***

 Oamenii din Valea Seacă spun că soarele nu a mai intrat în casa Anei Dumitrescu de douăzeci și șapte de ani, din ziua când a închis ultima fereastră după înmormântarea lui Ion.

Stau în fața casei văruite în albastru, cu pridvorul îngust și acoperișul de țiglă patinat de vreme. Obloanele din lemn, odinioară albe, au căpătat de mult o culoare cenușie, nedefinită. Toate sunt închise ermetic, ca pleoapele unui bătrân adormit. Doar pe alocuri, un mic spațiu între scânduri lasă să se ghicească o umbră de lumină înăuntru.

Dumitra, nepoata Anei și singura care mai intră cu regularitate în casă, îmi deschide poarta de lemn, care protestează cu un scârțâit prelung.

"De douăzeci și șapte de ani așa stau," îmi explică ea, arătând spre ferestre. "De când a murit nenea Ion. Mătușa le-a închis după înmormântare și n-a mai vrut să le deschidă. Zice că dacă le deschide, pleacă și sufletul lui."

Ana Dumitrescu are acum optzeci și șase de ani. Ion, soțul ei, a murit la cincizeci și nouă, răpus de un cancer galopant care l-a secerat în doar patru luni. Au fost căsătoriți patru decenii, fără copii, doar ei doi într-o simbioză pe care mulți din sat o invidiau.

Dumitra bate ușor la ușă, apoi scoate o cheie și descuie. În întunericul aproape complet din interior, abia disting silueta mică, încovoiată, care stă nemișcată într-un fotoliu vechi. Pe măsură ce ochii mi se obișnuiesc cu lipsa de lumină, încep să percep detaliile - mobila veche dar îngrijită, fotografii îngălbenite pe pereți, un televizor mic într-un colț, aprins dar fără sonor.

"Bună ziua, mătușă Ana," spune Dumitra cu voce tare. "Ți-am adus o musafiră. E de la oraș, scrie povești despre sat."

Ana își întoarce fața spre noi. În semi-întuneric, chipul ei pare sculptat în fildeș vechi - trăsături delicate, ochi înconjurați de riduri adânci, buze subțiri strânse într-o linie hotărâtă. Părul ei, alb ca neaua, e strâns într-un coc perfect.

"Bună ziua," răspunde ea, cu o voce surprinzător de puternică pentru o femeie de vârsta ei. "De ce vrei să scrii despre o bătrână care stă în întuneric?"

Îi explic că documentez povești despre tradiții, obiceiuri și vieți care dispar odată cu generația ei. Nu-i spun adevăratul motiv al vizitei mele - fascinația pentru această femeie care a ales să trăiască aproape trei decenii în întuneric, ca un protest tăcut împotriva morții celui iubit.

Doar cei care au iubit profund pot înțelege cu adevărat gestul Anei de a se izola de lumină, într-o încercare disperată de a păstra ceva din lumea pe care a împărtășit-o cu soțul ei.

Ana îmi face semn să mă așez pe un scaun din lemn, lângă ea. Dumitra aprinde o lampă mică, cu lumină slabă, care aruncă umbre fantomatice pe pereți.

"Știi," începe Ana, "lumea din sat crede că sunt nebună. Poate au dreptate. Dar nu înțeleg... când Ion a murit, lumina a devenit prea dureroasă pentru ochii mei."

Privind în jur, observ că fiecare obiect pare să aibă locul său exact, de neclintit. Pe masa rotundă din centrul camerei, o față de masă brodată manual, perfectă, fără o cută. Pe bufet, fotografii de nuntă și câteva obiecte de porțelan, aranjate simetric. Totul în cameră respiră ordine și permanență, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc.

"Când am închis obloanele," continuă Ana, "nu m-am gândit că vor rămâne așa. Credeam că e doar pentru câteva zile, până trece durerea cea mai mare. Apoi au trecut săptămâni, luni... și am descoperit că în întuneric pot să-l văd mai bine pe Ion. Când e lumină, amintirile parcă se estompează."

"Nu v-a fost greu?" o întreb. "Să trăiți așa, fără lumină naturală, atâția ani?"

Ana zâmbește ușor, pentru prima dată de când am intrat.

"La început a fost. Mă împiedicam de mobile, spărgeam lucruri. Apoi ochii și mâinile au început să vadă pentru mine. Acum cunosc fiecare centimetru al casei - unde e fiecare obiect, fiecare prag, fiecare treaptă."

Dumitra se așază pe un taburet lângă noi și intervine: "I-am spus de mii de ori să lase măcar o fereastră deschisă. Pentru sănătate, pentru aer. Dar e încăpățânată."

"Nu e vorba de încăpățânare," răspunde Ana, cu o umbră de iritare în glas. "E vorba de respect. Am promis că voi avea grijă de casa noastră așa cum ar fi vrut el."

Întreb dacă Ion ar fi vrut ca ea să trăiască în întuneric.

"Nu," recunoaște ea după o pauză lungă. "Ion iubea lumina. Grădina din spatele casei era mândria lui. Petunii, dalii, trandafiri cățărători - toate le-a plantat el. În fiecare duminică, înainte să meargă la biserică, tăia flori proaspete și le punea în vaze prin toată casa."

"Și acum grădina?" întreb.

"Acum e doar iarbă," răspunde Dumitra în locul ei. "Nimeni n-a mai îngrijit-o de atunci."

În lumea de azi, unde totul se schimbă cu o viteză amețitoare, unde casele vechi sunt demolate pentru a face loc vilelor moderne, unde tradițiile dispar în câțiva ani, nu în generații, gestul Anei de a-și conserva casa exact așa cum era când trăia Ion are ceva profund emoționant și în același timp tulburător.

Pe măsură ce stăm de vorbă, Ana se animă treptat. Îmi povestește despre viața ei cu Ion - cum s-au cunoscut la o horă în sat, când ea avea șaisprezece ani, iar el douăzeci și unu. Cum a cerut-o de nevastă după doar trei întâlniri. Cum au construit casa aceasta cu mâinile lor, cărând cărămizi și lemn.

"Era cea mai frumoasă casă din sat când am terminat-o," spune ea cu mândrie. "Toți ne invidiau ferestrele mari, cu vedere spre grădină. Ion zicea mereu că lumina e importantă într-o casă."

Ironia acestei amintiri plutește între noi, nespusă. Îmi imaginez casa plină de lumină, cu flori proaspete în vaze și un bărbat în puterea vârstei lucrând în grădină, în contrast dur cu realitatea actuală - întunericul, praful fin care s-a așezat peste toate, absența vieții.

Dumitra se ridică să pregătească un ceai. Rămasă singură cu Ana, îndrăznesc să întreb ceva ce mă frământă de când am intrat:

"Nu v-ați simțit niciodată singură aici, în întuneric?"

Ana rămâne tăcută atât de mult timp încât mă tem că am ofensat-o. Când în sfârșit vorbește, vocea ei e mai joasă, mai intimă:

"Singurătatea nu are legătură cu întunericul sau cu lumina. Am fost singură și când mergeam la piață, și când stăteam la poartă cu vecinele. Singura dată când nu m-am simțit singură a fost când era Ion lângă mine. Și cumva... aici, în casa asta, în întunericul ăsta, el pare mai aproape."

Mă întreb câți dintre noi ar înțelege cu adevărat această alegere? Câți ar avea curajul să-și transforme durerea într-un astfel de gest radical, continuând să-l onoreze după atâția ani?

Când Dumitra se întoarce cu ceaiul, conversația revine la lucruri mai superficiale. Ana întreabă despre prețurile din oraș, despre politică, despre seriale TV. E surprinzător de bine informată pentru cineva care nu a ieșit din casă de ani de zile.

"Televizorul e prietenul meu," explică ea, observându-mi surprinderea. "Îl deschid doar pentru știri și filme vechi. Îmi place să-l țin fără sonor și să-mi imaginez dialogurile."

Afară, ziua începe să se încheie, iar în casă devine și mai întuneric. Diferența dintre interior și exterior e acum minimă, și pentru prima dată, pot vedea chipul Anei în întregime. Are o frumusețe austeră, demnă, trăsături care probabil în tinerețe au fost izbitoare.

Dumitra îmi face semn că e timpul să plecăm. Ne ridicăm, iar Ana ne conduce până la ușă, deplasându-se cu o siguranță surprinzătoare prin întuneric.

"Să mai vii," îmi spune ea, ținându-mi mâna într-a ei. Degetele ei sunt reci, dar strânsoarea e fermă. "Nu primesc mulți vizitatori. Oamenilor le e frică de întuneric."

"Le e frică de durere," corectez eu încet. "Întunericul e doar un simbol."

Ana zâmbește, un zâmbet care îi luminează întregul chip.

"Ești deșteaptă. Ion ar fi vorbit mult cu tine. Îi plăceau oamenii care vedeau dincolo de suprafață."

Dumitra verifică dacă Ana are tot ce-i trebuie pentru noapte, apoi ieșim. Aerul rece al serii mă izbeşte în față, iar după atâtea ore în semi-întuneric, lumina crepusculară mi se pare aproape dureroasă.

Pe drumul spre poartă, Dumitra îmi povestește despre eforturile repetate ale familiei de a o convinge pe Ana să deschidă ferestrele sau să se mute la oraș, la fiica ei adoptivă.

"Am încercat de toate - rugăminți, amenințări, am adus medici să-i explice că e nesănătos. Nimic n-a funcționat. Acum ne-am resemnat. O ajutăm cum putem, dar o lăsăm în lumea ei."

Ne oprim la poartă și privim înapoi spre casa cu ferestre închise. În contrast cu celelalte case din sat, cu lumini aprinse și televizoare strălucind prin ferestre, casa Anei pare un monument al altei epoci, o mărturie tăcută a unei iubiri care refuză să accepte limitele timpului și ale morții.

"Știți ce e cel mai ciudat?" spune Dumitra, încuind poarta în urma noastră. "În fiecare an, de ziua lui nenea Ion, face prăjitura lui preferată, cu mac și nucă. Pune două farfurii pe masă, două lingurițe, două pahare. Stă acolo ore întregi, în întuneric, și vorbește cu el ca și cum ar fi prezent."

Mă înfior involuntar, nu de frică, ci de emoție. În lumea noastră modernă, unde relațiile se consumă rapid și unde uitarea pare a fi soluția promovată pentru vindecare, devotamentul Anei are ceva aproape supranatural.

"Credeți că e nebună?" întreb.

Dumitra se gândește câteva clipe înainte să răspundă.

"Cred că e o femeie care a iubit atât de mult încât a refuzat să accepte că iubirea se termină cu moartea. Și cine sunt eu să spun că se înșală?"

Ne despărțim la intersecția drumurilor, ea spre casa ei, eu spre mașina parcată în centrul satului. Pe drum, trec pe lângă case luminate, din care se aud voci, muzică, viață. Și totuși, în minte îmi rămâne imaginea casei cu ferestre închise, unde o femeie de optzeci și șase de ani a găsit o modalitate unică de a ține în viață amintirea soțului ei.

Poate că pentru unii, a trăi în întuneric e mai ușor decât a înfrunta lumina unei lumi din care lipsește ființa iubită. Sau poate că întunericul nu e lipsă, ci prezență - prezența unei iubiri care refuză să accepte sfârșitul.