$$$

 În satul nostru, poarta deschisă nu-i doar un obiect, ci o invitație și o promisiune între oameni.

Bărdiuți e un sat mic, pitit între dealurile domoale din Bucovina. Cincizeci și șapte de case, o biserică, o școală primară și o cârciumă unde Mitică, proprietarul, încă mai notează în caietul lui pătat cu vin cine a luat pe datorie și cât. Nu pentru că ar uita, ci pentru că sunt lucruri ce merită păstrate pe hârtie.

În fiecare dimineață, prima care aprinde focul în sobă e tanti Ileana. La optzeci și doi de ani, trezitul la cinci e în sângele ei. "De când îs, la ora asta mă scol," spune ea celor care o întreabă. Din hornul ei se ridică primul fum al satului, ca un semnal că ziua a început.

Peste drum, Vasile Cojocaru iese să dea mâncare găinilor. Sunt ceasurile lui de singurătate, cele mai prețioase, înainte ca satul să se trezească complet. Nevasta lui, Mărioara, doarme încă. De când cu operația la șold, are nevoie de mai mult somn. Vasile aruncă grăunțe în curtea din față, iar găinile se strâng cârâind. Le numără din ochi, ca în fiecare dimineață.

"Patrușicinci, patrușișase... Lipsește una!" mormăie, scrutând împrejurimile.

Din spatele gardului scund, tanti Ileana îi face cu mâna.

"Ai pierdut-o pe cea pestriță!" strigă ea. "Am găsit-o ieri în grădina mea. A făcut un ou și am pus-o în coteț la mine. Am zis să nu te deranjez, că era târziu."

Vasile zâmbește și dă din cap. De când se știe, găinile lui au făcut ouă prin curțile vecinilor. Nimeni nu s-a supărat vreodată. Este un fel de contribuție tacită la comunitate.

"Vin peste o oră s-o iau, după ce termin treaba prin curte," strigă el.

Nici nu apucă să termine vorba, că din casa de alături iese Pavel Turcanu, poștașul satului de peste treizeci de ani. Merge clătinându-se ușor către fântâna din mijlocul uliței. E un ritual pentru el să-și spele fața cu apa rece înainte de a-și începe ziua.

"Ai pensiile azi?" îl întreabă Vasile.

"Le-am luat ieri de la comună," răspunde Pavel, ștergându-și fața cu prosopul atârnat la gât. "La zece încep împărțeala. Să-i zici Mărioarei."

Cinci case mai încolo, Ana Dumitrescu iese în prag cu o oală în mână. Fumul care se ridică din ea umple ulița cu miros de mărar și ceapă prăjită. Face ciorbă de cartofi pentru cei care ajută azi la ridicarea șurii lui fiu-său, Ion. După ce bătrâna șură s-a prăbușit în iarna trecută sub greutatea zăpezii, vecinii s-au oferit să ajute la ridicarea uneia noi.

"Nea Pavel, să-i spui lui Gheorghe că la prânz îi aștept," strigă Ana către poștaș. "Am tăiat și un curcan."

Știrile în Bărdiuți circulă prin mesageri umani, nu prin telefoane. Deși aproape fiecare casă are acum televizor, iar cei mai tineri chiar și internet prin satelit, informațiile importante tot din gură în gură se transmit. Așa e mai sigur, mai personal.

Pe la opt dimineața, curtea lui Ion Dumitrescu începe să se umple. Vin bărbații din jumătate de sat, unii cu securi la brâu, alții împingând roabe încărcate cu unelte. Dintre toți, doar Mihai lăcătușul e plătit pentru munca lui – e singurul care știe să sudeze cum trebuie cadrul metalic pentru acoperiș. Restul sunt aici din simplul motiv că "așa-i la noi în sat".

"Eu am primit ajutor când mi-a ars grajdul," explică Vasile, care la șaizeci și patru de ani încă ridică bârne alături de bărbați mult mai tineri. "Așa merge la noi - azi eu te ajut, mâine îmi dai o mână de ajutor. Fără multe vorbe."

Nici un contract scris, nici o înțelegere formală. Doar mâini care știu să muncească și inimi care înțeleg că destinele sunt legate în acest mic univers de cincizeci și șapte de case.

În timp ce bărbații ridică șura, femeile satului se adună în bucătăria Anei. Aduc care ce poate - una ceapă proaspătă din grădină, alta smântână pentru ciorbă, o a treia câteva ouă. Nimeni nu vine cu mâna goală, dar nici nu vine pentru că trebuie. Este pur și simplu de neconceput să nu contribui cu ceva.

În lumea satelor mici, unde magazine de cartier nu există iar orașul e la treizeci de kilometri distanță, vecinătatea nu e doar o relație geografică. E o formă de supraviețuire, o plasă de siguranță țesută din sute de gesturi mărunte, repetate zilnic.

Pe vremuri, în aproape fiecare sat românesc, oamenii își trăiau viața astfel – împărtășind nu doar bucuria și necazurile, ci și resursele limitate de care dispuneau. Au fost vremuri când a ne ajuta reciproc nu era un act de caritate, ci singura formă de asigurare împotriva necazurilor. Azi, această rețea de întrajutorare devine tot mai rară, pe măsură ce satele îmbătrânesc și se golesc de oameni și de viață.

La amiază, munca la șură e în toi. Copiii satului vin și ei să ajute, cărând scânduri mai ușoare sau aducând apă pentru bărbații însetați. Nu e nimeni care să-i fi chemat, dar știu că e locul lor acolo. Așa învață meserie, privind și făcând.

"Mai la stânga, Vasile! Ține bârna dreaptă!" strigă cineva de sus, de pe schela improvizată. Efortul e colectiv, fiecare știind exact ce are de făcut. Ion, stăpânul casei, lucrează umăr la umăr cu vecinii săi. Nu dă ordine, deși e șura lui. Aici, autoritatea vine din experiență, nu din proprietate.

Dumitru, cel mai bătrân dintre constructori, la șaptezeci și opt de ani, nu mai urcă pe acoperiș ca altădată. Stă jos și cioplește cu barda bârnele, dându-le forma potrivită. Mâinile lui noduroase, marcate de zeci de ani de muncă fizică, încă știu exact ce unghi trebuie să aibă fiecare îmbinare.

"Pe vremea mea, nu foloseam niciun cui," spune el, arătând spre îmbinările perfecte. "Totul se potrivea așa de bine, că stătea și fără."

Tinerii zâmbesc, obișnuiți cu poveștile bătrânului despre "cum era înainte". Dar îl respectă, pentru că mâinile acelea știu ceva ce Google nu va putea niciodată explica.

La câțiva metri distanță, sub un nuc bătrân, femeile au întins masa pe niște scânduri puse pe capre de lemn. Farfurii adânci pentru ciorbă, linguri de lemn și metal, castroane mari pline cu mâncare aburindă. Pâinea, coaptă de Ana în zorii zilei, e tăiată felii groase.

"Hai la masă, că se răcește!" strigă ea, și bărbații încep să coboare de pe schele și acoperișuri, ștergându-și mâinile pe pantaloni, aducând cu ei mirosul de lemn proaspăt și sudoare.

Se așază la masă fără protocol, fiecare unde găsește loc. Ion, gazda, nu stă în capul mesei. Aici nu există asemenea formalități. Dumitru, cel mai bătrân, primește primul farfuria, apoi restul, în ordinea în care s-au așezat.

"Doamne-ajută și poftă bună," spune Dumitru, și abia apoi lingurile încep să se miște.

Pentru câteva minute, singurul sunet e cel al tacâmurilor și al mulțumirii gâtuite de mâncare. Apoi, încet, conversațiile încep să curgă. Se vorbește despre vreme, despre recolta care se anunță, despre copiii plecați la oraș sau în străinătate.

"Al meu a zis că vine la vară," spune cineva. "Al meu a trimis bani să-mi pun termopane," adaugă altul. Conversații simple, obișnuite, dar care țes fire invizibile între oamenii adunați sub nucul bătrân.

După masă, bărbații se odihnesc puțin la umbră, fumând și vorbind despre nimic în particular și despre tot în același timp. Nu e grabă - șura nu va fi terminată azi oricum. Poate mâine, poate poimâine. Timpul are alte dimensiuni aici.

În lumea de astăzi, unde totul se măsoară în eficiență și profit, un astfel de ritm pare anacronic. Dacă ar fi angajat o echipă de constructori profesioniști de la oraș, Ion ar fi avut șura gata în două zile. În schimb, va dura o săptămână cu vecinii. Dar șura aceasta nu e doar o construcție - e o operă colectivă, un monument al comunității.

Doar cei care au trăit într-un sat unde vecinii sunt mai aproape decât rudele de sânge pot înțelege cu adevărat valoarea acestei rețele de relații. Nu e vorba doar despre ajutor practic - e despre sentimentul de apartenență, de siguranță într-o lume din ce în ce mai atomizată.

Spre seară, când ultimele bârne sunt puse la locul lor, bărbații coboară mulțumiți. Nu au terminat, dar au făcut un progres bun. Mâine vor continua. Pleacă spre casele lor, obosiți dar cu acea satisfacție pe care doar munca fizică o poate aduce.

Vasile se oprește la poarta Ilenei să-și recupereze găina rătăcită. Bătrâna îl așteaptă cu o farfurie mică.

"Ți-am făcut niște plăcinte. Știu că-i plac Mărioarei," îi spune ea, întinzându-i farfuria. Nu e nimic neobișnuit - așa merge în sat. Nimeni nu numără ce dă și ce primește. Ar fi ca și cum ai ține socoteala aerului pe care îl respiri.

Când noaptea se lasă peste Bărdiuți, luminile se aprind una câte una în ferestre. Televizoarele colorează fațadele caselor în albastru-electric. Din unele curți se aud voci - vecini care au rămas la taclale, prelungind ziua cât se poate.

Ultimul care stinge lumina e tot Pavel, poștașul. Are un obicei vechi să verifice ulița înainte de culcare, asigurându-se că totul e în ordine. Nu e poliție în Bărdiuți, nu e nevoie. Oamenii își sunt propria lege, propriul sistem de siguranță.

Mâine, la răsărit, fumul se va ridica din nou din hornul Ilenei. Vasile își va număra din nou găinile. Pavel va merge la fântână să se spele pe față. Și totul va începe iar, ritualul unei comunități care, în ciuda provocărilor lumii moderne, încă mai știe că cel mai bun sistem de asigurare socială nu e scris pe hârtie, ci în inimile oamenilor care știu că, la nevoie, poarta vecinului e mereu deschisă.

Te întrebi vreodată ce am pierdut când am început să închidem porțile și să ridicăm garduri între noi? Poate, într-o zi, vom redescoperi înțelepciunea acestor comunități simple, unde toți știu că nimeni nu poate supraviețui singur, dar împreună, pot înfrunta orice.