###

 La 29 martie 1878 s-a nascut ELENA FARAGO , poetă simbolistă. 

Elena Farago , pe numele sau adevarat Elena Paximade, nascuta la 29 martie 1878 in Bârlad si decedata la 4 ianuarie 1954 in Craiova, a fost o poetă româncă care a compus poezie pentru copii (Căţeluşul şchiop, Gândăcelul, Cloşca,Sfatul degetelor, Motanul pedepsit etc.).Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele „Şoapte din umbră” (1908) şi „Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele „Şoaptele amurgului”, „Din traista lui Moş Crăciun”, apărute în 1920. S-a nascut la 29 martie la Bârlad. Descendentă dintr-o veche familie de origine greacă (Tomaide după mamă, Paximade după tată) este cel de al doilea copil din cei şapte ai soţilor Anastasia şi Francisc Paximade. Clasele primare şi două clase gimnaziale le urmează la Bârlad, la pensioanele Varlaam şi Drouhet. Între anii 1884-1890, asupra familiei Paximade se abat multe necazuri. Mor trei dintre cei şapte copii, iar în 1890, când Elena împlinea 12 ani, se prapadeşte mama. Alături de tată şi de cei trei fraţi, Elena încearcă să înfrunte greutăţile vieţii. Dar soarta avea s-o lovească pentru a doua oară. În ianuarie 1895, tatăl se imbolnaveşte si după două saptămâni de agonie moare în braţele ei. În 1896, grav bolnavă, este internată la spitalul Colţea din Bucureşti. În timpul convalescenţei, locuieşte la fratele mai mare – Ernest – stabilit în Bucureşti. Refacută după boală, se angajează în casa lui Gh. Panu – ziarist şi om politic. Aici o întalneşte marele nostru dramaturg I.L. Caragiale, care, aflandu-i povestea vieţii, a exclamat “o viaţă de roman, subiect de dramă". Timp de doi ani, Elena este guvernanta copiilor lui Caragiale. Într-un interviu acordat revistei “Rampa”, în 1927, poeta mărturisea: au fost cei mai frumoşi ani din tinereţea mea”. În casa scriitorului, viitoarea poetă îi cunoaşte pe Al. Vlahuţă şi G. Ranetti. Frecventând Cercul socialiştilor, îl întâlneşte pe Francisc Farago – economist – cu care se va casatori. Din 1905, Francisc Farago este numit director al Bancii Populare din Craiova. Poeta se stabileşte in Cetatea Banilor unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Elena Farago a început să scrie de foarte tânără. Elena Farago debutează în viaţa literară în 1898 cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul “Fatma”.La indemnul lui Nicolae Iorga – marele prieten – publică prima poezie în 1902 în ziarul “Romania Muncitoare“.

Publică, la îndemnul lui Nicolae Iorga, primul său volum de poezii intitulat "Versuri", în 1906, la Editura "Luceafărul" din Budapesta, primit bine de critica literară.Au urmat apoi volumele "Şoapte din umbră" (1908), "Traduceri libere" (1908), "Din taina vechilor răspântii" (1913), "Şoaptele amurgului" (1920), "Poezii alese" (1924), "Nu mi-am plecat genunchii" (1926), "Poezii" (1937).A scris literatură pentru copii, majoritatea volumelor fiind în versuri: "Pentru copii" (I, 1913; II, 1920), "Copiilor" (1913), "Din traista lui Moş Crăciun" (1920), "Bobocica" (1921), "Să nu plângem" (1921), "Să fim buni" (1922, proză), "Ziarul unui motan" (1924, proză), "Într-un cuib de rândunică" (1925, proză), "A ciocnit un ou de lemn" (1943), "Într-o noapte de Crăciun" (1944), "4 gâze năzdrăvane" (1944) ş.a. A colaborat la mai multe reviste, printre care „Convorbiri Literare”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Revista Noastră”, şi a fondat, împreună cu câţiva intelectuali, la Craiova, revista „Năzuinţa”, în paginile căreia semnau, printre alţii, Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu sau Mihail Dragomirescu.A primit mai multe premii şi distincţii: Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române (1908, 1920), Premiul Internaţional «Femina– Vie Heureuse» (1925), Premiul «Neuschotz» (1927), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Medalia Bene Merenti, Clasa I, şi Ordinul Meritului Cultural în grad de Cavaler, Clasa a II-a, acordate de Carol II. În 1978, la propunerea UNESCO, Elena Farago a fost omagiată la împlinirea a 100 de ani de la naştere. Pentru a-i cinsti memoria se organizează, la Craiova, în fiecare an, în luna martie, un program de activităţi culturale sub genericul „Zilele Elena Farago”. Numele ei, asociat cu literatura pentru copii, a fost atribuit mai multor şcoli sau grădiniţe. „Poeziile doamnei Farago n-au contururi lămurite, simţirea e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate… E un farmec” (Eugen Lovinescu).

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2000

La 4 ianuarie1954 a murit Elena Farago (pseudonimul Elenei Paximade), poetă şi publicistă; una dintre cele mai cunoscute autoare de poezii pentru copii din România. Creațiile sale cele mai cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.A fost directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aurelia Aman" din Craiova (1921-1954, azi Casa memorială „Elena Farago") şi inspectoare a azilurilor de copii.Elena Farago s-a născut la Bârlad, la 29 martie 1878 în casa părinților săi, Anastasia și Francisc. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite.A învăţat un timp în pensioanele „Varlaam" şi „Drouhet" din Bârlad, fiind pasionată de frumos şi silitoare la învăţătură. În perioada 1886-1887 frecventează școala de stat sub direcția doamnei Neagoe. Și aici se dovedește pasionată de aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când termină școala primară era deja o copilă deosebită de celelalte. Mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe, Elena încheie primul capitol al învățăturii sale în 1888, când avea zece ani. nscrisă la clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, dintru-nceput atmosfera școlii i se pare rece, neprimitoare, agravată de situația umilitore în care erau puse uneori elevele de către directoare și profesoarele lor. Astfel, de unde venise cu dragoste de învățătură, Elena se vede dezgustată de ea, refugiindu-se în lumea cărților, a lecturii. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea. Privațiunile se țineau lanț și necazurile îi slăbeau pe fiecare. Boala se cuibărește tot mai mult în casa lor și seceră pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mamă. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, o copleșesc, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Firul învățăturii se rupe când abia începuse să se toarcă. Lovitura trebuia suportată însă. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era „mamă și soră” și nimeni „nu mă întreba ce mă doare”. Puținele prietene ale familiei, după ce o înconjoară câtva timp cu afecțiunea lor, o părăsesc, lăsând-o singură. Se regăsește doar în cuvintele lui Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, Tolstoi, Turgheniev sau Goethe. Urmărea cu interes polemicile din artă, simpatizând mișcările moderniste, în special impresionismul. Citea regulat „Contempotranul”, „Literatură și știință”, „Viața”. În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme.După ce şi tatăl ei se stinge, situaţiei Elenei (în vârstă de doar 17 ani) şi fraţilor ei devine critică. Ajunge la Bucureşti, unde este angajată ca guvernantă de către Ion Luca Caragiale. Se spune că, la auzul poveştii de viaţă a Elenei, marele dramaturg ar fi exclamat: „Viaţă de roman, subiect de dramă“. În casa lui Caragiale, Elena găseşte căldură sufletească, atmosferă de idei şi bună-dispoziţie, o bibliotecă bogată şi încurajare către cele spirituale. Dar şi sărăcie materială. În casa marelui clasic i-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă şi G. Ranetti şi tot în acea perioadă a început să frecventeze cercul socialiştilor, unde l-a cunoscut pe Francisc Farago, care i-a devenit soţ. Proaspătul ei soţ fusese numit la 1900 director al unei sucursale din Constanţa a Băncii Generale Române, prin urmare, familia Farago s-a mutat în oraşul de la mare. Doi ani mai târziu, au ajuns la Brăila, iar din 1907, soţii Farago s-au stabilit în capitala Olteniei, unde au trăit tot restul vieţii.A debutat, ca poetă, în ziarul „România muncitoare" cu poezia „Gândul trudiţilor" (1902), iar editorial, cu volumul "Versuri", apărut în 1906. A semnat de-a lungul timpului şi Ellen, Fatma, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Andaluza.Elena Farago s-a aflat printre fondatorii revistei „Năzuinţa", în 1922, la Craiova.A colaborat cu versuri şi proză la „Adevărul", „Epoca", „Ramuri", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Dimineaţa copiilor", „Sâmănătorul", „Floarea darurilor", „Viaţa românească", „Zeflemeaua", „Luceafărul" ş.a.A fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina" (1925), Premiul Naţional pentru Poezie (1937).După debutul în presa socialistă, a colaborat la mai toate publicaţiile sămănătoriste.Elena Farago a scris de la început o poezie de factură tradiţională, vag contaminată de simbolism, îndatorată prozodic uneori lui Coşbuc, mai des lui St. O. losif, cu ale cărui „cântece" are, de altfel, pronunţate afinităţi de timbru sufletesc, convergentă şi cu versul lui Panait Cerna prin înclinaţia spre reflecţie şi alegorizare, poezia ei nu e totuşi deloc sămănătoristă.Atitudinea afectivă e una larg umanitară, avându-i în vedere pe toţi nefericiţii, de la „săraci", „zdrenţăroşi" la orbii din orice nivel social, arată volumul citat.A scris multe versuri pentru copii, de altfel, Elena Farago aduce poezia copilăriei în mai toate versurile ei, mai ales în cele inspirate de obiceiurile de Crăciun.Între scrierile sale se află: „Versuri", Budapesta (1906), „Şoapte din umbră", Craiova (1908), „Din taina vechilor răspântii", Craiova (1913), „Şoaptele amurgului" (1920), „Bobocica", Craiova (1921), „Dar din dar", Craiova (1921), „Să fim buni", Craiova (1922), „Poezii alese", Bucureşti (1924), „Ziarul unui motan", Bucureşti (1924), „4 gâze năzdravane", Craiova (1944), „Pluguşorul jucăriilor", Craiova (1944), „Să nu minţi, să nu furi", Bucureşti 1944).

S-a stins din viaţă la 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.