$$_

 LAGĂRUL DE LA OSTFFYASSZONYFA

Ostffyasszonyfa a fost, până pe la începutul Primului Război Mondial, o banală gară din vestul Ungariei, în apropierea actualei graniţe cu Austria a vecinilor noştri. Denumirea, numai bună pentru teste de logopedie, a dat însă, în 1915, și numele celui mai mare lagăr al Monarhiei Austro-Ungare. Au trecut pe acolo mai bine de 40 de mii de prizonieri români, pe lângă zecile de mii de prizonieri de alte nații.

Despre existența lagărului de la Ostffyasszonyfa aflasem în 2005, dar informațiile au fost puține. Între timp, am mai strâns date căutând pe www și prin anticariatele online. Așa am dat de două broșuri interesante, principalele surse ale acestui text:

Laky Rezső (1971) Istoria lagărului de prizonieri de la Ostffyasszonyfa/Ostffyasszonyfai fogolytábor tőrténete și

Csák Zsófia (2006) Istoria lagărului de răboi de la Ostffyasszonyfa. 1915-1918/ Az Osstfyasszonyfai hadifogolytábor tőrténete. 1915-1918.

*

În cei patru ani de război (1915-1918), în cele cca. 40-50.000 de locuri câte aveau barăcile lagărului, au fost internați în jur de 160.000 de prizonieri: sârbi, ruși, italieni, evrei, ucrainieni, lituanieni și români. O mare parte a lor (cca. 10.000) nu s-au mai întors niciodată acasă. Aceştia au fost înhumaţi în cimitirul lagărului, singurul care mai amintește de drama celor care au murit în lagăr.

Conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, până în prezent nu se cunoaşte numărul total al românilor internaţi în lagărul de la Ostffyasszonyfa, însă, în Arhivele Militare au fost identificaţi 4.718 militari români care au murit acolo, în anii 1917-1918. Numărul prizonierilor români care au trecut prin lagăr este undeva pe la 42.000, adică, ceva mai mult de un sfert din totalul prizonierilor internați.

Lucrările la construirea lagărului au început în mai 1915 și au fost finalizate în doar câteva luni. Grupurile mai importante care au lucrat la construirea lui au fost formate din industriași maghiar și din prizonieri ruși și sârbi. Lagărul a avut o lungime de 14 km și era încercuit de jur împrejur cu sârmă ghimpată. Pe lângă pichetele de pază distribuite la dinstanțe egale în jurul lagărului, erau și pichete individuale, pentru gardieni care păzeau lagărul în interior, cu arme cu baionetă. Sistemul de pază era completat de turnurile de control, tot din interiorul lagărului. Proporția personalului de pază reprezenta, de regulă, 10% din numărul total al prizonierilor.

Cele 197 de clădiri ale ”orașului de barăci” cum era denumit lagărul, au fost construite aproape în totalitate din lemn. Cel mai impozant era Foișorul de Foc, marcat cu litera F (Feuerwehr/Pompieri), cu mașini de pompieri pregătite pentru cazuri de urgență și cu zeci de găleți uriașe și de scări de intervenție în preajmă. Pe lângă Foișor și barăcile de prizonieri propriu-zise, stuctura interioară a lagărului mai cuprindea: comandamentul, casele ofițerilor, infirmeria, tabăra de ofițeri, subunitatea de dezinfecție, șantierul de construcții, brutăria, depozitul alimentar, atelierele și câteva fântâni. Presa vremii scria că în perioada cât s-a lucrat la construirea lagărului, devenise aproape o modă printre curioșii zonei, ca duminică să vină aici, cu familia ori prietenii, la un picknick și o șuetă. Un soi de ”turism de război”, ar spune azi publicaţiile de travel.

Prizonierii erau grupați, în cea mai mare parte a lor, după naționalitate, formând grupuri izolate. Barăcile aveau o suprafață de 31,50 x 10 m, cu baie și două sobe fiecare. Pereții dubli ai barăcilor erau tot din lemn, între ele fiind praf de rumeguș și zgură izolantă. Într-o baracă încăpeau în jur de 100-120 de prizonieri, în situații extreme fiind înghesuiți chiar și 200 de prizonieri. Priciurile erau din lemn, supraetajate. Hainele și puținele lucruri pe care le aveau prizonierii cu ei și le țineau la capul patului, sub pernă sau pe cârlige. Iluminatul și aerisirea erau naturale, prin geamurile barăcilor.

Fiecare baracă avea cantină și chioșc propriu. Oferta, însă, nu era prea mare: se găsea îndeosebi tutun, hârtie de țigări, hârtie pentru scrisori, cărți poștale și articole pentru igiena corporală. Comercializarea vinului și a altor băuturi spirtoase era strict interzisă. S-au găsit, însă, bineînțeles, soluții: licorile erau introduse în lagăr prin localnicii din împrejurimi, care le vindeau în schimbul banilor sau a unor obiecte de artă ori de manufactură realizate de prizonieri.

Contrar numeroaselor măsuri de igienă (pereții barăcilor erau frecvent vopsiți cu var, lenjeria se curăța regulat cu aburi dezinfectanți), infirmeria se umplea adeseori cu bolnavi. Alimentația proastă slăbea capacitatea de rezistență a organismului prizonierilor. Serviciile medicale erau asigurate, la început, de 4-5 medici, numărul lor dovedindu-se însă prea mic după o vreme. Cazurile mai grave erau tratate în altă parte, în spitale militare specializate.

Mâncarea se servea de trei ori pe zi, necesarul de carne fiind asigurat în principal din gospodăria lagărului, care dispunea de abator propriu, dar aprovizionarea se făcea și de la măcelarii din localitățile din înprejurimi. La micul dejun se servea, de regulă, cafea sau ceai, pâine, carne și paste. La prânz, diferite tocanițe (din fasole, cartofi sau arpăcaș) cu carne, gulyás, eventual tăieței. La cină, cel mai des se servea mămăligă sau preparate din cartofi. În cazul grupurilor mai mari, pentru fiecare grup de prizonieri era desemnat câte un bucătar care pregătea mâncarea după specificul culturii fiecăruia.

Lagărul era vizitat periodic de echipe de asistente ale Crucii Roșii, pentru a evalua starea prizonierilor. Tot prin Crucea Roșie, prizonierii primeau colete cu alimente, îmbrăcăminte și diverse cadouri, o parte a acestor produse fiind apoi vândute în interiorul lagărului. Din banii astfel obținuți, erau cumpărate produsele mai bune de la chioșcrile lăgărului, lipsindu-i astfel pe cei cu bani mai puțini de posibilitatea de a-și cumpăra anumite alimente, situaţie care a născut nu o dată conflicte.

Prizonierii lucrau în diferitele ateliere ale lagărului (de tâmplărie, de fierărie, de croitorie, de cizmărie, de împletit coșuri) în funcție de specializarea fiecăruia. Cei fără meserii erau angajați de regulă la munci agricole. Cei care lucrau aveau câte o zi liberă pe săptămână. De asemenea, se ținea cont de sărbătorile diferitelor etnii sau confesiuni religioase. Acestea, însă, au dat destule bătăi de cap celor care gestionau lagărul: mulți prizonieri plecau din lagăr pentru a sărbători în așezările din împrejurimi, încălcând regulamentul. Cheflii mai turmentați molestau femei, se băteau cu localnicii și provocau scandal. De aceea, reacția administrației lagărului a fost pe măsură, luându-se măsuri drastice în privința consumului de alcool și a liberei circulații a prizonierilor.

Când se întâmpla ca cineva să evadeze, era alertată toată zona prin comunicate oficiale care descriau evadatul/evadații și condițiile evadării: numărul evadaților, ora și locul evadării, semnalmentele evadaților (culoarea părului, dacă purtau barbă și mustață), îmbrăcămintea purtată la evadare (uniformă rusească, italiană etc., opinci, desculț), eventualele handicapuri (o rană vizibilă, lipsa unui deget). La început, mulți prizonieri plecau din lagăr mai ales pentru a cerși sau pentru a-și potoli, după lăsarea serii, foamea și setea spărgând pivnițele localnicilor din împrejurimi. Problemele au apărut când jafurile erau însoțite cu aprinderea caselor.

Când se întorceau înainte de zorii zilei, pedepsele pentru evadați erau mai blânde. Majoritatea lor nu ajungeau mai departe de granițele județului în care era lagărul. Cazul celor patru proznieri ruși prinși de o patrulă din Budapesta în timp ce încercau să spargă un magazin cu bijuterii este unul aparte. În fine, civilii care ajutau la identificarea sau prinderea evadaților erau recompensați.

Dintre lagărele de prizonieri de pe teritoriul Ungariei din timpul Primului Război Mondial doar 12 aveau monedă proprie. Printre ele, și cel din Ostffyasszonyfa. Introducerea bancnotelor speciale, valabile doar pe teritoriul lagărului, era o măsură luată din rațiuni de securitate: eliminarea cazurilor de corupție, îngreunarea evadărilor, reducerea comerțului ilicit ș.a. Din 1916, lagărul a emis și propriile sale cărți poștale. Autoritățile au constatat că, deși scrisorile ajungeau cu săptămâni întârziere, prizonierii care corespondau cu apropiații și prietenii, primind vești de la ei, erau mult mai calmi, mai cooperativi și mai puțin predispuși să evadeze.

Momentele mai umane din lagăr erau date de activitățile din afara programului: participarea la coruri, la trupe de teatru sau musical-uri, fabricarea de instrumente și obiecte de manufactură, dans, balet, pictură, sculptură ș.a.

Sfârșitul lagărului de la Ostffyasszonyfa a început, evident, odată cu încheierea războiului și semnarea tratatelor de pace. Eliberarea prizonierilor români a început după semnarea Păcii de la București, din mai 1918. Pe întâi septembrie, în tot lagărul se mai aflau doar 209 prizonieri, motiv pentru care aceștia au fost transferați într-un alt lagăr, cel de la Ostffyasszonyfa fiind desființat pe 27 octombrie. Din depozitele sale s-au strâns 120 de vagoane de materiale: haine, pantofi, lenjerie de pat, lemne, cărbune, muniție etc. În prezent, terenul pe care s-a aflat este acoperit de o pădure. Dacă aveți drum cu mașina spre Viena și chef să călătoriți puțin în timp, vă puteți abate din drum, spre sud, ca să vizitați muzeul dedicat lagărului și cimitirul foştilor prizonieri de război.