$$$

 XENOFOBIA ȘI ISTORIA: AHTUM, GELU ȘI MENUMORUT 

''Xenofob'' a mers mai mereu alături de sintagmele rasist, fascist și nazist în constelația înjurăturilor dintotdeauna folosite de oameni care rostesc cuvinte pe care nu le cunosc îndeajuns. 

Nu întotdeauna ''xenofob'' a avut conotație negativă, așa cum este considerată azi, sau altfel spus: ''politically incorrect''.

Xenofob este ''cel care manifestă aversiune față de persoane de altă naționalitate sau față de alte popoare'' sau prin extensie ''cel care se teme de străini'', pentru că teama naște și aversiune. 

Vreme de mii de ani xenofobia a făcut parte din elementele de bază ale supraviețuirii oamenilor.

Cu toții știm de la școală de voievozii Ahtum, Gelu și Menumorut. 

Cît de rumîni erau ei este secundar în chestiunea de față, ideea este că înainte de / la venirea ungurilor asiatici prin părțile astea existau formațiuni statale și o populație băștinașă proto-rumînească. 

Poveștile lui Gelu și cea a lui Menumorut sînt ceva mai cunoscute. 

Gelu e folosit ca exemplu de conducător care a murit apărîndu'și pămînturile, iar al doilea este exemplul de rezolvare a conflictului prin negociere. 

Dar despre Ahtum nu se spun prea multe în școală – deși există o mulțime de detalii – pentru că povestea lui este +18, adică foarte greu de redat copiilor.

După numele său, Ahtum, mulți îi atribuie o origine turcică, cumană sau pecenegă, care tot pe orbita turcică se învîrteau originile lor. 

Dar, nimic nu ne oprește să'l considerăm un strămoș real al neamului geto-rumînesc, așa cum îndeobște îl considerăm și pe Basarab, sau pe Negru Vodă, sau oricare dintre voievozii pămînteni care au scris cîte o pagină de istorie pentru aceste meleaguri.. 

Ahtum, Achtum, Ohtum (sau în maghiară Ajtony), a fost voievod (sau cneaz) de origine încă neclară al unei formațiuni statale medievale timpurii localizată pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați), în prima jumătate a secolului al XI-lea, avînd ca reședință cetatea Morisena sau Maresiana, pe malul Mureșului.

După Ovidiu Drîmbă - Istoria culturii și civilizației rumînești, Editura Științifică și Pedagogică, București 1987, vol.2, pag. 404 rectificată: harta originală din această lucrare anticipa cu un mileniu Rumînia Mare "de la Nistru pîn'la Tisa", omițînd hanatele din răsărit, limitele regatului ungar, țaratul vlaho-bulgar, Iașii, Pecinegii și Cumanii, amestecînd formațiuni politice fictive din Gesta Hungarorum (Gelu, Glad, Menumorut) cu altele, precum Litovoi, Seneslau sau Ioan, recunoscute de toți istoricii, și omițînd printre formațiunile recunoscute de toți istoricii, cnezatele Onutului și Strășinețului - vezi Nicolae Iorga : ''Istoria rumînilor”, Ediția I, 1936-1939 : Vol. 2, ''Oameni ai pămîntului'' (până la anul 1000), București, 1936, 352 p. Vol. 3, ''Ctitorii'', București, 1937, 358 p. Vol. 4, ''Cavalerii”, București, 1937, 446 p.; Vol. 5, ''Vitejii'', București, 1937, 428 p. (vezi foto).

Voievodatul lui Ahtum acoperind Banatul de azi, controla confluența Mureș – Tisa – Dunăre, impunînd taxe pe transportul sării din Carpați către Cîmpia Panonică – sursa averii, puterii și problemelor lui Ahtum. 

Ahtum a construit în Morisena, cu binecuvîntarea episcopilor de rit ortodox, o mănăstire de călugări închinată Sfîntului Ioan Botezătorul și condusă de un egumen. 

A doua mănăstire ortodoxă a lui Ahtum, ''Ahtum-monostur'' a fost ridicată la finele veacului al X-lea, ori în primii ani ai secolului al XI-lea. 

Ruinele se văd la 10 km sud-vest de Pecica, Arad.

După cucerirea orașului Vidin în 1002 de către bizantini, Ahtum se botezase în episcopia ortodoxă a orașului, punîndu'se sub protecția Imperiului Bizantin.

Prin 1030, profitînd de faptul că protectorul lui Ahtum, împăratul bizantin, era ocupat cu războaiele din Asia Mică, regele Ungariei îi poruncește lui Chanadin (un bănățean fost general de'al lui Ahtum) să preia puterea în țara lui Ahtum. 

Ahtum cîștigă prima bătălie de lîngă Beba Veche de astăzi, dar moare în bătălia pierdută de la Tomnatic. 

Sub pretextul de a pune capăt unui război civil între pretendenții ducatului Morisenei, regele Ungariei, Ștefan, ocupă Banatul.

După bătălia de la Tomnatic, familia lui Ahtum a încercat să fugă din Morisena dar a fost surprinsă lîngă Sînnicolau Mare, unde se presupune că ar fi îngropat Tezaurul de la Sînnicolau Mare. 

Personajul nostru nu era un creștin foarte convins, a continuat să țină șapte neveste și după botez, ceea ce nu era chiar foarte ciudat pe vremea aceea pentru căpeteniile păgîne proaspăt botezate. 

Prin voievodatul lui se pare că hălăhuiau netulburați pe lîngă ortodocși și catolici și eretici bogomili, probabil alături de păgîni.

Unul din comandanții militari ai lui Ahtum era un anume Chanadin, ungur asiatic după neam și chiar puțin înrudit cu regele Ștefan, războinicul după o vreme a revenit din cauza unei supărări la curtea Ungariei. 

Cînd regele Ungariei a fost deranjat de taxele pe sare impuse de Ahtum, l'a trimis pe capul acestuia pe Chanadin împreună cu un anume Gyula, bineînțeles însoțiți de o oaste serioasă. 

Prima bătălie a fost cîștigată de Ahtum, în a doua Ahtum și'a pierdut capul. 

Eroul principal a fost Chanadin, însă Gyula a încercat să se laude în fața regelui cum că el i'ar fi retezat capul lui Ahtum pe care l'a prezentat drept trofeu. 

Doar că vicleanul Chanadin a pus o întrebare cheie: dacă tu l'ai decapitat pe Ahtum spune unde e limba care lipsește din gura căpățînii? 

Chanadin bănuia că Gyula va încerca să'l tragă pe sfoară și preventiv i'a tăiat și limba lui Ahtum pe care a pus'o în buzunar, numai bună drept dovadă în fața regelui despre cine e adevăratul erou.

Înțelegeți acum de ce povestea asta nu apare prin manualele de școală generală și liceu. 

Revenind la problema noastră: dacă Ahtum s'ar fi temut mai zdravăn de străini poate ar fi avut o șansă.

Alt exemplu. 

Un sîrb ajuns ienicer în oastea lui Mahomed al II-lea ne povestește că după ce turcii au văzut în 1462 pădurea de țepe de la Tîrgoviște au prins vreo 300 de țărani valahi pe care i'au tăiat în două cu fierăstraiele. 

Asta era o trebușoară complexă și dureroasă: rumîno-valahul era legat de un trunchi de copac și tăierea se efectua cu un joagăr din laterală, cumva să prindă mai mult din copac și mai puțin din valah, astfel încît procesul să dureze mai mult. 

După un eveniment de genul acesta, cu 300 de valahi tăiați în două la fierăstrău xenofobia devenea o condiție a supraviețuirii. 

Adică în calitate de valah cînd vedeai un otoman nu mai așteptai să afli dacă vrea să te întrebe de drumul spre Viena sau dacă vrea să te spintece: te mișcai în pas alergător către cel mai apropiat ascunziș. 

Dacă erai împreună cu mai mulți valahi și aveați arme făceai astfel încît turcul să priceapă sensul ideii de xenofobie.

Pe scurt: xenofobia a fost folositoare omenirii vreme de mii de ani, a făcut diferența dintre viață și moarte. 

În general tătarii decorau gardurile cu mațe de țărani. Așadar cînd vedeau rumîno-valahii tătari în zare deveneau xenofobi și se temeau pentru mațele lor. 

Cel mai probabil nu sînt mai mult de 100 de ani, poate chiar mai puțin, de cînd xenofobia a devenit ceva rău, asta în balanță cu mii de ani în care xenofobia a fost folositoare.