@@@

 În bucătăria prea tăcută, Ana stă în picioare și privește fix spre masa rotundă unde cândva se înghesuiau cinci suflete. La patruzeci și opt de ani, încă nu s-a obișnuit cu liniștea. Pune și azi cinci farfurii pe masă, deși știe că patru vor rămâne neatinse - un ritual care o ajută să pretindă că viața e la fel ca înainte.

Pe aragaz, o singură oală mică cu supă fierbe încet. A trebuit să învețe să gătească pentru o persoană, dar mâinile ei încă vor să pună mai mult în oală, să facă porții mari, să hrănească o familie întreagă. Copiii sunt plecați - Maria la facultate în Cluj, Alexandru în Italia, iar cel mic, Andrei, la liceu în oraș, stă la cămin. Soțul ei lucrează în Germania de trei ani. Se întoarce doar de sărbători.

Radioul vechi de pe frigider șoptește o melodie populară, dar Ana abia o aude. E prea ocupată să asculte ecourile râsetelor care cândva umpeau casa - zgomotul lingurilor pe farfurii, certurile pentru ultima felie de pâine, poveștile școlii spuse toate deodată. Acum, singurele sunete sunt ticăitul ceasului și bătăile propriei inimi.

În curte, găinile cotcodăcesc chemând-o să le dea de mâncare. Le-a păstrat, deși sunt prea multe pentru nevoile ei. Dar fără ele, curtea ar fi și mai goală, și tăcerea și mai grea. "Vin, fetelor," le strigă, și vocea ei răsună ciudat în dimineața de duminică.

Telefonul sună rar - copiii sunt ocupați, au vieți noi, probleme noi. Când sună, vorbesc repede, grăbiți. "Mi-e dor de tine, mamă," spun ei la final, și Ana simte cum inima i se strânge. Vrea să le spună că dorul ei e atât de mare încât uneori trebuie să-și țină respirația să nu țipe, că nopțile sunt prea lungi și zilele prea goale. Dar le spune doar "Să aveți grijă de voi" și închide, să nu audă cum îi tremură vocea.

Seara, când soarele începe să coboare, Ana stă pe prispa casei și privește drumul. În fiecare duminică spera că poate cineva va apărea pe neașteptate - un copil, o surpriză, o bucurie. Dar drumul rămâne gol, și doar praful joacă în lumina apusului, ca niște fantome ale pașilor care cândva alergau spre casă.

În camera copiilor, pe care o aerisește în fiecare zi de parcă ei încă ar dormi acolo, posterele se decolorează încet pe pereți. Cărțile lor de școală stau aliniate pe rafturi, așteptând să fie atinse. Ana le șterge praful în fiecare săptămână, aranjează păturile pe paturi, și uneori se așează pe marginea lor, închide ochii și își imaginează că încă poate auzi respirațiile liniștite ale copiilor ei dormind.

"Așa e viața," își spune ea în fiecare seară când stinge lumina în bucătărie. Dar în întuneric, când nimeni nu o vede, lasă o lacrimă să cadă. Pentru că nimeni nu te învață cum să fii mamă când copiii nu mai sunt acasă, cum să umpli golul când inima ta încă bate în ritmul unor pași car e nu mai sunt.