$¢$

 În iarna lui '84, prima portocală din viața mea a venit învelită în hârtie de ziar. Aveam opt ani, și tata lucra la fabrica de rulmenți din oraș.

A venit într-o seară acasă, cu ochii strălucind și mâinile ascunse la spate, de parcă ținea însuși soarele în palmele lui aspre.

"Închideți ochii," ne-a spus celor trei copii care ne-am adunat în jurul lui ca niște pui în jurul cloștii. Când i-am deschis, pe masa din bucătărie stătea ceva rotund și portocaliu, atât de frumos încât pentru o clipă am uitat să respirăm. O portocală - un lucru aproape mitic pentru noi, copiii crescuți cu mere și pere din livada bunicii.

"A primit azi fiecare muncitor câte una," a explicat tata, în timp ce mama și-a dus mâna la gură, surprinsă. În bucătăria mică, mireasma exotică a fructului se răspândea ca o vrajă, amestecându-se cu mirosul familiar de varză murată din beci și lemne arse în sobă.

Cu gesturi încete, aproape ceremoniale, tata a început să curețe portocala. Degetele lui, încă negre pe alocuri de la uleiul de mașină, contrastau puternic cu pulpa strălucitoare a fructului. A împărțit-o în felii perfect egale - două pentru fiecare copil, două pentru ei. Nimănui nu i-a trecut prin cap să protesteze la această împărțire matematică a miracolului.

"Să mâncați încet," ne-a sfătuit mama, care stătea și ne privea cu ochii umezi. Dar cum să mănânci încet prima portocală din viața ta? Feliile au dispărut prea repede, lăsând în urmă doar mirosul pe degete și un gust despre care am vorbit săptămâni întregi.

În acele vremuri, bucuriile simple căpătau dimensiuni uriașe. O portocală, un pumn de bomboane sau o ciocolată străină deveneau comori pentru care mulțumeai din suflet. Astăzi, copiii noștri nu vor înțelege niciodată ce însemna să aștepți un an întreg pentru o singură portocală, să numeri zilele până la Crăciun nu pentru cadouri scumpe, ci pentru o banană sau o mandarina în pachetul modest.

În noaptea aceea, când m-am culcat, încă simțeam gustul dulce-acrișor pe limbă. Sub plapuma groasă de lână, mi-am lipit degetele de nas, încercând să salvez ultimele urme ale miresmei exotice. În întuneric, am auzit-o pe sora mea mai mică șoptind: "Crezi că mai primește tata una?"

Bunica, care locuia cu noi, ne-a povestit cum a văzut ea prima portocală în viața ei - era prin '38, când un văr întors din București le-a adus una de Crăciun. "Am păstrat coaja săptămâni întregi," a șoptit ea, "o țineam într-o cutie și o miroseam în fiecare seară înainte de culcare."

Ne-a spus cum portocalele și lămâile erau odată simboluri ale luxului, cum doar cei foarte bogați își permiteau să le cumpere, cum bunicul ei murise fără să fi gustat vreodată una. În timp ce asculta, tata a scos dintr-un sertar un caiet vechi de contabilitate a gospodăriei și a notat data: "15 decembrie 1984 - Portocala".

Ani mai târziu, când portocalele au început să apară în magazine și nu mai erau o raritate, n-au mai avut niciodată gustul acela magic. Pentru că gustul primei portocale nu venea din fruct, ci din bucuria împărtășită, din ochii strălucitori ai tatălui meu, din degetele mamei ștergând cu grijă picăturile de suc de pe bărbia celui mai mic dintre noi.

Mă întreb câți copii de astăzi ar mai putea înțelege bucuria aceea pură pentru un singur fruct împărțit în șase? Câți părinți mai păstrează în suflet amintirea acelor zile când reușeai să aduci acasă o bucurie atât de simplă, și totuși atât de rară?

Și acum, când văd grămezile de citrice din supermarket, mă întorc pentru o clipă în bucătăria aceea mică, unde cinci suflete au împărțit nu doar o portocală, ci și fericirea pură a unui moment perfect. Pentru că atunci am învățat că cele mai dulci lucruri din viață sunt cele împărțite cu cei dragi, chiar și când sunt doar câteva felii subțiri de miracol.