$$$

 AVERROES (IBN RUSHD)

Cel mai important dintre filozofii arabi din Evul Mediu, cunoscut sub numele de „Averroes” de latini, s-a născut la Córdoba, într-o familie de avocați. A dobândit o enormă erudiție, care a cuprins toate domeniile cunoașterii: teologie, drept, poezie, medicină, matematică, astronomie și filozofie. A slujit ca un qadi (judecător) la Sevilla și a fost medic, din 1182, la curtea lui Abû Ya'qûb Yûsuf, regele almohad, care l-a însărcinat să comenteze lucrările lui Aristotel. Dușmanii săi au reușit să-l facă să cadă în dizgrație în fața fiului și succesorului lui Yûsuf, al-Mansûr, care l-a exilat la Lucena, lângă Córdoba. A murit în Maroc, dar rămășițele sale au fost transferate la Córdoba.

A scris trei tipuri de lucrări: „Comentarii mari” (sau comentarii literale la textele lui Aristotel ), „Comentarii medii” (unde, într-un stil mai potrivit timpului său, citează doar primele cuvinte ale textelor) și „Rezumate și epitome”, care sunt explicații aristotelice succinte, dar mai personale (în care își critică predecesorii, de exemplu, „Un vice”). El a impus o asemenea rigoare comentariilor sale, încât nu numai că i-au câștigat porecla de „comentator” (al lui Aristotel), dar au devenit și un model de comentariu în rândul scolasticii latine, inclusiv la Toma d’Aquino. Faima sa se datorează însă mai ales modului în care abordează relația dintre filozofie și teologie și opoziției sale față de reacția teologică condusă de Algazel, împotriva căruia a scris „Incoherence of incoherence”, cunoscută în latină ca „Destructio destructionum” [Distrugerea distrugerii].

Potrivit Tratatului său decisiv privind acordul dintre filozofie și religie, oamenii sunt împărțiți în trei clase: clasa „retorică” a celor incapabili de a interpreta textul sacru și capabili doar să înțeleagă predicarea; clasa „dialecticienilor”, adică cei capabili de argumente logice doar din premise probabile, și clasa „filozofilor”, capabili de interpretare autentică din demonstrații adevărate. Există, așadar, un singur adevăr al textului sacru, deși accesibil în două sensuri: unii (retori) accesează doar sensul său literal și manifest, în timp ce celelalte două clase de oameni accesează sensul său profund și ascuns. Teologii sunt învățători ai credinței, dar nu adaugă nimic propriu la înțelegerea ei și, dacă divulgă sensul ascuns, nu vor provoca decât prostii. Prin urmare, i-a fost atribuit în timpul secolului al XVI-lea, în discuțiile scolastice, teoria adevărului dublu, pe care nu o susținea de fapt.

El a susținut, se pare, teza „înțelegerii separate”, constituită atât de înțelegerea activă, cât și de înțelegerea pasivă. Ambele sunt independente de individ, nenăscute și unice pentru întreaga umanitate și nici una nu este o formă substanțială a corpului. Ele acționează diferit în actul cunoașterii sau în formarea cunoașterii la om: înțelegerea agentă acționează ca formă sau act care dă naștere cunoașterii inteligibilului, iar pacientul sau materialul (hilic) ca capacitate sau putere de a înțelege. Pentru Averroes, știința sau cunoașterea – pe care o explică într-un mod foarte complex – este un proces de dobândire („înțelegerea dobândită” a lui Alexandru de Afrodisia) a acestei fuziuni a înțelegerii agentului cu pacientul, ca materie și formă, un proces ideal în care dobândirea completă a cunoştinţelor atrage după sine pierderea propriei individualităţi (şi câştigul unui eu comun). Leibniz a numit acest tip de suflet sau înțelegere universală „monopsihism”. Doctrina lui Averroes despre înțelegerea separată este în mod tradițional confuză. Scolasticii au înțeles-o ca pe o afirmație că omul nu este personal nemuritor. Această afirmație, împreună cu afirmația eternității lumii și acuzația de menținere a doctrinei adevărului dublu, au format așa-numitul averroism latin. Averroes a exercitat o influență enormă asupra tuturor comentariilor aristotelice din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, până la al XVII-lea.