$$$

 CAMIL RESSU

Scriitorii l-au zugrăvit mai frumos pe Camil Ressu decât au făcut-o criticii de artă de-a lungul timpului. În picturile lui, ogorul reavăn miroase a ploaie, se simt răcoarea pădurilor neumblate și adierea apelor. La el, țăranul rămâne autentic: „trudit, prost hrănit, osos, temător“ și pârguit de soare.

„Am încremenit de frică, așteptând să-şi reverse asupră-mi cele mai amarnice mustrări, dar în loc de dojană, spre uimirea mea, era stingherit parcă de vizita lui inopinată, şi fără să zică o vorbă a plecat trântind brusc uşa camerei în care uitasem să mă închid. Această întâmplare mi-a destăinuit încuviințarea lui tacită. Spera, poate, că îşi va împlini prin mine aspiraţia lui către artă“, rememora Camil Alexis Ressu momentul în care tatăl său, Constantin Ressu, primarul Galațiului, l-a surprins în copilărie „mâzgălind nişte flori“. De altfel, tatăl său era un spirit boem, care în tinerețe cutreierase târgurile Moldovei cu o ceată de actori, dar care la maturitate a lăsat moștenire urbei teii plantați pe strada Domnească, Piața regală pavată, o școală.

Urmându-și visul, Camil Ressu, de la a cărui naștere s-au împlinit recent 145 de ani, s-a înscris fără acordul mamei sale la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, la clasa de pictură a profesorului George Demetrescu Mirea. Talentul său i-a adus, în anul şcolar 1898-1899, două „mențiuni onorabile“ la specializările „Desen antic bust“ și „Desen antic figură“.

Cu Brâncuși, la Paris

Tânărul artist a plecat apoi să-și desăvârșească studiile la München și apoi la Paris, beneficiind de ajutor din partea Primăriei orașului Galați, respectiv din fondul „Răducanu Simonide“, negustor care a donat statului, prin testament, din averea sa, cu obligaţia ca acesta să acorde burse şi ajutoare tinerilor bine pregătiţi, inclusiv pentru specializare în domeniul artelor plastice.

München era la vremea aceea centrul cultural al Germaniei. „Socialist convins încă din cei mai fragezi ani ai tinereții, fire protestatară, Ressu al nostru se simțea la largul său în această lume de nonconformiști. Poate că ilustrațiile satirice de mai târziu ale răspânditei reviste «Simplicissimus» au inspirat, au pregătit pe desenatorul de mai târziu, pe colaboratorul publicațiilor umoristice, ale ziarelor de opoziție bucureștene, pe Ressu-Caricaturistul“, scrie povestitorul Victor Eftimiu în „Portrete și amintiri“.

După câteva luni de stat la München, Ressu a luat drumul Parisului, unde a învățat la școala lui Jean-Paul Laurens. Tot aici l-a întâlnit pe Constantin Brâncuși, cu doar câțiva ani mai în vârstă decât el, dar și pe alți tineri români care își făceau ucenicia pe cheiurile Senei. Așa cum se obișnuia la vremea aceea, și Camil Ressu și-a făcut studiile în străinătate, dar s-a întors în țară, în anul 1907.

„Vigoarea încăpățânată“ a țăranilor

Trăind într-o perioadă de mari frământări ale țăranilor români, în timpul Răscoalei din 1907, Camil Ressu ne-a lăsat moștenire opere de artă cu un țăran osos, muncit și ars de soare. De departe, se remarcă opera de artă „Cosași odihnindu-se“, ce surprinde cinci clăcași care se odihnesc la amiază, după cosit, la umbra unor copaci. În stânga este pictată o femeie care aduce apă într-un ulcior, iar în fundal un alt țăran se îndreaptă spre sat cu coasa pe umăr. „Țăranii lui Ressu par tăiați cu barda în lemn de nuc: pomeți și frunți osoase, mâini puternice parcă turnate în mineral. Mult sentiment, dar nici un pic de sentimentalism. Om sau colț de natură trăiesc prin propria lor poezie, prin viața robustă pe care le-o dăruiește artistul. În alte pânze simți mireasma pământului reavăn, răcoarea pădurilor neumblate, adierea apelor. Țăranii săi sunt adevărați țărani români, trudiți, prost hrăniți, osoși, temători... Fruntea le e preocupată, ochii foarte triști, capul plecat. Dar ei mai au acea vigoare încăpățânată care i-a făcut să reziste de atâtea veacuri intemperiilor climatului, opresiunii celor de sus, mizeriei lor nesfârșite“, descrie scriitorul Victor Eftimiu personajele pe care Camil Ressu le-a făcut nemuritoare.

Din redacția „Furnica“ pe frontul Marelui Război

Dar artistul nu doar a creat opere artistice. Devenit desenator la Revista „Furnica“, dar și în ziarele „Adevărul“, „Acţiunea“, „Facla“, „Cronica“, „Cuvântul liber“, „Flacăra“, „Gândirea“, „Luceafărul“, „Năzuința“, „Nea Ghiţă“, tânărul a satirizat lumea politică a timpului său, semnând cu pseudonimele „Rhesus“, „Norică“, „Maricellus“, „Ion Ceată“, „Gambo d’Arga“ caricaturi ce au avut ca temă centrală Răscoala din 1907, dar și sărăcia populației. „Șah la rege“, „Călătoria regelui“, „Înmulțirea ministerelor, bucuria politicienilor!“, „Conul Petrache şi regele“, „Alimentele noastre“, „Soldați lihniți de foame“, „Revizuirea Constituției“, „La ce servește libertatea“, „Justiția ambulantă“, „Să nu se facă anchetă“ sunt câteva dintre titlurile sub care au apărut desenele sale în reviste, începând din anul 1907 și până în anii Primului Război Mondial.

Mai multe personalități ale vremii sale i-au fost modele graficianului Camil Ressu: pictorii Gheorghe Petrașcu, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, sculptorii Constantin Brâncuşi și Dimitrie Paciurea, poeții Ion Minulescu, Ştefan O. Iosif, Tudor Arghezi și George Bacovia, colecționarul și criticul de artă Krikor H. Zambaccian.

Deși era un nume al epocii sale, expunând la Salonul Oficial, Camil Ressu a participat ca voluntar la campania din Bulgaria, în 1913, unde a pictat o serie de peisaje și chipuri orientale din Dobrogea și Bulgaria. Când norii negri ai Marelui Război s-au abătut asupra Europei, a fost mobilizat pe lângă Serviciul Supravegherii Știrilor, care funcționa în cadrul Palatului Poştei Centrale din Bucureşti (1916) și la Iași pe lângă Marele Cartier General, Secția a III-a Adjutantură, cu grad de sublocotenent (1917). Între timp, tânărul artist s-a căsătorit cu Catinca Ștefănescu la data de 22 mai 1914.

Cortina și scandalul cât Teatrul Național

În anii ’20, artistul a realizat una dintre cele mai controversate opere ale sale: a pictat cortina Teatrului Național București cu o scenă din mitologia românească: nunta lui Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana. Dacă Nicolae Tonitza o vedea ca fiind „cea mai vastă încercare de frescă din câte s-au făcut la noi“, mulți s-au strâmbat: „toate gurile creionate cu roşu au întâmpinat-o cu rânjet umed de impertinenţă“, conform scrierilor vremii.

Pictura femeii frumoase din popor, „în vraja sclipitoare a unui bal mascat“, a fost în cele din urmă dată jos și ascunsă în podul Teatrului Național, fiind distrusă în bombardamentele din august 1944, când cinci escadrile de câte 30 de avioane Heinkel au atacat zona Palatului Regal, printre primele clădiri lovite fiind şi Teatrul Naţional, care a ars aproape complet. Pe spațiul unde exista teatrul a fost ridicat Hotelul Novotel, a cărui intrare a păstrat porticul teatrului dispărut.

Se pare că modelul pictat pe cortină a provocat un adevărat scandal în lumea artistică a acelor ani, de vreme ce regăsim în presa vremii diverse opinii despre calitatea actului artistic, iar în memorii, nume mari ale lumii culturale au relatat despre acest episod. În însemnările sale, Victor Eftimiu scrie că faimoasa cortină, inspirată din legendele populare românești, a fost primită cu entuziasm de intelectualii și muncitorii tineri, dar „n-a fost pe placul burgheziei takiste-liberale care vedea cu regret dispărând vechea cortină a lui Romeo Girolamo, asezonată după moda vremii cu îngerași, ghirlande de trandafiri și cu zeița Fortuna cântând din trompetă. Aceeași clică liberal-takistă a înlocuit opera capitală a lui Ressu cu o perdea de catifea groasă, grea, de culoarea sângelui închegat“.

„Cabala“ în jurul cortinei

Acest episod este povestit și de colecționarul de artă Krikor H. Zambaccian în cartea sa „Însemnările unui amator de artă“: „Ressu, care nu era atât de preocupat de succes, avea înclinații boeme și uneori s-a complăcut în postură de ratat. După cabala ce a urmat în 1922 în jurul cortinei pe care a pictat-o pentru Teatrul Național, Ressu era foarte contrariat și descurajat. Pe acele vremuri m-am apropiat de el și i-am comandat portretul tatălui meu, după care a urmat cel al soției, al mamei și al meu“.

Zambaccian a crezut pe mai departe în talentul lui Ressu, astfel, povestește el, în anul 1928, „pe când picta marele nud ce a fost achiziționat de doctorul I.N. Dona, Ressu a ezitat să-l expună, până ce nu l-am îndemnat să-l trimită la Salonul oficial, asigurându-l de succes. Am insistat să fixeze prețul de 80.000 de lei, căci în acel moment Ressu era «în pană» și l-ar fi cedat cu siguranță pe mult mai puțin. Eu i-am cumpărat desenul-studiu al acestui nud“.

Pictura nud a avut succes. „Au fost chiar amatori pentru o replică, îmi aduc aminte de unul dintre ei, care i-a cerut o variantă, ceva mai discretă, care să spună însă mult, căci avea fete de măritat și nu putea atârna în salon un nud, «nud de tot». Întrebându-l pe Petrașcu dacă-i place nudul pictat de Ressu, el mi-a răspuns că e un lucru interesant prin linie și contur, de o ținută academică. Dar după ce Petrașcu a aflat că doctorul Dona îi plătise 80.000 de lei, i-a găsit mai puține calități nudului, deoarece el a fost contrariat de faptul că doctorul Dona, care trecea drept admirator și prieten al său, nu-i plătise nicio lucrare la un asemenea preț. I-am răspuns că doctorul Dona nu a plătit numai pictura, dar și frumusețea modelului care are sex appeal, căci am observat că doctorul avea asemenea slăbiciuni în alegerea tabloului, camera sa de culcare fiind plină de nuduri“, povestește colecționarul de artă.

Cei doi s-au cunoscut la Capșa, momentul fiind povestit după mulți ani de criticul de artă: „Era chipeș și tânăr, cu figură plină și fără zbârcituri, cu mustăcioara linsă, bine răsucită și în furculiță“, evocă el figura pictorului. Era perioada în care se dezbăteau intens controversele legate de pictura de pe cortina Teatrului Național. „Artele abia că sunt tolerate în țara românească“, replica, cu năduf, artistul.

„Artele abia că sunt tolerate în țara românească”. (Camil Ressu, pictor)

Pe lângă activitatea artistică, Camil Ressu a fost și pedagog, fiind profesor între anii 1925 și 1930, apoi rector al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti până în 1941. Între 1959 şi 1961, Camil Ressu a participat la expoziţiile de artă românească de la Varşovia, Belgrad, Budapesta, Helsinki, Praga, Berlin, Ankara, Damasc, Istanbul, Sofia. Pictorul a murit la 1 aprilie 1962, în București, la vârsta de 82 de ani. În memoria sa, orașul natal, Galaţi, a organizat, începând cu anul 2002, un concurs anual de pictură ce îi poartă numele, devenit între timp Concursul Internațional de Pictură „Camil Ressu“.

„Academia de la Terasă“, o imagine a unei epoci

Înainte ca Restaurantul Capșa să devină locul de întâlnire al lumii boeme bucureștene, artiștii se întâlneau la Cafeneaua Kübler, de pe Calea Victoriei, care mai apoi s-a numit Imperial, cafenea care a fost demolată în 1935 odată cu extinderea Palatului Regal. Printre figurile marcante care veneau aici se numără Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Gala Galaction, dar și pictori precum Camil Ressu.

În ajunul Războiului balcanic, artiștii și scriitorii și-au mutat centrul la Terasa Oteteleșanu, care purta numele lui Ioan Oteteleșanu, fost arendaș al minelor de sare, care era situată în stânga fostului Teatru Național. Compoziția lui Camil Ressu numită „Academia de la Terasă“ îi surprinde într-un colț pe compozitorul Alfons Castaldi, pe poetul Tudor Arghezi, pe Ion Minulescu și pe pictorii Jean Alexandru Steriadi şi Iosif Iser, cel care a schițat portrete-caricatură ale unor jucători de bacara ai Cazinoului constănțean.

Cafeneaua bucureșteană care concura cu cele din Paris

Și George Potra în volumul „Din Bucureștii de ieri“ scrie despre Terasa Oteteleșanu, care era deopotrivă cafenea, restaurant și berărie. „Mi-aduc aminte de un tablou mare, pictat de Camil Ressu, în care, în jurul unei mese, în această cafenea a imortalizat pe Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Corneliu Moldovan, pictorii Alexandru Szathmari și Iser și pe compozitorul Alfons Castaldi. Și tot acolo pictorul Iser, într-o schiță a fixat pe George Coșbuc (Badea Gheorghe) stând gânditor, singur, la o masă; acolo și-a lucrat o bună parte din numeroasele schițe și caricaturi care au ilustrat ziarele și revistele de atunci (…) Unii scriitori au considerat că terasa Otetelișanu a avut același rol ca și celebrele cafenele Tortoni, Procope și Vachette din Paris“.

De fapt, scrie Victor Eftimiu în „Portrete și amintiri“, „terasa se rezuma în prima sală, pe dreapta cum veneai de pe Podul Mogoșoaiei. În această încăpere – cea mai puțin vastă – erau casa, două-trei mese de patru persoane și două mese mari: una în dosul ușii, lângă fereastra ce da spre curte, alta mai în fund, la stânga, lângă ușa ce da în sala cu pianola... avea și canapea de piele“. Pianola „cânta“ marșul „La arme“ al lui Castaldi, pe versurile lui Șt. O. Iosif, în schimbul unei monede de 10 bani.

Cele două mese lungi erau rezervate „eminențelor teatrale-literare. Se puneau și fețe de mese“. „La terasă era frig și întuneric, iar inoportunii roiau din masă în masă și-i suportai fiindcă nu aveai încotro, pe unii fiindcă îți spuneau «maestre», pe alții din nevoia de a te cufunda în platitudine și mediocritate. Mai veneau și câteva nenorocite, cărora trebuia să le săruți mâna ca să nu se simtă jignit confratele-ibovnic“. Cu toate aceste vicisitudini, aici artiștii au prins curaj să picteze, iar colecționarii să adune. Amintirile au murit toate, odată cu războiul…