsprezece mii de turci pieriseră, iar dintre creștini, nici unul. O socoteală mai cumpănită dădea pentru pierderile turcilor ceva mai mult de o sută de morți și trei sute de răniți, iar pentru cele ale creștinilor douăzeci și trei de morți; aproape jumătate din oamenii de pe vase se aleseseră cu răni.

Sultanul era furios. Deși pierderile nu fuseseră mari, moralul turcilor era serios zdruncinat. O scrisoare care i s-a trimis îndată după luptă de către o căpetenie religioasă din tabăra sa, Şeikh Ak Şemseddin, îi arăta că lumea îl judeca aspru pentru tactica sa greșită și pentru lipsa lui de autoritate, și-i cerea să pedepsească cu cruzime pe cei ce purtau răspunderea, ca nu cumva nenorociri asemănătoare să se abată deopotrivă și asupra trupelor de uscat. A doua zi, Mehmed l-a chemat pe Baltoglu înaintea sa, i-a adresat grele injurii, făcându-l trădător, mișel și nătărău, și a poruncit să i se taie capul. Nefericitul amiral, care fusese greu rănit la un ochi de o piatră azvârlită de pe unul din propriile sale vase, a scăpat de la moarte numai datorită mărturiei date de ofițerii săi, privind stăruința și bărbăția de care dăduse dovadă. A fost însă osândit să i se ia nu numai gradul de amiral și slujba de guvernator de Gallipoli - care au fost trecute unuia dintre apropiații sultanului - dar și întreaga avere personală, care a fost împărțită ienicerilor. A fost bătut la tălpi și i s-a dat apoi drumul ca să-și petreacă anii ce-i mai avea de trăit în sărăcie, uitat de toți.

Încă de la prima încercare neizbutită a corăbiilor sale de a pătrunde în port, Mehmed se întreba cum să dobândească controlul asupra Cornului de Aur. Înfrângerea pe care o suferise l-a făcut să treacă de îndată la fapte.

În vreme ce bătălia navală din 20 aprilie era în toi, bombardarea zidurilor nu încetase nici o clipă. La 21 ale lunii ea a reînceput mai aprigă ca oricând. În această zi, un turn mare din apropierea râului Lykos, cunoscut sub numele de Bactatinian, a fost prefăcut în ruine și o mare parte din zidul din afară, aflat la poalele lui, distrusă. Dacă turcilor li s-ar fi poruncit atunci să treacă la un asalt pe întreg frontul, împotrivirea ar fi fost cu neputință. Sultanul, însă nefiind de față în preajma zidurilor în acea zi, nu a dat ordinul de atac. După ce s-a lăsat întunericul, spărturile din ziduri au fost umplute de apărători cu bârne, cu pământ și cu moloz.

Mintea iscoditoare a lui Mehmed a născocit răspunsul la problema care-l frământa sau poate că un italian din slujba lui i-a dat ideea că navele ar putea fi transportate pe uscat. Într-una din campaniile lor, purtate cu puțin înainte în Lombardia, venețienii duseseră în triumf o întreagă flotilă, pe o platformă cu roate, de la fluviul Pad până la lacul Garda. Acolo, însă, locul era neted. Să treci corăbii din Bosfor în Cornul de Aur, peste o muchie de deal, care nicăieri nu se înălța cu mai puțin de două sute de picioare peste nivelul mării, era un lucru mai anevoios. Sultanul nu ducea însă lipsă nici de oameni, nici de materiale, în primele zile ale asediului, tehnicienii săi construiseră un drum care pare să fi mers de la Tophane în sus pe valea râpoasă ce ducea la ceea ce se cheamă acum piața Taksim, apoi se întorcea puțin la stânga și cobora, de-a lungul văii, spre un teren aflat în apropierea Cornului de Aur. Dacă marinarii din Cornul de Aur sau locuitorii din Pera băgaseră de seamă că se construiește un drum, ei au crezut cu siguranță că sultanul dorea doar să poată ajunge mai ușor la baza sa navală de la cele Două Coloane. Fusese strâns acolo lemn de construcție din care să se facă albii pe roate, pentru corăbii; fuseseră turnate roți de metal și se adunaseră boi de înjugat. În același timp, un număr de tunuri erau amplasate în Valea Izvoarelor.

Duminică, 22 aprilie, când se crăpa de ziuă, a început o stranie procesiune de corăbii. Albiile de lemn fuseseră coborâte în apă și vasele au fost legate de ele apoi niște scripeți le trăgeau la mal și, perechi-perechi, boii erau înjugați înaintea fiecăruia, având alături cete de oameni care să dea ajutor. În drum, acolo unde locurile erau mai râpoase ori mai anevoie de străbătut, în fiecare corabie, vâslașii stăteau la locurile lor, mișcându-și vâslele în aer, în vreme ce ofițerii mergeau în sus și în jos, imprimând ritmul cuvenit. Pânzele fuseseră înălțate, întocmai ca și cum vasele s-ar fi aflat pe mare. Pavilioanele fluturau, se băteau tobele, iar fluierele și trâmbițele răsunau în timp ce vas după vas era tras peste colină, ca într-un carnaval fantastic. Drumul era deschis de o mică ambarcațiune. Odată ce aceasta a trecut cu bine peste primul povârniș râpos, vreo șaptezeci de trireme, bireme și alte vase au urmat-o cu repeziciune.

Cu mult înainte de amiază, marinarii creștini din Cornul de Aur și santinelele de pe zidurile care străjuiau portul au văzut, îngroziți, această coborâre cu totul neobișnuită a unor corăbii de pe colinele din fața lor, în apele Cornului de Aur, pe Valea Izvoarelor.

Înainte ca ultimul vas să fi alunecat până în port, un demnitar venețian s-a sfătuit cu Împăratul și cu Giustiniani și - povățuit de ei - îi chemase pe căpitanii de vas venețieni la o convorbire de taină. S-au făcut felurite propuneri. Una era să-i înduplece pe genovezii din Pera să li se alăture, ca să atace cu toții flota turcă din port. Cu ajutorul navelor lor, care până atunci nu luaseră parte la război, turcii puteau fi înfrânți cu ușurință, într-o luptă deschisă. Pera, însă, nu părea că dorește să-și părăsească neutralitatea și, oricum, trebuia să se piardă vreme pentru negocierile care se impuneau. Altă propunere era să se debarce oșteni pe țărmul din față, ca să nimicească tunurile turcești de lângă Valea Izvoarelor și apoi să încerce să dea foc corăbiilor. În oraș, însă, nu se găseau destui locuitori în stare să lupte și care să încerce o acțiune atât de hazardată. În sfârșit, Giacomo Coco, căpitanul unei galere care sosise de la Trapezunt, a propus să se facă neîntârziat, în timpul nopții, o încercare de a se da foc corăbiilor și s-a oferit să conducă el însuși expediția. Propunerea a fost acceptată de adunare, care a hotărât să acționeze fără să mai dea de știre genovezilor din Constantinopol. Trebuia să se păstreze taina, iar venețienii erau gata să pună la îndemână vasele trebuincioase.

Planul lui Coco era să trimită înainte două vase încăpătoare de transport, cu laturile ocrotite împotriva ghiulelelor de o carcasă din saci cu bumbac și cu lână. Două mari galere trebuiau să vină după ele, pentru a îndepărta orice pericol. Ascunse privirilor de către aceste nave mari, două ambarcațiuni mici, mânate de vâslași, urmau să se strecoare, pe nesimțite, între vasele turcești, să le taie funiile cu care erau ancorate și să arunce asupra lor materiale inflamabile. Spre dezamăgirea lui Coco, s-a luat însă hotărârea să se aștepte până în noaptea de 24 ale lunii, astfel ca vasele venețiene să poată fi pregătite. Din nefericire, taina n-a fost păstrată; într-un chip sau într-altul, genovezii din Constantinopol au aflat de ceea ce se hotărâse și s-au înfuriat că fuseseră lăsați la o parte, bănuindu-i pe venețieni că doresc să-și însușească faima isprăvii. Ca să-i potolească, s-a încuviințat să li se îngăduie genovezilor să acționeze și ei cu una dintre navele lor. Numai că nu aveau nici una pregătită, așa că au stăruit să se amâne încă o dată lucrurile, până la 23 ale lunii. Amânarea s-a dovedit tare nefericită, fiindcă turcii adăugau necontenit tunuri noi pe Valea Izvoarelor și apoi era cu neputință ca pregătirile creștinilor să nu fie observate. Până la urmă, veștile au sosit la Pera și au ajuns la urechile unui genovez de acolo, care era în solda sultanului.

Sâmbătă, 28 aprilie, cu două ceasuri înainte de ivirea zorilor, două vase mari de transport - unul venețian, celălalt genovez - bine căptușite cu baloturile lor, s-au strecurat de sub zidurile Perei însoțite de două galere venețiene, fiecare cu câte patruzeci de vâsle, sub comanda lui Trevisano însuși și a ajutorului său, Zaccaria Grioni. Vasele aveau în urma lor trei corăbii ușoare, fiecare cu câte șaptezeci și doi de vâslași, cu Coco pe vasul din frunte și - împreună cu ei - un număr de bărci mici, încărcate cu materiale inflamabile. În momentul pornirii, marinarii au observat o lumină vie, licărind de pe unul din turnurile Perei. S-au întrebat dacă nu era cumva un semnal pentru turci, dar când s-au apropiat de flota turcă, totul părea să fie liniștit. Vasele grele de transport și galerele pluteau lin, se deplasau lent pe apa nemișcată; Coco a devenit nerăbdător. Dornic de luptă și de faimă, a înaintat cu cele trei ambarcațiuni drept spre turci. Dar turcii fuseseră preveniți și au deschis focul de pe țărm. Au izbucnit țipete. Vasul lui Coco a fost atins de una din primele lovituri. Apoi, izbit chiar în mijloc, s-a scufundat. Câțiva marinari au reușit să ajungă înot la mal, dar mulți, și printre ei Coco însuși, și-au pierdut viața.

Celelalte nave, cu bărcile mici din preajma lor, s-au îndreptat spre galerele care puteau să le ocrotească. În vreme însă ce înaintau, tunurile turcești trăgeau necontenit, căutându-și ținta cu ajutorul semnalelor luminoase și al flăcărilor care țâșneau din propriile țevi. Cele două vase de transport din frunte au fost lovite în mai multe rânduri. Sacii lor le-au scăpat de avarii mai grave; dar marinarii erau prea ocupați cu stinsul focurilor, pricinuite de ghiulele trase asupra lor, și care încă mai mocneau, ca să mai poată veni într-ajutorul bărcilor mici, dintre care multe s-au scufundat. Turcii și-au concentrat cu deosebire atenția asupra galerei lui Trevisano. Două ghiulele, trase de pe povârnișul colinei, au lovit-o cu atâta forță, încât a început să ia apă. Trevisano și oamenii săi au trebuit să coboare în bărci și să o abandoneze.

După această biruință, dobândită în lumina slabă a zorilor, corăbiile turcești au pornit la atac. Creștinii s-au dovedit însă în stare să se descurce. După un ceas și jumătate de luptă, amândouă escadrele au revenit la locurile lor de ancorare.

Patruzeci de marinari creștini înotaseră până la țărmul unde se aflau liniile turcești. Spre sfârșitul zilei, oamenii au fost uciși, în văzul celor din Constantinopol. Drept răzbunare, cei două sute șaizeci de prizonieri, care se aflau în oraș, au fost aduși la ziduri și li s-a tăiat capul.

Lupta dovedise încă o dată superioritatea creștinilor în ce privește însușirile vaselor și valoarea echipajelor. Totuși, ei pierduseră o galeră, o corabie ușoară ca și vreo nouăzeci dintre cei mai buni marinari ai lor. De cealaltă parte numai un singur vas fusese nimicit. În oraș, oamenii erau foarte abătuți. Era limpede că turcii nu mai puteau fi scoși din Cornul de Aur. Totuși, o deplină stăpânire a acestuia nu o dobândiseră, iar flota creștină rezista încă. Numai că portul nu mai era în siguranță și lunga linie a zidurilor care-l străjuiau nu mai era ferită de primejdia unui atac. Grecilor, care știau că, trecând peste aceste ziduri, cruciații pătrunseseră în Constantinopol, în 1204, viitorul li se înfățișa cu deosebire amenințător, iar împăratul și Giustiniani nu mai vedeau cum vor mai putea acum să insufle curaj celor care apărau orașul.

Prin strămutarea unei jumătăți din flota sa în Cornul de Aur și prin stăvilirea încercării creștinilor de a-i îndepărta pe năvălitori, Mehmed II dobândise o mare biruință. Se pare că el încă mai credea că orașul avea să fie cucerit când se va pătrunde cu forța prin zidurile dinspre uscat. Acum, însă, putea să amenințe, fără încetare, zidurile dinspre port și, în același timp, să mențină vase în număr îndestulător în afara portului, ca să blocheze orașul. Noua situație îi înlesnea și un control mai sever asupra Perei, care era practic încercuită.

După-amiaza zilei de luni, 28 mai, fusese limpede și radioasă. Când soarele a început să coboare către zările dinspre apus, i-a bătut drept în față pe cei ce apărau zidurile, gata, gata să le ia vederea. La ceasul acela, în tabăra turcească începuse forfota. Oamenii înaintau cu miile ca să umple șanțul, în vreme ce alții împingeau tunuri și mașini de război. Cerul s-a acoperit, curând după asfințit, și s-a pornit o ploaie puternică; lucrul însă a continuat fără încetare și creștinii n-au putut face nimic ca să-l împiedice. Pe la unu și jumătate noaptea, sultanu