_$$$

 GENERALUL MIHAIL CRISTODULO CERCHEZ

Unul din marii militari pe care ţara noastră i-a avut a fost generalul Mihail Cristodulo Cerchez. Grec de origine (tatăl său fiind medicul Christodulo), Mihail avea în sângele său şi ADN românesc, mama sa (Elena Cerchez, fiind fiica hatmanului Moldovei Costache Cerchez), mai târziu adăugându-şi la numele de familie şi cel al mamei (Cerchez). El s-a născut la Bârlad la 8 iulie 1838, deşi urmaşii săi au menţionat data de 8 iunie 1839.

Mihail şi-a făcut studiile la Academia Mihăileană din Iaşi, însă şi le-a întrerupt. Nu cunoaştem din ce motive şi-a întrerupt studiile, el angajându-se ca funcţionar la Departamentul Dreptăţii din capitala Moldovei. Estimându-şi realist aptitudinile, a găsit de cu­viinţă să îmbrăţişeze cariera armelor şi s-a inrolat ca voluntar în armată cu gradul de cadet. Fără să urmeze şcoala militară, el şi-a dovedit inteligenţa şi capacitatea în faţa superiorilor, urcând rapid treptele ierarhiei militare: la 23 mai 1856 era avansat sergent, pentru ca la mai puţin de 1 an (10 aprilie 1857) să intre in corpul ofiţerilor, fiind avansat ca sublocotenent. Fiind foarte ambiţios în suflet, după cum îl caracteriza un prieten, Cerchez avea să fie înălţat la gradul de locotenent la 26 septembrie 1858, iar la 30 august 1860 ajunge căpitan, deci la mai puţin de 22 de ani!

Fiind remarcat de superiori, el este trimis, împreună cu alţi ofiţeri, în Franţa, ca să asiste la manevrele militare de la Chalons. Incontestabil, contactul tânărului ofiţer cu Franţa, şi în mod special cu armata franceză, a constituit o ade­vărată revelaţie. Impresionat de cele văzute acolo, după întoarcerea în patrie, şi-a continuat mai asiduu studiul temeinic, reuşind ca, în scurtă vreme, să posede o bogată cultură generală şi de specialitate, plasându-se astfel printre ofiţerii de elită ai Armatei Române. Între timp, a primit şi gradul de maior, iar la 27 decem­brie 1863, iar în anul următor, la 27 februarie 1864, s-a căsătorit cu verişoara de-a doua a mamei – Elena, fiica răposatului spătar Costachi Cerchez. A avut 5 copii: Nicu (că­sătorit cu Alina Ciolac), Aglaia (căsătorită cu M. Hurmuzescu), Eliza (căsătorită cu dr.Bothezat), Olga (căsătorită cu Ion Ruset-Bibică) şi Maria (căsătorită cu Enrico Gambera).

Ca maior, a fost mutat mai întâi la Ploieşti, apoi la Bucureşti, unde s-a aflat în noaptea de 11 februarie 1866, când a fost detronat Alexandru Ioan Cuza de către ofiţerii complotişti din anturajul col. N. Haralambie, maior Lecca, căpitan Candiano-Popescu ş.a. Om de caracter, integru şi loial, maiorul Cerchez n-a parti­cipat la detronarea lui Cuza, faţă de care avea o deosebită stimă şi recunoştinţă, fapt pentru care a fost urmărit îndeaproape, în acea noapte de pomină, cu mare bal în casa omului cu „ochi de broască”, C.A.Rosetti. În acest scop, ştiindu-i-se convingerile, pentru a fi neutralizat, maiorul Lecca l-a supravegheat îndeaproape. Cu toate că Cerchez nu a semnat protestul împotriva militarilor complotişti, el a refuzat să depună jurământ faţă de guver­nul provizoriu. În consecinţă, după plecarea lui Cuza din ţară, locotenenţa domnească l-a îndepărtat din armată, împreună cu alţi ofiţeri rămaşi fideli domni­torului unirii. În această situaţie, Mihail s-a retras la moşia soţiei sale, Zaboloteni, de lângă Bivolari, Iaşi.

În 1867, domnitorul Carol, apreciind pregătirea ofiţerilor trecuţi în disponi­bilitate care nu aveau altă vină decât aceea de a nu-şi fi călcat jurământul, i-a rechemat încadrându-i, cu acelaşi grad în unităţile respective, între ei numărându-se şi Cerchez. La 2 decembrie 1867, el este avansat locotenent colonel în garnizoanele Ga­laţi şi Ismail, unde prin manierele şi pregătirea sa, la scurt timp a câştigat încre­derea superiorilor şi stima ostaşilor şi ofiţerilor de sub comanda sa. La 1 ianuarie 1870, a fost avansat colonel, la vârsta de numai 30 de ani, incredinţându-i-se comanda regimentului de linie din Craiova.

În urma ostilităţilor sârbo-turce din 1876, col. Cerchez a fost numit comandant al Corpului de observaţie de la Gruia, cu misiunea de a apăra neutralitatea şi integritatea hotarelor româneşti în zona cea mai periculoasă între Cora­ – Gruia, localitate situată la gura Timocului. După trei luni de activitate la frontiera sudică a ţării, activitatea corpului de observaţie a încetat.

Odată cu mobilizarea Armatei Române în aprilie 1877, în Războiul de Independenţă din 1877 – 1878, Mihail a fost numit mai întâi comandant al Diviziei a II-a, iar ulterior comandant al Diviziei I. Trupele comandate de colonelul Cerchez, dispuse în zona Calafatului, au luat botezul focului la 28 aprilie 1877, răspunzând bombardamentelor turceşti la Vidin. Totodată, aceste trupe, respingând incursiunile turcilor, au asigurat acoperirea Armatei Române în Oltenia. La 23 iulie 1877, Cerchez a primit comanda diviziei de rezervă de infan­terie, care şi-a schimbat numele în Divizia a II-a a Corpului de operaţii. După 15 septembrie 1877, această divizie, alcătuită din unităţi de infanterie, artilerie, cavalerie şi geniu a ocupat cele mai înaintate poziţii din zona de ope­raţii, în locul Diviziilor a IV-a şi a III-a, epuizate în urma sângeroaselor lupte din faţa Plevnei. Această cetate bine întărită şi apărată cu fanatism de turci, sub comanda celui mai capabil general, Osman Paşa, nu putea să fie ocupată decât prin asediu. Astfel, în luna septembrie 1877, a inceput încercuirea sistematică a acestui obiec­tiv militar, sub conducerea generalului rus Totleben.

Colonelul M. Cerchez a supravegheat şi dirijat cu competenţă fortificaţiile din sec­torul său de activitate şi a respins orice atac turcesc. Ca să cunoască intenţiile şi puterea vrăjmaşului din reduta Griviţa nr.2, trupele Diviziei a II-a, în noaptea de 5 octombrie 1877, au executat un atac cu rezultate îmbucurătoare.

Încurajate de succesele din 5 ocombrie 1877, trupele române, la 7 octombrie 1877, au atacat a treia oară reduta Griviţa nr.2. A doua zi, 8 octombrie, Divizia a IV-a epuizată şi extenuată în urma marilor bătălii purtate în faţa Plevnei, s-a retras de pe poziţiile înaintate ale frontului. Aceste poziţii au fost ocupate de unităţile Diviziei a II-a, care sub conducerea colonelului M. Cerchez, vor duce greul războiului până în februarie 1878, luând parte activă la cucerirea Plevnei, Smârdanului şi ocuparea Vi­dinului.

Atunci când l-a capturat pe Osman Paşa, acesta adresându-se colonelului M. Cerchez, cu vocea stinsă durere şi emoţie, a spus: „Capitulez cu armata mea, predându-mă junei şi bravei Armate Române”. Venită din partea unuia din cei mai de seamă generali ai Turciei, această recunoaştere redă valoarea pe care a avut-o cu adevărat Armata Română şi marii săi conducători. Colonelul M. Cerchez, cu mărinimia care-i caracterizează pe marii conducători ai omenirii, a ţinut seama de doleanţele şi sentimentele celui invins, îngăduindu-i să se aşeze acolo unde-i convine, lăsându-i o gardă formată din ostaşii regimentului 3 linie. Osman Paşa n-a voit să incheie nicio convenţie şi cu aceleaşi sentimente umanitare l-a rugat pe Cerchez să nu-i maltrateze pe ostaşii săi, să lase ofiţerilor turci caii şi bagajele, iar pe locuitorii Plevnei i-a lăsat la mărinimia învingătorului.

Atunci, au capitulat 42.000 ostaşi şi 106 tunuri. Prizonierii şi prada de război a fost împărţită între cei doi aliaţi, în prezenţa colonelului M. Cerchez şi generalul Scobeleff. La 1 decembrie 1877, pentru meritele excepţionale dobândite pe câmpul de luptă în faţa inamicului, Cerchez a fost avansat, prin înalt ordin, general de brigadă.

După război, eroul de la Plevna şi Smârdan, imortalizat de pictorul Nicolae Grigorescu în pânzele sale, a făcut parte din Statul Major general şi a fost până în 1882 comandantul Diviziei 1 teritorială Craiova, iar după această dată, până la 1 aprilie 1882, comandant al Diviziei a IV-a teritoriale Iaşi. S-a stins din viaţă la 12 iulie 1885, în Iaşi, oraşul copilăriei şi adolescenţei sale, cu aureola unui mare erou şi om de cultură, rar intâlnit în analele armatei. A fost înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi, sub aceeaşi piatră de mormânt cu soţia sa Elena, fiul lor, Nicolae şi nepotul lor, Mihai.