De mică am fost, probabil, un copil cumva introvertit. Nu spun că nu aveam prieteni, dar adesea mă simțeam ceva mai bine doar in compania... propriei persoane. Și cum trebuia să-mi umplu timpul cu cel puțin o ocupație... citeam. Citeam cărțile din biblioteca familiei. Citeam cărți împrumutate de la bunici. Citeam cărțile împrumutate de la biblioteca municipală. Citeam cărțile cumpărate din librării... Și cumpăram "in draci" din momentul în care am început să am bani la dispoziție.
Amintiri... Amintiri... Au stat ascunse in cotloanele memoriei până acum... Cum de au ieșit la suprafață? Pentru că am primit o provocare... Aceea de a face cunoștință cu cartea lui Bogdan Dărădan: Confesiuni: Atracții interzise care va fi lansată în curând la editura Cassius Books.
Pasiunea pentru cărți a fost, cred, dintotdeauna. Probabil a fost încrustată in propriul ADN; toți membrii familiei, sau aproape toți, erau cititori înrăiți. Și fie dintr-un impuls interior, fie prin imitație, am luat și eu cărțile în mână și... nu le-am mai dat drumul.
Când eram copil, de regulă părinții cumpărau cărți. De cele mai multe ori alegerea era a lor, dar țineau cont și de dorințele și nevoile mele. Și adesea cărțile pe care mi le ofereau erau cumva în raport de vârsta mea de atunci dar și să se potrivească ulterior, pe măsură ce creșteam.
Pe măsură ce citeam, mă atașam cumva de cărțile respective, fie că erau ale mele sau împrumutate de la bibliotecă. Și îmi doream să le am permanent pe rafturile bibliotecii pentru a le reciti ori de câte ori mi-aș fi dorit acest lucru.
La un moment dat însă am constatat că unele cărți dispăreau. Și erau cel puțin două motive pentru care aceste cărți erau date altcuiva. Unul dintre motive era faptul că... deveneam "prea mare" pentru unele cărți și era vorba în principal despre cărțile de povești. Și deși nu cârteam simțeam regretul că nu voi mai vedea poate niciodată acele cărți. Și adesea eram atașată nu numai de cartea în sine ci și de grafica lor: format, ilustrații, aspectul lor general.
Alte cărți însă erau făcute cadou unor persoane fie și doar pentru că la mijloc era vorba de copii sau tineri, de care ai mei se atașau oarecum pe moment. Cred că așa au "dispărut" de pe raft "Frații Karamazov" (Dostoievski) sau "Jurnalul fericirii" (N. Steinhardt) chiar înainte de a apuca să le citesc măcar. Chiar eu am făcut cadou cărți nou achiziționate, oferindu-le în momente aniversare, atunci când nu puteam face rost de alte cadouri.Deși nu am putut reproșa acest lucru nimănui, oarecum am rămas cu un gust amar și cu dorința de a reachiziționa cartea/cărțile respective cu prima ocazie.
Și a mai fost un episod... Într-un an, cu ocazia zilei de 8 martie, am făcut cadou învățătoarei mele o carte: "Moromeții" de Marin Preda. În două volume. Și tare mi l-aș fi dorit pentru mine. Poate că aș fi citit cartea atunci sau poate că aș fi citit-o câțiva ani mai târziu, ținând cont că aveam vreo nouă ani pe atunci. Am oferit-o cu drag, deși, recunosc, și cu o oarecare strângere de inimă. Au trecut anii și între timp am citit cu siguranță cartea. Cu siguranță am împrumutat-o de la bibliotecă, neavând-o în casă. Și între timp căpătasem deprinderea de a cumpăra cărți. Din rațiuni financiare adesea cumpăram cărțile împreună cu un ziar sau o revistă, prețul cumulat al cărții și publicației era aparent sensibil mai mic decât luate separat. Și la un moment dat am început să cumpăr din cărțile scrise de Marin Preda: mai întâi "Cel mai iubit dintre pământeni", ulterior "Moromeții" și "Delirul"... În sfârșit nu mai simțeam frustrarea că nu am cărțile dorite la un moment dat.
Ulterior, chiar și în ultimele luni, am continuat să cumpăr cărți: treptat să "recuperez" cărțile pierdute sau date altora de bunăvoie și să cumpăr cărți noi, dar dorite. Și tocmai pentru a nu mai simți că anumite lucruri îmi pot părea interzise.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu