$$$

 Dimineața în care vine poștașul cu pensia e singura zi din lună când bătrânii din Văleni se trezesc înainte de cântatul cocoșilor

Ceasul bătrân de pe peretele bucătăriei arată abia 5:30, dar Ion Vasilescu e deja îmbrăcat și așteaptă la masă. Și-a pus cămașa bună, cea păstrată pentru duminici și sărbători, deși e doar o zi de marți obișnuită. În fața lui, carnetul de pensie stă deschis, iar alături, un teanc de facturi îngălbenite, aranjate în ordinea importanței. Fiecare hârtie are colțul îndoit în locul unde trebuie să semneze.

"Parcă vine poștărița mai târziu luna asta", șoptește către pisica ce toarce pe scaunul de lângă el. De fapt, e abia 5:30 dimineața, iar Mariana, poștărița, nu ajunge niciodată în sat înainte de ora 9. Dar pentru Ion și ceilalți bătrâni din Văleni, ziua pensiei începe cu ore bune înainte, într-un ritual al așteptării care le marchează existența.

La 77 de ani, Ion calculează fiecare leu. Cu o pensie de 1,800 de lei după 42 de ani de muncă la fabrica din oraș, trăiește mai mult din ce produce în grădină. Dintre toate facturile din față, cea mai importantă e pentru medicamente - 680 de lei luna aceasta. "Mai scumpă ca aurul, sănătatea asta," oftează el, făcând din nou socotelile pe spatele unui plic.

În celălalt capăt al satului, Eleonora Dumitrescu, 81 de ani, își pregătește și ea "hainele de primire a pensiei". Pe masa din bucătărie, o cană de porțelan cu flori albastre așteaptă să fie umplută cu cafeaua pe care și-o permite doar în zilele speciale.

"Când eram învățătoare, primele trei zile după salariu mâncam pui," își amintește ea cu un zâmbet trist. "Acum, în ziua pensiei, îmi iau o pâine caldă și un iaurt. Ăsta e luxul meu." Cu o pensie de 2,200 de lei după 37 de ani la catedră, bătrâna nu-și poate permite mult mai mult, mai ales de când a început să plătească o femeie din sat care o ajută la curățenie o dată pe săptămână.

Pe ulița principală, Gheorghe Popa, 75 de ani, fost mecanic agricol, și-a scos scaunul în fața porții. De aici vede primul când Mariana coboară din mașina poștei. Cu o pensie de 1,650 de lei, Gheorghe a devenit matematician la bătrânețe. Știe exact cât costă un kilowatt, un metru cub de gaz, un litru de ulei. 

"Ne-au promis că ne măresc pensiile cu 40% înainte de alegeri," spune el vecinului care s-a așezat lângă el cu o sticlă de apă. "Dar când s-a făcut recalcularea, unii au primit 100 de lei în plus, alții 50, iar la alții le-a scăzut. Cine mai înțelege? Ne tratează de parcă nu știm să numărăm."

Poate că nu mai există în România o zi atât de plină de emoții contradictorii precum ziua pensiei în lumea satelor. E o zi de bucurie - că a mai trecut o lună, că există un venit sigur. Dar e și o zi a dezamăgirilor acumulate, când realitatea cifrelor lovește mai tare ca oricând.

Doar cine a crescut la țară știe cu adevărat cât de important e fiecare leu pentru bătrânii satelor. Cum bunicii noștri pot supraviețui cu pensii minuscule pentru că au grădina, câteva găini, un porc crescut cu grijă tot anul. Fără acestea, cifrele din carnetele de pensie ar fi doar un bilet spre sărăcie absolută.

La ora 9:15, mașina poștei intră în sat. Mariana, 56 de ani, poștăriță de aproape două decenii, coboară cu geanta plină. Cunoaște fiecare casă, fiecare poveste, fiecare necaz. Știe cine are nepoți în străinătate care mai trimit câte ceva, știe cine trăiește doar din pensie, știe cine așteaptă banii pentru medicamente salvatoare.

"Prima dată merg la tanti Eleonora," spune ea. "Are tensiunea și trebuie să-și ia pastilele devreme."

La fiecare poartă, ritualul e același. Bătrânii o invită în casă, îi oferă ceva - un măr, niște nuci, un pahar cu apă. Mariana numără banii de două ori, îi pune în mâinile care tremură ușor, apoi așteaptă semnătura. Unii bătrâni semnează încet, concentrați ca la un examen important. Alții, ca Ion, au pregătit pixul și au exersat semnătura pe un colț de ziar, să iasă frumos.

"Anul ăsta iar ne-au mințit cu recalcularea," spune Gheorghe când Mariana ajunge la el. "Eu am ieșit cu 70 de lei în plus, dar lui Costică de peste drum i-a scăzut cu 130. Și am muncit la același SMA, la aceleași tractoare."

Mariana dă din cap înțelegătoare. A auzit aceeași poveste la fiecare casă. "Așa-i sistemul, nea Gheorghe. Nu-l înțeleg nici cei care l-au făcut."

Poate că cea mai tristă ironie e că acești bătrâni, cu toate dezamăgirile lor, rămân cei mai fideli votanți. Merg la fiecare alegeri, stau la coadă ore întregi dacă e nevoie, își fac datoria civică impecabil. Și tot ei sunt cei mai ignorați când vine vorba de politici publice reale, nu de promisiuni electorale.

"Ne cheamă la vot, ne promit marea cu sarea, apoi ne uită până la următoarele alegeri," spune Ion, numărând pentru a treia oară banii primiți. "Dar eu tot mă duc. Poate de data asta va fi altfel."

Până seara, Mariana termină de împărțit toate pensiile din sat. La unele case, banii au și început să fie cheltuiți - pentru facturi, pentru medicamente, pentru datoria la magazinul sătesc. Puțini bătrâni își permit luxul de a ține ceva deoparte pentru "zile negre".

În bucătăria lui Ion, factura pentru medicamente e deja achitată, iar restul banilor stau împărțiți în plicuri mici - pentru curent, pentru telefon, pentru taxa de înmormântare pe care o plătește lunar la biserică ("să nu rămână nimeni cu povara mea").

Seara, când se așează în pat, Ion pune sub pernă plicul în care a rămas cea mai mică sumă - "banii pentru suflet", cum îi numește el. Din aceștia va cumpăra ceva pentru nepotul care vine în vizită duminică. O ciocolată, un suc, o jucărie ieftină.

"Ăștia-s banii care mă țin în viață cu adevărat," șoptește el în întuneric.

Într-o lume ideală, bătrânețea ar trebui să fie o perioadă de liniște și respect. Dar pentru mulți dintre bătrânii satelor noastre, a devenit un exercițiu zilnic de supraviețuire și demnitate în fața unui sistem care pare să-i fi uitat. Și totuși, în fiecare dimineață, se trezesc, își văd de grădini, de animale, de casele care încă stau în picioare datorită grijii lor.

Când pleci din sat și lași în urmă acești bătrâni, te întrebi inevitabil: oare câți dintre noi am putea trăi cu demnitate în condițiile lor? Câți dintre noi am avea tăria să zâmbim, să oferim un pahar cu apă rece și un măr proaspăt cuiva care ne aduce o sumă ce abia acoperă supraviețuirea de bază?

Poate că adevărata bogăție a acestor oameni nu stă în carnetele lor de pensie, ci în lecția de viață pe care ne-o oferă zi de zi: cum să trăiești cu puțin, dar să nu-ți pierzi niciodată sufletul.