$$$

 Mâinile ei, deformate de artrită, împart bucățile de pâine caldă cu aceeași grijă cu care ar împărți lingouri de aur.

Pe strada Morii din Bălcești, într-o căsuță albastră cu prispa tocită de vreme, trăiește tanti Safta. Are optzeci și trei de ani, o pensie de cinci sute de lei și cel mai mare cuptor de pâine din sat. În fiecare marți și vineri, de treizeci de ani încoace, cuptorul ei se aprinde înainte de răsărit, iar mirosul de pâine proaspătă trezește tot cartierul mai devreme decât cocoșii.

"E ziua pâinii," spun copiii din sat, știind că până la prânz se vor aduna în curtea mică și îngrijită a bătrânei.

O cunosc pe tanti Safta de când eram copil. Bunica mea era verișoară cu ea și, ori de câte ori mergeam în vacanță la Bălcești, prima oprire era la "casa cu pâine", cum o numeam. Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată certând pe cineva sau vorbind urât. Mereu zâmbitoare, cu basmalele ei pestrițe legate sub bărbie și cu șorțul imaculat, tanti Safta părea că trăiește doar pentru a hrăni pe alții.

"De ce faci atâta pâine, tanti Safta?" am întrebat-o odată, pe când aveam vreo zece ani și o ajutam să care făina de la magazin. "Nu-ți ajunge o singură pâine pentru dumneata?"

A râs cu râsul ei molcom, care venea din adâncul pieptului.

"Măi copile, pâinea făcută pentru alții e mai dulce decât cea făcută doar pentru tine. E ca dragostea - cu cât o împarți mai mult, cu atât crește."

Nu înțelegeam atunci. Am înțeles abia mult mai târziu, când am aflat povestea ei.

Safta Marinescu s-a născut într-o familie săracă din Bălcești, într-o vreme când a avea ce pune pe masă era un lux. La șaisprezece ani s-a căsătorit cu Ion, un băiat din sat, și împreună au avut două fete. Viața lor era simplă dar fericită, până când, într-o iarnă grea din anii '60, un accident la fabrica unde lucra Ion i-a luat bărbatul. Rămasă văduvă la treizeci de ani, cu două fete mici, Safta a trebuit să se descurce singură.

A făcut ce știa mai bine - a copt pâine. La început pentru vecini, apoi pentru nunți și botezuri. Pâinea ei, făcută după o rețetă de familie, era renumită în tot satul. Cu banii câștigați, și-a crescut fetele, le-a dat la școli, le-a făcut "domnișoare", cum spunea ea mândră. Amândouă au plecat la oraș, apoi una în Italia, alta în Germania. Au copii mari acum, și vieți bune departe de Bălcești.

"Vin de Paște și de Crăciun," spune tanti Safta fără umbră de reproș. "Au rosturile lor acolo. Eu am rostul meu aici."

Rostul ei, de treizeci de ani încoace, e să hrănească copiii din sat care au nevoie. Totul a început în anii '90, când mulți părinți au plecat la muncă în străinătate, lăsându-și copiii în grija bunicilor sau a rudelor. Unii, cu bunici prea bătrâni sau rude prea ocupate, rămâneau adesea nemâncați până seara.

Într-o zi, tanti Safta a văzut un băiețel căutând prin gunoaie după coji de pâine. L-a chemat la ea acasă, i-a dat o pâine întreagă și i-a spus să vină ori de câte ori îi e foame. A doua zi, băiatul a venit cu încă doi prieteni. În săptămâna următoare, erau deja cinci copii care veneau regulat la poarta ei.

Și așa s-a născut tradiția "zilei pâinii" în Bălcești.

Doar cei care au crescut într-un sat românesc pot înțelege cu adevărat ce înseamnă mirosul de pâine proaspătă într-o comunitate unde toți se cunosc și unde necazurile unuia devin, inevitabil, grijile tuturor.

Am revenit la Bălcești după mulți ani, acum câteva luni. Era o vineri senină de mai, și pașii m-au purtat instinctiv spre casa cu pâine. De la colțul străzii am văzut curtea plină de copii - unii stând cuminți pe banca din lemn, alții jucându-se printre straturile de flori perfect îngrijite. Tanti Safta, mai mică și mai încovoiată decât mi-o aminteam, dar cu același zâmbet blând, stătea pe prispă, tăind felii dintr-o pâine enormă, rotundă, aburindă.

"Câte unul, măi copii, nu vă îmbulziți," spunea ea cu vocea ei caldă. "E destulă pâine pentru toți."

M-a recunoscut imediat, deși trecuseră aproape douăzeci de ani de când nu mai venisem pe la ea.

"Nepoțica Mariei lui Neacșu," a spus, și m-a îmbrățișat cu brațele ei firave dar puternice. "Te-ai făcut domnișoară mare. Stai să-ți dau și ție o bucată de pâine."

Am încercat să refuz, spunându-i că nu mai sunt copil și că ar trebui să păstreze pâinea pentru cei mici.

"Pâinea mea e pentru toți care au nevoie de ea," a răspuns simplu. "Fie că au nevoie în burtă, fie în suflet."

Am mâncat bucata aceea de pâine stând pe prispa ei, privind la copiii care se jucau în curte. Unii dintre ei erau îngrijiți, cu haine curate și zâmbete largi. Alții purtau aceleași haine de prea multe zile și aveau priviri care văzuseră prea multe pentru vârsta lor fragedă.

"Mulți dintre ei sunt ai părinților plecați," mi-a explicat tanti Safta, urmărindu-mi privirea. "Unii n-au văzut mămică și tătică de trei-patru ani. Vorbesc cu ei pe telefon, când merge internetul. Bunicii fac ce pot, dar e greu."

Cineva ar putea întreba de ce nu intervine statul, de ce nu există programe sociale sau ONG-uri care să ajute acești copii. Răspunsul e simplu și trist în același timp: în multe sate românești, realitatea de zi cu zi e departe de statisticile oficiale și de raza de acțiune a instituțiilor. Aici, oameni ca tanti Safta sunt plasa de siguranță pentru cei vulnerabili.

"Cum reușiți să coaceți atâta pâine, de două ori pe săptămână?" am întrebat-o. "Trebuie să fie costisitor și obositor."

A zâmbit misterios, ca și cum ar fi avut un secret.

"Fetele mele îmi trimit bani în fiecare lună. Aș putea trăi bine, să-mi iau haine noi, poate chiar să pun centrală în loc de sobă. Dar ce să fac eu cu atâtea? La vârsta mea, cea mai mare bucurie e să văd copiii mâncând. Când frământ aluatul, pun în el toate rugăciunile mele pentru ei."

Am aflat că unii dintre primii copii care au mâncat pâine la tanti Safta sunt acum adulți cu propriile familii. Unii s-au întors în sat și își aduc copiii la rândul lor. Alții, plecați prin lume, îi trimit câte o carte poștală, un telefon ocazional sau chiar mici sume de bani "pentru făină".

"E ca un cerc," mi-a explicat ea. "Am hrănit o generație, acum ei mă ajută să hrănesc alta."

În vremurile noastre, când comunitățile rurale se destramă sub presiunea migrației și a modernizării, câți mai sunt ca tanti Safta? Câți mai înțeleg că a hrăni un copil nu înseamnă doar a-i umple stomacul, ci și a-i arăta că nu este singur în lume?

În timp ce priveam curtea plină de copii, un băiețel de vreo cinci ani s-a apropiat timid de noi. Era desculț, cu părul ciufulit și cu o zgârietură proaspătă pe genunchi.

"Pot să iau o bucată pentru Viorel?" a întrebat el, ținând strâns în mânuță bucata lui de pâine, neatinsă.

"Sigur, puiule," a răspuns tanti Safta, tăind încă o felie generoasă. "Dar de ce nu mănânci tu prima bucată?"

"O țin pentru mai târziu," a explicat băiatul, cu înțelepciunea tragică a copiilor care cunosc foamea. "Când mi-o fi mai foame."

Am simțit un nod în gât. Tanti Safta i-a dat a doua bucată de pâine, apoi, când băiatul s-a îndepărtat, a tăiat încă două felii mari și le-a învelit într-un ștergar curat.

"Îi pun și pentru diseară, să aibă," mi-a explicat ea. "Bunica lui e bolnavă, iar mama e plecată la Madrid de trei ani. Trimite bani când poate, dar nu întotdeauna ajung unde trebuie."

Atunci am înțeles că tanti Safta nu doar că hrănea copiii din sat, ci și ținea evidența fiecăruia - știa cine are nevoie de mai mult, cine împarte cu frații mai mici, cine are probleme acasă.

Când s-a lăsat seara și ultimul copil a plecat, am ajutat-o să strângă firimiturile din curte.

"De ce faci asta, tanti Safta?" am întrebat-o direct. "Cum găsești puterea, la vârsta dumitale?"

S-a oprit din măturat și a privit în zare, către dealurile care înconjoară Bălceștiul.

"Când eram mică, prin anii războiului, tata era pe front și mama muncea de dimineața până noaptea. Adeseori nu aveam ce mânca. Într-o zi, o vecină mi-a dat o bucată de pâine. Era neagră și tare, dar pentru mine a fost ca o comoară. N-am uitat niciodată gustul acelei pâini și promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci - că dacă voi avea vreodată pâine destulă, voi împărți cu alții."

A tăcut o clipă, apoi a adăugat:

"Fiecare copil care pleacă de la poarta mea cu o bucată de pâine e o rugăciune împlinită, o datorie achitată față de Dumnezeu pentru viața lungă pe care mi-a dat-o."

Când am plecat din Bălcești, în rucsacul meu se afla o pâine întreagă, învelită într-un ștergar brodat de mâna ei. "Pentru drum," a insistat ea. Am mâncat-o cu colegii mei de la oraș, care au declarat-o "cea mai bună pâine din viața lor" fără să cunoască povestea din spatele ei.

Dar eu știam că în fiecare coajă, în fiecare miez, se aflau rugăciunile unei bătrâne pentru copiii care nu erau ai ei, dar pe care îi hrănea ca și cum ar fi fost.

Într-o lume care valorizează individualismul și succesul personal, tanti Safta ne amintește că adevăratul sens al vieții poate sta în lucruri simple - o bucată de pâine caldă oferită unui copil flămând, o vorbă bună pentru un suflet singur, un gest de bunătate într-o zi obișnuită.

Săptămâna trecută am primit un telefon de la o verișoară din Bălcești. Tanti Safta a căzut și și-a fracturat șoldul. La optzeci și trei de ani, o astfel de fractură poate fi fatală. E la spital acum și șansele de recuperare sunt mici.

Dar, mi-a spus verișoara mea, în ziua după accident, când tanti Safta era deja la spital, douăzeci de copii s-au adunat în curtea ei. Vecinii le-au explicat că bătrâna e bolnavă și nu va putea coace pâine o vreme. Copiii au stat totuși acolo până la prânz, ca și cum ar fi așteptat un miracol.

Și miracolul s-a întâmplat. Trei femei din sat, toate crescute cu pâinea tanti Saftei, au venit cu făină, drojdie și apă. Au aprins cuptorul, au frământat aluatul și, până la amiază, mirosul de pâine proaspătă umplea din nou strada Morii.

"Pentru tanti Safta," a spus una dintre femei, împărțind pâinea caldă. "Și pentru că unele tradiții nu trebuie să moară niciodată."