$$$

 EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ, CEA MAI VECHE POVESTE A LUMII

Aceasta este cea mai veche poveste a lumii. „Străbunica poveştilor”. Din ea, ca dintr-un izvor limpede, s-au născut toate celelalte.

Cu gesturi largi, parcă de vrajă, un bărbat vîrstnic, înveşmîntat într-o mantie ca de rege, şi-avînd pe frunte o bentiţă purpurie, povesteşte mulţimii adunate la poalele curmalilor legendele despre Ghilgameş. Ziua e caldă, aburită şi nisipul luceşte stins. Ne aflăm cu două mii şi mai bine de ani înaintea erei noastre pe ţărmul rîului Eufrat. Pescarii, agricultorii, olarii, ţesătorii şi alţi meşteşugari, crescătorii de boi şi cai, neguţătorii de carne, de bere, de ulei îndesesc rîndurile. Sudoarea curge-n pîrîiaşe pe chipurile înfierbîntate. Şi răsuflările, din cauza înghesuielii, sînt grele. Dar nimeni, nimeni nu se-ndură să plece şi să nu mai asculte ce se cîntă despre Ghilgameş. Cei doi soţi ai povestitorului, care-i acompaniază glasul cu un soi de cimpoi, un fluier şi două tobe împerecheate, au început un cîntec vesel, reamintind celor de faţă clipa cînd s-a născut Ghilgameş.

— Mamă i-a fost zeiţa Ninsun, aceea care se-ngrijeşte de focul ce arde veşnic în vatra zeului cu păr de aur, zeul soarelui şi-al dreptăţii, al cărui nume este Şamaş. Iar tatăl său un spiriduş, numai pe jumătate zeu. Cealaltă jumătate fiindu-i alcătuire pămînteană.

Cum s-a născut micul Ghilgameş, zeii l-au înzestrat cu haruri. Şamaş a revărsat asupră-i o frumuseţe fără seamăn. Enlil, zeul pămîntului străbun şi al văzduhului albastru, i-a dăruit statura mîndră, ‘naltă de unsprezece coţi şi pieptul larg de nouă palme. La rîndul său, nici asprul Adad, zeul furtunii îndîrjite, n-a vrut să rămînă dator. L-a hărăzit cu-o vitejie ce nu putea fi înfrînată nici chiar de forţele zeieşti. Şi Ea, cel şerpuitor, i-a dăruit înţelepciune. Şi, înălţîndu-se flăcăul cu voia zeului Anu, urcat fu-n jilţul strămoşesc de rege al Urukului.

Tînăr, voinic şi plin de sevă, dornic de tot ce-i bucurie şi desfătare şi putere, Ghilgameş dete-un chiot straşnic. Lacom, el începu să soarbă plăcerile cu însetare, ca soarele de dimineaţă, ce seacă apa bălţilor unde se scaldă bivolii, cu căldura-i toropitoare.

Şi porunci să se adune cei şapte înţelepţi vestiţi, ctitorii lumii de atunci şi ai civilizaţiei, ca să pună noi temelii cetăţii pe care-o stăpînea. Iar toţi flăcăii să s-adune şi, zi şi noapte, să trudească. Şi să ridice metereze, un templu fără de pereche şi un lăcaş trufaşei Iştar, zeiţa dragostei aprinse, a înmulţirii oamenilor, dar şi-a pieirii lor prin harţă şi prin războaie sîngeroase. Voios, neobosit, Ghilgameş îşi preschimbă cetatea sa într-o bijuterie rară, fără să-i pese cît de cît de truda şi de suferinţa acelora ce o creau, ba cerîndu-le şi mai mult, alte şi alte giuvaeruri, din ce în ce mai măiestrite.

Mîhniţi de nepăsarea lui, locuitorii din Uruk s-au plecat zeilor plîngînd. Jalea lor s-a înălţat spre cer, a ajuns pînă la Anu, cel mai puternic dintre zei. Ghilgameş nu se mai sfieşte în a-i trudi pe toţi feciorii şi a-i slei de întreaga vlagă, dezlănţuind asupra lor corvezi prin care-i chinuieşte, şi zi şi noapte, neîncetat. E nesătul de glorie. La fel, pe fete şi neveste le tîrăşte în casa lui, înjosindu-i pe toţi bărbaţii, chiar cînd sînt stirpe de războinici. Nu se satură de plăceri.

Zeul Anu ştia că forţei nu îi poţi pune stavilă, decît aşezîndu-i în faţă altă forţă asemănătoare. Două focuri cînd se-ntîlnesc, se contopesc unul cu altul şi, la sfîrşit, se potolesc. Dădu poruncă lui Aruru, zeiţa zămislirilor, şi, ea alergă în pustiu. Frămîntă lutul umezit şi făuri din el o fiinţă, de-o putere copleşitoare, cu trupul învelit în păr, asemeni fiarelor din codri, — cu numele de Enkidu.

Un vînător ce se-ascunsese într-un tufiş, zări uriaşul. Şi nu stătu de loc pe gînduri. Porni, îndată, spre Uruk, ca să-l vestească pe Ghilgameş.

— E un uriaş nemaivăzut, îi povesti el lui Ghilgameş. Cutreieră, neobosit, pădurile şi mlaştinile. Soţi îi sînt fiarele vrăjmaşe şi multe ale vietăţi ce trăiesc în sălbăticie. Se hrăneşte la fel cu ele. N-a văzut încă nici un om.

Ghilgameş cugetă un timp.

Iată ce trebuie să faci, îl sfătui pe vînător. Să iei cu tine o femeie, o fiică a plăcerilor, şi să i-o duci lui Enkidu. Aceasta să-i iese-nainte, să-şi dezvăluie farmecele şi uriaşul s-o îmbrăţişeze. Va învăţa ce-i dragostea. Şi dragostea-l va preschimba din soţ al fiarelor în om.

Totul s-a petrecut întocmai. Enkidu i-a picat în mreje frumoasei fete din Uruk. Ce-i drept e drept, îmbrăţişînd-o, Enkidu şi-a pierdut din vlagă. Şi fiarele-au fugit de el, simţind că nu mai e de-al lor. În schimb, s-a făcut mult mai chipeş şi mintea i s-a limpezit. Fata i-a povestit apoi c-ar fi, dincolo de păduri, o aşezare omenească, bogată-n temple şi zidiri care de care mai măiestre, ce poartă numele Uruk. Acolo, i-a mai şoptit ea, sub zîmbete şi mîngîieri, viaţa-i plăcută şi senină, cu copile ispititoare ce se întîlnesc la orice pas. Veselia-i la ea acasă. Ghiduşii te silesc să rîzi, chiar cînd ai inima amară. Iar cîntăreţii te răsfaţă, noapte de noapte, cu poveşti. Acolo rege e Ghilgameş, cel mai puternic dintre oameni. E ca un taur în cireadă. Pasul i-e sprinten şi semeţ. Şi chipul i-e strălucitor de tinereţe şi vigoare, încredere şi bărbăţie.

Enkidu s-a lăsat vrăjit de şoaptele acelei fete.

— Haide şi du-mă la Uruk, s-a hotărît el într-o zi. În templele zeilor voştri. Şi la Ghilgameş ce-l vestit. Vreau să-l înfrunt şi să-i rostesc :

— Sînt un fiu al pustiului, împletitură de puteri strîns înnodate de Ninurta, zeul războiului cel crunt. M-am născut în sălbăticie şi nu mă înfricoşez de nimeni. Nu mă tem nici măcar de tine.

În acea noapte, cînd uriaşul îi rostea fetei planul său, Ghilgameş abia se culcase. Dar nu se cufundase bine în somnul cel odihnitor, că visele îl şi încearcă. Are de-a rîndul două vise. Întîi, vede, cu ochii minţii, un cer senin şi plin de stele. Dar, dintre stele, se desprinde un bolovan rotund şi greu. Atît de greu că, la-nceput, oricît dorea să-l dea de-o parte, nici nu-l poate clinti din loc. Pe urmă, visul se strămută chiar în cetatea sa, Uruk. Iar în cetate se ivise, căzută, poate, tot din cer, o secure înspăimîntătoare, la fel de mare şi de grea ca bolovanul dinainte, în jurul căreia poporul se bulucea, neostenit, s-o vadă şi s-o cerceteze.

Pe amîndouă, el, Ghilgameş, după strădanii fără număr, a izbutit pînă la urmă să le-aşeze la picioarele mamei sale.

Zeiţa Ninsun, mama lui, îi tîlcuieşte visele fiului său, cînd se trezeşte.

— Bolovanul ca şi securea nu-s altceva decît o fiinţă.

— Ce fel de fiinţă, vreau să ştiu, de-mi poţi răspunde, scumpă mamă?

— O fiinţă tare deosebită. O întruchipare a tăriei. Tăria însăşi. Ea soseşte, este pe drum şi va ajunge, mai curînd decît crezi, la tine. Şi vine să te ocrotească. Să-ţi fie prieten credincios.

Ghilgames si Enkidu

În vremea asta, Enkidu, care pornise în zori la drum, călăuzit cu sîrg de fată, întîlneşte pe-un călător. Şi chipul călătorului era negru şi mohorît.

Enkidu l-a întrebat de ce pe faţa lui nu se zăreşte nici o urmă de bucurie, de ce-i atît de întristat?

Călătorul i-a dat răspuns:

— De vrei să îmi cunoşti tristeţea şi revolta care mă-ncearcă — şi nu numai revolta mea, ci-a tuturor bărbaţilor — vino cu mine în Uruk. Acolo este o Casă a Nunţii. Şi vei vedea, cu ochii tăi, cum regele se bucură, cu lăcomie, de plăceri. Sileşte fetele-fecioare — a silit şi pe fata mea — înainte de măritiş, să vină în braţele lui. Nevestele-au ajuns de rîs. Iar flăcăii, cei mai voinici, sînt prinşi cu-arcanul şi tîrîţi la muncile cele mai grele, în rînd cu bivolii şi boii. Cine mai poate îndura?

Aflînd de cele ce se-ntîmplă, Enkidu simte o strînsoare şi o mînie în inimă.

— Unde e? Vreau să-l întîlnesc şi să-l înfrunt fără cruţare.

Oamenii din Uruk văzîndu-l pe Enkidu intrînd pe Porţi şi pătrunzînd apoi în Piaţă, mergînd întins spre Casa Nunţii, îl privesc lung şi îşi grăiesc :

— Ca Ghilgameş e la statură, dar mijlocul i-e mai subţire. Se vede că nu s-a hrănit decît cu ierburi tinere şi lapte proaspăt supt de-a dreptul din ugerele caprelor şi ale altor vietăţi, ce zburdă în sălbăticie. Doar oasele îi sînt mai mari, ca să îşi sprijine pe ele greutatea trupului uriaş.

Enkidu nu vede nimic. N-a văzut Porţile, nici Piaţa. Nici templele cele măreţe, nici oamenii cei chinuiţi. Atîta este de pornit, încît nu vrea nimic să vadă în afară de Casa Nunţii.

Dar aici, în această zi, în locul fetelor-fecioare şi a nevestelor răpite se găsea doar zeiţa Iştar.

Enkidu nu o bagă în seamă pe Iştar cea ispititoare. Ci îl aşteaptă pe Ghilgameş să sosească la Casa Nunţii.

Trece un timp şi iacătă-l pe mîndrul fiu al dulcei Ninsun. Soseşte-n pasul lui vioi, obişnuit, şi se îndreaptă spre casa desfătărilor.

Enkidu îi iese înainte.

— Opreşte-te! îi strigă el.

Ghilgameş nu este deprins să-i taie drumul cineva, fie el muritor sau zeu, şi nici să primească porunci.

— Dă-te în lături! îi ordonă.

Şi cît spune cuvintele, are răgazul să-i măsoare lui Enkidu, din ochi, puterea. Umerii celui odrăslit în mijlocul pustiului, după porunca zeilor, sînt tari ca nişte stei din munte. Muşchii lui par curmeie lungi, încolăcite şi înnodate. Şi pumnii bolovani desprinşi, sub trăznete nimicitoare, în timpul marilor furtuni.

— Vino să ne prindem la luptă!

Marelui rege din Uruk îi tremură, de supărare, muşchii puternici, noduroşi.

Braţele i se întind spre Enkidu, ca într-un vîrtej. Amîndoi se cuprind de mijloc. Se opintesc ca taurii. Se strîng şi se smucesc în lături. Se împing şi se tîrăsc pe drum. Uşa, întîi, se prăbuşeşte. Apoi zidul se clatină. Şi oamenii, îngrămădiţi, nici nu-şi pot crede ochilor cum de nici unul nu se-ndoaie şi nu se frînge de mijloc. Amîndoi par deopotrivă. Pămîntul se cutremură de izbiturile cumplite şi geme în adîncul lui.

S-au luptat vreme îndelungă, izbindu-se unul pe altul, pînă cînd regele Ghilgameş îl prinse strîns pe Enkidu şi îl sili să îngenuncheze. Abia atunci îşi desfăcu Ghilgameş braţele de fier din jurul mijlocului celui ce se născuse în pustiu.

Lupta fusese pe dreptate şi Enkidu se ridică fără de nici o vrăjmăşie. Ba, dimpotrivă, înţelese că rostul lui era să fie frate de soartă cu Ghilgameş şi prietenul lui cel mai bun.

Ghilgames si Enkidu se îmbrăţişară ca doi fraţi născuţi dintr-o aceeaşi mamă. Şi-aşa, ţinîndu-se de umeri, o căutară pe blînda Ninsun. Şi ea îi binecuvîntă.

— Care este destinul nostru? o întrebară amîndoi.

— Prin lupta dată între voi, cinstită şi neîntinată, v-aţi cunoscut puterile şi-aţi dovedit că meritaţi să vă legaţi prin prietenie. Nimic nu este mai presus ca simţămîntul prieteniei şi-al dragostei care-i uneşte pe cei mai vrednici dintre oameni. Inimile se curăţă de tot ce au întunecat. Şi cugetele se apropie în hotărîrea de-a înfrînge şi-a nimici ce e mai rău pe-această lume încă plină de suferinţă şi întuneric. Fiţi voi, pentru de-a pururi, pilda cea mai deplină a prieteniei, ce luptă, în numele lui Şamaş, pentru dreptate şi lumină.

Prietenii îşi string mîinile.

Enkidu simte ce-l aşteaptă în luptele ce vor urma. N-are puterea lui Ghilgameş. Îi e ruşine de el însuşi şi ochii i se umezesc. Dar nu stă-n cumpănă de loc. Prietenia, dacă-i curată, e cingătoarea cea mai scumpă, de care nu te mai desparţi nici cînd treci de hotarul vieţii.

Şamaş, soarele sclipitor, zeul dreptăţii şi-al luminii, de sus, din cerul fără nori, îi priveşte pe cei doi prieteni. Păru-i de aur flutură. Mîna-i îi binecuvîntează.

Ghilgames, Enkidu si Humbaba

Cine nu ştie că Humbaba cel neînvins e însuşi răul? Lăcaşul lui e-n întuneric. E în Pădurea Cedrilor. Pădure adîncă păstrătoare a mii de spirite haine cu fire înfricoşătoare. Enlil i-a încredinţat, în taină, lui Humbaba, pe lîngă Forţă, şi şapte Furii, casă-i stea oricînd alături, la nevoie. Cînd Humbaba deschide gura azvîrle foc, aduce moarte, cînd urlă se clatină lumea.

— Noi ne vom făuri securi şi săbii tari, grăi Ghilgameş. Cu ele vom reteza cedrii, ca să se risipească bezna, care domneşte în pădurea ce zămişleşte-ntr-una răul, şi-l vom răpune pe Humbaba.

Bătrînii-i văd pe cei doi prieteni cum îşi iau arcurile în spate, cum se înarmează cu securi şi săbii lungi şi ascuţite.

— Gîndiţi-vă, îi previn ei, că Humbaba e ca şi-un zeu. Menit a fi învingător în orice luptă pe pămînt. Pădurea i-e prielnică şi întunericul la fel. Vouă vă vor fi duşmănoase pădurea şi întunericul. Nu plecaţi, căci puteţi pieri!

— Bătrînilor, nu tremuraţi, grăieşte regele Ghilgameş. Meşterii ne-au făurit arme. Şamaş ne-a binecuvîntat. Şi mama mea, Ninsun, la fel. Pe Enkidu mi l-a învestit cu semnul unei legături ce nu se poate sfărîma, de prieten, de supus, de frate. Pornim voioşi, măcar că drumul e presărat tot de primejdii. Nu ştim nimica despre lupta ce ne aşteaptă cu Humbaba. Ştim doar că, la capătul ei, dreptatea trebuie împlinită, iar răul nimicit deplin. Întunericul risipit în numele zeului Şamaş.

— Bine, de nu se poate altfel, se deteră învinşi bătrînii, vedem că nu e nici o cale să vă oprim, să nu plecaţi. Mergeţi cu bine, biruiţi şi vă întoarceţi sănătoşi. Vă binecuvîntăm şi noi! Dar Enkidu, tu să ai grijă, să-l ocroteşti pe Ghilgameş. Astăzi nu mai e ca-nainte şi are o menire-naltă, ca rege al Urukului.

Plecară cei doi fraţi de luptă şi merseră, neobosiţi, trei zile-n şir, atîta cale cît ar fi străbătut-o alţii într-o lună şi jumătate.

Şi iată-i c-au ajuns în faţa Porţilor-Mari-ale-Pădurii unde-se-naşte-ntr-una-răul şi unde e sălaşul muced al întunericului crîncen.

Paznicul se află la Porţi, o arătare prea hidoasă, fără de chip şi inimă. Zărindu-i pe prietenii noştri, luă din grămada de alături o cămaşă de zale tari şi şi-o turnă, pe loc, pe trup. De toate avea şapte cămăşi. Cînd le-mbrăca pe toate şapte, nu mai putea fi biruit. Dar nu-mbrăcase decît una şi Ghilgameş se repezi.

Paznicul începu să ţipe şi să alerge prin pădure. Enkidu, însă, îi tăie calea. Şi Ghilgameş îl înşfăcă. Urmă o trîntă, nu prea lungă, şi paznicul fu doborît.

Întîia treaptă spre victorie o urcaseră prietenii, trecuseră acum de Porţi şi cercetau uimiţi pădurea.

Vedeau Muntele Cedrilor unde-şi avea un alt sălaş zeiţa Iştar cea trufaşă. Copacii-şi înălţau spre boltă coroanele îmbelşugate. Şi mii de curpeni se-agăţau de ramurile cedrilor înmiresmînd pădurea toată.

Îşi pregătiră săbiile şi merseră încă trei zile, căutîndu-i urma lui Humbaba, dar fiara nu se arăta.

După a treia zi de drum, se pregătiră de odihnă. Se sprijiniră spate-n spate, veghind, cu grijă, încordaţi, dar somnul cel înşelător îi fură, pe neaşteptate.

Deodată regele Ghilgameş se trezi, ca strigat de-un glas. Şi-i povesti lui Enkidu că-n visele ce le visase în scurtul timp cît aţipise văzuse un munte răsturnat.

— Muntele acesta e Humbaba! fu de părere Enkidu. În curînd el va fi învins.

Merseră apoi mai departe, cincizeci de leghe îndoite. Şi, cînd ajunseră, săpară o groapă şi turnară apă curată, ne-ncepută, spre slava zeului Şamaş. Ghilgameş se urcă pe-o coastă şi-acolo risipi făină, mărunt cernută şi curată, la fel ca apa, pentru Şamaş. Gîndul să le fie curat şi inima neîntinată, iar fapta plină de lumină.

Noaptea Ghilgameş iar visă. Ploua cu sînge şi cu foc. Focul se stinse într-un tîrziu şi rămase numai cenuşă.

Prevestirile erau rele. Enkidu se cutremură.

— Dacă te temi, întoarce-te!

— Nu mă întorc, rămîn cu tine. Prietenia îmi e mai scumpă decît chiar viaţa, Ghilgameş.

— Să-ncepem dar să tăiem cedrii, lăcaşul întunericului.

Pînă atunci nu s-auzise nici un zgomot în tot adîncul. Pădurea nici nu răsufla. Crudul Humbaba aştepta clipa cea potrivită a luptei.

Pe negîndite, răsună un urlet înspăimîntător:

— Cine-a îndrăznit să-mi calce codrii! Cine îmi taie cedrii mei?

Glasul stîrni înfiorare, dar Şamaş-cu-părul-de-aur îi îmboldi pe cei doi prieteni, sfătuindu-i din înălţimi:

— Mergeţi ‘nainte, fără teamă, şi înfruntaţi-l pe Humbaba. Astăzi va fi pieirea lui.

Lupta nu ne simţim în stare să o descriem pe-ndelete. Humbaba, monstrul, se ivise, ca un munte ce se prăvale deasupra muritorilor. Răgetele lui răscoleau văile, munţii, pe de-a rîndul. Şi apele se revărsau. Cerul vuia. Şi tot pămîntul stătea în aşteptare mută. Ce va urma? Şi ce va fi? Vor izbuti cei doi voinici să-i ţină piept acestei fiare, înteţită de şapte Furii, sprijinită de tot ce-i rău?

Lupta s-a dat într-o încleştare atît de aprigă încît privirile se rătăceau, urechile-şi pierdeau auzul, nu mai ştiai cine izbea, cine se cuprindea cu cine. Şi, totuşi, sorţii înclinau mai mult spre partea lui Humbaba. (Adeseori se întîmplă astfel şi răul izbîndeşte întîi.)

Noroc numai că zeul Şamaş, auzind vocea lui Ghilgameş, care-l chema într-ajutor, trimise, în graba cea mai mare, vîntul sălbatic, cel de gheaţă, cel cu nisip, cel cu furtună, de miazănoapte, cu vîrtejuri, cu fierbinţeală şi cu ploaie. Opt vînturi îl înconjurară şi-l ameţiră pe Humbaba.

Acesta, rătăcit, văzu că Furiile au pierit şi spiritele cele rele s-au risipit de-asemenea, luate de vînturile tari ale zeului luminos.

— Iartă-mă! Iartă-mă, Ghilgameş, începu să se jeluiască. Îţi voi da cedrii cei mai falnici şi mă voi face servul tău. Dar cruţă-mi numai zilele…

— Humbaba trebuie să piară. El e izvorul răului, răsună iar glasul lui Şamaş. Pădurea Cedrilor e oul în care se cloceşte bezna, care ascunde crimele.

Auzindu-i vocea lui Şamaş, Ghilgameş ridică securea, trase şi sabia din teacă. Lovi, şi Humbaba urlă. Enkidu îl izbi şi el, de şapte ori fără cruţare. Şi Humbaba se prăbuşi. Cedrii cei-nalţi vuiră greu, ştiind că vor fi retezaţi pînă la unul de eroi. Eliberară prizonierii din tainiţele codrilor, în care îi ţinuse monstrul. Tăiară capul lui Humbaba, îl aduseră la Uruk şi îl înfipseră într-o ţeapă, să vadă toţi c-a fost răpus.

Izvorul răului pierise prin vitejia lui Ghilgameş şi-a soţului său, Enkidu.

Proaspăt spălat şi pieptănat, schimbat în veşminte curate, cu-o legătură purpurie pe fruntea lată, Ghilgameş, biruitor al răului, este slăvit de întreg poporul. Tineri şi vîrstnici îl aclamă. Tobele, fluierul, cimpoiul nu cîntă decît pentru el şi pentru dragu-i Enkidu.

Zeiţa dragostei, Iştar, văzîndu-l cît este de mîndru şi mai frumos ca niciodată se-aprinse toată de iubire pentru strălucitorul tînăr.

— O, Ghilgameş, îl roagă ea. Fii soţul meu şi îţi voi da ceea ce nici nu poţi visa. Palatul meu e fără seamăn. Aurul şi pietrele scumpe împodobesc fiece colţ. Ogrăzile-mi sînt minunate! Animalele se-nmulţesc sub mîna mea, ca într-o poveste. Boi mai puternici ca ai mei n-au fost şi nu vor fi pe lume. Caii aleargă ca în zbor. Şi ce-ţi doreşti tu poţi avea numai gîndind la acel lucru.

— Nu stărui, o rugă el. Dragostea-ţi nu mă ispiteşte. E trecătoare ca un foc ce se stinge sub gerul iernii. Te cunosc mult prea bine, Iştar. Ai înşelat atîtea fiinţe. Le-ai mîngîiat cîteva clipe. Apoi le-ai părăsit, rîzînd. Pe unele le-ai blestemat şi le-ai lovit, nelegiuito! Dragostea ta nu-mi trebuie.

Zeiţa n-a putut să-ndure cuvîntul tînărului rege. Nu îndrăznise încă nimeni s-o certe astfel pe Iştar. Şi nici să o batjocorească.

— Vei plăti, s-a înfuriat ea. Căci dragostea unei zeiţe nu se respinge-n nici un fel.

S-a avîntat apoi spre cer. Lacrimile-i curgeau şiroaie.

— Tată şi mamă, a strigat, în faţa zeului Anu, cel mai puternic dintre zei, şi a Antuei, soaţa sa. Ghilgameş m-a batjocorit. Mi-a înşirat păcatele, mi-a amintit blestemele, m-a ocărit, m-a izgonit. Tată, te rog, hohotea ea, răzbună-mă şi făureşte-mi acel Taur Ceresc de care mi-ai amintit de-atîtea ori. Taurul vreau să-l nimicească, să-l străpungă pe regele Urukului. Iar, dacă nu mi-l făureşti, voi sfărîma zăvoarele Porţilor Iadului. Şi morţii se vor întoarce pe pămînt. Vor fi mai mulţi decît cei vii.

Tatăl, Anu, îşi vedea fata hotărîtă să împlinească teribila-i ameninţare. Duşmănia ei e cumplită.

— Vei avea taurul ceresc, dacă dorinţa ta e asta şi vrei ca Ghilgameş să piară. Dar ştii bine că, făurindu-l, vor fi şapte ani fără rod, şi Urukul va flămînzi.

— Nu-ţi fie teamă, scumpe tată, l-asigură zeiţa Iştar. Am strîns eu grîne pentru oameni şi iarbă pentru anim