***

 La douăzeci și patru de ani, Cosmin încă nu știe cum arată o dimineață fără durere în umeri, cum e să te trezești fără ecoul surd al ciocanului pneumatic în urechi.

În casa părintească din Vâlcele, Cosmin și fratele lui, Ionuț, de douăzeci și doi, se trezesc la patru fără un sfert. Podelele de lemn scârțâie sub pașii lor, în timp ce se pregătesc în tăcere, încercând să nu-și trezească părinții. "Taie mai subțire pâinea, să mai rămână și pentru diseară", șoptește Cosmin, în timp ce fratele lui pregătește pachetele pentru prânz.

Lucrează de doi ani la șantierul din comuna vecină, unde se construiește un complex de case pentru orășenii care vor să se "reconecteze cu natura". Au început să muncească acolo când tatăl lor s-a prăbușit în mijlocul câmpului de porumb și a rămas paralizat pe partea dreaptă. "Doar pentru câteva luni, până strângem de-un tractor", i-au spus mamei. Acum, după doi ani, tractorul e încă un vis îndepărtat, iar ei construiesc în continuare case pentru alții.

"N-am crezut că-i așa greu betonul", spune Ionuț, în timp ce pedalează pe bicicleta veche spre șantier. Cosmin merge în urma lui, pe bicicleta moștenită de la bunic. "Trebuie să strângem pentru o motoretă", spune el, "să nu mai facem câte-o oră pe drumul ăsta."

Pe șantier, cei doi frați sunt repartizați la turnarea unei fundații. Cosmin ține furtunul betonieră, iar Ionuț nivelează cu lopata. Lângă ei, alți băieți de vârsta lor - unii din același sat, alții din satele vecine. Toți muncesc cu același scop: să strângă suficient cât să-și permită o viață mai bună, fără să fie nevoiți să plece la oraș sau în străinătate.

"Pentru generația noastră, satul a devenit o capcană", spune Cosmin în pauza de prânz, mușcând dintr-un sandwich făcut de mama lor cu o seară înainte. "Tata a muncit toată viața aici și uite unde a ajuns. Eu vreau mai mult pentru noi."

Ionuț nu răspunde. El încă crede că pot reuși în Vâlcele, pot cumpăra tractorul promis, pot lucra pământul familiei. Dar cu fiecare zi în care vede cum se ridică vilele somptuoase pentru orășeni, în timp ce casa lor are acoperișul stricat, speranța i se diminuează.

Tinerii ca ei formează un nou tip de țăran român - unul prins între două lumi. Nu mai sunt legați de pământ ca părinții și bunicii lor, dar nici nu au curajul sau resursele să plece definitiv. Muncesc pe șantiere locale, în fabricile din apropiere, sau la fermele mari care au înghițit micile gospodării țărănești.

La prânz, Ionuț primește un mesaj de la mama lor. "A înflorit mărul din fața casei, cel pe care l-ați plantat voi când erați mici. Tatăl vostru a cerut să-l ducem cu căruciorul până acolo, să-l vadă."

Arată mesajul fratelui său, care înghite în sec. Pentru o clipă, privirea lui Cosmin se pierde dincolo de schele și betoane, către livada de acasă. "Băi, crezi că mărul ăla o să mai facă mere și anul ăsta?"

"Face, cum să nu facă", răspunde Ionuț, încercând să pară convins. "Ai uitat că bunicul zicea că mărul ăla e cel mai rezistent din tot satul? A rezistat și la seceta din '86."

Până la sfârșitul zilei, cei doi au turnat o tonă de beton și au cărat sute de cărămizi. Mâinile lor, deși tinere, arată deja ca ale unor bărbați mult mai în vârstă - crăpate, cu bătături groase, cu unghii rupte și deformate. La douăzeci și ceva de ani, când alți tineri de vârsta lor petreceau weekend-uri în cluburi sau planificau călătorii, ei numărau banii câștigați și calculau cât mai au de strâns pentru tractorul visat.

Pe drum spre casă, pedalând obosiți pe drumul prăfuit, Cosmin observă o reclamă uriașă pentru complexul de case la care lucrează. "Viața la țară pe care o meritați", scrie pe ea, deasupra imaginii unei familii perfecte ce zâmbește în fața unei vile cu grădină impecabilă. Ironia nu-i scapă - ei construiesc aceste vise pentru alții, în timp ce visele lor rămân suspendate într-un viitor incert.

"Știi ce mi-a zis șeful azi?", spune Ionuț în timp ce pedalează. "Că dacă mai stăm vreo doi ani, ne poate recomanda la o firmă mai mare din oraș. Zice că oameni ca noi, muncitori, au viitor în construcții."

Cosmin ridică din umeri. "Și pământul nostru? Cine să-l lucreze? Mama și tata de pe cărucior?"

Doar cei care au crescut în satele României pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii legat de pământ. Este o conexiune care merge dincolo de rațional, ceva ce strămoșii au sădit adânc în ADN-ul lor, prin secole de trudă și dăinuire.

Acasă, în curtea cu pământ bătătorit, Cosmin repară bicicleta bunicului, în timp ce Ionuț taie lemne pentru foc. Casa e veche, cu două camere și o tindă, dar e a lor. Pereții văruiți recent strălucesc în lumina amurgului, iar din bucătăria de vară vine mirosul de mămăligă proaspătă.

"Mi-a zis Vasilică că angajează la fabrica de mobilă din Sebeș", spune Ionuț, așezându-se lângă frate-său. "Dau salarii mai bune și e program fix. Nu mai stai în ploaie și vânt."

Cosmin nu răspunde imediat. Se gândește la tatăl lor, care stă pe prispa casei, în căruciorul improvizat, privind cum fiii lui muncesc în curte. Se gândește la mama lor, care a îmbătrânit brusc în ultimii doi ani. Se gândește la terenul lor, la pământul moștenit din generație în generație, care acum stă nelucrat.

"Ce s-a schimbat în satele noastre," murmură el în cele din urmă, "că a ajuns să fie mai ușor să construiești case pentru alții decât să-ți lucrezi pământul tău?"

Este întrebarea unei generații întregi de tineri români - prinși între dragostea pentru locurile natale și realitatea economică dură, între respectul pentru tradițiile strămoșești și dorința de a trăi în secolul XXI.

Mama lor iese în prag, ștergându-și mâinile pe șorțul uzat. "Veniți la masă, băieți," strigă ea. "Am făcut plăcinte cu brânză, cum vă place vouă."

Pentru o clipă, amândoi sunt din nou copii - uitând de durerea din spate, de palmele bătătorite, de viitorul incert. Aleargă spre casă, râzând și împingându-se unul pe celălalt, așa cum făceau când veneau de la școală.

În bucătăria mică dar curată, la masa acoperită cu mușama înflorată, familia se adună pentru cină. Tatăl lor, adus cu căruciorul, stă în capul mesei. Nu mai poate munci, dar încă este căpetenia familiei, încă este respectat și ascultat.

"Azi am vorbit cu primarul," spune el, cu vocea lui încă puternică în ciuda corpului slăbit. "Vine un program nou, cu fonduri europene pentru agricultură. Ne-ar putea ajuta să luăm tractorul ăla."

Ochii fraților se luminează. Speranța, acea forță care a ținut în viață satul românesc prin secole de greutăți, reînvie în inimile lor tinere. Pentru că, în ciuda tuturor schimbărilor, a tuturor dificultăților, visul rămâne același: un petec de pământ al tău, munca cinstită a mâinilor tale, și sentimentul că aparții unui loc, unei comunități, unui neam.

"Mâine mergem la primărie," hotărăște Cosmin, întinzând mâna spre fratele său. "Împreună."

Ionuț îi strânge mâna, zâmbind. Sub masa simplă de lemn, picioarele lor obosite se odihnesc în sfârșit. Mâine va fi o nouă zi, cu noi provocări, dar și cu noi posibilități. Iar ei o vor înfrunta împreună, cum au făcut-o dintotdeauna.

Pentru că asta înseamnă să fii frate în satele României - să împarți nu doar sângele și numele, ci și poverile și speranțele, trudă și bucuriile. Să construiești, cărămidă cu cărămidă, nu doar case pentru alții, ci și un viitor pentru familia ta.