"""

 GHEORGHE TOMOZEI

Gheorghe Tomozei n-a fost un poet de prim rang, dar poet tot a fost, și memorialist, și prozator, și redactor-șef la Revista ,,Argeș” din 1969 și pînă la decăderea ei în trimestrial, după cum ne informează Marian Popa. Bărbat frumos, subțirel și cu părul ondulat, ca un prinț, și tăcut din fire, el a stîrnit interesul femeilor care, astfel, i-au inspirat multe cărți cu poeme, impresii de călătorie și proză scurtă.

Gheorghe Tomozei se născuse la București în 1936 din părinți originari din Cîmpulung-Muscel și poate de aceea se declara de prin partea locului, precum bucureșteanul Tudor Arghezi, dar care-și plasa rădăcinile în Cărbuneștii Gorjului. Ca atare, avea în Muscel o casă unde se retrăgea să scrie, și care, după moartea lui, întîmplată în 1997, a devenit o casă memorială dotată cu o bibliotecă vastă înzestrată cu cărțile sale, donate de soția sa Cleopatra Lorințiu și fiul Maximilian. În București locuise pe Strada Clucerul Udricani, dar i-au demolat-o, să se facă loc Casei Poporului, și l-au mutat pe Bulevardul Lacul Tei. Fire blîndă și îngăduitoare, Gheorghe Tomozei a avut mulți prieteni, începînd cu Nicolae Labiș, colegul său la Școala de Literatură, și sfîrșind cu Nichita Stănescu, cel proteguit de zeița Nike. Că așa a vrut sau numai s-a nimerit, prietenia lui cu Miron Radu Paraschivescu i-a procurat multe afinități, pentru unii, avantajoase, și în pagubă, pentru alții. Strîmtorat și trist, a murit în 1997 în urma unui infarct, după ce, ani de zile, suportase greu o pareză.

Volumul ,,Manuscrisele de la Marea Neagră”, apărut la Cartea Românească în 1981, cuprinde mai multe meditații destinate să rămînă, notate undeva, ca să nu se destrame ca fumul, poate vor fi de folos cuiva vreodată. Așa cum este cazul unor amintiri - ,,vitralii, glose, semne, desemne, jurnal și dialog”, de fapt niște chestiuni personale sau legate de prietenia lui cu niște scriitori.

Lerui-ler

,,În noaptea colindelor, la popasul dintre ani al cîntecului firav cu care glasurile copiilor argintează fereastra caselor de la țară, urechea (ori inima?) aude rostogolindu-se peste lume silabele înghețate ale versului de invocare ori refren: Lerui-ler. În vremea copilăriei, cînd îl imaginam pe Ler, nu știam că el a existat cu adevărat. Numele lui, reținut de istorie (Eutropius) - Caius Valerius Galerius. El era la origini dac romanizat. Maica lui fugise cu el în pîntec dintr-o așezare dacică de la nordul Dunării, din cauza barbarilor, și se stabilise la Serdica (Sofia). Acolo l-a născut pe cel care a fost, dacă nu împăratul cîntecelor, împăratul Romei! La anul 293 al erei noastre, Galerius a făcut parte dintr-o tetrarhie de împărați romani dominată de Dioclețian, Maximianus, Chlorus și Galerius al nostru. Galerius a dominat în numele Romei (ca, mai tîrziu, un alt dac, Licinius) chiar dacă nu la Roma, avînd sub ascultare un uriaș teritoriu tracic. Da, după moartea tragică a lui Decebal, un dac urca, dacă nu pe marmura Columnei romanice a învingătorilor, pe chiar tronul învingătorilor. Apariția acestui mare oștean în fruntea Traciei romanice reconfirmă marile virtuți ostășești ale înaintașilor. Virtuți confirmate la Rovine, Vaslui sau la Plevna. Da, în 1877 ostașii români scriau cu sabia actul Independenței lor pe meleagurile supuse cîndva de vigurosul Galerius, dacul.

Împăratul Ler a fost un dac!”

Moment bacovian

,,Bacovia a fost sărbătorit în septemvrie, luna în care «i se părea că s-a născut» într-un decor ce nu-l mai evocă. Fiindcă Bacăul nou, cu turle de beton și vitrine fosforescente, nu mai e Bacăul prăfuit, cu dughene mizere și liniști sfîrtecate doar de apropierea abatorului și cetatea infernală, dezmățat poleită, pe care o închipuia vibrînd, delirant. Așadar, Bacăul și-a omagiat fiul înălțînd drapele verticale pe care erau înscrise titlurile cărților lui, iar zidurile erau acoperite de strofe din stanțe și versete. S-a putut citi astfel o carte de proporții neobișnuite. Era poate pentru prima oară cînd versurile unui poet erau lipite pe ziduri de cetate, pe case și arbori, versuri testamentare, în chip de lirice edicte, și am putut citi în acel septembrie blajin versurile: «Mi-am realizat/ Toate profețiile/ Politice,/ Sînt fericit.../ Frumos/ Este cerul/ Senin, sau mînios,/ Un aforism celebru/ Te face să trăiești.../ Nu-i mîini,/ Nici azi,/ Nici ieri,/ – Timpul...»” (Cogito, asta am scris eu).

Zaharia Stancu în tîrziul toamnei

Născut pe îngusta și săraca vale a Călmățuiului teleormănean, Zaharia Stancu a avut parte de o copilărie tristă. Dar a știut să dea din coate și să muște în dreapta și în stînga spre a-și cîștiga un loc mai bun sub soare. Căci, vorba istoricului literar Marian Popa, mai rar cineva cu atîta voință și instinct de adaptare la orice regim și cu orice dictator: fost monarhist, cu partidele istorice și legionar, după cum nu s-a sfiit să-și facă prieteni și în Siguranță. Dar cel mai bine a dus-o sub comuniști: membru în CC al PCR și în MAN, directorul Teatrului Național din București și al mai multor publicații, președinte al Uniunii Scriitorilor și dese ieșiri peste hotare, iar opera, publicată în zeci de ediții și în toate limbile. Cît a trăit, a fost temut și elogiat cu atîtea ocazii și în toate felurile. Inclusiv de fragilul Gheorghe Tomozei.

,,Îl sărbătorim pe Zaharia Stancu în tîrziul toamnei, martore, cîndva, și a ivirii lui Mihail Sadoveanu. Avem astfel prilejul fericit de a omagia cei 70 de ani de viață ai scriitorului cu conștiința unei restituiri de ofrande: încercăm să întoarcem cîteva din «florile pămîntului» oferite nouă de Zaharia Stancu sub lampa de veghe a propriei sale mese de lucru. Așadar, la mulți ani, Zaharia Stancu!...” Sau:

,,Octombrie 1972. La 70 de ani, Zaharia Stancu e un scriitor de uimitoare tinerețe, stăpînindu-și, cu maximă luciditate, uneltele și sporindu-și, an de an, cu cărți noi, «peretele» de tomuri pe care s-a trudit să le ivească...”

Sau, după caz:

,,Scriu aceste rînduri în decemvrie 1974. Om în adevăratul înțeles al cuvîntului (cu toate miraculoasele lui străluciri și cu toate scăderile lui), Zaharia Stancu nu e doar marele scriitor care ne-a părăsit, ci și un părinte al obștii Cernelii, slujitor devotat al scrisei românești. Proiectele lui literare erau fantastice: zeci și zeci de tomuri. Multe le-a scris, a apucat să le scrie. Multe au fost amînate. Și era iubit, nu știu dacă i-a spus-o cineva. S-a stins «Desculț». Am îngropat la Bellu un posibil Premiu Nobel cuvenit românilor.

Ce mult l-am iubit...”

Vizită la Arghezi

,,Vizită la Arghezi în noua locuință din strada Cerchez. O vilă modernă în marginea unui maidan înflorit (maidan de Sîn Gheorghe). Marmură, cristal, aramă, fier forjat. La 86 de ani, e greu, mutîndu-te într-o casă nouă, să-i împrumuți ceva din viața ta. Biroul e rece ca un hol de gară cu călători grăbind spre sanatorii. Nu văd cărți: numai cîteva lexicoane în multe volume. Nimic din decorul fantast al Mărțișorului - mîțe, cîini și chiar capre. Lumină multă în pereți și lustre. Aștept. Faustul personaj e încălțat cu niște ghete ciudate, cu botul rotund. Are basc pe creștet și un carnețel în buzunarul de la piept pe care îl deschide în răstimpuri și notează furiș gîndul ori versul.

Ajunge cu greu ceașca cu cafea, apoi fumează un «Philip Morris» cu filtru dublu sub privirile Mitzurei care îi spune:

– Puică, ești la a patra țigară!

El:

– Fumezi, domnule Tomozei?

– Nu, nu prea...

El:

– Eu fumez de 70 de ani. Știi cine m-a învățat? Caragiale...

Istorisește întîlnirea cu Caragiale (cunoscută dintr-o tabletă), îl socotește infinit mai scînteietor în convorbire decît în scris. Vorbim despre plecarea lui la Berlin. Arghezi îmi spune (sînt stupefiat) că cel care a stîrnit scandalul Caion a fost ... Delavrancea care îl ura de moarte pe autorul «Scrisorii».

El:

– Vezi dumneata, astea sînt lucruri care nu se cunosc, care nu se scriu. Eu nu mi-am scris memoriile, dar mă bate gîndul să o fac: am multe lucruri de povestit”.

Jurnal: (Graţie ºi graţiere)

,,Cîndva, cuvîntul «grație» își purta, neștirbită, inocența. Se scria: Prin edictul «grațiosului» împărat, se va descăpățîna numitul X, măruntaiele se vor îngropa la fața locului, iar capul și membrele se vor ține în pari, spre vedere și înfricoșare, paisprăzece săptămîni...

Puteai avea «grația» unei damicele.

Cine a ucis sensurile frumosului cuvînt?

Un alt cuvînt criminal: «grațiere», care a încurcat totul, a anulat subțirimile și a pus între vocabule un piron de sicriu...”.

Surîsul Giocondei

,,Am auzit de la un reputat neurolog (și fizionomist) că misterul surîsului Giocondei ar fi de ordin pur medical, rezultat al unui defect mecanic. Donna Gioconda surîde numai cu colțul, altfel banal, al gurii. Pleoapa nu participă, trăgînd cu pîrghiile mușchilor delicata perdea de piele”.