$$$

 Știa că ziua asta va veni, dar nu era pregătit să-și ia rămas bun de la ultimul prieten care-i mai rămăsese.

Nea Vasile stă în poarta șurii și privește Murgu' care paște liniștit în lumina blândă a dimineții. Șaptesprezece ani au împărțit aceeași curte, aceeași muncă, aceleași drumuri. Murgul a fost acolo când femeia lui s-a stins, când copiii au plecat pe rând, când vecinii au început să-și vândă casele și să dispară la oraș sau în străinătate.

"Măi băiete, măi," șoptește bătrânul, cu mâinile aspre sprijinite pe gardea de lemn. La șaptezeci și opt de ani, degetele lui noduroase nu mai au puterea de altădată, dar încă știu să găsească punctele sensibile de după urechile calului, acolo unde îi place cel mai mult să fie scărpinat.

Murgul întoarce capul și privește spre stăpân. Ochii lui mari, blânzi, parcă înțeleg mai mult decât ar putea un animal să înțeleagă. Fornăie ușor și se apropie de poartă, împingând cu botul umed spre buzunarul lui nea Vasile, unde întotdeauna se găsește câte un măr sau o bucată de zahăr.

"N-am azi, băiatule," spune bătrânul, mângâindu-i coama care a început să albească pe alocuri. "Dar mâine... mâine mergem la târg și-ți iau."

Minte, și simte un nod în gât când rostește cuvintele. Mâine nu vor merge nicăieri împreună. Mâine vine Petrică de la abator cu camionul. "Îți dau preț bun, nea Vasile," i-a spus ieri în fața porții. "La vârsta lui, doar de atât mai e bun."

Tractoarele au invadat satul în ultimii ani. Un vecin după altul și-a vândut caii, i-a înlocuit cu fierul rece și zgomotos care nu cere mâncare, nu obosește și nu îmbătrânește. "E mai ieftin să închiriezi un tractor decât să întreții un cal," i-au spus. Dar pentru Vasile, Murgul nu a fost niciodată doar un animal de muncă.

Împreună au tras brazde adânci în pământul din Valea Seacă, au cărat fânul în zilele toride de vară, au adus lemne din pădure prin troiene înalte până la genunchii calului. În nopțile lungi de iarnă, când singurătatea apăsa mai greu decât zăpada pe acoperișul casei, Vasile îi povestea necazurile, iar calul îl asculta cu ochii lui blânzi, fornăind din când în când, ca și cum ar fi înțeles fiecare cuvânt.

S-ar fi descurcat cumva să-l țină, dacă genunchii lui nu s-ar fi umplut de durere în ultimul an. Nu mai poate lucra pământul, nu mai are putere să cosească fânul de pe deal. Pensia abia îi ajunge pentru medicamente și pâine. Iar Murgul are nevoie de mai mult decât atât.

Cine mai crește cai de muncă în ziua de azi? Numai bătrânii încăpățânați ca el, cei care nu s-au împăcat niciodată cu zgomotul tractoarelor și mirosul de motorină care le-a înlocuit pe cel de fân proaspăt și sudoare de animal.

Cei care au crescut alături de cai înțeleg altfel lumea - știu că un cal bun îți simte starea de spirit înainte să deschizi gura, că te poartă cu grijă când ești bolnav, că muncește până la epuizare dacă îl tratezi cu respect. Tractorul nu întoarce capul când îl strigi pe nume, nu vine la poartă când aude pașii tăi în curte.

În grajdul vechi de lemn, unde razele soarelui se strecoară printre scândurile îmbătrânite, Vasile pregătește țesala și peria. E sâmbătă dimineața, ziua când Murgul primește baia și periajul săptămânal. O rutină de șaptesprezece ani, niciodată întreruptă, nici măcar când Vasile a fost bolnav sau când vremea a fost rea.

"Hai, mă băiete," îl strigă el, și calul vine ascultător, ca întotdeauna. Intră în grajd și se așază cuminte în locul știut, așteptând ritualul familiar. Vasile umple găleata cu apă de la fântână - apa rece de izvor pe care Murgul o preferă celei din butoi, încălzită de soare.

Începe să-l spele, vorbindu-i încet, cum i-ar vorbi unui copil. Îi povestește despre vremuri de demult, când curtea era plină de animale - vaci, oi, găini, porci. Când Maria era în putere și făcea cea mai bună pâine din sat. Când copiii umpleau casa de zgomot și viață.

"Am rămas doar noi doi, măi băiete," șoptește el, iar mâinile lui tremurânde trec peria prin coama neagră și lucioasă. "Doi moșnegi."

În timp ce-l perie, Vasile își amintește ziua când a adus Murgul acasă. Era un mânz de doar doi ani, sălbatic și neîncrezător. L-a cumpărat de la târgul din Cisnădie, vânzând două oi și un purcel ca să aibă banii necesari. Maria s-a supărat - "Prea mult dai pe un cal așa tânăr!" - dar Vasile văzuse ceva în ochii acelui mânz. O inteligență, o loialitate care abia aștepta să fie câștigată.

Nu s-a înșelat. Sub mâna lui răbdătoare, Murgul a devenit cel mai bun cal de muncă din sat. Nu trebuia să-i spună de două ori ce să facă, învăța repede și muncea fără să ceară pauze. Pe el l-au invidiat toți vecinii, până când au început să-și cumpere tractoare.

Numai că azi, odată cu periatul ceremonios, vine și despărțirea. Mâine la prânz, Petrică va veni cu camionul. A promis că va fi repede, că Murgul nu va suferi. Vasile a acceptat, știind că nu are de ales, dar inima lui refuză să înțeleagă ce spune mintea.

Doar cel care a crescut animale la țară știe ce înseamnă să ai o legătură cu ele dincolo de utilitatea lor practică. Să vezi în ele nu doar valoare economică, ci suflet, personalitate, loialitate. Astăzi, când totul se măsoară în eficiență și profit, această conexiune pare demodată, sentimentală. Dar pentru Vasile, ea a fost la fel de reală ca pâinea de pe masă.

După ce termină periatul, Vasile scoate din buzunarul hainei un măr mic, ultimul rămas de anul trecut, zbârcit dar încă bun. L-a păstrat special pentru ziua asta. I-l oferă calului în palma deschisă, cum a făcut de atâtea ori, și simte buzele moi care culeg fructul cu grijă, fără să-i atingă pielea.

"Gata, băiatul tatii, te-am făcut frumos," spune el, bătându-l ușor pe gât. Apoi, într-un gest neobișnuit, își sprijină fruntea de botul calului și rămâne așa, nemișcat. Un bătrân și un cal, ultimii supraviețuitori ai unei lumi care dispare încet.

Odată, caii erau sufletul gospodăriei țărănești, inima care o ținea în viață. Acum, au devenit doar o amintire, înlocuiți de mașinării eficiente dar lipsite de suflet. Cine mai înțelege astăzi valoarea unei ființe care te-a slujit o viață întreagă, fără să ceară nimic în schimb decât respect și îngrijire?

În noaptea care urmează, Vasile nu poate dormi. Stă pe prispa casei, privind spre grajdul unde Murgul doarme liniștit, neștiind ce-l așteaptă a doua zi. Luna plină luminează curtea, transformând fiecare obiect familiar într-o umbră stranie. Câinele vecinului latră în depărtare, iar undeva, pe dealul din spatele casei, se aude un uliu de noapte.

Dimineața îl găsește tot acolo, cu ochii roșii de nesomn și de lacrimi nerecunoscute. Se ridică greu, cu oasele trosnind, și se îndreaptă spre grajd. Murgul îl întâmpină cu un nechezat ușor, recunoscându-i pașii chiar înainte să-l vadă.

"Hai să mergem la apă," îi spune Vasile, punându-i căpăstrul. "Să te vadă tot satul cât ești de frumos."

Și pornesc împreună pe ulița principală - un bătrân gârbovit și un cal bătrân cu coama încă neagră în mare parte, pășind încet spre râul care curge la marginea satului. Oamenii îi privesc din porți, unii cu compasiune, alții cu indiferență. Copiii se opresc din joacă să-i facă cu mâna lui nea Vasile, să mângâie botul catifelat al Murgului.

La râu, Vasile îi dă drumul să bea și să se bălăcească puțin în apa rece. Stă pe mal și privește cum calul se bucură de răcoare, cum se scutură și fornăie mulțumit.

"Frumos cal ai, nea Vasile," spune cineva în spatele lui. E Gheorghe, fiul vecinului, venit în vizită de la oraș. "Păcat că nu mai sunt la modă."

"Nu-i vorba de modă, măi băiete," răspunde bătrânul fără să-și ia ochii de la Murgu. "E vorba de suflet. Tractorul tău face treabă mai multă, dar n-are suflet. N-o să te asculte niciodată cum te ascultă un cal bun."

Pe drumul de întoarcere, ceva se schimbă în hotărârea lui Vasile. Pașii devin mai apăsați, spatele mai drept. Când ajung în curte, în loc să ducă calul în grajd, îl leagă de parul din fața casei și intră înăuntru.

Iese după câteva minute cu un plic vechi în mână. Sunt economiile lui, strânse pentru înmormântare. "Nu vreau să fiu povară pentru copii," spunea mereu. Numără bancnotele încet, cu degetele tremurânde.

Când camionul lui Petrică se oprește în fața porții, Vasile e pregătit. "M-am răzgândit," spune el, îndreptându-se spre poartă. "Nu-l mai vând."

"Cum adică nu-l mai vinzi, nea Vasile? Am venit special pentru el. Ce-o să faci cu el? Nu mai poți lucra pământul."

"Nu-i treaba ta ce fac. Uite banii pentru deranj. Drum bun."

Petrică privește neîncrezător la bătrân, la cal, la banii întinși. Apoi ridică din umeri, ia banii și pleacă, lăsând în urmă un nor de praf.

Vasile se întoarce spre Murgu, care parcă zâmbește în felul lui de cal. "Mergem mai departe, băiete," îi șoptește, dezlegându-l. "Vom vedea noi cum ne descurcăm."

Seara, când soarele se pregătește să coboare după dealuri, Vasile stă pe prispa casei și privește Murgul care paște liniștit în grădină. Mai are ceva bani puși deoparte, iar pensia va veni în câteva zile. Cu puțin noroc și cumpătare, vor mai trăi împreună o vreme.

La urma urmei, nu e vorba doar despre un cal și un bătrân. E vorba despre demnitate, despre recunoștință, despre credința că unele legături valorează mai mult decât banii sau confortul. Într-o lume care aleargă mereu spre nou și eficient, uneori cei mai înțelepți sunt cei care știu să prețuiască ceea ce au deja.

Ultimul animal din gospodărie nu e doar un cal. E un prieten, un martor al unei vieți întregi, o bucată vie din sufletul acestui sat care se transformă încet și sigur în altceva. Iar Vasile a decis că, atât timp cât mai are suflare în piept, acest ultim fragment din lumea lui va rămâne în picioare, mândru și demn, exact ca stăpânul său.