$$$

 Unii oameni nu înțeleg că pentru bătrânii din sat, o scrisoare nu-i doar o bucată de hârtie, ci e singurul pod care-i mai leagă de lumea celor vii.

Nea Vasile își aranjează uniforma în fața oglinzii crăpate, la fel ca în fiecare dimineață din ultimii patruzeci și doi de ani. Nasturii lustruiți ai hainei albastre, puțin decolorată la guler, strălucesc în lumina slabă a becului. Sacul de pânză stă sprijinit de ușă, așteptând să fie umplut cu scrisorile, pensiile și ziarele pe care le va căra azi prin Dealul Mare.

"Doamnă directoare, vă deranjez?" întreabă el, ciocănind ușor la ușa biroului poștal din comună. "Am venit să preiau corespondența pentru Dealul Mare."

Tânăra directoare, de-abia trecută de treizeci de ani, ridică privirea din laptop și oftează. Nea Vasile vine mereu cu o jumătate de oră mai devreme, de parcă s-ar teme că ar putea pleca cineva cu scrisorile înainte să ajungă el.

"Intră, nea Vasile. Tocmai voiam să vorbesc cu dumneata."

Poștașul simte că ceva nu e în regulă. Știe când oamenii "vor să vorbească" - de obicei, nu sunt vești bune. Se așază pe scaunul din fața biroului, ținându-și șapca în mâini.

"Primăria a aprobat digitalizarea serviciilor poștale," spune directoarea, evitând să-l privească direct. "De luna viitoare, pensiile vor fi livrate cu mașina poștei, o dată pe lună. Iar scrisorile și ziarele vor fi aduse la punctul digital din centrul comunei, unde oamenii le pot ridica."

"Dar Dealul Mare e la cincisprezece kilometri de aici," protestează Vasile. "Cum vor ajunge bătrânii până în centrul comunei? Lelea Floarea are optzeci și șase de ani și abia merge până la fântână."

"De-asta voiam să vorbesc cu dumneata," continuă ea. "Primarul spune că e momentul să te pensionezi, nea Vasile. Ai șaizeci și șapte de ani, ai muncit suficient. Ți-am pregătit deja actele."

Nea Vasile privește în podea, încercând să-și stăpânească emoțiile. Cum să explice că pentru el, a fi poștaș nu e doar o slujbă? E identitatea lui, e rostul fiecărei dimineți.

"Și dacă refuz?" întreabă el, ridicând privirea.

"Postul se desființează oricum. E decizia consiliului local."

În drum spre Dealul Mare, cu sacul plin peste umăr, nea Vasile merge mai încet ca de obicei. Fiecare pas pe cărarea șerpuită ce urcă printre dealuri îi pare mai greu. Cunoaște fiecare piatră, fiecare curbă, fiecare trunchi de copac. În ploaie sau ninsoare, pe caniculă sau ger, a parcurs acest drum în fiecare zi lucrătoare timp de patru decenii.

Satule, satule de țară, cine te-ar mai recunoaște în ziua de azi? Odată erai plin de viață, cu copii alergând pe ulițe și câini lătrând la poartă. Acum doar bătrânii au rămas, așteptând scrisorile de la copiii plecați departe.

Prima oprire e la casa lui moș Gheorghe, un văduv de optzeci și doi de ani. Ca în fiecare lună, nea Vasile îi aduce pensia și o scrisoare de la fiica lui din Spania.

"Nea Gheorghe!" strigă el de la poartă. "Poștaaaaa!"

Bătrânul apare în pragul casei, sprijinindu-se în baston. Fața i se luminează când îl vede pe Vasile.

"Hai noroc, poștașule! Te-așteptam. Am pus de-o țuică."

Nea Vasile intră în curtea îngrijită. Știe că refuzul ar fi o jignire. Asta e parte din ritual - pensia, scrisoarea, și apoi cele zece minute de vorbă la un păhărel mic.

"Ce mai face Mariana?" întreabă Gheorghe în timp ce Vasile numără banii pentru pensie pe masă.

"A scris iar. Uite."

Bătrânul ia scrisoarea cu mâini tremurânde, dar n-o deschide încă. O va păstra pentru seară, când singurătatea e mai grea, și o va citi încet, la lumina lămpii, savurând fiecare cuvânt.

"Să știi că nepotu-miu mi-a luat telefon d-ăla deștept," spune el mândru. "Zice că putem vorbi și să ne vedem pe ecran."

"Și-ți place?"

"E în sertar. N-am semnal aici sus, și nici nu mă pricep la el. Dar tot mai frumos e când îmi citesc scrisoarea ei, scrisă de mâna ei."

În vremurile astea în care toți suntem conectați non-stop, cine își mai permite luxul de-a aștepta o scrisoare sau de-a savura cuvinte scrise de mână? Poate doar cei care au cunoscut viața fără graba și zgomotul lumii moderne.

La casa Floarei, Vasile stă mai mult. Bătrâna are optzeci și șase de ani și locuiește singură de când i-a murit soțul, acum un deceniu. Pentru ea, vizita poștașului e singurul eveniment social al zilei, poate al săptămânii.

"Scrie-mi pe spatele mandatului, Vasile," îl roagă ea ca de fiecare dată. "Ochii mei nu mai văd bine."

Nea Vasile o ajută să completeze mandatul poștal, apoi îi citește ziarul cu voce tare. Știrile nu sunt niciodată bune - prețuri care cresc, politicieni care se ceartă, tragedii în toată lumea. Dar pentru Floarea, nu contează conținutul, ci compania, vocea unui om care îi trece pragul.

"Vasile," spune ea când el se pregătește să plece, "am visat urât azi-noapte. Că nu mai venea nimeni pe ulița asta și că toate scrisorile se pierdeau pe drum."

Poștașul se oprește în prag, neștiind ce să răspundă. Cum să-i spună că visul ei e pe cale să devină realitate?

Casa cu numărul 15 e ultima pe lista lui de azi. Acolo locuiește Ion Mateescu, un profesor pensionar care s-a retras în satul natal după o viață de predat la oraș. Pentru el, nea Vasile aduce ziare și reviste literare.

"Noutăți din lumea largă?" întreabă profesorul, invitându-l înăuntru.

"Nu prea bune," răspunde Vasile, hotărându-se brusc să împărtășească vestea. "Vor să mă pensioneze. Să digitalizeze poșta."

Profesorul își drege glasul, vizibil deranjat.

"Și cum vor ajunge scrisorile la oameni? Sau pensiile?"

"Trebuie să meargă toți în centrul comunei. Sau vor aduce pensiile cu mașina, o dată pe lună."

"Absurd! Jumătate din sat abia merge până la magazin. Și ce fac iarna, când drumul e blocat de zăpadă?"

Nea Vasile dă din umeri, simțindu-se brusc obosit.

"De patruzeci și doi de ani, nicio scrisoare pentru Dealul Mare nu s-a pierdut vreodată. Nicio pensie nu a întârziat. Am mers pe orice vreme, cu sacul în spate."

"Știu," spune profesorul, punându-i o mână pe umăr. "De-asta am să scriu o scrisoare către ziar. Și una către prefectură."

Săptămâna următoare, când nea Vasile urcă din nou dealul, găsește ceva neobișnuit. La fiecare poartă, oamenii îl așteaptă. Nu doar bătrânii care primesc pensii sau scrisori, ci toți locuitorii Dealului Mare.

"Ce s-a întâmplat?" întreabă el, surprins de adunare.

Profesorul Mateescu pășește în față.

"Am aflat toți ce vor să facă. Și am hotărât că nu vom accepta."

"Dar ce puteți face?" întreabă Vasile.

"Am scris o petiție," explică profesorul. "Toți locuitorii din Dealul Mare au semnat-o. Am trimis-o la prefectură, la minister, la ziar. Am explicat că pentru noi, dumneata nu ești doar poștașul - ești veriga noastră cu lumea, ești parte din comunitate."

"Și eu am dat interviu la televizor!" adaugă mândră lelea Floarea. "A venit o domnișoară cu cameră și m-a întrebat cum e viața fără poștaș."

Nea Vasile simte un nod în gât. 

În lumea de azi, când totul se măsoară în eficiență și profit, cine mai înțelege valoarea unei vizite, a unei vorbe schimbate peste gard, a unui om care știe numele fiecărui locuitor din sat?

Două săptămâni mai târziu, directoarea poștei îl cheamă din nou în birou. De data aceasta, zâmbește.

"S-a anulat restructurarea pentru Dealul Mare," anunță ea. "Prefectura a respins propunerea. Se pare că reportajul de la televizor a făcut valuri."

"Deci... rămân poștaș?" întreabă Vasile, nevenindu-i să creadă.

"Cel puțin până găsim pe cineva care să învețe toate cărările și să cunoască fiecare casă așa cum le știi dumneata. Ceea ce s-ar putea să dureze..."

În ziua aceea, nea Vasile urcă dealul mai sprinten ca niciodată. La fiecare casă unde oprește e primit cu bucurie, cu câte o prăjitură, un pahar de compot, o strângere de mână. La casa profesorului, găsește chiar și un mic comitet de primire.

"Am câștigat!" îl întâmpină profesorul. "A apărut și în ziar. Scrie că ești ultimul poștaș de munte din județ."

Nea Vasile zâmbește modest, dar în sufletul lui simte o mândrie adâncă. Nu pentru că a devenit subiect de știri, ci pentru că oamenii din Dealul Mare l-au considerat suficient de important încât să lupte pentru el.

Seara, când coboară dealul cu sacul gol, privește înapoi spre casele risipite pe coastă. Lumina aurie a asfințitului le învăluie, făcându-le să pară de basm. Pentru lumea modernă, Dealul Mare e doar un sat uitat pe o hartă. Pentru nea Vasile, e universul lui, rostul fiecărei dimineți când își pune uniforma.

Unii ar spune că e doar un bătrân încăpățânat, care refuză progresul. Alții ar înțelege că în satele acestea îndepărtate, un om cu o geantă plină de scrisori poate fi singurul motiv pentru care bătrânii își mai deschid poarta, așteptând cu nerăbdare ziua de mâine.

În era smartphone-urilor și a rețelelor sociale, cine mai prețuiește bucuria de a primi o scrisoare de la un om drag, adusă de cineva care te știe pe nume și îți zâmbește când îți bate la poartă?

Când va veni vremea să-și agațe definitiv sacul poștal în cui, nea Vasile știe că va putea privi înapoi la viața lui fără regrete. A fost mai mult decât un poștaș - a fost un pod între oameni, un păstrător de secrete, un aducător de vești și speranțe în case unde, adesea, singurătatea era singurul oaspete.

Iar asta, în lumea grăbită de azi, valorează mai mult decât orice digitalizare.