$$$

 VALERIU ANANIA - MEMORII

În lunga serie de slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române de ieri și de azi, înzestrați și cu talent scriitoricesc (mitropoliții Antim Ivireanu și Dosoftei, preoții Ion Creangă, Alexa Mateevici, Gala Galaction și Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu) se numără și Valeriu Anania (1921-2011), arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. El mai este cunoscut și sub numele de Bartolomeu Anania, cînd, în 1942, a fost tuns în monahism la Mînăstirea Antim din București.

Ca scriitor, Valeriu Anania a lăsat posterității versuri și proză, memorii și piese de teatru, traduceri cu subiecte bisericești și laice.

După o muncă de cîteva decenii, în anul 2008, Valeriu Anania a terminat, în sfîrșit, volumul ,,Memorii”, o lucrare masivă de aproape 700 de pagini, care a văzut lumina tiparului la Editura ,,Polirom” în anul 2011.

Numai din lipsă de timp și spațiu, amînăm pe altă dată un comentariu mai amplu al acestei opere monumentale, mărginindu-ne să punem în circulație doar cîteva portrete de înalți prelați bisericești, precum și unii scriitori valoroși din exil pe care Valeriu Anania îi cunoscuse în tinerețe, dar pe care evenimente de tot felul i-a șters din memoria colectivă.

La moartea Patriarhului Justinian Marina

Părintele Justinian Marina (1901-1977), numit Patriarh de Gheorghiu-Dej în 1948 ca răsplată că-l ascunsese cînd evadase din închisoare, era un bărbat robust, însă, cu vremea, numeroase beteșuguri îi tot dădeau tîrcoale: reumatismul, Parkinsonul, dar mai ales un parșiv de diabet. Și ca să-și mai țină glicemia în frîu, înaltpreasfinția sa mai mult făcea foamea. Își cîntărea chiar și legumele. ,,Vedeți voi, zicea el adesea, în viața mea n-am băut, n-am fumat și m-am ferit de excese. Dar, ca orice popă de la țară, mi-a plăcut să mănînc bine... Și tocmai aici m-a izbit Dumnezeu, să mă smerească”. Patriarhul Justinian a murit de inimă în martie 1977 la Spitalul ,,Elias”. Locțiitorul de Patriarh Iustin Moisescu urma să se îngrijească de organizarea funeraliilor după tipicul cunoscut pentru marii ierarhi. Dar, printr-un ordin de la C.C., care se temea de vreo manifestație anticeaușescu, dacă s-ar fi adunat lume multă, funeraliile s-au desfășurat într-o mare strictețe și cu un număr redus de participanți. Totuși, coarda nu putea fi întinsă prea mult, așa că la funeralii au venit mii de oameni, să-i sărute mîna Patriarhului sau măcar să-l vadă pentru ultima oară. Justininan a fost așezat în mormîntul de piatră din incinta Mînăstirii Radu-Vodă, pe care singur și-l pregătise în grosimea zidului. A doua zi, părintele Gagiu, directorul Administrației Patriarhale, omul de încredere al lui Justinian, dăduse jos din cui portretul defunctului Patriarh și-l dosise după ușă.

– Nu se poate!, a exclamat Bartolomeu Anania.

– Ba se poate!

Venea un alt stăpîn...

Poetul Ștefan Baciu

Despre poetul Ștefan Baciu (1918-1993) a scris cîteva rînduri admirative și revista noastră acum cîțiva ani. ,,De fapt, Ștefan Aurel, cum începea medalionul nostru. Încă din copilărie, și-a uimit apropiații cu talentul de a scrie versuri. Neinspirat, după război, s-a înscris în mișcarea social-democrată, condusă de Titel Petrescu. Cine a fost deștept (Ștefan Voitec, Ion Pas) a trecut la comuniști și a trăit bine. Cine nu (Titel Petrescu), a înfundat pușcăria. În 1946 a plecat din țară. În 1955 a devenit cetățean brazilian. A trăit în Hawaii (Honolulu) cea mai mare parte a vieții. Poliglot redutabil, a compus poezii în Franceză, Spaniolă, Portugheză, Germană, Engleză. Memorialist ca mai toți emigranții, dar nu se va ști cît a fost de sincer cu sine – «De sub Tîmpa la Honolulu», «Călătorii», «Mici portrete». L-a cunoscut pe Fidel Castro în 1956, la Ciudad de Mexico, pe vremea cînd Fidel Castro era anticomunist violent și militant...”. Dar și Valeriu Anania aduce contribuții prețioase la portretul lui Ștefan Baciu. Anume că, la 17 ani, a intrat triumfal în Literatura Română cu volumul ,,Poemele poetului tînăr”, încununat cu Premiul Fundațiilor Regale. Germanist. Într-un timp record publică și alte plachete de versuri. În 1946 i se facilitează plecarea din țară. S-a stabilit la Berna. În 1949 ajunge la Rio. Emanuel Bordeiro îl ia sub aripa sa. Risipește versuri în revistele braziliene. În 1955 primește cetățenia braziliană. Din 1972 și pînă la moarte a trăit în Honolulu. Pentru mulți, este o figură importantă a scriitorilor din exil. Soția sa, Mira Simian, diplomată în chimie, după ce a obținut un doctorat în Litere la Universitatea din Strasbourg, devenise profesoară de franceză.

Și George Uscătescu (1919-1995) a fost o figură importantă a Literaturii Române din exil. Legionar încă din studenție. În 1954 s-a stabilit în Spania. Cu timpul, a devenit un hispanist de prestigiu. Gînditor și enciclopedist modern. A scris peste 100 de cărți în Spaniolă, Portugheză, Franceză și Italiană și cîteva mii de articole. Dar a scris și în românește. Prieten apropiat cu filozoful Constantin Noica.

Sub Patriarhul Iustin

Deteriorarea bunelor relații dintre Bartolomeu Anania și Iustin Moisescu a început la Uppsala (Suedia) în iulie 1968, unde s-a ținut Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Delegația română a fost compusă din: Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei, Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, preotul profesor Liviu Stan și Bartolomeu Anania ca reprezentant al Episcopiei din SUA.

Acolo, Bartolomeu Anania s-a întîlnit cu prietenul său, Valerian Trifa, care făcea parte din delegația Mitropoliei Ruse din SUA. Anania l-a prezentat pe Trifa delegației române, care l-a tratat cu rezervă, întrucît Trifa fusese legionar în tinerețe și fugar din România, o ,,Oaie rătăcită”. În plus, el urma să fie ales în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic Mondial, ceea ce-l făcea șef peste românii din România. Pentru întîmplarea aceasta, Iustin Moisescu i-a purtat o neștearsă antipatie lui Anania. Dar sentimentul era și reciproc.

Deschizînd televizorul, dau peste un filmuleț alb-negru în care călugări și călugărițe îl laudă pe Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu: mare cărturar, impozant, demn ca un suveran care nu se încurca în lucruri mărunte, suflet mare, diplomat care, cînd a fost vorba să obțină aprobări și bani pentru repararea bisericilor, i-a îmbrobodit pe tovarășii culturnici, îmbătați de ateism, cu formule precum ,,Monumente de artă medievală de înaltă valoare științifică și culturală”. Nu am nici un motiv să mă îndoiesc de valoarea acestui înalt prelat ortodox. Dar nici să trec cu vederea ce scria Valeriu Anania despre sfinția sa în ,,Memoriile” despre care discutăm.

,,Cu Patriarhul Iustin s-ar fi putut face lucruri bune dacă n-ar fi avut un mare handicap: teama de stăpînirea politică, își începe Valeriu Anania confesiunea. Orice proiect nou era evaluat printr-o întrebare stereotipă: «Ce vor zice ăia?». Cu urechea atentă «sus», el nu-și permitea să indispună pe nimeni. Nu de Departamentul Cultelor era vorba, ci direct de Ceaușescu, soția și prietenii lor. Nu era un secret pentru nimeni că Iustin fusese promovat spre a fi pus în contra lui Justinian, devenit extrem de incomod, și a-l înlocui. Nu i-a fost dat să-l înlocuiască decît după 20 de ani, cînd acela a murit.

Conducerea partidului era convinsă că Iustin era omul ei, dar el și-a dat seama că i se cerea prea mult. (De altfel, era șantajabil politic, din cauza unei cămăși verzi în tinerețe). Intrînd odată în biroul său de lucru, l-am surprins vorbind la telefon cu cineva mare și încheind cu o rugăminte:

– Eu cer doar să mi se lase un culoar, să pot merge la biserică...

Era vremea cînd se făceau enorme presiuni pentru confiscarea întregului Deal al Mitropoliei, să nu se mai indispună deputații la auzul clopotelor. Și după ce a închis telefonul, s-a întors către mine:

– Prost am fost că am plecat de la Iași!”.

Fricos din cale afară...

Fricos din cale afară, preafericitul Patriarh Iustin Moisescu s-a opus la multe proiecte. Cînd a fost vorba să se tipărească o ediție jubiliară a ,,Bibliei de la București” sau ,,Biblia lui Cantacuzino”, fiindcă se împlineau 300 de ani de la apariție, el a zis nu. Dar a insistat și doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, promițînd că detașează o echipă de filologi de la Institutul ,,G. Călinescu”, unde era directoare. Biblia urma să fie tipărită pe două coloane, una în chirilică și alta cu litere latinești, cu hîrtie, cerneală și legătorie de cea mai bună calitate. ,,Biblia” s-a tipărit în 1988, patronată și prefațată de Teoctist.

Iustin s-a opus și cînd a fost vorba să se tipărească o carte, ,,Vetre de sihăstrie românească”, scrisă de Ioanichie Bălan, călugăr la Sihăstria Neamțului, care susținea că unele toponime, cum ar fi ,,Chilia”, ,,Mînăstirea”, ,,Poiana Sihastrului”, ,,Toaca” sau ,,Pustnicul”, pot fi ecoul a tot ce a mai rămas dintr-o veche sau străveche așezare călugărească. În cele din urmă, călugărul Ioanichie Bălan și-a văzut cartea tipărită.

Altă dată, Iustin s-a mai opus și la inițiativa editării unui disc cu Liturghie ortodoxă românească, așa cum făcuseră rușii, bulgarii și sîrbii. Cînd a auzit de idee, Valeriu Anania zice că Iustin aproape că s-a speriat, deși inițiativa era un gest de aliniere a noastră la o acțiune comună a unor țări socialiste. Norocul a fost că Ceaușescu a fost de acord, cu condiția ca toate discurile și casetele să fie date la export, așa cum era de acord cu orice idee care ar fi putut aduce în vistieria țării ceva dolari. Dar lui Ceaușescu i-a scăpat din vedere posibilitatea ca, venind în țară, mulți români ar putea aduce în bagaje respectivul disc cu Liturghia. Ideea fiind bună, în curînd au apărut și alte discuri cu colinde și imnuri byzantine (imnuri religioase). Bineînțeles că aprobarea lui Ceaușescu conținea aceeași clauză: doar pentru export, în dubla ei semnificație, ideologică și economică. Religia o trimiți afară și primești în schimb valută. Și întrucît nu se găsea o sală cu o acustică specială, după lungi insistențe, s-a obținut acordul de a se folosi marea Sală de Marmură de la Casa Scînteii și, astfel, Liturghia ortodoxă, colindele românești și imnurile byzantine au fost imprimate în condiții optime.