**"

 Vestea că Ileana Manea a luat bursă la liceul din oraș a străbătut satul Dumbrava mai repede decât focul prin mirişte în august.

Nimeni nu și-ar fi imaginat că fiica Mariei – femeia care spălă rufe pentru jumătate din sat – va ajunge prima din familia ei la un liceu de prestigiu. În cei cincisprezece ani de viață, Ileana trecuse neobservată prin sat. O fată slăbuță, cu cozi lungi și negre, mereu cu nasul în câte o carte, mereu singură. Puțini îi acordau atenție, cu excepția învățătorului Georgescu, care repeta oricui voia să-l asculte: "Copila asta are minte strălucită, păcat ar fi să se irosească la sapă".

În seara când rezultatele examenului de admitere au fost afișate, Maria a alergat din casă în casă, cu ochii în lacrimi, ținând în mână hârtia cu antetul liceului. "A luat bursă! Integrală! Și cămin, și masă, și cărți!" Unii au îmbrățișat-o sincer. Alții au felicitat-o cu jumătate de gură. Iar câțiva au tăcut, privind-o lung, cu o expresie pe care Maria nu a înțeles-o atunci.

"Mereu am știut că fata Mariei va ajunge departe," spunea acum doamna Voicu, soția primarului, aceeași care cu o lună înainte îi reproșase Mariei că Ileana "umbla zdrenţăroasă și făcea vilă satului". "Se vede că are sângele nostru bun, de Dumbrava."

Gheorghe al lui Fâțu, care nu terminase nici măcar opt clase, dar era considerat unul dintre gospodariii de frunte ai satului datorită hectarelor de pământ moștenite, și-a întrerupt brusc obiceiul de a o striga pe Maria "țiganca" (din cauza tenului ei măsliniu) și a început să o salute respectuos când o întâlnea.

Pentru Maria, schimbarea atitudinii sătenilor era greu de înțeles. Toată viața fusese tratată cu un amestec de milă și dispreț – rămasă văduvă la douăzeci și cinci de ani, cu o fetiță de cinci ani de crescut, fără pământ, fără meserie, fără sprijin din partea familiei care o renegase când se măritase cu un băiat sărac.

Supraviețuise spălând rufele altora, făcând curățenie prin case, culegând fructe de pădure vara și vânzându-le la marginea drumului. Seara, după ce termina treburile, stătea cu Ileana și o ajuta să învețe. Nu pentru că ar fi avut ea însăși prea multă școală – terminase doar opt clase – ci pentru că văzuse în ochii fiicei sale o sclipire, o însetare pentru cunoaștere.

"Trebuie să înveți, Ileana," îi spunea ea în fiecare seară. "Cartea e singura șansă pentru noi."

Iar Ileana învățase. Prima din clasă în fiecare an. Cărțile împrumutate de la biblioteca comunală, citite la lumina lămpii. Caietele ei, mereu ordonate, mereu pline de însemnări făcute cu un scris mărunt și îngrijit. Hainele ei, mereu curate deși purtate până se deșirau. Și acum, răsplata – bursa integrală la un liceu din oraș, șansa de a scăpa de sărăcie.

Cei care trăim în vremuri mai moderne abia putem înțelege ce însemna pentru o fată dintr-un sat sărac să primească o astfel de oportunitate. Era echivalentul unui bilet de plecare din lumea limitărilor, a prejudecăților, a destinului prestabilit.

Prima fisură în aparenta bucurie colectivă a apărut o săptămână mai târziu, când Maria s-a dus la consiliul local să întrebe dacă există vreun ajutor pentru uniforma școlară și rechizite.

"Păi cum, nu v-ajunge bursa?" a întrebat-o secretara primăriei, cu o undă de suspiciune în glas. "Sau poate o trimiteți la oraș să facă altceva, nu să învețe?"

Maria a înghițit în sec și a plecat fără să răspundă. Acasă, i-a povestit Ilenei, care a luat-o de mână.

"Nu-ți face griji, mamă. O să lucrez după ore, poate găsesc ceva la o cofetărie sau un magazin."

"Nu," a spus Maria ferm. "Tu te duci acolo să înveți, nu să speli vasele altora, cum fac eu."

În aceeași seară, Maria s-a dus la cârciumă, un loc unde nu călcase niciodată înainte. L-a găsit pe Tiberiu, șoferul de microbuz care făcea curse între sat și oraș, și i-a propus un târg – va face curățenie în casa lui de două ori pe săptămână, în schimbul transportului gratuit pentru Ileana, în zilele când va avea nevoie să vină acasă. Tiberiu a acceptat, și pentru prima dată, Maria a văzut în ochii unui bărbat din sat ceva ce semăna a respect.

În zilele următoare, șuşotelile au început să se intensifice. Mai întâi, zvonuri despre cum de a reușit fata Mariei să ia o bursă atât de mare.

"Am auzit că învățătorul Georgescu are pile la inspectorat," șoptea coana Floarea peste gard către vecina ei. "De-aia a intrat fata spălătoresei. Că altfel, cum?"

Apoi, când Maria a început să cumpere materiale pentru uniformă și câteva lucruri noi pentru Ileana, zvonurile au luat altă întorsătură.

"De unde are asta bani de uniformă? Nu ziceai că e săracă? Cine știe ce face noaptea, când crede că nu o vede nimeni..."

Învățătorul Georgescu, care auzise vorbele, i-a dat un sfat Mariei: "Lasă-i să vorbească. Câinii latră, caravana trece. Important e că fata are șansa ei."

Nu mai e ca pe vremuri, când succesul unuia era motiv de mândrie pentru întregul sat. Acum, în multe comunități rurale, reușita devine adesea ținta invidiei și a bârfelor nesfârșite.

Apogeul resentimentului a venit cu o săptămână înainte de plecarea Ilenei la oraș. Preotul a anunțat în biserică că se va face o mică strângere de fonduri pentru a o ajuta pe "fata noastră care ne va face cinste la oraș". Cu excepția învățătorului și a două-trei femei mai în vârstă, nimeni nu a contribuit.

"De ce să-i dăm noi bani?" a întrebat retoric Viorel, fiul fostului președinte de CAP. "Ce, familia mea n-are nevoie? Băiatul meu n-a intrat la liceu anul ăsta, că n-a avut medie. Dar ăla măcar e de-al nostru, nu ca asta..."

"De-al nostru". Două cuvinte care, în satul românesc, pot însemna atât de multe. În cazul Ilenei, ele subliniau statutul ei perpetuu de outsider – fata săracă, fata fără tată, fata "țigăncii".

Cu toate acestea, Maria a continuat pregătirile. A cusut pe ascuns o uniformă pentru Ileana, folosind materialul cumpărat bucată cu bucată, când avea câțiva lei în plus. A vândut singura ei amintire de valoare – un lănțișor de aur primit de la mama ei – pentru a-i cumpăra fiicei un ghiozdan nou și pantofi.

"Nu trebuia, mamă," a spus Ileana, când a văzut ghiozdanul. "Puteam merge și cu cel vechi."

"Tu mergi la un liceu bun," a răspuns Maria. "Nu vreau să râdă cineva de tine."

În noaptea dinaintea plecării, s-a întâmplat ceva ce nimeni nu ar fi putut anticipa. Un grup de tineri, probabil beți, au trecut pe lângă căsuța Mariei și au aruncat cu pietre în geamuri, strigând: "Pleacă cioara la oraș! Să se întoarcă în cuibul ei!"

Ileana a plâns toată noaptea. Maria a stat lângă ea, mângâind-o pe păr și șoptindu-i: "Sunt doar niște proști. Tu ești mai bună decât toți la un loc."

Dimineața, când au ieșit să prindă microbuzul, au avut o surpriză. În fața porții lor stăteau învățătorul Georgescu, preotul satului și trei-patru femei în vârstă, vecine care mereu fuseseră amabile cu Maria. Fiecare avea un mic dar pentru Ileana – o iconiță, un borcan cu gem, un pulover tricotat de mână.

"Să ne faci cinste, fată dragă," a spus preotul, binecuvântând-o. "Și să nu uiți de unde ai plecat."

Învățătorul i-a dat un plic.

"E de la mine și soția. Nu e mult, dar poate te ajută la început."

Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi. Pentru prima dată, simțea că nu este complet singură, că există oameni în sat care înțeleg ce înseamnă sacrificiul și speranța unei mame pentru viitorul copilului său.

În microbuz, Ileana a privit pe fereastră cum satul ei dispărea treptat. Casele mici, ulițele prăfuite, biserica veche – toate se făceau mai mici, până când au devenit doar un punct în zare.

"Crezi că o să mă mai primească înapoi?" a întrebat ea, cu o voce tremurândă. "După ce termin liceul?"

Maria a strâns-o de mână.

"Să nu-ți faci griji despre asta. Să înveți bine, și apoi... apoi poți alege. Să te întorci sau nu."

În tăcerea care a urmat, amândouă au înțeles adevărul nespus: odată plecat, drumul înapoi către satul românesc devine tot mai dificil. Nu din cauza distanței fizice, ci a celei sufletești – între cei care rămân și cei care pleacă se deschide uneori o prăpastie de înțelegere și experiență aproape imposibil de traversat.

Mă întreb câte talente s-au pierdut de-a lungul timpului în satele noastre din cauza invidiei, a prejudecăților, a fricii de schimbare? Câți copii strălucitori au rămas prinși în capcana sărăciei doar pentru că comunitatea nu a fost capabilă să se bucure sincer de succesul unuia dintre ei?

Povestea Ilenei Manea continuă dincolo de ziua plecării sale. La liceu s-a adaptat greu primele luni, dar inteligența și determinarea ei au făcut-o remarcată curând de profesori. La finalul primului an, era printre primii trei elevi din clasă.

Când s-a întors în vacanța de vară la Dumbrava, satul a primit-o cu sentimente amestecate. Unii au observat că vorbea altfel, că se îmbrăca altfel, că privea lumea cu alți ochi. "S-a făcut domnișoară de oraș, nu mai e de-a noastră," șopteau aceștia. Alții, însă, au început să o privească cu un respect nou, nedisimulat.

Dintre toți, doar Maria a rămas neschimbată – aceeași mamă iubitoare, mândră de fiica ei, continuând să spele rufe și să facă curățenie pentru a-i trimite bani Ilenei, chiar și după ce aceasta a început să câștige singură din meditații.

Ani mai târziu, când Ileana a absolvit facultatea de medicină și a devenit primul medic originar din Dumbrava, satul s-a împărțit din nou. Bătrânii vorbeau cu mândrie despre "doctorița noastră, crescută aici". Alții continuau să șușotească: "Se crede mai presus de noi, nici nu ne mai bagă în seamă".

Adevărul era undeva la mijloc. Ileana nu uitase niciodată de unde plecase, dar nici nu putea șterge experiențele care o transformaseră. Revenea periodic în sat, aducea medicamente pentru bătrâni, consulta gratuit pe oricine avea nevoie. Dar seara, când se plimba pe ulița principală, încă simțea privirile – unele admirative, altele încărcate de resentiment.

Pentru Maria, însă, povestea avusese un final fericit. Fiica ei scăpase de sărăcie, de prejudecăți, de limitările impuse de naștere și statut social. Când vecinele o întrebau, cu o undă de invidie abia mascată, când se va muta și ea la oraș, lângă Ileana, Maria zâmbea și răspundea simplu:

"Locul meu e aici. Am muncit toată viața ca Ileana să poată alege unde vrea să fie. Eu am ales deja – aici e casa mea."

În această alegere simplă stă poate esența relației complicate dintre satul românesc și copiii lui care reușesc să plece – o relație marcată de mândrie și resentiment, de dragoste și invidie, de dorința de a-i vedea ridicându-se și teama că, odată ridicați, nu se vor mai întoarce niciodată cu adevărat.