$$$

 Bunica spunea mereu că un borcan de dulceață bine făcut păstrează vara captivă și o eliberează doar când ninsoarea acoperă geamurile.

În casa bătrânească din Dealul Mare, cămara din spatele bucătăriei era templul în care bunica își desfășura ritualurile ei secrete. O încăpere mică, fără ferestre, cu pereți groși din cărămidă, unde temperatura rămânea constantă indiferent de anotimp. Pentru mine, copil fiind, deschiderea ușii acelei camere era ca intrarea într-o peșteră cu comori.

Rafturile din lemn, întunecate de vreme, se îndoiau sub greutatea borcanelor aliniate perfect. Fiecare etichetă scrisă de mâna ei tremurândă, dar cu litere îngrijite: "Dulceață de vișine 2023", "Zacuscă cu vinete august", "Compot de piersici din grădină". Un calendar al recoltelor, o arhivă a verii conservate metodic.

"Bunico, când ai făcut toate astea?" am întrebat-o odată, privind uimită la zecile de borcane care străluceau în lumina slabă a becului atârnat de tavan.

"Pe rând, draga bunicii, pe rând," a răspuns ea, luând un borcan de gem de prune de pe raftul de sus. "Când vine fiecare fruct, fiecare legumă. Natura nu dă totul deodată. Trebuie să fii atentă, să știi să aștepți momentul potrivit."

Avea mâinile aspre, cu vene proeminente și pete maronii, dar când deschidea un borcan, degetele ei se mișcau cu o delicatețe surprinzătoare. Pentru ea, alimentele nu erau niciodată "produse" cum le spuneau la supermarketul din oraș, ci "roade" - ale pământului, ale muncii, ale așteptării.

"Vezi gemul ăsta de prune?" mi-a spus într-o zi, ținând borcanul în lumină ca pe un trofeu. "Prunele-s din prunul plantat de bunicul tău în anul când s-a născut tatăl tău. Când mănânci din gemul ăsta, nu mănânci doar fruct și zahăr. Mănânci istorie."

În fiecare vară, bucătăria bunicii devenea un laborator alchimic. Podul casei se umplea de mirosul dulce-acrișor al vinetelor coapte pe plită, al ardeilor prăjiți în ulei, al bulionului care fierbea ore întregi. Toate ferestrele erau deschise, dar căldura și aburii tot transformau aerul într-o baie de abur parfumată.

Copiii de astăzi nu mai înțeleg cu adevărat ciclurile naturii, ritualurile preparării și conservării alimentelor. Pentru ei, roșiile există permanent pe rafturile supermarketurilor, indiferent de anotimp, fără gust, dar perfect rotunde și lucioase.

Îmi amintesc cum stăteam pe un scăunel lângă ea, sortând vișinele pentru dulceață. Trebuiau să fie perfecte - nici prea coapte, nici prea verzi, fără urme de viermi sau lovituri. Nimicul aruncat nu era risipă, ci îngrășământ pentru grădină.

"De ce nu cumpărăm dulceață de la magazin, bunico?" am întrebat-o odată, plictisită după ore de curățat sâmburi. "E mai ușor."

Ea a ridicat privirea de la cratiță, unde amesteca cu o lingură de lemn lustruită de ani de folosință. Nu părea supărată, ci mai degrabă amuzată.

"Ai gustat vreodată dulceață din aia de la magazin?" m-a întrebat.

Am dat din cap că da.

"Și ai simțit în ea soarele care a copt fructele? Ai simțit ploaia care le-a hrănit? Ai simțit mâinile care le-au cules cu grijă?" A continuat să amestece, metodic, în același ritm. "Aia nu-i dulceață, draga bunicii. E doar zahăr cu colorant și arome."

Pe atunci nu înțelegeam. Acum, trăind într-un apartament de oraș, cu un frigider plin de alimente pre-ambalate și o viață măsurată în deadline-uri, nu în anotimpuri, înțeleg din ce în ce mai bine înțelepciunea ascunsă în cămara bunicii.

Când am ajuns la vârsta adolescenței, am început să mă revolt împotriva acestor ritualuri vechi. Le consideram demodate, inutile, "de la țară" - cea mai gravă insultă în vocabularul meu de atunci. De ce să petreci zile întregi făcând conserve când poți cumpăra totul la conservă? De ce să-ți murdărești mâinile când totul vine frumos ambalat în plastic?

Câți dintre noi am privit cu superioritate la obiceiurile părinților și bunicilor noștri, considerându-le primitive sau inutile, doar ca să ajungem adulți care redescoperă cu nostalgie tocmai acele tradiții abandonate?

Bunica nu s-a supărat niciodată. Continua ritualurile ei sezoniere - murături toamna, prăjituri de post înainte de Crăciun și de Paște, siropuri de plante primăvara. Cămara ei rămânea mereu plină, pregătită ca pentru un asediu sau o catastrofă naturală.

"De ce faci atâtea, bunico? Nu poți mânca toate astea," o întrebam.

"Nu-s doar pentru mine," răspundea ea simplu. "Sunt pentru oricine are nevoie. Pentru vecina Floarea care-i bolnavă. Pentru preotul când vine cu botezul. Pentru voi când veniți în vizită. Pentru vremuri grele."

În mintea ei formată în perioada de sărăcie de după război, cămara plină nu era un lux, ci o necesitate, o plasă de siguranță pentru familia ei și pentru comunitate. Generozitatea ei se măsura în borcane date vecinilor bolnavi, în coșuri trimise copiilor și nepoților la oraș.

Acum, când bunica nu mai este, iar casa de la țară rămâne goală cea mai mare parte a anului, cămara ei încă păstrează ultimele borcane făcute de mâinile ei. Am învățat, târziu, să prețuiesc comoara din ele. Nu doar alimentele în sine, ci și dragostea, grija, conexiunea cu pământul și cu trecutul.

Ce am pierdut în lumea noastră modernă nu sunt doar gusturile autentice, ci și sensul adânc al hrănirii - ca act de dragoste, ca legătură cu natura, ca responsabilitate față de familie și comunitate.

De fiecare dată când deschid un borcan de dulceață făcut de ea, mirosul mă transportă instantaneu în bucătăria fierbinte de vară, cu bunica amestecând în cratiță, cu muștele alungate prin perdelele de tifon, cu pisica moțăind sub masă. În acel borcan nu e doar dulceață, e o capsulă a timpului, o moștenire mai prețioasă decât orice obiect.

Anul trecut, pentru prima dată, am făcut singură dulceață de căpșuni. Am urmat rețeta ei, scrisă pe o foaie îngălbenită, cu instrucțiunile ei detaliate. "Spuma se ia cu lingura de lemn, nu de metal. Se amestecă doar într-o parte, altfel se tulbură." Când am pus primul borcan pe raft, am plâns. Era ca și cum o parte din ea trăia prin mâinile mele.

Poate că cel mai frumos omagiu pe care îl putem aduce bunicilor noștri este să continuăm tradițiile lor, adaptându-le vremurilor noastre, dar păstrând esența lor. Pentru că în cămara bunicii nu erau doar borcane cu dulceață și murături - era o întreagă filozofie de viață, o înțelepciune condensată despre relația noastră cu natura, cu timpul, cu abundența și cu lipsurile.

Și când iarna își întinde mantia albă peste lume, ce poate fi mai reconfortant decât să deschizi un borcan în care vara stă captivă, așteptând să-și elibereze aromele și soarele conservat?

$$$

 Soțul meu ducea o viață dublă: una cu internetul și una cu mine. Șocul descoperirii a venit într-o seară obișnuită de marți, când telefonul lui a luminat întunericul dintre noi.

Totul începuse banal. Tocmai pregăteam cina, ciorbă de perișoare cum îi plăcea lui, în bucătăria apartamentului nostru din Drumul Taberei. Telefonul lui vibra insistent pe masa din sufragerie. L-am ignorat la început, dar după al cincilea semnal, m-am dus să verific. Poate era ceva urgent de la muncă. 

Ecranul a luminat apartamentul întunecat și am văzut mesajul: "*Te aștept diseară ca de obicei. Mi-e dor de tine. Luisa*". Dedesubt, o inimă roșie și un emoticon cu săruturi.

Am înghețat. Mihai, soțul meu, bărbatul care nu întârzia niciodată acasă, care mereu mă suna dacă avea vreo ședință prelungită, care părea atât de prezent în viața noastră... avea o amantă?

Nu m-am putut abține. Am deblocat telefonul - știam parola, nu aveam secrete unul față de celălalt. Sau cel puțin așa credeam. Ce am descoperit m-a lăsat fără cuvinte. Nu era o amantă în sensul tradițional. Era ceva mult mai complex și, într-un fel, mai dureros.

Mihai avea o viață paralelă, complet digitală. Sute de conversații cu femei din toată țara, poate chiar din afară. Fotografii, mesaje, planuri de întâlniri virtuale. Dar cel mai șocant era profilul lui - un bărbat divorțat, fără copii, antreprenor de succes care călătorea des. Nimic din realitatea noastră - un funcționar la o bancă din București, căsătorit de 15 ani, cu doi copii la gimnaziu.

În seara aceea, când a venit acasă, nu i-am spus nimic. L-am privit cum își sărută copiii pe frunte, cum mă întreabă cum a fost ziua mea, cum se uită cu poftă la ciorba care fierbea pe aragaz. Și mi s-a părut că văd un străin.

Provocările vieții de familie în România zilelor noastre sunt cât se poate de reale, dar nimeni nu vorbește despre noua formă de infidelitate - cea digitală. Când nu mai poți pleca de acasă din cauza banilor sau a responsabilităților, evadezi online, construindu-ți o identitate paralelă.

După două săptămâni de tăcere în care l-am urmărit, am înțeles că Mihai își crease o existență completă în lumea virtuală. Seara, după ce adormeam, el redevenea celălalt bărbat - cel liber, interesant, fără responsabilități. Stătea ore întregi în sufragerie, cu telefonul în mână, trăind într-o fantezie elaborată.

Într-o seară, când copiii erau la bunici, am pus telefonul meu lângă al lui pe măsuță și am spus simplu:

"Știu despre Luisa. Și despre celelalte."

A pălit. Nu s-a scuzat, nu a negat. A întrebat doar:

"De când știi?"

"Destul cât să înțeleg că te-am pierdut demult," i-am răspuns.

Ce a urmat a fost o conversație cum nu mai avusesem niciodată. Mi-a mărturisit că se simțea captiv în viața noastră predictibilă, sufocât de rate și responsabilități. Online putea fi oricine - putea călători, putea seduce, putea evada.

"Dar nu te-am înșelat fizic niciodată," mi-a spus, ca și cum asta ar fi făcut totul mai puțin dureros.

"Ne-ai înșelat în moduri mai profunde," i-am răspuns. "Ți-ai investit sufletul și timpul într-o minciună, în timp ce noi, familia ta reală, primeam doar resturile atenției tale."

Oare câți soți și câte soții doar există fizic lângă partenerii lor, în timp ce mintea și sufletul lor călătoresc prin internetul românesc în căutarea unei evadări care nu costă bilet de avion? Îmi dau seama acum că doar cei care au trecut prin astfel de greutăți pot înțelege cu adevărat singurătatea care se poate instala chiar și atunci când dormi lângă cineva în fiecare noapte.

Reacția lui a fost complet diferită de ce mă așteptam. În loc să recunoască, fața i s-a schimonosit într-un amestec de furie și dispreț.

"Și ce dacă? Ce-ți pasă ție? De când nu te-ai mai uitat în oglindă?" mi-a aruncat, ridicându-se de pe canapea. "Tu crezi că mă mai atrage ceva la tine? Să fii serioasă!"

M-am cutremurat. Nu recunoșteam bărbatul din fața mea. 

"Femeia aia de acum zece ani, care avea grijă de ea, care râdea, care avea chef de viață - unde e? Uite-te la tine! Te-ai lăsat, ești mereu obosită, mereu cu probleme. Normal că caut altundeva ce nu mai găsesc acasă!"

Cuvintele lui m-au lovit ca niște palme. Cum de ajunsesem aici? Cum putea da vina pe mine pentru minciunile lui?

"Cine crezi că a avut grijă de copii în timp ce tu stăteai cu ochii în telefon? Cine a făcut curat, a gătit, a plătit facturile?" vocea îmi tremura. "Ai avut mereu o soție, Mihai. Dar eu n-am mai avut de mult un soț."

A plecat trântind ușa. Nu s-a întors trei zile. Când a revenit, a făcut-o ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar telefonul nu l-a mai lăsat niciodată la vedere.

Am început să mă privesc în oglindă în fiecare dimineață, întrebându-mă dacă are dreptate. M-am înscris la sală, mi-am cumpărat haine noi, am încercat să readuc femeia de care se îndrăgostise. Dar în adâncul sufletului știam că problema nu era la mine.

În România de azi, poate că transformările rolurilor în familia tradițională au lăsat mulți bărbați dezorientați, căutând validare și admirație în spații virtuale. Dar cât de multe femei poartă povara eșecurilor partenerilor lor, întrebându-se unde au greșit, când de fapt nu ele au fost problema?

N-am divorțat încă. Dar de fiecare dată când Mihai dispare în telefon seara târziu, o parte din mine se îndepărtează tot mai mult. Și mă întreb câte alte femei stau singure în bucătăriile lor, în timp ce soții lor călătoresc prin lumi virtuale, evadând de responsabilități sub pretextul că "nu mai sunt atrași".

$$$

 Așteptarea lui Grivei e mai grea cu fiecare zi ce trece, dar ochii lui lăptoși încă se îndreaptă spre poarta veche de fiecare dată când scârțâie.

Pe prispa casei, Grivei își ridică încet capul bătrân când aude pașii stăpânului. La treisprezece ani, blana lui e mai mult albă decât neagră, și ochii au devenit lăptoși, dar urechile încă știu să recunoască mersul târșâit al lui Ion.

"Ce faci, prietene?", șoptește bătrânul, așezându-se greu pe scândura tocită de vreme. Grivei își pune capul pe genunchiul lui, așa cum face în fiecare seară de când Maria nu mai e. Trei ani au trecut, dar rutina lor a rămas neschimbată - doi bătrâni care-și țin de urât în amurgul vieții.

Curtea e prea mare acum pentru ei doi. Găinile s-au împuținat - Ion a păstrat doar câteva, că și așa ouăle rămân neluate zile întregi. Nimeni nu mai vine pe ulița lor. Copiii sunt la oraș, nepoții cresc departe, iar vecinii de-o seamă s-au mutat unul câte unul în cimitirul de pe deal.

"Ți-e foame?", întreabă Ion, deși știe că Grivei abia s-a atins de mâncarea de dimineață. Bătrânețea le-a redus amândurora pofta de viață, dar nu și nevoia de companie. Ion rupe o bucată din pâinea uscată și i-o întinde. Câinele o ia blând, mai mult să-i facă pe plac stăpânului.

Pe vremuri, câinii de la țară nu erau răsfățați cum sunt cei de la oraș. Mâncau ce rămânea, dormeau afară și lucrau pentru hrana lor - păzeau curtea, țineau departe răufăcătorii. Acum, Grivei e mai mult un tovarăș de singurătate decât un paznic. Doar cei care au trăit o viață la țară înțeleg cu adevărat ce înseamnă legătura asta, fără vorbe de alint sau jucării scumpe.

Serile sunt cele mai grele. Când soarele coboară după dealuri și umbrele se lungesc în curte, singurătatea pare să capete greutate. Atunci, Grivei se așază mai aproape, și Ion își găsește alinarea mângâind blana lui rară. Nu-și vorbesc - nu e nevoie. Înțeleg amândoi limba tăcerii.

"Mâine mergem până la Maria", spune Ion în șoaptă. E singurul drum pe care-l mai fac împreună - până la cimitir și înapoi. Grivei merge mai încet acum, se oprește des să-și tragă sufletul, dar niciodată nu refuză să-și însoțească stăpânul.

În casă, pe comoda cu fotografii îngălbenite, timpul s-a oprit în loc. Ion și Maria zâmbesc dintr-o poză de la nunta de aur, iar lângă ei, un Grivei tânăr și voinic pare să păzească fericirea stăpânilor lui. Acum, câinele nici nu mai urcă treptele până la verandă - așteaptă jos, în curte, să coboare Ion la el.

Noaptea se lasă încet peste sat. În bucătărie, două castroane stau pe podea - unul pentru apă, altul pentru mâncare. Ion le umple în fiecare seară, deși Grivei mănâncă tot mai puțin. E un ritual al lor, o promisiune tăcută că vor mai fi și alte zile după asta.

Înainte vreme, în fiecare casă de la țară era câte un câine ca Grivei. Unii erau ținuți în lanț, alții liberi prin curte, dar toți aveau un rost. Te întâmpinau când veneai de la câmp, te anunțau când se apropia cineva de poartă, își dădeau viața pentru tine dacă era nevoie. Azi, satele se golesc, câinii se împuținează, și cine mai păzește casele bătrânești când nu mai e nimeni în ele?

"Noapte bună, bătrâne", șoptește Ion, și nu știi dacă vorbește cu câinele sau cu sine însuși. În întuneric, două suflete singuratice se pregătesc de somn, fiecare știind că celălalt e aproape. Și poate asta e tot ce contează - să ai pe cineva care să-ți asculte respirația în tăcerea nopții, să-ți cunoască pașii în întuneric, să-ți împărtășească singurătatea până devine puțin mai ușoară.

Într-o lume care aleargă mereu, ce se va întâmpla cu toți bătrânii și câinii lor când vor rămâne singuri în casele de la țară? Cine va mai înțelege prietenia simplă dintre un om și un animal într-un sat uitat de lume?

$$$

 În fiecare seară, Maria stinge lumina în toate camerele, dar aprinde becul de la poartă, ca și cum cineva ar putea să vină în vizită.

Casa are patru camere, dar Maria folosește doar bucătăria. Dormitorul rămâne încuiat, acolo sunt toate hainele lui Ion, neatinse de cinci ani. Camera copiilor e deschisă doar pentru aerisit și șters praful de pe fotografiile înrămate.

La cincizeci și nouă de ani, Maria e singură într-o casă în care cândva nu aveai loc să arunci un ac. Copiii - Ileana și Vasile - sunt la oraș. Ileana la București, măritată cu un contabil, are doi copii care abia o mai recunosc pe bunică-sa. Vasile e la Iași, profesor de istorie, ocupat mereu cu examene și conferințe. Soțul, Ion, doarme de cinci ani sub crucea de stejar din cimitirul satului.

În fiecare dimineață, Maria se trezește la cinci, din obișnuință. Aprinde focul în sobă, pune de cafea. Se uită la ceas din când în când, deși nimeni nu mai așteaptă să fie trezit pentru școală sau pentru muncă.

"Găinile trebuie hrănite," își spune, ca o justificare pentru încă o zi în care trebuie să se scoale din pat. "Grădina are nevoie de plivit." Mereu există un motiv care o împiedică să se lase pradă singurătății.

Telefonul sună rar. Când se întâmplă, Maria aleargă spre el, indiferent unde s-ar afla. Odată a venit din grădină cu atâta grabă încât a uitat să-și scoată galoșii plini de noroi. A lăsat urme pe tot holul, dar nu i-a păsat. Era Ileana, care o anunța că nu va putea veni de Paște.

"Nu-i nimic, maică," a spus Maria, înghițindu-și lacrimile. "Poate luna viitoare."

În fiecare marți merge la piață. Nu pentru că ar avea nevoie de ceva. Are tot ce-i trebuie. Merge pentru conversațiile scurte, pentru "Bună ziua, tanti Maria" și "Ce mai faceți, doamnă?". Doar cei care îmbătrânesc singuri într-un sat care se golește înțeleg valoarea acestor mici interacțiuni.

"V-au mai sunat copiii?" o întreabă câteodată Viorica de la aprozar.

"Da, da," minte ea cu un zâmbet. "Sunt bine, ocupați cu serviciul."

Seara, privește albumele cu fotografii. În imaginile îngălbenite, Ileana și Vasile cresc și se transformă, pagină cu pagină. Bebeluși, copii cu dinții din față lipsă, adolescenți, tineri adulți. Iar acum - aproape străini.

Când vin în vizită, o dată la două-trei luni, par niște musafiri politicoși care stau pe marginea scaunului, verificându-și mereu telefonul. Vasile nu mai mănâncă sarmale - "Încerc să reduc carnea, mamă". Ileana găsește mereu un motiv să nu doarmă peste noapte.

"De ce nu vii la București, mamă?" a întrebat-o Ileana de câteva ori.

Maria a refuzat. Cum să plece? Cine să aibă grijă de mormântul lui Ion? Cine să culeagă merele din livada plantată de el? Ar fi ca o plantă smulsă din pământul ei și pusă într-un ghiveci, oricât de frumos ar fi acel ghiveci.

Pe vremuri, bătrânii nu rămâneau niciodată singuri. Familiile trăiau împreună, aveau grijă unii de alții. Acum, casele satului sunt pline de bătrâni și amintiri, în timp ce tinerii construiesc vieți noi departe. Cine mai păstrează astăzi legătura cu rădăcinile când întreaga lume e la un click distanță?

La fiecare întâi a lunii, un plic sosește prin poștă. E pensia lui Ion, pe care Maria o împarte cu meticulozitate. O parte devine daruri pentru nepoți - tricouri, jucării, dulciuri - toate puse deoparte pentru viitoarea vizită.

"Vreau ca ei să vină aici pentru că le place, nu din obligație," îi explică ea vecinei.

Duminicile sunt cele mai grele. E ziua când familia ar trebui să fie reunită. Maria merge la biserică, aprinde lumânări, stă până la sfârșitul slujbei. Apoi se întoarce acasă, unde pregătește masă pentru șase persoane - ea, Ion (simbolic), Ileana cu soțul și copiii, și Vasile. Mănâncă singură, la un colț al mesei, dar pune farfurii pentru toți.

Câteodată, Vasile sună duminica. Conversațiile sunt scurte. "Ce mai faci, mamă?" "Bine, fiule." "Te descurci cu toate?" "Da, nu-ți face griji." Apoi: "Trebuie să închid, am de corectat niște lucrări."

Ileana trimite poze pe WhatsApp - aplicația pe care primarul satului a ajutat-o să o instaleze. Sunt imagini cu nepoții la diverse activități. Maria le salvează pe toate și le arată vecinelor, mândră, ca și cum prezența digitală a copiilor ar umple cumva golul din casă.

În fiecare primăvară, Maria văruiește casa pe dinafară, singură. Se cațără pe scară cu găleata de var, ignorând durerile din spate. Casa trebuie să arate bine - dacă trec copiii pe neașteptate. Gardul e mereu proaspăt vopsit, curtea măturată, florile aliniate perfect de-a lungul aleii.

Poate că cea mai mare durere nu e lipsa fizică a copiilor, ci distanța emoțională. Când au plecat, Maria era centrul universului lor. Îi sunau pentru sfaturi, pentru rețete, pentru mângâiere. Acum o sună din obligație.

Totuși, Maria nu se plânge. Când copiii vin, îi întâmpină cu brațele deschise și cu masa plină. Le spune povești vesele. Niciodată despre nopțile nedormite, despre fricile de boală, despre momentele când i se pare că aude pași pe hol și speră, pentru o secundă, că e Ion întors acasă.

Când se întâlnesc femeile din sat la biserică, se plâng ele de copii? Se plâng că sunt singure? Că nepoții nu le știu limba? Că tradițiile se pierd cu fiecare generație? Nu sunt oare aceste case singuratice, cu becul aprins la poartă, o metaforă pentru un întreg mod de viață pe cale de dispariție?

"Vor veni, când vor putea," își spune ea în fiecare seară, stingând luminile casei. Doar becul de la poartă rămâne aprins, ca un far pentru copiii plecați departe, ca un semnal că cineva încă îi așteaptă acasă, oricând ar vrea să se întoarcă.

$¢$

 În iarna lui '84, prima portocală din viața mea a venit învelită în hârtie de ziar. Aveam opt ani, și tata lucra la fabrica de rulmenți din oraș.

A venit într-o seară acasă, cu ochii strălucind și mâinile ascunse la spate, de parcă ținea însuși soarele în palmele lui aspre.

"Închideți ochii," ne-a spus celor trei copii care ne-am adunat în jurul lui ca niște pui în jurul cloștii. Când i-am deschis, pe masa din bucătărie stătea ceva rotund și portocaliu, atât de frumos încât pentru o clipă am uitat să respirăm. O portocală - un lucru aproape mitic pentru noi, copiii crescuți cu mere și pere din livada bunicii.

"A primit azi fiecare muncitor câte una," a explicat tata, în timp ce mama și-a dus mâna la gură, surprinsă. În bucătăria mică, mireasma exotică a fructului se răspândea ca o vrajă, amestecându-se cu mirosul familiar de varză murată din beci și lemne arse în sobă.

Cu gesturi încete, aproape ceremoniale, tata a început să curețe portocala. Degetele lui, încă negre pe alocuri de la uleiul de mașină, contrastau puternic cu pulpa strălucitoare a fructului. A împărțit-o în felii perfect egale - două pentru fiecare copil, două pentru ei. Nimănui nu i-a trecut prin cap să protesteze la această împărțire matematică a miracolului.

"Să mâncați încet," ne-a sfătuit mama, care stătea și ne privea cu ochii umezi. Dar cum să mănânci încet prima portocală din viața ta? Feliile au dispărut prea repede, lăsând în urmă doar mirosul pe degete și un gust despre care am vorbit săptămâni întregi.

În acele vremuri, bucuriile simple căpătau dimensiuni uriașe. O portocală, un pumn de bomboane sau o ciocolată străină deveneau comori pentru care mulțumeai din suflet. Astăzi, copiii noștri nu vor înțelege niciodată ce însemna să aștepți un an întreg pentru o singură portocală, să numeri zilele până la Crăciun nu pentru cadouri scumpe, ci pentru o banană sau o mandarina în pachetul modest.

În noaptea aceea, când m-am culcat, încă simțeam gustul dulce-acrișor pe limbă. Sub plapuma groasă de lână, mi-am lipit degetele de nas, încercând să salvez ultimele urme ale miresmei exotice. În întuneric, am auzit-o pe sora mea mai mică șoptind: "Crezi că mai primește tata una?"

Bunica, care locuia cu noi, ne-a povestit cum a văzut ea prima portocală în viața ei - era prin '38, când un văr întors din București le-a adus una de Crăciun. "Am păstrat coaja săptămâni întregi," a șoptit ea, "o țineam într-o cutie și o miroseam în fiecare seară înainte de culcare."

Ne-a spus cum portocalele și lămâile erau odată simboluri ale luxului, cum doar cei foarte bogați își permiteau să le cumpere, cum bunicul ei murise fără să fi gustat vreodată una. În timp ce asculta, tata a scos dintr-un sertar un caiet vechi de contabilitate a gospodăriei și a notat data: "15 decembrie 1984 - Portocala".

Ani mai târziu, când portocalele au început să apară în magazine și nu mai erau o raritate, n-au mai avut niciodată gustul acela magic. Pentru că gustul primei portocale nu venea din fruct, ci din bucuria împărtășită, din ochii strălucitori ai tatălui meu, din degetele mamei ștergând cu grijă picăturile de suc de pe bărbia celui mai mic dintre noi.

Mă întreb câți copii de astăzi ar mai putea înțelege bucuria aceea pură pentru un singur fruct împărțit în șase? Câți părinți mai păstrează în suflet amintirea acelor zile când reușeai să aduci acasă o bucurie atât de simplă, și totuși atât de rară?

Și acum, când văd grămezile de citrice din supermarket, mă întorc pentru o clipă în bucătăria aceea mică, unde cinci suflete au împărțit nu doar o portocală, ci și fericirea pură a unui moment perfect. Pentru că atunci am învățat că cele mai dulci lucruri din viață sunt cele împărțite cu cei dragi, chiar și când sunt doar câteva felii subțiri de miracol.

$$$

 ALEISTER CROWLEY

Aleister Crowley este un cunoscut astrolog ocultist din secolul al XIX-lea care a înființat cultul religios Thelema și i-a pus bazele filozofice. El a trăit între anii 1875-1947 și s-a remarcat în cultura britanică nu numai prin îndeletnicirile sale ezoteriste, ci și prin talentul său la poezie, șah și cățărare. El era și un cunoscut practicant al magiei mistice și ceremoniale care a ajuns să se considere profetul care va aduce la cunostința omenirii că noua eră, Eonul lui Horus, a venit.

Tânărul Aleister Crowley s-a implicat încă din primii ani de viață în activități bazate pe ezoterism, acest lucru putând fi posibil și datorită faptului că el s-a născut într-o familie aristocrată bogată. Originea sa i-a permis să deschida uțile celor mai excentrice cluburi, printre care și Ordinul Hermetic Golden Dawn, care i-a plăcut foarte mult.

Crowley a străbătut numeroase țări de-a lungul vieții sale, ajungând în locuri pline de însemnătate din punct de vedere ezoteric pentru că el considera că îngerul sîu gardian îi vorbește. Curios este faptul că în călătoria sa în Egipt din 1904, Aleister Crowley susține că ar fi primit vizita îngerului său păzitor pe care l-a numit Aiwass. Acesta i-ar fi dat Cartea Legii, un text „divin” ce reprezenta bazele credinței sale, Thelema.

El și-a format propriul cult ocult (A.A.), devenind mai apoi liderul grupului Ordo Templi Orientis și într-un final și-a creat propria comună religioasă într-o locație din Italia, numind-o abația Thelemei. Aceasta din urma nu a durat însă foarte mult (din 1920 până în 1923) pentru că Mussolini l-a dat afară pe Crowley, acesta întorcându-se în Marea Britanie unde a continuat să își promoveze cultul până a murit.

Aleister Crowley este un presonaj aparte care, pe lângă fascinația pentru oculte, mai era și bisexual și consuma droguri recreaționale destul de des. Pe deasupra, el mai și critica opinia socială destul de înverșunată în privința oamenilor ca el. El făcea tot felul de lucruri ieșite din comun pentru a se răzvrăti împotriva tiparelor morale și sociale din acea vreme. Tocmai din cauza actelor sale și a politicii proprii libertine, Crowley a fost considerat un om rău, el având titulatura de cel mai „obraznic” om de pe pământ. Chiar și la sute de ani de la moartea sa, Aleister a rămas o figură influentă, fiind considerat cel mai influent om ocult al tuturor timpurilor.

Aleister Crowley l-a considerat pe tatăl său un model și un erou, fapt pentru care a fost zdruncinat când acesta a murit pe când tânărul Aleister avea doar 11 ani. Următorii ani au fost petrecuți prin școli din care a fost exmatriculat pentru rea purtare, timp în care el a început să se îndoiască și de creștinism, renegând religia în sânul căreia a crescut. El a început să facă sex cu fete pe care le întâlnea, însă întreținea relații sexuale și cu prostituate, de la care mai lua și boli cu transmitere sexuală. A reușit cu greu să ajungă la facultate; în acea perioadă a scris mai multe poezii și a avut o viață prolifică din punct de vedere sexual.

În anul 1896, Aleister Crowley a avut prima experiență mistică despre care analiștii cred că a fost primul său contact homosexual. După acest incident, Aleister a început să cerceteze ocultele și misticismul tot mai mult și a renunțat la facultate, dedicându-se în totalitate științelor întunecate.

Alchimia l-a dus pe Crowley în Elveția, unde a făcut cunoțtință cu un alt împătimit al acestei științe ce l-a introdus pe Aleister în cercurile Ordinului Hermetic Golden Dawn. În timpul rebeliunilor din cadrul ordinului, Crowley a fost de partea liderului de atunci și a încercat fără succes să obțină templul cunoscut de cei din ordin drept Seiful Rosenkreutz.

Aleister Crowley a pornit în călătorii în 1900, ajungând în Statele Unite ale Americii, Mexic, India și mai apoi Paris. Abia în 1904, el ajunge în Egipt, acolo unde lucrurile iau o întorsătură drastică. Aleister și soția sa Rose au ajuns în Egipt unde ea se pare că avea viziuni ce au dus la zeul egiptean Horus și la mesagerul acestuia. Mai apoi, Aleister a primit vizita lui Aiwass, o ființă pe care el susține că nu a înțeles-o niciodată și care i-a dat Cartea Legilor, prevestind astfel un fel de sfârșit al lumii.

În 1907, Aleister a decis, împreună cu alți semeni vrăjitori, să înființeze un urmaș al ordinului Hermetic și să îl numească Argenteum Astrum sau Steaua Argintie. După un scandal cu Ordo Templi Orientis și o călătorie în Statele Unite ale Americii și Algeria, Aleister Crowley a ajuns în Palermo unde a găsit locația perfectă pentru înființarea religiei sale: o abație.

Abația Theleme, asa cum a fost denumită de Crowley, era un lăcaș diferit de celelalte mănăstiri, fiind de fapt o anti-mănăstire în care oamenii puteu trăi așa cum doreau, neținând cont de regulile morale și sociale existente. Utopia sa era întregită de o școală de magie unde erau studiate tot felul de elemente ezoteriste. În 1923, Crowley a fost exilat din Italia odată cu guvernul fascist instaurat de Mussolini.

Ajuns înapoi în Marea Britanie, Crowley a continuat să își promoveze cultul Thelema până când a murit în anul 1947. Se pare că moartea sa a survenit din cauza dependenței de heroină. El a avut de-a lungul vieții mai mulți copii, majoritatea fete, care însă au murit din pruncie de diverse boli, fapt care l-a facut pe Crowley să creadă că este pedepsit de cei pe care încerca să îi conjureze în ședințele sale de magie albă și neagră.

Aleister Crowley este cunoscut pentru cosmologia mistică pe care a lansat-o în anul 1904 și pe care a promovat-o până la sfârșitul vieții. Thelema este un amalgam de credințe și idei printre care se numără filosofia magică, pozitivismul umanist, meritocrația elitistă și tradiționalismul religios. Liberul arbitru se afla la baza întregii sale credințe, acest lucru fiind inspirat din filosofia lui Francois Rabelais. Liberul arbitru, dupa Crawley, este mai mult decât dorința, implicând și o anumită doză de destin. Iubirea este cel de-al doilea punct central al Thelemei. Magia sexuală este una extrem de puternică iar diferențele dintre bărbat și femeie trebuie fructificate prin contopirea celor doi. Iubirea era pentru Aleister și o reprezentare a uniunii opuselor sau cheia spre iluminare.

Aleister Crowley susținea că a fost implicat și în francmasonerie și că a avut grade destul de ridicate în această societate secretă, însă nici o organizație în care acesta a fost nu este considerată ca aparținând rândurilor masonice din tradiția anglo-americană. El a folosit metode științifice pentru a studia ceea ce oamenii de atunci considerau a fi experiențe spirituale, cu alte cuvinte ocultele și magia. El a propus un sistem magic și de inițiere prin prisma magiei sexului: actul sexual în toată amploarea sa putea fi folosit pentru a elibera energie și a duce la apariția unor efecte în lumea non-sexualî. Crawley a introdus și terminologii noi ale practicilor magice și spirituale.

Aleister Crowley adora să fie perceput ca un om controversat, tocmai de aceea el întărâta opinia publică asupra sa. Prin magia sexului, thelema și practicile sale oculte, Crowley arăta lumii că este liber și rămânea mai mereu pe buzele tuturor. În poeziile și scrierile sale erau vizibile simbolurile sexuale și magice. Pentru o mai mare inspirație, este cunoscut faptul că Aleister consuma droguri recreaționale printre care opiul, hașișul, cocaina și canabisul. Alcoolul, heroina și morfina erau și ele încercate de pasionatul de oculte pentru ca magia sa să fie mai puternică. După ce a trebuit să ia heroină ca ți medicament pentru astmul său, Aleister a devenit dependent de aceasta, reușind cu greu să se reabiliteze.

Oricât de libertin se credea, Aleister Crowley era un anti-semit ale cărui valori intrau în contradicție cu cabala și evreii. Se comporta dualist cu diverse grupuri etnice, studiindu-le și atacându-le în același timp; printre acestea se numărau yoghini indieni, Kabala și grupul chinezesc I Ching. Pe lângă rezervele sale în privința raselor, Crawley era și misogin. El considera că majoritatea femeilor urmăresc doar să își întemeieze o familie și să facă copii. El considera sexul frumos tolerabil doar atunci când ajuta bărbatul să își ducă la îndeplinire munca, femeile fiind de fapt incapabile să înțeleagă ce inseamnă cu adevărat munca. Deși era misogin, partea opusă a lui Crawley înțelegea femeile și le susținea, crezând că acestea nu ar avorta niciodată dacă nu ar fi influențate din punct de vedere social. El mai credea și că femeile sunt nedreptățite de lege. În cultul său religios, Aleister considera femeile a fi egale în oarecare măsură bărbaților, acestea nefiind mințite și abuzate, ci fiind considerate ființe independente, originale, absolute și justificate.

Aleister Crowley face parte din cultura populară a lumii, el fiind prezent atât în lumea ocultelor cât și în media. El a lansat Thelema, cultul pe care alții după moartea sa l-au ținut în picioare și a făcut cunoscute lumii științele oculte și magia de diverse naturi. Pe lângă influența sa asupra magiei și cultelor, el a inspirat și miscarea New Age în oarecare masură, fiind o influență și pentru un număr considerabil de oameni de știință.

Aleister Crowley a apărut în multe opere literare pe lângă cele pe care le-a scris el însuși. Varianta sa ficțională a fost una machiavelică de cele mai multe ori, prietenii săi creându-i însă o imagine mai bună, măgulitoare chiar. Personaje cu numele său apar în filme, seriale, cărți și benzi desenate sau anime-uri. Chiar și trupe de rock and roll și rock au fost inspirate de către influentul om al magiei, printre cele mai importante numărându-se The Beatles și Led Zeppelin.

În mod curios, a fost lansată chiar o campanie satirică a alegerii lui Aleister Crowley ca președinte al Statelor Unite ale Americii. Se pare însă că motivele din spatele acestor aparițiii includ propaganda filosofiei lui Crowley și spălarea imaginii sale de mituri și legende negative. Se pare că și oamenii influenți ai magiei ajung să devină personaje de marcă în ocazii inedite.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

BALZAC ȘI EVELINE HANSKA

Pe când continua s-o asigure pe Eveline Hanska de nezdruncinata sa credinţă şi de castitatea-i neprihănită, Honore de Balzac întreţinea de câtva timp relaţiile cele mai intime şi, la început, cele mai tainice, cu o altă femeie, foarte potrivită să-i măgulească amorul propriu prin frumuseţea, nobleţea şi situaţia ei mondenă.

La una din marile recepţii ale ambasadei Austriei la Paris, Balzac zări o tânără femeie în vârstă de vreo 30 de ani, căreia îi admiră pieliţa roz, părul blond cenuşiu, talia mlădioasă şi unduitoare, ochii de prinţesă orientală. Înfăţişarea ei provocatoare de bacantă lascivă atrase atenţia lui Balzac. Se informă asupra numelui ei şi află că această frumuseţe engleză, Frances Sarah Lovell (Funny), era soţia contelui Emilio Guidoboni-Visconti, coborâtor al uneia din cele mai ilustre familii milaneze.

Aproape imediat după căsătorie, Contessase dovedise incapabilă “să reziste unei surprize a simţurilor”. Nu numai că temperamentul ei înfocat avea nevoie de amanţi, dar şi conştiinţa ei se împăca de minune cu o asemenea purtare. Luase ca exemplu pe contesa d’Albany şi pe Teresa Guiccioli;avea cuvinte de laudă pentru fiecare dintre ele, preţuindu-le curajul legăturilor lor cu bărbaţi de geniu:Alfieri şi Byron.

Iar contele Guidoboni-Visconti se dovedi a fi un soţ chiar mai puţin sever decât contele Guiccioli. Bietul bărbat, tot pe-atât lipsit de răutate cât şi de caracter, nu se interesa decât de două lucruri:de muzică şi de meseria de farmacist. Era o făptură blândă, ştearsă, nehotărât din fire, niţeluş plicticos şi pisălog, câtuşi de puţin prost, cu un amestec de fineţe şi de naivitate stângace. Pe scurt, sortit să fie încornorat, s-o ştie şi s-o îngăduie.

Încurajat de aceste descrieri, Balzac ceru să-i fie prezentat. Contessaîl cunoştea din romanele sale şi era cât se poate de dornică să-l primească.

O iubea oare pe Contessa? Aprecia femeile senzuale, iar Funny, dezlănţuită, avea să-l satisfacă din plin;căuta femeile de neam mare, spre a-şi potoli orgoliul şi a-şi sprijini ambiţiile;în fine, dorea femei în stare să-i aducă material pentru opera sa.

Dar ea? E sigur că a prins să-l aprecieze pe marele om, că l-a sprijinit un timp îndelungat în cele mai grele împrejurări, că-i plăcea prin veselia, verva, anecdotele sale scabroase, prin inteligenţa-i aproape feminină, care făcea din el un complice tot pe-atât cât şi un amant.

Contessai s-a dăruit după o lungă aşteptare. Posesiunea nu ucise dragostea, ba dimpotrivă. Amator şi cunoscător de femei, Balzac era beat de fericire datorită splendidului exemplar de anglo-saxonă pe care avea prilejul să-l observe. Contessanu era nici bănuitoare, nici sâcâitoare ca Eveline Hanska. Când se dărui o făcu din toată inima, deschis. Nu se feri de gura lumii, având în vedere că se arăta cu Balzac laTheatre des Italiens, dar nu-l revendica doar pentru ea. Înţelegea că un artist are nevoie de libertate şi făcea haz de aventurile lui. Va rămâne o vreme îndelungată amanta lui Balzac şi se va dovedi generoasă şi bună cu el.

Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 355-363