$$$

 Bunica spunea mereu că un borcan de dulceață bine făcut păstrează vara captivă și o eliberează doar când ninsoarea acoperă geamurile.

În casa bătrânească din Dealul Mare, cămara din spatele bucătăriei era templul în care bunica își desfășura ritualurile ei secrete. O încăpere mică, fără ferestre, cu pereți groși din cărămidă, unde temperatura rămânea constantă indiferent de anotimp. Pentru mine, copil fiind, deschiderea ușii acelei camere era ca intrarea într-o peșteră cu comori.

Rafturile din lemn, întunecate de vreme, se îndoiau sub greutatea borcanelor aliniate perfect. Fiecare etichetă scrisă de mâna ei tremurândă, dar cu litere îngrijite: "Dulceață de vișine 2023", "Zacuscă cu vinete august", "Compot de piersici din grădină". Un calendar al recoltelor, o arhivă a verii conservate metodic.

"Bunico, când ai făcut toate astea?" am întrebat-o odată, privind uimită la zecile de borcane care străluceau în lumina slabă a becului atârnat de tavan.

"Pe rând, draga bunicii, pe rând," a răspuns ea, luând un borcan de gem de prune de pe raftul de sus. "Când vine fiecare fruct, fiecare legumă. Natura nu dă totul deodată. Trebuie să fii atentă, să știi să aștepți momentul potrivit."

Avea mâinile aspre, cu vene proeminente și pete maronii, dar când deschidea un borcan, degetele ei se mișcau cu o delicatețe surprinzătoare. Pentru ea, alimentele nu erau niciodată "produse" cum le spuneau la supermarketul din oraș, ci "roade" - ale pământului, ale muncii, ale așteptării.

"Vezi gemul ăsta de prune?" mi-a spus într-o zi, ținând borcanul în lumină ca pe un trofeu. "Prunele-s din prunul plantat de bunicul tău în anul când s-a născut tatăl tău. Când mănânci din gemul ăsta, nu mănânci doar fruct și zahăr. Mănânci istorie."

În fiecare vară, bucătăria bunicii devenea un laborator alchimic. Podul casei se umplea de mirosul dulce-acrișor al vinetelor coapte pe plită, al ardeilor prăjiți în ulei, al bulionului care fierbea ore întregi. Toate ferestrele erau deschise, dar căldura și aburii tot transformau aerul într-o baie de abur parfumată.

Copiii de astăzi nu mai înțeleg cu adevărat ciclurile naturii, ritualurile preparării și conservării alimentelor. Pentru ei, roșiile există permanent pe rafturile supermarketurilor, indiferent de anotimp, fără gust, dar perfect rotunde și lucioase.

Îmi amintesc cum stăteam pe un scăunel lângă ea, sortând vișinele pentru dulceață. Trebuiau să fie perfecte - nici prea coapte, nici prea verzi, fără urme de viermi sau lovituri. Nimicul aruncat nu era risipă, ci îngrășământ pentru grădină.

"De ce nu cumpărăm dulceață de la magazin, bunico?" am întrebat-o odată, plictisită după ore de curățat sâmburi. "E mai ușor."

Ea a ridicat privirea de la cratiță, unde amesteca cu o lingură de lemn lustruită de ani de folosință. Nu părea supărată, ci mai degrabă amuzată.

"Ai gustat vreodată dulceață din aia de la magazin?" m-a întrebat.

Am dat din cap că da.

"Și ai simțit în ea soarele care a copt fructele? Ai simțit ploaia care le-a hrănit? Ai simțit mâinile care le-au cules cu grijă?" A continuat să amestece, metodic, în același ritm. "Aia nu-i dulceață, draga bunicii. E doar zahăr cu colorant și arome."

Pe atunci nu înțelegeam. Acum, trăind într-un apartament de oraș, cu un frigider plin de alimente pre-ambalate și o viață măsurată în deadline-uri, nu în anotimpuri, înțeleg din ce în ce mai bine înțelepciunea ascunsă în cămara bunicii.

Când am ajuns la vârsta adolescenței, am început să mă revolt împotriva acestor ritualuri vechi. Le consideram demodate, inutile, "de la țară" - cea mai gravă insultă în vocabularul meu de atunci. De ce să petreci zile întregi făcând conserve când poți cumpăra totul la conservă? De ce să-ți murdărești mâinile când totul vine frumos ambalat în plastic?

Câți dintre noi am privit cu superioritate la obiceiurile părinților și bunicilor noștri, considerându-le primitive sau inutile, doar ca să ajungem adulți care redescoperă cu nostalgie tocmai acele tradiții abandonate?

Bunica nu s-a supărat niciodată. Continua ritualurile ei sezoniere - murături toamna, prăjituri de post înainte de Crăciun și de Paște, siropuri de plante primăvara. Cămara ei rămânea mereu plină, pregătită ca pentru un asediu sau o catastrofă naturală.

"De ce faci atâtea, bunico? Nu poți mânca toate astea," o întrebam.

"Nu-s doar pentru mine," răspundea ea simplu. "Sunt pentru oricine are nevoie. Pentru vecina Floarea care-i bolnavă. Pentru preotul când vine cu botezul. Pentru voi când veniți în vizită. Pentru vremuri grele."

În mintea ei formată în perioada de sărăcie de după război, cămara plină nu era un lux, ci o necesitate, o plasă de siguranță pentru familia ei și pentru comunitate. Generozitatea ei se măsura în borcane date vecinilor bolnavi, în coșuri trimise copiilor și nepoților la oraș.

Acum, când bunica nu mai este, iar casa de la țară rămâne goală cea mai mare parte a anului, cămara ei încă păstrează ultimele borcane făcute de mâinile ei. Am învățat, târziu, să prețuiesc comoara din ele. Nu doar alimentele în sine, ci și dragostea, grija, conexiunea cu pământul și cu trecutul.

Ce am pierdut în lumea noastră modernă nu sunt doar gusturile autentice, ci și sensul adânc al hrănirii - ca act de dragoste, ca legătură cu natura, ca responsabilitate față de familie și comunitate.

De fiecare dată când deschid un borcan de dulceață făcut de ea, mirosul mă transportă instantaneu în bucătăria fierbinte de vară, cu bunica amestecând în cratiță, cu muștele alungate prin perdelele de tifon, cu pisica moțăind sub masă. În acel borcan nu e doar dulceață, e o capsulă a timpului, o moștenire mai prețioasă decât orice obiect.

Anul trecut, pentru prima dată, am făcut singură dulceață de căpșuni. Am urmat rețeta ei, scrisă pe o foaie îngălbenită, cu instrucțiunile ei detaliate. "Spuma se ia cu lingura de lemn, nu de metal. Se amestecă doar într-o parte, altfel se tulbură." Când am pus primul borcan pe raft, am plâns. Era ca și cum o parte din ea trăia prin mâinile mele.

Poate că cel mai frumos omagiu pe care îl putem aduce bunicilor noștri este să continuăm tradițiile lor, adaptându-le vremurilor noastre, dar păstrând esența lor. Pentru că în cămara bunicii nu erau doar borcane cu dulceață și murături - era o întreagă filozofie de viață, o înțelepciune condensată despre relația noastră cu natura, cu timpul, cu abundența și cu lipsurile.

Și când iarna își întinde mantia albă peste lume, ce poate fi mai reconfortant decât să deschizi un borcan în care vara stă captivă, așteptând să-și elibereze aromele și soarele conservat?