$¢$

 SCRISOARE CĂTRE CONSTANŢA BUZEA

Adrian Păunescu 

“Să vii din când în când să bem cafea

Şi să fim trişti când nu ne vede nimeni”

(C.B.)

A fost aceasta insăşi viaţa noastră,

Cum poate fi şi cum nu poate fi,

Ne-am pustiit în nişte cărţi de versuri

Şi ne-am îmbogăţit în doi copii.

Ne-am cunoscut în lumea literară

Şi mi s-a năzărit curajul să-ţi

Apar în cale, ca-ntre noi să curgă

Cerneala virginalei voluptăţi.

Eram săraci şi nu aveam pe nimeni

Si ne târam sub cer cu paşii grei,

Am declanşat la cununia noastră

Un chef de douăzeci şi cinci de lei.

Doi miri într-un subsol cu igrasie

Şi doi poeţi răniţi de ideal,

Iar Tudor Ursu, prozator şi meşter,

Ne-a tras curent, din stradă, ilegal.

Am fost prea solidari în suferinţă

Şi prea curaţi, pe când eram săraci,

Ca să reziste căsnicia noastră,

Dar tu, Constanţa Buzea, ce mai faci?

În vremurile când credeai în mine,

N-aveai îndreptăţirea de-a visa,

Acum, speranţa ta e confirmată

Şi s-a adeverit credinţa ta.

Dar, cum spuneai, în ultima scrisoare,

De-o vârstă cu copiii noştri mari,

Nu ne-a rămas, din toată nebunia,

Decât salutul de pe doi gheţari.

Şi, totuşi, eu mai aflu despre tine

Chiar de la cei ce nu ştiau nimic,

Despre iubirea şi-nvrăjbirea noastră

Şi care-acum ne zic şi ne dezic.

Copiii noştri ne împing din lume,

Crescând rezumativ din amândoi,

Copiii noştri sunt ca două timbre

Pe ultima scrisoare dintre noi.

Înfăşuraţi în propriile drame,

Nu ne mai pot copiii ajuta,

Noi suntem trişti, când nu ne vede nimeni,

Şi bem arar, amar, câte-o cafea.

25 ianuarie 1998