$$$

 LA MOARTEA LUI GEORGE PRUTEANU 

Adrian PĂUNESCU 

A murit ultimul apărător al limbii române,

Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,

Ce mai rămâne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămâne

Decât gramatica de care ne-am lepădat?

Şi, uite, nici nu începuse bine anul

Şi cine, oare, s-ar fi putut gândi

Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,

Care avea şi el planuri pentru a doua zi?

Bate inima-n oameni ca toba cea mare,

Pentru plecarea în zilnicul război,

Din care atât de absurd şi de urgent se moare

Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.

A murit neliniştitul, militantul, artistul,

O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,

Ne omorâm sârguincios, cum ne învaţă anticristul,

Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.

Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,

Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,

Când el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare

Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pân-la spital.

Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,

Dar George o să se-apuce de treabă din nou,

Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,

Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.

Căci el se pregătea liniştit de o bătrâneţe frumoasă,

Şi încă era atât de departe de ultimul act,

Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,

Ar fi râs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.

Nu, hotărât lucru, el nu era născut pentru moarte,

Cum nu e născut nimeni dintre atâţia trecători,

Avea grilă estetică, era aici, gândea departe,

Era un cordial radical de stânga: ori-ori!

Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,

Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,

O stupidă agenţie de minciuni ne aduce

Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.

Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,

Dar asta e, oare, problema cea mai grea,

Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,

Când e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?

Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,

Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,

Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,

Când profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.

A murit ultimul gladiator al limbii române,

Substantivele şi verbele s-au înnorat,

Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngâne,

Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.

A venit moartea, cu năravurile ei păgâne,

Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,

Între ziua de azi a lui George şi ziua de mâine,

Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.

Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pâine,

Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,

Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.

Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!

27 martie 2008

Adrian Păunescu